Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Umbre Prelungi în Asfințit

Umbre Prelungi în Asfințit

Citiți previzualizarea

Umbre Prelungi în Asfințit

evaluări:
5/5 (1 evaluare)
Lungime:
176 pagini
2 ore
Lansat:
22 aug. 2016
ISBN:
9781370807925
Format:
Carte

Descriere

Reîntoarsă după mulți ani în țară, Aurora Mureșan duce o existență anonimă, până ce tânărul ziarist Liviu Ghelan începe să investigheze o triplă omucidere, comisă în vila familiei ei cu 17 ani în urmă. Aurora își vede răscolit un trecut de care nu reușise să fugă niciodată, iar Liviu Ghelan realizează la un moment-dat cu stupoare, că ancheta lui ar putea implica persoane din propria familie.

Lansat:
22 aug. 2016
ISBN:
9781370807925
Format:
Carte

Despre autor

Îmi place să scriu, asta-i tot. M-am apucat de scris destul de târziu, doar ca un hobby și dintr-o reticență pe care mi-ar fi greu s-o motivez în două cuvinte, n-am bătut niciodată la ușa vreunei edituri de carte tipărită, cu vreuna din cele 11 cărți polițiste pe care le-am scris, din 2008 și până acum. Puține lucruri îți pun în mișcare toate cotloanele minții, precum o scriitură polițistă și poate că-n timp, devii dependent de logica intrigii, ca de un drog. Dar plăcerea de-a scrie nu merge întotdeauna mână-n mână cu Talentul, iar noi trebuie să avem decența de-a nu le confunda. Bucuria scrisului e un Dar copleșitor în sine, care zic eu că ar trebui de multe ori, să ne ajungă. Nu trebuie să distrugem copaci, pentru ambiția de-a ne vedea absolut toți, numele înscris pe o copertă. Și totuși, așa cum era de așteptat, ”sertarul” începe să-mi devină neîncăpător, iar asta mi-a sugerat o soluție de compromis – lansarea manuscriselor în Deep Space Smashwords. Nu știu ce se va întâmpla de-acum cu ele. Posibil să se piardă în singurătate. Sau să descopere și să fie adoptate, de un nou Univers... Habent sua fata libelli.Prietenii mi-au sugerat să spun ceva mai mult despre mine însămi. Dar pentru cine ar fi interesant? Lumea cărților mele dezvăluie cum gândesc, deci cine sunt cu adevărat, mai profund decât aș putea-o face eu vreodată. Se spune că suntem de foarte multe ori singuri, în mijlocul unei mulțimi de oameni. Doar când scrii, e invers - ești înconjurat de-o mulțime, atunci când toată lumea te crede singur. Personajele mele mă cunosc cel mai bine. Ceea ce nu spun ele nici nu contează. Și la urma-urmei, trebuie îngăduit unei doamne, care pe deasupra mai scrie și policier, să se-nvăluie într-un dram de mister...


Legat de Umbre Prelungi în Asfințit

Cărți conex

Previzualizare carte

Umbre Prelungi în Asfințit - Adriana Subin

(dinJurnalul Aurorei Mureșan)

Citesc şi ascult foarte rar si extrem de selectiv, presa în general şi pe cea locală în mod special. Jurnalismul incult şi cu iz de mahala, sponsorizat de proxeneţii căpătuiţi ai flenduroasei noastre democraţii nu m-a pasionat niciodată, darmite să mai şi plătesc pentru a mă îmbâcsi cu el. De-aceea, modul în care articolul acela de ziar mi-a reţinut atenţia a fost nu numai ciudat, dar şi oarecum premonitoriu pentru ceea ce avea să urmeze. Am trecut absent, pe lângă femeia care vindea seminţe, fără să-i arunc o privire. Nu sunt sigură că o observasem măcar. O depăşisem cu un pas sau doi, când m-am întors brusc, dintr-un imbold inconştient şi m-am apropiat de ea ca o păpuşă împinsă de un arc, fără să am habar ce vreau. Există un punct misterios în creier căruia obișnuim să-i spunem Ochiul din ceafă, deși e situat uneori spre tâmplă sau în frunte, oricum în spiritul nostru de dincolo de noi. Un fel de radar care emite impulsuri stranii, ori de câte ori uităm că Soarta nu e un concept desuet, de care te poţi dispensa ca de-o obsesie, printr-o vizită la psihoterapeut. Nu știu unde era situat punctul meu atotvăzător, când am observat-o pe femeia îmbrăcată într-o haină cenuşie, bărbătească, mult prea mare pentru ea. În ciuda frigului înţepător al începutului de iarnă, se aşezase direct pe trotuar, cu un picior strâns sub fustele largi şi cu celălalt îndoit din genunchi şi adunat aproape de pântece. Era îngrozitor de slabă şi probabil, foarte tânără. Şi-a întrerupt ţipătul răguşit cu care îmbia la bomboane agricole şi m-a întrebat „de care să fie. Trebuie să fi avut un aer complet năuc, aşa cum stăteam în picioare, la doi paşi de ea, incapabilă să pricep ce caut acolo. „Mare sau mică?, a insistat, arătând cu o mână incredibil de delicată, ca sculptată în mahon, spre cele două feluri de cornete din hârtie, răsucite pe mărimi. Ochii mi-au căzut pe ziarul întins pe asfalt în faţa ei, cu săculeţul de plastic plin de seminţe de dovleac în dreapta şi cornetele în stânga, sistematizat, ca la orice negustor cu rânduială. Titlul articolului apărea scris chiar pe mijloc, cu litere de-o şchioapă, aşa că l-am citit cu uşurinţă şi am priceput cu stupoare, ce mă întorsese din drum. M-am aplecat să citesc şi rândul ceva mai discret de dedesubt, care îndruma lectura întregului text, către paginile interioare.

- Ce ziar e ăsta şi de când e? – am întrebat, absurd.

- Ce ziar?! – s-a răstit la mine. Care ziar, cucoană? Mata vrei, sau nu vrei, bomboane-agricole?

De astea chiar că nu eram tentată, deşi riguroase cercetări medicale preluate de propagandişti cu ştaif, consideră că un pumn de seminţe pe zi îţi păstrează veşnic tânăr şi roz, nu mai ştiu care organ. Conspectând cu grijă, găseşti pentru fiecare bucăţică din corpul tău, pumnul exact indicat dintr-o specie sau alta de grăunţe. Nici nu vreau să mă gândesc la tristeţea măruntaielor mele, frustrate de fiziologia unei orătănii de bon ton. Numai că de data asta, nu aveam de ales. I-am cerut un cornet mare, cu condiţia să ridice pentru câteva clipe săculeţul care ascundea titlul ziarului.

- Da’ ce ai cu ziaru’, doamnă? Uite colea, la colţ, chioşcu’ cu ziare, câte vrei!

Cam piperat cornetul de seminţe umplut doar pe jumătate, dar scăpasem ieftin dacă te gândeşti că aş fi cumpărat tot conţinutul, doar ca să obţin ziarul mototolit de dedesubt. Important că o îmbunasem – din cucoană devenisem doamnă şi mai ales, mă lăsase în sfârşit să văd titlul şi data. Era Curierul, foaia despre care gurile rele susţineau că e sprijinită din umbră de primărie. Sau invers… Când e vorba de „care pe cine", preferabil să priveşti circumspect în ambele direcţii. Aveam sub ochi ediţia de-acum două zile a Curierului de Seară, săptămânalul de sâmbăta al cotidianului matinal. Nici nu ştiam că avem ediţii locale de seară. Mi-am prevăzut, sumbru, o oarece perioadă în care ocaziile de a mă pune la punct cu noutăţile în domeniu, să nu-mi lipsească. Posibil să se manifeste şi alţi confraţi ai Curierului, pentru care orice scandal, chiar unul scos de la naftalină după mai bine de 15 de ani rămâne un deliciu irezistibil. Mai ales că după atât amar de vreme, dintre puţinii care cunoşteau cu adevărat amănuntele, şi mai puţini şi le vor aminti, aşa încât orice pehlivan cu ecuson la pix le va putea înflori după bunul plac.

Şi totuşi, poate că obişnuita superficialitate a jurnalismului de doi bani ar putea fi de astă dată, în avantajul meu. Cine să-şi mai amintească de existenţa mea colaterală, în toată afacerea? Mai ales că fusesem încă de-atunci scutită de anchete şi interogatorii prelungite, după ce doctorul le explicase că n-aveau ce scoate de la mine. În noaptea ce scufundase în doliu comitetul municipal de partid, eu mă aflam de câteva săptămâni internată, vorba colegei mele de suferinţă, „cu regim special la balamuc". Fapt ce m-a ferit de hărţuirea securităţii atunci şi-ar trebui să mă scutească de hărţuirea presei, acum. Pe de altă parte, internarea la psihiatrie, cu tot rostul ei funest şi în acelaşi timp izbăvitor, greu de înţeles pentru alţii, n-a figurat în istoricul fişelor mele medicale de mai târziu. Declararea maladiilor anterioare rămâne până la urmă, o opţiune a pacientului. Aşa că dacă lucrurile ar scăpa la un moment dat de sub control, pentru liniştea mea încropită cu greu ar fi în cel mai bun caz, teribil de jenant să mi se ducă vestea de nebună cu acte în regulă… Şi Dumnezeu ştie că asta ar fi în cel mai bun caz.

Am constatat cu nelinişte că ziarul descoperit pe caldarâm resuscitase prea mult condiţional-optativ, în vocabularul meu interior - dacă, dacă…. E banal să spui că oricât ai fugi, trecutul tot te ajunge din urmă, numai că propria experienţă în acest sens iese din banalitate, pentru oricare din noi. E copleşitoare şi te înspăimântă. Mai devreme sau mai târziu, trecutul începe să-ţi sufle de foarte aproape în ceafă şi dacă nu te înşfacă de gât şi te sufocă, măcar înfige colții în tine, până-ţi dau lacrimile. Presimt că foarte curând, voi afla ce are în vedere propriul meu trecut, în privinţa mea.

17 ani numărați zi cu zi, de când aștept…

***

I-am lăsat femeii şi cornetul de seminţe şi banii pe el şi m-am repezit glonţ, la chioşcul de ziare. Tânăra dinăuntru părea sora mai blonduţă a celei de pe trotuar, dar în pofida reşoului pe care fierbea un ibric cu ceai şi care-i încălzea cu câteva grade atmosfera din jur, părea cu mult mai zgribulită decât cea de-afară. Chestie de antrenament, dar şi de gene, mă gândesc.

- Aveţi ediţia de-acum două zile, a Curierului de Seară? – am întrebat articulând cu grijă, ca să-mi ascund surescitarea.

Femeia m-a privit lung câteva clipe, muncindu-şi din greu fălcile cu o gumă de mestecat, înainte de-a coborî mâna sub aşa-zisa tejghea şi a scoate de-acolo, exemplarul cerut.

- Îl oprisem pentru cineva, dar văd că n-a mai trecut să-l ia. Dacă vreţi, vi-l dau.

A continuat să mă fixeze, deloc subtil. Am întrebat-o cât costă. „Cât credeţi", mi-a aruncat din vârful buzelor. N-aveam de-a face, nu-i aşa, cu un ziar vechi, bun de returnat, ci cu un preţios obiect de anticariat. Dar dacă tot devenisem partenere de afaceri, m-am gândit să profit. Am bătut uşurel cu degetul pe titlul primei pagini şi am întrebat:

- Nu ştiţi dacă au apărut şi alte numere pe acelaşi subiect? Este o anchetă în mai multe episoade?

Nu mă slăbea din priviri, avea o sclipire atentă în ochi, dar răspunsul ieşi placid, plescăit printr-un balonaş de gumă:

- Nu eu le fac, eu doar le vând. Nu ştiu ce scrie în ele.

Am înţeles.

- Aveţi şi alte numere vechi din Curierul de Seară?- am întrebat, pe înţelesul ei.

A ridicat din sprâncene, a devenit brusc interesată şi mi-a zis să aştept. S-a întors să tragă de pe reşou ceaiul ce dădea în clocot, s-a apucat să răsfoiască prin vrafuri şi până la urmă, a trântit de tejghea cu un teanc de ziare vechi. Le-a numărat la repezeală şi mi-a indicat o sumă neruşinată, pe care n-am considerat nimerit s-o comentez. Eram sigură că mă voi trezi şi cu trei–patru exemplare din acelaşi număr şi că majoritatea vor nimeri direct la lada de gunoi, dar n-aveam chef să mă tocmesc. La urma - urmei, poate că venise vremea să-mi plătesc restanţele de interes, faţă de mult hulita noastră presă locală.

***

Mi-am dat seama de penibilul situaţiei, abia după ce m-am trezit cu mormanul de hârtii lipit cu braţele de piept, până aproape de bărbie. Cineva a trecut pe lângă mine, m-a salutat, m-a întrebat dacă am nevoie de ajutor şi s-a îndepărtat fără să aştepte răspuns. M-am răsucit şi l-am recunoscut din spate pe tehnoredactorul micii edituri la care colaboram, ca traducătoare. L-aş fi întrebat de-o plasă, dar ajunsese deja prea departe ca să mai apuc să-l strig şi între timp, îmi simţeam povara enervantă, inutilă şi prea bătătoare la ochi. Aleea principală din parcul central se deschidea la câţiva metri, am intrat şi din pustiul din jur, am ales locul cel mai puţin expus privirii. Faptul că nu m-am repezit direct la articolul care mă interesa a fost micul meu exerciţiu de voinţă. Disciplina riguroasă a bunicii, îndurată cu bombăneli în copilărie s-a dovedit de multe ori salutară mai târziu, în situaţii grele. Chiar sinistre, dacă mă gândesc la una sau două, pe care mă lupt de ani şi din răsputeri, să le uit.

M-am gândit să sortez în primul rând ziarele, în ideea pe care nu puneam cine știe ce bază, că aveam să găsesc în ele ceva util. Am aşezat vraful alături de mine pe bancă şi l-am răsfoit rapid. Aşa cum mă aşteptasem, erau în realitate doar vreo 4-5 numere, în mai multe exemplare. Mi-a fost util doar unul singur – cel de-acum două - trei zile, pe care-l căutasem de la început şi care anunţa pompos dar succint, al patrulea şi ultimul reportaj, dintr-un şir de anchete intitulat „Crime misterioase ale perioadei comuniste, din oraşul nostru". Autorul promitea două episoade de rememorare a întâmplărilor din octombrie 1988, ce implicaseră personaje importante ale efectivului local de partid, din A. Din ziarul de-alaltăieri aveam două exemplare în plus, pe care le-am pus peste celelalte şi le-am aşezat frumos, în teanc, sub coşul de gunoi de-alături. Mă lămurisem între timp, că ediţia de seară a Curierului consta într-un supliment săptămânal de vineri. Pentru episodul doi mai aveam de aşteptat aşadar, cinci zile.

M-am zgribulit sub razele pirpirii de decembrie, am părăsit parcul pe o alee care dădea în bulevard şi am intrat în patiseria de pe colţ. Localul era aproape gol, am comandat un ceai şi o brioşă cu stafide, specialitatea casei şi am deschis în sfârşit ziarul, la pagina care mă interesa. Am parcurs articolul mai întâi rapid, mânată de o curiozitate devorantă, apoi pe îndelete, rând cu rând. Era destul de bine scris şi la prima vedere, nu conţinea nimic ameninţător la adresa liniştii pe care mi-o preţuiam atât.

Toate anchetele prezentate în acest serial au suferit de lipsa unei documentaţii bogate, indiferent de instituţia îndrituită să le păstreze. Crimele petrecute în octombrie 1988 au constituit însă un caz special, în care n-am găsit niciun fel de act, nici măcar o copertă de dosar. Când am dorit să ştim dacă e vorba de incompetenţă, neglijenţă sau chiar sustragere de înscrisuri oficiale, ni s-a explicat că e practic imposibil să găsim ceva în arhivele poliţiei locale, de vreme ce documentaţia a fost încă de-atunci clasificată şi depusă la nivel central, de către organele ce efectuaseră ancheta."

Autorul articolului se numea Liviu Ghelan şi nu se exprima deloc rău. Am încercat să mi-l închipui – tânăr, cu plete de poet sau codiţă energică de agitator public, în orice caz slăbănog, ciolănos şi fără astâmpăr. Şi, n-aveam nicio îndoială, înfipt cu dinţii în subiect ca un buldog în pradă, până dă de sânge.

După obiceiul vremii, ziarele au respectat consemnul tăcerii, în privinţa celor întâmplate atunci. Pe de-o parte, crimele cu violenţă treceau printr-un proces general de cenzură, în raport cu marele public. Pe de altă parte, în cazul de care ne ocupăm se adăuga implicarea directă a doi activişti cu funcţiile cele mai înalte, în comitetul local de partid. Cele trei ziare cu acoperire regională au publicat o notiţă scurtă, absolut identică, întocmită şi impusă probabil tot de la partid. Informaţia cu stil sec şi concis ca de ferpar nu dădea niciun fel de amănunte, lăsând necunoscătorilor impresia unui accident cu urmări tragice – de maşină, montan, de vânătoare, o aparentă libertate la fantezie, menită în fond să escamoteze adevărul. Încercare mai mult decât discutabilă într-un oraş relativ mic, unde zvonurile circulau cu viteza sunetului, iar speculaţiile nu erau deloc măgulitoare la adresa victimelor. Absolut toţi îl cunoşteau pe primul secretar Vasile Gherghina şi ştiau că secretarul cu propaganda, Dinu Trif era „omul lui". Nimic nu mişca în oraş fără aprobarea lor, erau mână în mână indiferent de acţiune şi aşa au şi rămas până la moarte. Fiindcă în noaptea de 15 spre16 octombrie 1988, adică sâmbătă spre duminică imediat după miezul nopţii, Vasile (Sile) Gherghina, logodnica sa Lili Marian si Dinu Trif şi-au găsit sfârşitul împreună - chiar dacă nu în același mod - în subsolul vilei locuite de primul secretar. Ancheta care a avut loc s-a desfăşurat într-o discreţie absolută, din care tot ce a răzbit cumva spre marele public a fost verdictul final: Lili Marian i-a împuşcat mortal pe cei doi bărbaţi, după care s-a sinucis. Motivul dramei sau modul în care s-a desfăşurat ea cu adevărat ridică însă şi azi, foarte multe semne de întrebare. Şi trebuie spus că anchetatorii locali ai miliţiei, fiind şi primii care au luat contact cu scena crimei s-au îndoit de la început până la sfârşit, atât de vinovăţia femeii, cât şi de verdictul de sinucidere. Din punctul de vedere al criminaliștilor noștri, femeia suferise un accident fatal, a cărui responsabilitate directă era greu de pus în seama asasinului celor doi bărbați. Aspect care ar fi complicat prea mult un caz, pe care organele superioare din Capitală îl doreau rezolvat urgent și fără scandal.

Vasile Gherghina se afla în pragul celui de-al treilea mariaj - mai exact, cu o săptămână înainte de nuntă. Omul fusese ghinionist,

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Umbre Prelungi în Asfințit

5.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor