Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Dracula Land Dracula Park

Dracula Land Dracula Park

Citiți previzualizarea

Dracula Land Dracula Park

Lungime:
532 pages
14 hours
Lansat:
Apr 21, 2016
ISBN:
9783958496088
Format:
Carte

Descriere

Domnilor, daca vreti sa verificati fidelitatea sotiei dumneavoastra, faceti-i cadou aceasta carte. Daca la terminarea lecturii va avea semne rele sub urechea stanga, luati masurile de cuviinta!.. Prof univ, dr. Horia Ardeleanu, medic psihiatru. Mircea Bradu recidiveaza! Dupa ce a scris o piesa de teatru de neuitat - Vlad Tepes in ianuarie" - ne pune pe masa, dupa treizeci de ani, o adevarata lovitura editoriala: Dracula land - Dracula park... D. Chirila, critic de teatru
Lansat:
Apr 21, 2016
ISBN:
9783958496088
Format:
Carte

Despre autor


Previzualizare carte

Dracula Land Dracula Park - Mircea Bradu

Epilog

CAPITOLUL 1

Bunicul transmite știri de dincolo

Cred cã este bine sã vã spunem cã povestea noastrã începe într-o casã din America.

Alex și Max stau ca aruncați de furtunã în fotoliile de piele de caprã, moștenite de la bunicii dinspre tatã.

În toatã casa stãpânește aerul din bãrcile de salvare ale vapoarelor amenințate de catastrofã.

Frânturi de conversație urmate ba de râsete, ba de exclamații ciudate se aud de dincolo.

- Mi se pare mie sau dincolo sunt niște nebuni?…

- Mã scuturã frigurile, pe cinstea mea.

- Eu, dimpotrivã: simt cã mã ia dracul… În fața nevãzutã a lucrurilor:

- Dar dacã dincolo ne așteaptã grãmezile de aur din peșterile turcești?…

- A fost ideea mea, recunoaște! Dincolo de lucruri:

- Presimt o prãbușire catastroficã...

- Catastrofalã se spune, pentru Dumnezeu.

- A fost ideea ta!

Dincolo, în clipa de fațã, însemna de fapt camera lor de lucru în care nu erau nici dotãri deosebite, nici mobilã prea arãtoasã.

Nici viața lor nu era deosebitã sau mãnoasã. Doar așa, cât sã se vadã cã o duc bine.

De la bunici rãmãsese ceva avere dar pãrinții le muriserã prea devreme și nu mai putuserã adãuga câte ceva, lãsându-i pe cei doi frați aproape în mila lui Dumnezeu, cum se spune.

Starea specialã în care se aflau acum avea însã un temei serios!

In urmã cu trei luni, Alex nãvãlise în casã fluturând

„Magazinul de duminicã" al unui cotidian New-Yorkez.

Era copleșit de o știre de numai patru rânduri, care anunța cã în America ființeazã patru mii de cluburi Dracula.

- Și?… întrebase Max.

- Este tot ce am descoperit mai grozav de la venirea mea pe pãmânt!..

Copleșit și depãșit:

- Ne-a pus Dumnezeu mâna în cap! Max, frate, ca frate:

- Numai sã nu ne tragã și de pãr! N-am suportat asta nici de la mama, ții minte!

Oglindã-n fața ochilor:

- Nu-mi place când ești mitocan… Oglindã în fața sufletului:

- S-o ierte Dumnezeu. Horoscop chinezesc:

- Va fi afacerea vieților noastre! Și îndrãznesc sã spun cã tot ce va urma de azi înainte, de aici ni se va trage!

Funie în casa spânzuratului:

- Povestea cu Dracula i-a cam luat mințile și lui Bunicul. Adevãrul spus pe fațã te obligã greu în viațã:

- L-a nãucit puțin, recunosc. Dar cât farmec i-a dat în schimb!…

Lumea poveștilor:

- Ce minunat sunau cuvintele lui... Ți se fãceau creierii gheațã de groazã!…

- Seara nu mai venea nimeni în vizitã la noi de frica duhurilor!

- Ce vremuri!

- O, dar povestea aceea cu întâlnirea lui cu Dracula, în parc?!…

- O, cât o speriase pe strãbunica noastrã, mãicuța Silvia…

- Pânã la moarte…

Și pentru cã cei doi strãnepoți de câte ori vorbeau despre mãicuța Silvia își repovesteau cu încântare, fie și în gând, întâmplarea cu pricina, sã nu trecem mai departe nici noi pânã nu v-o povestim, cât o cunoaștem și cât mai scurt posibil:

Strãbunica lor, mãicuța Silvia, o femeie foarte înțeleaptã, îl dusese pe copilul ei - pe Bunicul lor - care de mic se dovedise isteț din cale-afarã, la fratele ei mai mare, Mac.

El era directorul unei școli foarte cãutate de toți pãrinții cu scaun la cap.

Deși bietul copil încã nu avea vârsta cerutã de lege! Doar pentru probã.

Dacã fãcea fațã la program îl dãdeau la școalã cu un an mai devreme.

Dacã nu, nu.

A treia zi de cursuri vine strãbunica Silvia sã-l ia pe

Bunicul - fiul ei - acasã.

Într-o vineri.

Învãțãtoarea, conform obiceiului din primele zile de an

școlar, îi scosese pe copii în parcul de lângã școalã.

De aici pãrinții își luau plozii și-i duceau acasã.

Însã când strãbunica n-a avut o treabã mai bunã de fãcut decât sã-l întrebe pe fiul ei - Bunicul lor - cu cine s-a mai împrietenit, acesta i-a rãspuns scurt:

- Cu Dracula.

Biata femeie, o ortodoxã mai mult decât practicantã, de groazã, abia a apucat sã se așeze pe scaun.

Bunicul, ca orice copil râzgâiat, vãzând cât de impresionatã e mama lui de cele spuse, a continuat povestea:

- Cum mã jucam mai la o parte, cã eu nu cunosc pe nici unul dintre proștii ãștia de la școalã, m-am trezit cu Dracula lângã mine. Și cum e el doritor de prieteni, m-a invitat la o

șuetã la cofetãria de acolo.( Și a arãtat locul). A comandat douã cafele tari și parfumate…Dupã ce am sorbit fermecați din licoarea dãtãtoare de puteri mi-a arãtat la marginea parcului alți douãzeci de draci, întrebându-mã dacã am trebuințã de câțiva dintre ei, cã sunt tare credincioși. Și cã la

școalã mi-ar prinde bine. I-am spus cã n-am ce face cu ei. Și ne-am bãut cafelele pânã la ultimul strop. M-a invitat sã mi- i prezinte pe toți dracii dar n-am mai avut vreme pentru cã învãțãtoarea striga sã ne încolonãm pentru casã.

Ajungând aici, mãicuța Silvia abia a mai rostit „șuetã",

„Dracula și „licoare, trei cuvinte nemaiauzite în gura unui copil cuminte, dupã care a cãzut de pe scaun ca lovitã cu parul...

Și nu și-a mai revenit decât dupã ce a sosit, cu doctorii, fratele ei, regretatul unchi Mac.

Abia seara târziu, sãrmana Silvia a fost în stare sã povesteascã cele întâmplate, spre hazul unchiului și a preotului care fusese chemat sã-l închine la icoane pe Bunicul.

- Draga mea, a zis unchiul Mac, cãtre sora sa, Silvia. Bãiatul acesta – Bunicul lor - o sã ajungã departe… Tot ce ai povestit despre el s-a petrecut între mine și prietenul meu, preotul numit Draculea, aici de fațã. Numai cã nu era vorba de draci ci de niște câini de vânãtoare. Cã nu e în toatã emisfera nordicã crescãtor de javre mai bun ca popa nostru. Poți pleca acasã fãrã griji din privința bãiatului. Cã unul ca el, care a ținut minte atâtea, dupã ce m-a ascultat pe mine raportându-i nevestei ce- am vorbit la cafanã cu prietenii, o sã-i zãpãceascã pe mulți din lumea asta… Ba poate și pe câțiva din cea de dincolo…

Marea liniște dintre lumi. Max și Alex, recunoscãtori:

- Cred cã el ne-a trimis știrea de fațã!...

Și amândoi se îndreptarã spre locul unde țineau cea mai respectatã și adevãratã moștenire lãsatã de Bunicul lor:

„Dracula – îngerul pãzitor , o carte pe care nu au încetat s-o rãsfoiascã mereu, deși „o știau pe dinafarã, cum se spune.

Deschiserã copertele de carte sfântã și citirã:

„Se dedicã aceastã carte mamei mele,Silvia

și unchiului meu Macarie, zis Mac.

Celei dintâi pentru cã m-a învãțat sã-l iubesc nemãsurat pe

Țepeș,

iar celui de al doilea pentru cã m-a obligat sã nu-mi fie fricã de Dracula."

Frumoase cuvinte.

Autorul

Frumoase sentimente. Testamentare!

Drept care se simțirã obligați sã publice urgent, în același „Magazin de duminicã", urmãtorul anunț:

„Cãutãm firmã consultanțã, prospere afaceri, Dracula".

Trei luni trecurã de la întâmplarea cu știrea. Multe schimbãri se petrecurã.

Din nepãsãtori, frații devenirã de nestãpânit. Din apatici, visãtori.

Din cuminți, îngrozitori.

Dar zãpãceala aceasta, care îi cuprinsese imediat dupã ce descoperiserã sensul magic al semnului dat de bãtrânul plecat în rai, se terminã brusc dupã douã sãptãmâni.

Și deodatã se trezirã mai puternici ca oricând și mai inspirați ca nici odatã.

Hotãrât, așa-i când primești semne de dincolo sau invitații mult așteptate.

A doua tablã a lui Moise le era promisã de câtre Reprezentantul Asociației de turism global și lunar, singurul consultant care se prezentase la ei, în urma anunțului amintit mai devreme.

- Domnilor, suntem gata! Vã așteptãm dincolo. Hotãrât, era un tip deosebit.

Dovadã și acum.

Nici nu-l simțiserã când, dar mai ales, cum intrase! Din asta se pot cruci oamenii.

(Dacã nu au și alte întâmplãri, paralele, care sã-i scoatã din prizã, mãcar pentru o clipã…)

Ca acum, când sunã telefonul. Alex ridicã receptorul.

- Sunãm pentru consultanțã la proiectul Dracula…Ne-ar interesa…

- Sã fiți sãnãtoși! Am demarat demult, se mândrește Alex, având și de ce…

- Totuși…

- Totuși ce?

- Avem oameni, avem idei, proiecte…

- E plinã casa, mulțumim…

- Totuși…

-Totuși!…Zãu, domnule, avem treabã, încheie Alex, așezând receptorul în furcã cu mândria întreprinzãtorului realizat.

Și-i mãrturisi lui Max:

- Cred c-o sã ne luãm o secretarã…Prea dau buzna toți peste noi.

CAPITOLUL 2

Internetul ca un zid al plângerii.

Draga mea Laura,

Pentru cã din nou ți-ai uitat mobilul acasã, ca o cãscatã ce ești, mã vãd nevoitã sã-ți scriu pe internet.

Numai Dumnezeu poate sã-ți mai lumineze mintea, plecatã și ea în excursie, sã gãsești în deșertul Egiptului o cãmilã care sã te ducã într-o oazã cu net club, sã-ți citești corespondența.

Și azi mã întreb dacã nu era cutremur sau eclipsã de lunã în clipa când ai tãi au hotãrât sã aleagã oferta turisticã a anului:

„Șapte zile în deșert".

Singura mea bucurie ar fi sã gãsiți acolo tot ce are un pustiu mai adevãrat: o furtunã seacã, nemaivãzutã, o cãldurã tocmai bunã pentru prãjit ouã și mai ales nisip! Nisip în urechi, nisip între dinți, nisip în ochi, nisip în ciorapi…

Vã sugerez, la anul, sã nu scãpați oferta secolului: „O descindere la Polul Nord", unde igluurile de cinci stele vã așteaptã cu drag…

Și eu am familie dar ai mei merg unde vreau eu, știind cã nici în ruptul capului nu m-aș fi lãsat atârnatã ca o valizã, de a doua cocoașã a celei de a douãsprezecea cãmile din caravanã.

Din cele de mai sus vei înțelege cât mã simt de singurã fãrã tine și cât nisip am în suflet! Cât de mult urãsc tradiționalele voastre concedii de familie. Mai ales acum când cei doi, tineri și neliniștiți, sunt infectați de o variantã necunoscutã de amoc!..

Pro memoria: amocul este acea boalã tropicalã îngrozitoare care ne-a cuprins pe amândouã când ne-am îndrãgostit de ei ca niște gâște proaste.

Este nesfârșitã cazuistica…

Știu cã nu-ți dau o veste bunã dar îți cer în schimb sã fim de fier!

În fond e „veche boala și nu suntem noi vinovate", sau așa ceva, cum cânta Bunicul lor când se pilea.

Un lucru e sigur, sigur de tot: acești doi indivizi trebuie distruși și scoși din visele noastre ca niște mãsele stricate.

Pe scurt:

Chiar în ziua când m-ai pãrãsit m-am dus la ei. Sun, sun, sun…

Nimic… Sun iar … Iar nimic…

Sun, sun, sun, sun, sun și într-un târziu vãd un ochi în vizor. Nu m-a mai interesat al cui era și am dat cu poșeta în el. Dacã nu era ușa zdravãnã, îl fãceam vânãt…

Mi se deschide dar nu mi se spune nimic.

Sunt invitatã, ca o strãinã, doar prin gesturi politicoase, sã iau loc pe fotoliile lor de capre râioase.

Și acum mã mir cã de nervi nu le-am tãiat, de-a lungul și de-a latul, cu forfecuța de unghii.

- Mãi, voi nu simțiți cã cineva lipsește dintre noi?…, întreb.

- Ba da, zice Alex. Tocmai asta discutam cu Max.

- De ce n-ați deschis? Am sunat cu semnal, de trei ori.

- Eram în baie, îmi rãspunde Alex al meu, cu o naivitate de fecioarã.

- Și nu v-am mai vãzut noi în chiloți, Maiestatea

Voastrã?…, întreb eu cu o ciudã de o mie de volți.

Și-acum stai și-ascultã:

- De fapt noi chiar așteptãm, dar pe altcineva, recunoaște

Max rece, dar rece, rece de tot, mãi, fetițo.

Când unul când celãlalt:

- E o chestiune de afaceri.

- Un domn foarte serios…

Și îmi aratã o fotografie în care ei doi își dãdeau mâinile cu o stârpiturã de om cu pãr roșu și ochelari mici, rotunzi stil M. J…

Mafiot, clar!…

Probabil eu arãtam pe fațã ce aveam în suflet cã au sãrit amândoi:

- Nu e ce se vede!

- Te rugãm sã-l respecți și sã-l iubești..

N-am apucat sã zic nimic și ce vãd în ușã?…

Stârpitura!…

Cred cã, nenorociții, i-au dat și cheile de la casã, cã n- am auzit pic de sonerie!

- Dragã Andra, zice Alex, dã-mi voie sã ți-l prezint pe domnul Reprezentant al Asociației de turism global și lunar.

- Încântat de cunoștințã, domnișoarã, zice Arãtarea și începe sã-mi lingã mâna ca vițeii de la ferma lui taicã-sãu.

- Nu mai puțin, domnule Reprezentant, zic eu!

Și i-am tras un compliment cu pas înapoi cu tot disprețul lumii în ochi.

- Noi trei o sã trecem dincolo. Iartã-ne…, zice Max sau poate Alex, nu mai știu…

Și înainte de a închide ușa, Scorpionul cu pãrul roșu zice:

- Mãi, bãieți, când aduceți fete frumoase acasã închideți ușa, cel puțin!…

Abia am așteptat sã treacã dincolo și m-am repezit la cele trei pahare de cristal cu care ascultãm noi prin perete ce vorbesc bãieții despre noi, dincolo.

Nici un pahar din trei!

Bat la ușã și intru dincolo…

Paharele, toate trei pe masã, acoperite cu un șervețel… Îți dai seama?!

Cei doi nemernici știau de vicleșugul nostru cu ascultatul cu pahare și ani de zile au spus balivernele pe care trebuia sã le auzim noi, ca sã ne dea foc la suflete.

Nu m-am trãdat, nu te teme!

- Aș dori sã citesc ceva din cartea Bunicului, motivez eu intrarea în camerã și mã duc drept la masa de sub icoanã, unde știam cã e așezatã, lângã Biblie, cartea Bunicului despre Dracula.

Biblia la loc, cartea ioc!

Mã întorc spre ei și vãd iadul:

Satana rãsfoia paginile care ne-au încântat copilãria!.. M-am gândit sã coboare peste el tot blestemul din subsolul

paginii trei sute trei, cu cãldãrile încinse și cazanele aprinse!

- Tocmai avem nevoie de ea, zice Talpa iadului, arãtându- mi paginile din mijloc.

- Vreau s-o duc pãrintelui Matei. Se intereseazã de ea, zic. Toți trei se ridicarã de parcã luaserã foc scaunele sub ei.

- Sã fim bine înțeleși, domnilor, glãsuiește Scaraoțchi. Aceastã carte nu va mai ieși dintre acești pereți pânã va pleca la editurã.

Și spre mine:

- Domnișoarã, puteți sã-i duceți pãrintelui Matei, Biblia…Ați putea-o citi cu folos, împreunã…

Am fugit într-un suflet la bisericã și i-am povestit totul pãrintelui care m-a asigurat cã a doua zi, fiind sâmbãtã, o sã-i afuriseascã de-o sã le meargã fulgii.

Acum îți scriu dupã ce m-am întâlnit a doua oarã cu pãrintele Matei.

I-a chemat la el, le-a vorbit când cu binișorul, când le-a mai adus aminte de Gheena și, a sfârșit-o abãtut, pe românește, ca sã nu înțeleagã nimic doi credincioși ruși ce-

și așteptau rândul la spovedanie:

- Fãtucã dragã, cred cã bãieții voștri erau încãrcați cu prea mare energie negativã de la Iuda cu pãrul roșu, cã discutând cu ei m-a apucat o durere cumplitã de cap care mi-o trecut abia dupã ce mi-am stins trei chibrituri pentru deochi. Pe mine biserica mã oprește în locul acesta. Numai în voi douã veți putea gãsi calea cea dreaptã pentru ei, cãci de aceea a dat Cerul femeia ca sã fie jumãtatea bãrbatului. Dumnezeu sã vã ajute!"

Vino acasã sau dã-mi un semn de viațã cã de douã nopți nu mai pot dormi.

Mama crede cã sunt însãrcinatã și îmi dã de înțeles cã se va aranja totul, dacã mãrturisesc cine e autorul.

18

Sunt cu moralul la pãmânt și cu toate pãsãrile plecate… Degeaba am aruncat noi aproape douãzeci de dolari în Fontana Trevi din Roma, în havuzul imens din Barcelona

sau în țâșnitoarea aceea nenorocitã din Moscova.

Visele noastre nu se vor împlini... Mai rãmâne, totuși, o speranțã. Singura în care mai pot crede.

Cea menționatã de Bunicul în subsolul paginii trei sute treizeci și trei:

Templul Ursitelor de la Șinca Veche.

A ta iubitã prietenã, Andra

CAPITOLUL 3

Reprezentantul cu cartea în mânã și cu asul în mânecã

Reprezentantul citește cu sublinieri și fandoseli de artist manelist:

„Cuvânt înainte.

Știm, desigur, din alte cãrți, cã la începutul altor cãrți, autorii care au scris mai puține cãrți, țin cu tot dinadinsul ca cineva sã înșire câteva cuvinte în fața celor ce stau gata sã nãvãleascã, ca într-un câmp cu maci, peste literele și paginile cele noi, pe care sã le facã ferfenițã cu dorința lor plinã de nestãvilitã curiozitate. Aceste alcãtuiri care ar vrea sã apropie cu un ceas mai devreme pe cititor de autor se numesc prefețe .Ele pot fi scrise de același om și semnate de alții, sau scrise de alții și semnate de mai mulți, sau în cazuri extraordinare, scrise de același om și semnate numai de el. Ele pot sã fie atât de multe încât, adãugându-se unele dupã altele, la fiecare ediție, sã ajungã mai voluminoase decât cartea însãși, încât cititorul, obosit, nu mai ajunge niciodatã în câmpul cu maci și poate sã adoarmã și sã scape cartea pentru totdeauna din mânã. De aceea cartea de fațã nu va avea Prefațã, pusã in fațã, dar nici Postfațã, acea așezare mai modernã care pune cu vicleșug prefața în dosul cãrții, ci un Cuvânt înainte, unic și singur ca un cuc. Așa vom scãpa de orice pericol care ne-ar putea paște."

Pauzã lungã și pedepsitoare…

- Așa își începe, dragii mei, Bunicul dumneavoastrã, povestea despre Dracula… Ceea ce explicã de la sine, de ce aceastã carte n-a apãrut niciodatã. Editorii sunt și ei cititori, în primul rând și nu pot suporta orice, mai ales lipsa stilului. Le-am citit câteva rânduri și colegilor mei, aici de fațã, pe care vi i-am prezentat înainte. A fost o veselie teribilã, dupã fiecare cuvânt. Trebuie sã înțelegeți și sã spuneți „da" pãrerii mele, altfel plecãm acasã și ne rãzbunãm pe neveste, încheie vorbirea sa, Reprezentantul Agenției de turism global și lunar.

- De aceea hohoteați de vã auzeam prin pereți, întreabã

Max jignit în onoarea lui de nepot.

- De!

Nici lui Alex nu-i plãcurã cuvintele Reprezentantului, dar întrebã:

- Atunci? Pas în fațã:

- Folosiți doar notele din subsol și hãrțile care luate la un loc sunt cel mai prețios lucru pe care mi l-aș fi putut închipui vreodatã.

Pas în spate:

- Priviți și uimiți-vã, domnilor, îi îndemnã Reprezentantul, arãtându-le pe unde sã priveascã…

Pas la stânga:

- Ei, ce spuneți?…Dar aici? Pas la dreapta:

- Ce spuneți?…Mai departe… Dans în toatã regula:

- Spuneți-mi!.. Ce spuneți?…Ce spuneți?…, repeta mereu Reprezentantul mai jucãuș și încântat din clipã în clipã, pe mãsurã ce toți cei de fațã se adânceau în lecturã și priveau în hãrți.

Zece minute nimeni n-a mai scos o vorbã.

Abia când ceasul bãtu ora-semn, douãsprezece, Max îndrãzni:

- Cartea n-are nici o legãturã cu hãrțile.

- Vezi! Spune cã vezi, altfel poți rãmâne un nime-n drum! Explicațiile erau de prisos.

Reprezentantul citise cartea cu amãnunțime și înțelesese ceea ce nepoții știau din familie: toți nemernicii și neisprãviții erau, în ochii Bunicului, niște nime-n drum. O injurie plinã de atâta dispreț, cã trebuiserã unite trei cuvinte s-o poatã exprima.

Adusã de prin Transilvania , tocmai aici, în America, suna

și mai de ocarã.

- Mergem mai departe! Luați loc, îi invitã Reprezentantul. Altfel veți obosi tot ridicându-vã și așezându-vã pe bietele

voastre scaune, de câte veți afla, în cele ce urmeazã… Domnilor, se adresã el colaboratorilor care îl ajutaserã la elaborarea planurilor. Rolul dumneavoastrã s-a terminat. Ne vedem mâine pentru decont.

Se strânserã mâini, se spuserã binețe, se plecã ordonat. Ar fi fost momentul de-o cafea dar nu era cine s-o facã… La un moment dat:

- Tu!, acuzã aspru Reprezentantul, cu degetul întins spre Alex. Când ai venit acasã, cu ziarul în mânã, ai avut în minte douã numere!

- 4000! Atât.

- Minți!

- Pe cuvânt, strict 4000.

- 4000 te orbea! Pentru cã fãcea parte strict din forma materialã a mesajului. Era la prima mânã, un îndemn pentru oricare prost din lume, excluzându-ne pe cei de fațã, bineînțeles, cum ne învațã cei șapte ani de-acasã… Dar pe undeva, pe dedesubt, aici, uite aici și aici și aici, chiar și- aici, arãta el cu amãnunțime țopãind din loc în loc ca un pițigoi îndrãgostit, se învârtea ceva: Magicul, nevãzutul numãr șapte, al Bunicului…

- Exclus! La români magicul e trei, sãri Max ca ars. Asta e sfânt!…

- Bunicul și în ultimele zile visa sã-și dea teza de doctorat cu „Trei la români". Știu sigur, întãri Alex.

- Bunicul vostru, Dumnezeu sã-l odihneascã, se nãscuse în România dar de trãit a trãit aici, în America, unde șaptele e de bazã! Ba dacã mergem spre negru, fac precizarea: la continente, tot mai mult se cultivã 9!

- Unde naiba vrei s-ajungi, domnule?

- La inefabil, domnule! Acolo unde tu n-ai ajuns. Pentru cã la citirea cea mai simplã, mesajul spunea: Dragã nepoate, asta e afacerea: ai 4000 de cluburi Dracula, exploateazã-le!

- Exact, exact!…, urlã Alex, descoperind tãria mesajului

și continuã ca fãcând parte din aceeași poveste: Dacã unul din fiecare club va fi clientul afacerii tale ești un om fãcut!…

- Modest gândit, obiectã Reprezentantul.

- Pe dracu. E o groazã de bãnet!

- Sunt atât de decepționat de slaba gândire pe care o arãți, cã-mi vine sã las totul baltã, sã merg acasã și sã-mi bat copiii. Se vede cã prin origine aveți rãdãcinile într-o gândire regionalã. Sunteți mici, nu s-a adãugat nimic pe creierul vostru deși am auzit cã ați umblat la școli bune.

De nãcãjit ce era, Reprezentantul simți nevoia sã se ridice de pe scaun.

Numai așa mai putea continua discuția care cãzuse într- o ceațã intelectualã tocmai când se ivise lumina de la capãtul tunelului.

- Domnilor, urmãriți-mi cel mai nenorocit mod de gândire pe care îl pot etala în fața voastrã și sper cã mergând din treaptã în treaptã nu vom muri pânã la finalul judecãții: numãrul de cluburi, vã rog.

- 4000..

- … înmulțit cu indicele de magie al țãrii..

- 28000..

- Turiști!…Aceștia vor veni acasã și alți 28000 vor pleca, de-ai dracului, sã vadã ce-au povestit ãilalți …

Alex se ridicã în picioare emoționat ca un marinar ce zãrește pãmântul.

Uimirea îi luase glasul. Reprezentantul continuã:

- …alți 28000 se vor înscrie, din snobism și alți 28000 din spirit de turmã, domnilor! Pentru cã America este o țarã plinã de cowboy bogați care se duc la Veneția sã se plimbe cu barca pe canale strâmte și șerpuite deși sânt înconjurați de trei oceane… Rudele celor plecați în excursiile Dracula se vor gelozi pânã vor pune mâna pe un bilet care se va vinde cu suprapreț și vor fi fericiți cumpãrând fel de fel de amintiri trãsnite pe care va trebui sã le inventãm, Noi, sublinie el.

Pauzã sufocantã.

- De aici încolo nu mai putem merge singuri. Va trebui sã ne facem industrii paralele, linii aeriene închiriate exclusiv,

un concern mass-media de la fax pânã la internet, cu televiziunile de rigoare, cu radiourile aferente și ziare mai puternic colorate decât revistele de modã!

Minți înfierbântate, vise explodate:

- „Dumnezeu sã-l binecuvânteze pe Dracula!…" Nu mai conteazã cine a rostit aceste cuvinte.

Poate zburau ca un cântec prin camerã nãvãlind în urechile tuturor, cu o presiune mai mare și mai grea decât a atmosferei terestre.

- Ești un geniu, domnule Reprezentant!

- Mã așteptam sã-mi spuneți porcãria asta! Nu sunt calculele mele, nu sunt previziunile mele! Mã vãd din nou gata de plecare spre casã, umilit de destin, gata sã-mi bat cei patru nepoți care se vor comporta, desigur, ca voi, în atari situații! Dacã citeați notele de la subsolul cãrții bietului Bunic nu ați fi ajuns în eroare!

- Dar, domnule Reprezentant…

- Toate planurile lui, projectele lui, cum s-ar spune astãzi în cãrți despre el, au fost zãdãrnicite cu o rea intenție desãvârșitã.

- De cine!? Luminã:

- Iatã o întrebare care vã onoreazã!… Din luminã:

- Puteți fi atenți doar o clipã? Dumnezeu adevãrat:

- De Mafia mondialã, domnilor!…

- E!…

- E!…

Din Dumnezeu adevãrat:

- Imaginați-vã doar cum ar fi cãzut una câte una, ca muștele otrãvite, toate organizațiile turistice care duc cohorte de vizitatori bâzâitori la Ierusalim, pe Valea Loarei, în Alpi, la Atena sau la Roma cea eternã, cãrora le iau banii cu nerușinare. Toți cei înșelați ar fi venit spre noi, spre Dracula!

Și asta, domnilor, ani și ani la rând pânã când se schimbau

generațiile care îl „vãzuserã" pe Dracula și reveneau cele noi, cu un cult deja format, care o luau de la capãt ca un perpetuum mobile.

- De unde știi?

De aici încolo numai el știe taina pãmântului:

- Din șoaptele Securitãții Române, care le avea de la Mossad, care la rândul lor le avea de la alții, c-așa-i cu informațiile.

Minunea pãmântului:

- Și care, dragii mei, le aveau, pânã la urmã, din acest manuscris pus de Bunicul vostru la dispoziția unui nevinovat spion român, întru-un gest de patriotism devastator...

Înãlțimea norilor:

- Îl crezuse, pe cuvânt, cã e român sadea! Spargerea slãvilor:

- Sânge latin, credul pânã la Dumnezeu. Mizeria miturilor:

- Acest spion, cum vã spuneam, sesizând ce efect poate produce o întreprindere ca a Bunicului vostru a dãruit manuscrisul, pur și simplu, stãpânilor lui comuniști din București, prin ‘70!... Din patriotism!

O clipã se opri de parcã o amintire i s-ar fi așezat în drumul vorbelor.

- Așa cred, cel puțin dupã urmãri, pentru cã dacã era un american adevãrat, sau mãcar jumãtate italian, pornea imediat afacerea singur și nimeni, niciodatã nu v-ar mai fi vizitat casa în aceastã chestiune. Dar așa, grație prieteniei lor, spre fericirea voastrã, urmași drepți ai Bunicului, totul este mai simplu astãzi: cu banii obținuți din afacerea ce se vede la orizont, veți putea cumpãra vile în Bahamas, sã locuiți în ele sau nu, sã vã instalați niște sedii luxoase într-un zgârie nori din Malaezia, sau ca niște excentrici patrioți ce sunteți, sã faceți baruri de noapte în subsolul castelului Bran, în Transilvania.

Era o liniște de început de lume…

- Dar din cele citite... Iar notele de la subsol…Nimic nu…, cugetã eliptic Max.

- Totul e…

- Aiurea, vrei sã zici Alex, nu? Zi, domnule, aiurea… Reprezentantul se încinge:

- Sã pornim de la nota numãrul doi: „Toate acestea le veți afla de la Aga," …aici nu se vede prea bine ce scrie, dar vã spun la ce se referã.

Reprezentantul ia foc:

- La un turc cu grad diplomatic, care se pare cã îi cunoștea toate secretele.

- Dar ce cãuta turcul în România, domnule Reprezentant? Reprezentantul arde:

- Adevãrat, turcul trebuia cãutat în Bulgaria, dupã anumiți autori, dar din pas în pas am ajuns la concluzia cã turcul se stabilise în România ca sã fie mai aproape de locul faptei pe care o plãnuise împreunã cu Bunicul vostru. La nota șapte, se menționeazã: „Aga…și nici aici nu se vede clar... „a venit la mine și știind cã turcii sunt buni pãstrãtori de secrete i-am spus într-o zi tot. Și turcul s-a apucat de treabã… Și-a cumpãrat un pistol de toatã frumusețea, și-a sfințit toate gloanțele la bisericã și și-a fãcut rost de o legãturã de usturoi din Calafat, citi cu siguranțã Reprezentantul.

Și încheie cu o informație care îi uimi :

- Și apoi se fãcu hagiu.

- Adicã?

- Ce adicã?

- Adicã…

- Adicã …

- Ce dracu, parcã sunteți turci…Nu pricepeți, boabã…Adicã îi trebuia un pistol serios ca atunci când, din întâmplare, cineva, undeva, îi va vedea arma …Vorba ceea:

„Cum e turcul și pistolul," clasa unu, marca urs… Usturoiul, ce sã mai vorbim! Fãrã el nici nu poți începe o treabã serioasã în cercetãri draculogice. Iar dacã e udat cu apã de Dunãre e altceva decât o biatã legumã mirositoare, cultivatã la Deva, de exemplu…Cât despre hagiu „e orice creștin sau musulman care a fãcut un pelerinaj și s-a închinat la locurile considerate

de religiile respective ca fiind sfinte." Am citat dupã Dicționarul Limbii Române Literare Contemporane, editat de Academia Românã… Prin ‘72 mi se pare…

- Și l-ai gãsit dumneata pe omul acesta? Scântei, scântei, scântei:

- Pe urmașul sãu, din pãcate. Bãtrânul a murit cu secretul în gușã, domnule…

- Cum ai dat de el? Incendiu pe casã:

- Domnule, am un prost obicei moștenit de la tata sãracul: citesc ziarele românești. Pe internet, firește. Și peste ce dau intr-o zi?…Peste asta!…, fâlfâi el ceva, ca o tãieturã din ziar:

„Ambasadorul statului Israel la București, Sandu Mazor, a fost ieri prezent la Craiova pentru a participa la prezentarea lucrãrilor de licențã ale primilor studenți absolvenți ai secției de Istoria Limbii și Literaturii Ebraice din România. Sandu Mazor a spus cã susține ideea ca municipiul Craiova sã se înfrãțeascã cu un oraș din țara sa. Atunci un oficial român a scãpat ocazia sã tacã:

- Am fãcut primii pași în sensul acesta, înaintând o scrisoare de intenție pentru a ne înfrãți cu Bethleemul.

Sandu Mazor ironic și subtil ca toți evreii a replicat:

- Nu știu cine v-a informat, domnule, dar Bethleem se aflã în Palestina.

- Oficialul era un ignorant, constatã Max.

- Fãrã doar și poate. Folosea o informație eronatã, de pe când Israelul și Palestina erau considerate tot o apã…

Cu mare grijã pentru hidranți:

- Pentru cã oficialul nu spunea aceasta în fața unui ambasador al Israelului, decât dacã acesta era o persoanã care ne intereseazã pe noi...

- Nu vãd legãtura, zice Max.

- M-am dus pe intuiție și am ajuns acolo unde speram, la

Mischie.

- Domnule…, se enerveazã Max. Reprezentantul bucuros de efect:

- Și de la Mischie, la urmașul Hagiului. Înțelegeți?…Cineva lucreazã pentru noi, domnilor…

- Domnule…

- Pentru cã citind știrea mai atent am dedus cã el, urmașul, era acolo, de fațã, la întâlnirea de la Craiova.

- Cine e urmașul, domnule? Pompierii Sfântului Elie:

- Cel care acum se aflã în camera vecinã!

La orice se aștepta mica adunare numai la așa ceva, nu!….

- Asta meritã toți banii, recunoscu Alex.

- Intrați domnule Aga, îl invitã Reprezentantul pe strãin, cu gesturi pline de politețe și conștient de victoria sa.

Domnul Aga era țeapãn ca un general în civil. Îmbrãcat cu distincție, de la pantofi pânã la cravatã. Proaspãt pieptãnat, cu cãrare accentuatã de prezența discretã

a gelului de bunã calitate, pãrea abia ieșit de la toaletã.

Avea o ținutã aleasã, cu mișcãri lunecoase, abia observabile, delicate, ușor feminine.

Pe fața rasã și bine masatã avea o alunițã naturalã, strãinã sexului sãu afișat, dar pentru care multe femei dintre cele douã rãzboaie mondiale sufereau operații estetice sã o obținã.

- Hello, salutã el ca între intimi, vãzând cã de fațã erau numai bãrbați.

Vocea de tenor, moale și cu inflexiuni catifelate îi surprinde pe bãieți.

Nici unul nu-i rãspunde la salut.

- Ce vã uitați așa la mine? Parcã ați fi gazetarii din Constanța! Vreți sã vã țin un discurs? De-al dracului nu vã țin!

Și începu sã râdã mãrunt, însoțind totul cu o privire galeșã, ca între cucoane, dacã am putea zice așa.

- Reprezentante, se adresã el mustrãtor. Nu le-ai spus cine sunt? Pot pleca imediat dacã nu vã dezmeticiți la vreme. Am multe cunoștințe în America.

- Dupã cum vã descrisese domnul Reprezentant, ne așteptam la un ienicer sau spahiu ori dumneavoastrã semãnați cu un ministru, spune Max..

- Chiar sunt ministru.

Și întãri șãgalnic:

- He, he, he…

Alex și Max se ridicarã de pe scaune într-un respect real pentru grad.

Cât erau ei de americani nu fuseserã niciodatã așa de aproape de o fațã atât de ministerialã.

Iar Bunicul lor le vorbea numai stând în picioare despre miniștrii din țara lui de origine, indiferent cã îi chema Brãtianu, Duca, Iorga sau Averescu .

CAPITOLUL 4

Dracula, pasãrea mãiastrã

Exact

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Dracula Land Dracula Park

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor