„Telegraful Român“ în lupta pentru apărarea limbii române (1853-1900)

lucrare.

Prefață

Telegraful Român se înscrie până azi printre importantele moșteniri pe care noi, transilvănenii, și nu numai, le avem de la sfântul arhiepiscop și mitropolit Andrei Șaguna. În cei peste 160 de ani de existență, foaia șaguniană, în pofida potrivniciei vremurilor, și-a păstrat menirea pentru care a fost hărăzită. Biserica, națiunea, școala, limba română, credința străbună au constituit valorile pe care venerabila de acum publicație le-a slujit cu dăruire.

Autoarea volumului pe care îl prefațăm și-a ales să evidențieze „contribuția Telegrafului Român în materie de limbă, literatură, credință și cultură". Pregătirea universitară în domenii precum Filologia (la Universitatea din București) și Teologia (la Universitatea din Sibiu) a reprezentat un stimul în elaborarea unor Probleme de lingvistică în Telegraful Român, între 1853-1900. Acesta este de fapt și titlul volumului pe care îl prefațăm. S-a bucurat, așa cum singură mărturisește, de îndrumarea ilustrului dascăl dr. Ion Coja. Cu siguranță însă că și faptul de a-și fi petrecut copilăria în imobilul în care se află până azi și sediul redacției, și cel al tipografiei mitropolitane, unde este imprimată foaia șaguniană, a direcționat atenția autoarei spre Telegraful Român. A avut în locuința familială fiecare număr din această publicație.

Referindu-ne la cuprinsul volumului pe care îl prezentăm, constatăm că, inevitabil, autoarea a așternut, în primele douăzeci și șapte de pagini, date în legătură cu contextul istoric în care a apărut Telegraful Român, dar și cu personalitatea ilustrului ctitor care a fost mitropolitul Andrei Șaguna, proclamat în vremea noastră ca sfânt de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române. Pomenindu-i și noi, cu evlavie, numele, nu putem omite faptul că încă multe alte împliniri cu caracter duhovnicesc, național și cultural se leagă de numele sfântului nostru Părinte. Am aminti doar înființarea, în 1850, a Institutului Teologic și Pedagogic de la Sibiu, apoi a câtorva sute de școli poporale (elementare), confesionale și, de asemenea, tipărirea în tipografia eparhială, între 1856-1858, a Bibliei cu ilustrații. Am mai adăuga și restaurarea vechii Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei, desființată la 1701 în contextual presiunilor de catolicizare a românilor. Sfântul Andrei fusese ales episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Sibiului în 1847, iar în 1864, după multe memorii îndreptate către Mitropolia sârbească de la Carloviț și către Curtea Imperială de la Viena, a obținut aprobare de reînființare a Mitropoliei transilvănene. Nu putem omite nici contribuția ilustrului ierarh la înființarea, în 1861, a ASTREI, al cărei prim președinte a și fost ales. Toate aceste înfăptuiri și încă multe altele au fost evidențiate de către autoare în cele douăzeci și șapte de pagini.

În capitolul următor, autoarea abordează problema transliterației, știind bine că timp de un deceniu Telegraful Român a fost tipărit cu litere chirilice. În 1863 se finalizează înlocuirea caracterelor chirilice cu cele latine.

Sunt menționați, în continuare, redactorii până la 1900. În total sunt 14 personalități, dintre care șapte sunt din epoca șaguniană, iar ceilalți șapte, din epoca postșaguniană. Le înșiruim și noi numele și pregătirea, spre a ne putea da seama de gradul calitativ al fiecărui număr. Primul redactor a fost profesorul ardelean Aaron Florian, caracterizat ca „luceafăr strălucitor pe orizontul literaturii române". L-au succedat următorii redactori:

– medicul și scriitorul bănățean Pavel Vasici, membru al Academiei Române;

– profesorul Ioan Bădilă, de la secția Pedagogie a Institutului Teologic din Sibiu;

– învățătorul rășinărean Visarion Roman, membru fondator al ASTREI și mai apoi bibliotecar al acestei asociații, editor al foii beletristice, științifice și literare Albina Carpaților de la Sibiu, al revistei pedagogice Amicul Școalei și membru al Societății Academice Române;

– parohul Ion Rațiu din Alba Iulia, care a activat și ca profesor la secția Pedagogie a Institutului Teologic de la Sibiu;

– preotul profesor Zaharia Boiu de la același institut ca și antecesorul;

– Nicolae Cristea, profesor la același institut și asesor consistorial, de numele căruia se leagă și înființarea Reuniunii Sodalilor Români din Sibiu;

– Matei Voileanu, absolventul de Teologie de la Sibiu și de Drept de la Universitatea din Viena, care a onorat și funcția de asesor consistorial, cu speciala îndatorire de sprijinire și dezvoltare a școlilor românești confesionale;

– dr. Remus Roșca, cu dublă specializare în Teologie și Drept, care va ajunge și rector al Academiei Teologice sibiene;

– Nicolae Ivan, dascălul siliștean, duhovnicul Penitenciarului din Aiud, paroh în Alba Iulia, asesor consistorial la Sibiu, ulterior ales episcop al nou-înființatei Episcopii a Clujului, dar și membru al Academiei Române;

– Silvestru Moldovan, profesor la Gimnaziul din Brașov, cu studii universitare în Teologie și Filosofie la Cluj și Viena;

– asesorul consistorial Nicolae Olariu, catihet al elevilor ortodocși români din școlile germane și maghiare din Sibiu;

– dr. Elie Miron Cristea, cu studii teologice și filologice la Sibiu și Budapesta, ajuns secretar și asesor consistorial la Sibiu, iar mai apoi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Înalta pregătire academică a tuturor acestor redactori, angajarea lor în îndeplinirea unor importante responsabilități clericale, didactice și administrative au constituit temeiuri ale calității redacționale a foii șaguniene. Colecția integrală a acestei foi se află în Biblioteca Mitropolitană de la Sibiu și oferă mărturii concrete în această privință. Autoarea evidențiază în finalul acestui capitol tocmai acest lucru, și anume că Telegraful Român a constituit „un mijloc de luminare al poporului și […] un factor de unitate pentru toți românii, un stimul pentru progresul economic și social-politic" (p. 60). Foișoara Telegrafului Român, care a apărut între 1876-1877, a slujit aceleași idealuri ca și publicația principală.

În cel de-al treilea capitol, autoarea dezbate problema originii, unității și elementelor constitutive ale limbii române, așa cum este reflectată această problemă în paginile Telegrafului Român. Această problemă era de fapt pe deplin elucidată de către corifeii Școlii Ardelene. Totuși, menționează autoarea, aici, în Transilvania, era necesar ca din când în când problema să fie reactualizată. Articolele semnate de către dr. P. Vasici, At.M. Marienescu, V. Duma, C. Negruzzi, I. Bechnitz accentuează tocmai lucrul acesta.

Redăm aici idei pe care autoarea le selectează din articolele publicate:

– limba română s-a format pe pământul Daciei din limba latină, și anume din dialectul rustic (p. 70);

– româna s-a vorbit și în zonele românizate de pe malul drept al Dunării;

– transformarea latinei orientale în limba română s-a petrecut în secolele al VII-lea-al VIII-lea;

– în alcătuirea limbii române au intrat și elemente din limba dacilor;

– nu pot fi excluse influențe provenite din limbile popoarelor migratoare, precum ungurii, germanii, grecii și slavii;

– în secolele al X-lea – al XII-lea, limba română comună s-a vorbit în patru dialecte: dacoromân, în nordul Dunării și în Dobrogea; aromân, vorbit în unele locuri din Grecia, Iugoslavia, Albania și Bulgaria; meglenoromân, vorbit în unele locuri din sud-vestul Bulgariei și nord-estul Greciei; istroromân vorbit în Istria (Iugoslavia);

– dialectul dacoromân este singurul care a devenit limbă națională și literară;

– influențe de dată mai recentă s-au produs din partea acestor limbi romanice. Dar, cu toate aceste influențe romanice, limba română este una singură, a tuturor românilor.

În capitolul patru, autoarea abordează problema limbii literare române și a neologismelor. Limba literară nu este altceva decât limba română îmbogățită continuu și modernizată. Îmbogățirea nu s-a petrecut neapărat din împrumuturi străine, ci prioritar din materialul limbii noastre. Maturizarea limbii literare se reflectă în lexiconul și dicționarul limbii române. Ambele surse sunt caracterizate de autoare ca „magazinul" limbii literare. Autoarea subliniază și importanța gramaticii, care nu făurește, ci apără unitatea și originalitatea limbii. Neologismele sunt împrumuturi din alte limbi sau sunt creații proprii ale limbii respective. În cazul limbii române, acestea provin din limba franceză. Afirmația aparține redactorului dr. Pavel Vasici, care a publicat în Telegraful Român un articol în care dezbate această problemă. Un alt redactor, și anume I. Rațiu, recomandă stăruitor evitarea folosirii abuzive a neologismelor, care îi poate îndepărta pe cititorii Telegrafului Român. Respectându-se recomandări ca cea menționată, Telegraful Român s-a legitimat ca o publicație care a trezit constant interesul cititorilor pentru problemele abordate în paginile sale. În privința limbii literare din materialele publicate, rezultă că literatura religioasă este începutul literaturii române. Cum, la început, s-a folosit în textele religioase slavona, s-a întârziat puțin evoluția limbii literare române. Nu putea fi omisă, din acest context al limbii române literare, contribuția avrigeanului Gheorghe Lazăr, care, cu multă stăruință, s-a luptat pentru introducerea limbii române în casele boierești și în viața socială în general. Un alt aspect pe care autoarea l-a identificat în Telegraful Român este cel al angajării Academiei Române în cultivarea unei limbi românești autentice. Sunt menționați bărbați de renume, precum Eminescu, Maiorescu, Odobescu, Alecsandri, Negruzzi, care au sprijinit cu dăruire dezvoltarea limbii literare.

Într-un nou capitol (al cincilea), autoarea arată cum s-a reflectat în paginile Telegrafului Român interesul manifestat de redactorul Zaharia Boiu față de arta poetică. Acesta aduce aminte cititorilor că poezia nu este doar o înșiruire „de cuvinte goale, ce din coadă au să sune", ci o modalitate de punere în valoare a unor profunde adevăruri prin rimă și expresii de aleasă finețe. Zaharia Boiu a preluat din Convorbiri Literare și a publicat valoroase texte semnate de Titu Maiorescu, în care sunt promovate valorile autentice ale artei poetice. Urmează două capitole în care sunt abordate probleme de dialectologie și ortografie românească.

Autoarea indică o serie de articole publicate în Telegraful Român de către I.R. Stinghe, texte referitoare la unele diferențe dialectice ce s-au conturat pe parcursul vremii în limba română vorbită în Țara Românească, Moldova, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Maramureș, Crișana, Banat, Dobrogea și în ținuturile sud-dunărene. Aceste diferențe, precum „n intervocalic, transformat în „r, în graiul maramureșean, nu afectează în esență limba română, ci doar deschide calea către o pronunțare puțin diferită. Cât privește ortografia, în Telegraful Român din perioada menționată au apărut articole ce promovau interesul pentru „stabilirea ortografiei române. În acest scop s-a și înființat la București o „Societate Academică ce va deveni în 1879 Academia Română.

În numărul 91, din noiembrie 1867, a apărut un articol semnat de dr. Pavel Vasici, în care erau precizate norme ortografice după care să se conducă publicația șaguniană. Nu a fost singurul articol de acest gen.

Un capitol cu adevărat impresionant este cel de-al optulea, intitulat: „Limbă și naționalitate. Ideea lansată este că „limba este expresia naționalității. În Transilvania, mai mult decât în orice altă provincie, cultivarea limbii române reprezintă o datorie fundamentală, dat fiind faptul că stăpânirea austro-ungară a urmărit impunerea limbii maghiare ca limbă oficială pentru toate naționalitățile conlocuitoare în Transilvania. Telegraful Român, subliniază autoarea, s-a constituit într-o adevărată tribună în apărarea limbii române. Redactorul Aaron Florian, și nu este singurul, publica un articol în care afirma cu fermitate că „dacă poporul român a izbutit să treacă prin toate vicisitudinile timpului, aceasta se datorează faptului că și-a păstrat limba, obiceiurile și datinile străbune" (p. 142). Ca și în cazul altor probleme importante pe care le-am menționat, tot astfel s-a raportat Telegraful Român și la problema școlară. Am specificat deja consemnarea făcută în paginile acestei publicații cu privire la faptul că mitropolitului Șaguna i s-a datorat înființarea a câtorva sute de școli în Transilvania. Și ultimul capitol are tocmai titlul acesta: „Telegraful Român și școala". Găsim precizarea că toate școlile cu limba de predare română erau socotite școli confesionale, adică româno-ortodoxe. Aceste școli nu au fost scutite de presiuni și chiar de adoptarea, din partea autorităților guvernamentale, a unor măsuri abuzive. Un număr impresionant de articole din Telegraful Român se raportau la dispozițiile ierarhului îndreptate spre preoți și învățători în vederea adoptării unor măsuri care să garanteze o bună pregătire școlară pentru copii. Sunt vizați în aceste dispoziții și părinții, care aveau datoria să-i trimită pe copii la școală. De buna pregătire școlară depindea, în viziunea ierarhului, viitorul națiunii române. Prin dispoziții abuzive, în 1879 și 1883, guvernul maghiar de la Budapesta a impus obligativitatea învățământului în limba maghiară pentru toate naționalitățile conlocuitoare. Protestele împotriva acestui abuz au fost mereu prezente în paginile Telegrafului Român.

Biserica și școala sunt înfrățite ca instituții salvatoare pentru neamul românesc. Și rolul pe care l-a îndeplinit ASTRA în viața poporului român a fost permanent menționat în Telegraful Român.

Lista