Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Psihologia relațiilor fraterne. Prima descriere și analiză complete ale puternicei legături emoționale dintre frați și surori

Psihologia relațiilor fraterne. Prima descriere și analiză complete ale puternicei legături emoționale dintre frați și surori

Citiți previzualizarea

Psihologia relațiilor fraterne. Prima descriere și analiză complete ale puternicei legături emoționale dintre frați și surori

evaluări:
3.5/5 (3 evaluări)
Lungime:
642 pages
10 hours
Editor:
Lansat:
Dec 5, 2016
ISBN:
9786067198904
Format:
Carte

Descriere

Frați… surori… cuvinte ce ne poartă cu gândul la hârjoana copilăriei, la conflicte mai mult sau mai puțin deschise, la frontul comun realizat câteodată împotriva părinților. Dar dacă a fi fratele sau sora cuiva, a avea un frate sau o soră, implică o relație emoțională cu influențe reciproce, cu suișuri și coborâșuri, o relație care, constatăm la finalul vieții, a fost cea mai durabilă dintre toate?

Prima carte de acest fel din psihologia americană și o noutate pe piața românească, Psihologia relațiilor fraterne deschide drumuri într-un teritoriu emoțional intens pasional, însă adesea ascuns de privirile celor din afara fratriei, motiv pentru care a fost atât de puțin studiat.

Prin această lucrare, bazată pe cercetare și pe dovezi clinice adunate în peste douăzeci de ani de experiență, presărată cu studii de caz și creând noi perspective asupra teoriilor atașamentului, dezvoltării sinelui și apariției identității sexuale, cei doi autori aduc în lumină importanța relațiilor fraterne în cadrul terapiei individuale și familiale, permițând totodată cititorului interesat să se redescopere și să-l redescopere pe celălalt în legătura fraternă.

Editor:
Lansat:
Dec 5, 2016
ISBN:
9786067198904
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Psihologia relațiilor fraterne. Prima descriere și analiză complete ale puternicei legături emoționale dintre frați și surori

Cărți conex

Previzualizare carte

Psihologia relațiilor fraterne. Prima descriere și analiză complete ale puternicei legături emoționale dintre frați și surori - Stephen P. Bank

inspirat

Mulțumiri

Această carte este rezultatul a opt ani de strădanii, iar conceptualizarea, discutarea, scrierea și rescrierea ei le-am împărtășit total — un parteneriat care se reflectă în așezarea alfabetică a numelor noastre. Capitolul 1 și epilogul le-am scris împreună. Responsabilitatea principală pentru capitolele 2, 3, 4, 6, 7 și 11 îi aparține lui Michael Kahn, iar cea pentru capitolele 5, 8, 9 și 10 îi aparține lui Stephen Bank. Scrisul și desfășurarea cercetării sunt activități solitare: ne-am îndreptat adesea unul către celălalt pentru idei, inspirație și încurajare. Dacă cititorul va voi să redescopere bucuriile (și complexitățile) unei relații fraterne, îi recomandăm din toată inima experiența de coautor.

Mulți sunt cei care ne-au oferit ajutor și hrană spirituală în munca noastră. Interesul meu [Stephen Bank, n.t.] pentru psihologie și ajutarea semenilor mi-a fost trezit de tatăl meu, Stanley Bank, primul meu mentor, care mi-a arătat, la căpătâiul pacienților săi, importanța crucială a înțelegerii ființei umane în integralitatea ei. Mama mi-a reaprins acea dorință: Dorothy Deane Bank a redat viață și energie unei asociații locale de sănătate mentală atunci când lumea nu părea interesată de soarta oamenilor cu probleme psihice. Mai târziu, ca student al Departamentului de Psihologie de la Dartmouth College, am fost stimulat de cursurile unor profesori dedicați și creativi; acolo mi-a arătat Rogers Elliott conexiunile importante și necesare dintre cercetarea comportamentală și munca de psihoterapeut. Chiar și mai târziu am avut ocazia de a studia psihoterapia cu Irving Frank. Mult mai recent, Daniel R. Miller de la Wesleyan mi-a lărgit și aprofundat înțelegerea interacțiunii dintre motivație, relații și identitate. I-am apreciat profunda înțelegere teoretică și practică. Am învățat mult și din numeroasele conversații informale și pline de preocupare pe care le-am avut, de-a lungul anilor, cu Bertie Feist și Bill Roberts. Colegii mei, Donald J. Hiebel și Nancy D. Johnson, m-au sprijinit exemplar și s-au îngrijit cu competență de pacienții noștri în timpul absenței mele pentru scrierea cărții. Soția mea, Elaine Feist Bank, a așezat ziduri de protecție în jurul meu și al muncii mele atunci când aveam mai multă nevoie de aceasta și le-a dat copiilor noștri speranța că Psihologia relațiilor fraterne va fi gata într-o bună zi. Ea mi-a fost prietenul cel mai bun și criticul cel mai onest.

Aș vrea să mulțumesc [Michael D. Kahn, n.t.] numeroșilor oameni care m-au sprijinit și îndrumat în lunga odisee de la Haifa la Hartford. De o importanță specială sunt cei cărora le sunt profund îndatorat: bunica mea, răposata Hedwig Baum; părinții mei, Helen și Lester Kahn, și prietenii și colegii mei psihologi, Stanley Rustin și Jacob Lomrantz. Mary Henle, de la New School for Social Research, mi-a oferit o perspectivă asupra abordării fenomenologice a experienței umane, iar Martin Lakin, de la Universitatea Duke, mi-a arătat cum să construiesc o punte între universul terapiei de grup și al celei individuale. Douglas Schoeninger, de la Universitatea North Carolina din Chapel Hill, a fost cel care mi-a înfățișat pentru prima oară perspectivele fascinante ale sistemului familial. Mai recent, Departamentul de Psihologie al Universității Hartford mi-a oferit un an sabatic și resursele necesare pentru continuarea acestui demers: alese mulțumiri se îndreaptă către James Vinson, decanul Colegiului de Arte și Științe, și în special către Harry Leonhardt, directorul Departamentului de Psihologie. În cursul lungii noastre colaborări am putut întotdeauna conta pe sprijinul colegului meu John Schloss. Stuart Sugarman și Roger Meyer, de la Departamentul de Psihiatrie al Facultății de Medicină de la Universitatea Connecticut, m-au încurajat în demersul meu, ca și membrii Family Study Centre of Connecticut. Mai mult decât oricine altcineva, soția mea, Ruth Jacobson Kahn, a reprezentat cea mai importantă influență intelectuală și forță spirituală în cariera mea profesională. Ea însăși este un exemplu pentru importanța cercetării, pentru satisfacțiile inerente ajutării semenilor și pentru devotamentul și efortul necesare pentru a duce orice strădanie la nivelul excelenței. M-a ajutat nemăsurat în primele stadii ale scrierii. Ruth a fost întotdeauna partenera mea iubitoare și încurajatoare.

Unele persoane ne-au sprijinit pe amândoi în diverse momente ale proiectului. James Bozzuto, Albert Dreyer, Cecily Dreyer, Don Hiebel, Nancy Johnson, Bland Maloney, Augustus Napier, Robert Steele și Edward Swain au citit variante ale manuscrisului și ne-au oferit sfaturi utile. Doreen Pratt și Claire Silverstein au pregătit variante (aparent) interminabile ale manuscrisului, întotdeauna cu răbdare, competență și simțul umorului. De-a lungul anilor, alte persoane ne-au oferit asistență tehnică, cum ar fi Tom Monta și Robert White (video) și Shirley Siegel (secretariat). Studenți străluciți au ajutat în multe etape ale proiectului: Kathryn H. Adams, Leora Freedman, Tim Hoffmann, Richard Jenkins, Kim Lee Kahn, Tammy Kahn, Heidi Kreuger, Monica Meyer, Beth Jean Masterman, Betsy Nathason și Amy Steiglitz.

De un imens ajutor ne-au fost îndrumarea și încurajarea primite de la Jane Isay, coeditor la Basic Books. Nu numai că a crezut din capul locului în acest proiect, dar ne-a orientat și ne-a ajutat să conturăm forma finală a cărții. Ea a ales-o și pe cea mai talentată persoană, Phoebe Hoss, în ale cărei mâini sensibile manuscrisul a ajuns să comunice cu adevărat.

În sfârșit, le suntem recunoscători tuturor celor care ne-au permis să pătrundem în lumile lor și ale căror experiențe sunt consemnate în aceste pagini. A fost emoționant să stăm de vorbă cu ei și un privilegiu de a fi fost părtași la viețile lor.

Introducere

Relația dintre frați este cea mai îndelungată, depășind cu un sfert de veac, pentru cei mai mulți dintre noi, legăturile cu părinții noștri. Durează mai mult decât relația cu propriii noștri copii, cu siguranță mai mult decât cea cu partenerul de viață și, cu excepția câtorva norocoși, mai mult decât cea mai lungă prietenie.

Când ne-am hotărât inițial să scriem această carte, cu mai bine de cincisprezece ani în urmă, aproape nimeni nu vorbea despre acest subiect și foarte puțini erau cei interesați altfel decât accidental de ideea că există o legătură între frați. Cercetarea noastră a reprezentat un apel de trezire pentru psihologi și psihoterapeuți, ca și pentru cercetătorii universitari care se ocupă de studiul dezvoltării copilului și adultului. Mesajul nostru — că relația cu frații are o putere emoțională distinctă, pătimașă, dureroasă și reconfortantă, care modelează povestea devenirii noastre și că frații nu sunt actori episodici pe scena dezvoltării umane — a fost auzit mai clar decât ne putusem imagina vreodată.

Cu cincisprezece ani în urmă, cuvântul frate era aproape sinonim cu acela de rival. Știm astăzi că în relațiile dintre frați rivalitatea este arareori singurul ingredient; dorul, idolatrizarea, rușinea, tandrețea și sentimentele de datorie se întrețes adesea cu rivalitatea și cu verii săi emoționali, invidia și gelozia. Un frate poate fi dușmanul cel mai de temut sau cea mai plăcută companie.

Acum cincisprezece ani se credea că părinții sunt principalii modelatori ai personalității. Astăzi știm că frații sunt parte a unei istorii mult mai complicate și misterioase despre cum se dezvoltă oamenii.

Cu cincisprezece ani în urmă oamenii vorbeau rar despre sentimentele lor mai profunde când venea vorba despre frați: în ziua de azi se simt mult mai liberi să o facă.

Acum cincisprezece ani, frații erau studiați rapid de cercetători care observau grupuri de copii sau administrau chestionare adulților. Astăzi știm că relația dintre frați (ca și alte relații de familie) poate fi înțeleasă numai în raport cu întreaga viață și că este nevoie de examinări profunde.

Cu cincisprezece ani în urmă, psihologii clinicieni și alții care se ocupau de problemele personale ale oamenilor puneau rar întrebări despre frați și surori: în ziua de azi sunt mai mult decât dornici să cerceteze și mai încrezători în capacitatea lor de a asculta, de a-și motiva clienții și de a interveni cu înțelepciune. Se poate ca prima ediție a Psihologiei relațiilor fraterne (1982) să fi contribuit la o mică revoluție a modului nostru de a gândi și de a simți această relație.

La scurtă vreme după apariția cărții, ideea noastră de legătură emoțională între frați era trâmbițată la televizor, de la relatări științifice riguroase până la vacarmul talk-show-urilor și de la ziare prestigioase precum New York Times la reviste ca People și Newsweek; ideea a provocat o sete continuă a publicului pentru din ce în ce mai multă informație. Astăzi nu mai este nimic ieșit din comun să iei un ziar și să dai peste un articol emoționant despre legătura sinuoasă, dar durabilă cu un frate sau o soră. Au apărut din belșug cărți de popularizare care oferă reflecții și sfaturi despre cultivarea legăturii dintre frați și surori. De la copilărie (Bode, 1991; Faber și Mazlish, 1987) la maturitate (Merrell, 1995; Sandmaier, 1995; Wideman, 1984), autorii încearcă să îi ajute pe semeni să navigheze prin apele tulburi ale relațiilor cu frații lor. În condițiile creșterii nemulțumirii față de cei mai în vârstă și figurile parentale, relațiile cu frații și cu cei de-o seamă au devenit mult mai solide.

Astfel, această carte începe ca o afirmare a ceea ce am scris cu cincisprezece ani în urmă. Am ajuns la concluzia că frații și surorile, fie că relațiile dintre ei au fost zbuciumate sau calme, satisfăcătoare sau frustrante, pline de conflict sau profund liniștitoare, pot furniza jaloanele și tiparele care modelează viața fiecăruia. De-a lungul acestor ultimi cincisprezece ani am continuat să studiem această relație extrem de complexă atât ca sociologi, cât și ca psihoterapeuți și suntem convinși că ideile noastre au trecut testul timpului. În acest capitol introductiv la lucrarea originală vă vom oferi câteva concluzii pe care le-am adunat în cei cincisprezece ani ai activității noastre ulterioare. Și vom explica de ce unii frați rămân consecvenți și loiali, în vreme ce alții se văd rar, cu excepția situațiilor de criză, sau rup complet legătura.

De ce a prins ideea de legături emoționale între frați și de ce cartea captează emoția cititorilor la aproape o generație mai târziu de la data apariției? Veștile sunt și bune, și rele. Pe măsură ce fascinația noastră pentru legăturile emoționale fraterne a crescut, peisajul emoțional și social din America a devenit mai plat, mai impersonal, mai fragmentat și mai nesigur: lumea s-a schimbat complet din 1982 încoace, odată cu intrarea în era postmodernă (Kahn, 1994, 1995; O’Hara și Anderson, 1991). Această epocă este marcată de erodarea credinței și a certitudinii, de înstrăinarea de rădăcinile pe care le credeam reale și de pierderea unei participări active la o comunitate mai largă (Gergen, 1991). Înstrăinarea aduce cu sine singurătatea paralizantă și răceala emoțională care conduc oamenii către relații de angajament minim și de o loialitate timidă, lipsită de convingere. Legăturile de loialitate simțite altădată de angajați și angajatori au fost toate spulberate de la publicarea Psihologiei relațiilor fraterne în 1982. Mulți dintre noi — mai ales cei născuți înainte de 1950 —, deplângem amintirea îndepărtată și nostalgică a Americii lui Norman Rockwell. Cei care au mai puțin de patruzeci de ani s-ar putea să nu înțeleagă niciodată ce le lipsește acestor oameni. Ura permanentă față de frați sau surori și ruperea completă a legăturii nu le mai par multora tolerabile, mai ales atunci când alte certitudini se năruie.

Esența legăturii emoționale fraterne

După mulți ani de observații, credem că legătura emoțională dintre frați:

• Rămâne o insulă de stabilitate și familiaritate într-o lume în care prea puține rămân cum au fost odată; este un depozit al memoriei. Oricare dintre noi, care avem frați sau surori, îi amintește celuilalt cum am îmbătrânit, cine am fost și cine sperăm să devenim.

• Durează o viață, marcând cele mai vechi amintiri pe care le avem și ne însoțește până la capătul vieții, definind și configurându-ne mortalitatea. Când un frate sau o soră se îmbolnăvește sau moare, atunci ne înțelegem cu adevărat propria mortalitate și vulnerabilitate.

• Este, pentru mulți dintre noi, o relație care ne definește drumul vieții. Frații sunt tovarășii de călătorie absoluți, la bine și la rău. Indiferent dacă legăturile dintre ei sunt relaxate sau tensionate, sau câte puțin din ambele, ei sunt tovarăși de drum într-o lume fără multe repere stabile (Bank, 1995; Kahn, 1994, 1995). Mai târziu în viață aceasta devine o relație opțională, mai ales atunci când părinții nu mai sunt disponibili sau prezenți pentru a stabili reguli sau pentru a decide că trebuie să ne vedem cu frații noștri, să-i însoțim, să petrecem timp cu ei.

• Devine un depozitar de secrete, unele pline de rușine, altele nostalgice, primitive sau dureroase, ale unor timpuri din copilăria noastră când părinții nu erau de față să observe, să împiedice sau să pedepsească. Este un nucleu construit împreună din experiențe reamintite. Deși frații adesea își povestesc diferit amintirile, încercarea de a ajunge la consens este ceea ce validează relația, mai degrabă decât ceea ce „s-a întâmplat cu adevărat".

• Pentru unii a satisfăcut nevoia de atașament și mângâiere. Un frate sau o soră putea liniști în caz de abandon al părinților sau atunci când războiul sau nenorocirile din familie făceau să pară că întreaga lume se prăbușește. Mulți adulți au relatat cum sănătatea lor psihică, și uneori și cea fizică, au fost salvate prin grija fraților sau surorilor.

• Pentru unii, din păcate, este în continuă deteriorare sau nu are niciun impact.

Pot fi prezise relațiile dintre frați?

Natura relațiilor dintre frați se schimbă, adesea fără avertisment, în multe puncte importante ale vieții și uneori din cauza unor întâmplări fericite sau nefaste. Frați și surori care erau odată apropiați se pot îndepărta și înstrăina sau se pot apropia și mai mult, după cum dictează cursul vieții. Evenimentele de familie reprezintă uneori spărgătorul de gheață al poverii neînțelegerilor îndelung purtate de frați. Uneori boala sau moartea unui părinte sau a unui alt frate oferă un răgaz de reevaluare a relațiilor dintre supraviețuitori și atunci se produce o schimbare vitală. Când stăm de vorbă cu frați, acestea sunt momentele pe care le menționează ca să arate că s-au simțit mai aproape unul de celălalt sau au încetat să se mai caute. O ceartă pentru bani sau pentru ajutorul în cursul unui divorț poate constitui evenimentul decisiv care declanșează o schimbare. Uneori, partenerul unuia dintre frați este punctul care înclină balanța; alteori, indivizii înșiși iau inițiativa dacă se simt singuri sau au nevoie de ajutorul unui frate sau al unei surori. Uneori, psihoterapeuții reprezintă instrumentul schimbării, aducându-i laolaltă pentru conversații terapeutice (Kahn și Bank, 1981). Și uneori, ca în cazul situațiilor de familie în care frații lucrează împreună în afaceri de familie complicate și încărcate de conflict, terapeuții i-au ajutat pe frați și pe părinții lor să-și clarifice și să-și redefinească relațiile.

Am putea prezice, pe baza întâmplărilor din copilărie și adolescență pe care și le amintesc pacienții adulți, observațiile cu privire la oricare dintre scenariile de viață care ar putea surveni mai târziu? Răspunsul nostru precaut este „da, dar nu întotdeauna. Ce reiese evident din munca noastră este că dacă diferența de vârstă între frați este prea mare pentru a permite o reală apropiere, dacă ostilitățile nu sunt clarificate, oprite sau reechilibrate de către părinți, dacă doar unuia îi lipsește înțelegerea despre sentimente rănite, avantaje și dezavantaje, este puțin probabil că se vor apropia pe parcursul vieții. Pur și simplu nu există suficient capital emoțional pe care să se bazeze. Invers, dacă sunt de vârste apropiate, au avut avantajul unor părinți implicați și grijulii și au o capacitate dezvoltată (de înțelegere, nu neapărat IQ brut sau vreo inteligență specială) de a rezolva disputele interpersonale, există șanse mult mai mari de a rămâne sau de a deveni apropiați, prieteni intimi și aliați, până la punctul la care ne-au mărturisit că frații sau surorile reprezintă cea mai solidă sursă de mângâiere și ajutor în viețile lor (vezi capitolul 5, „Gesturi de sacrificiu: devotament și afecțiune). Chiar dacă se băteau când erau copii, își amintesc adesea cu căldură de conflictele lor și le prețuiesc drept substanță a legăturii dintre ei.

Dacă avem în vedere două principii psihologice clasice, separare-individuație (Mahler, 1975) și constanța obiectului (Kernberg, 1980), putem înțelege de ce relația este menită să se schimbe de-a lungul anilor și de ce există o pornire fie către apropiere, fie către înstrăinare. Frații au adesea o relație de empatie reciprocă, oferindu-și căldură, mângâiere și tovărășie pentru ca apoi, după ce s-au arătat vulnerabili, să se rănească reciproc. Dar apoi se pot îndepărta brusc unul de celălalt doar pentru a se reîntâlni atunci când, mai târziu, unul dintre ei se simte singur sau dependent. Pe de o parte, procesul de separare-individuație este imboldul evolutiv prin care toți copiii și adolescenții trebuie să devină mai independenți și mai încrezători în forțele proprii până la respingerea completă a influenței membrilor familiei biologice. Așa că oamenii își amintesc prea bine cum au fost răniți sau insultați de un frate, iar acest lucru i-a făcut să se retragă. Dorința de a nu fi ca acel frate rău, pe lângă nevoia de a deveni un individ distinct și diferit de acel frate sau soră, constituie o latură a acestui dans dialectic în dezvoltarea unui sentiment de sine. De cealaltă parte, constanța obiectului reprezintă nevoia tuturor indivizilor de a menține legături stabile și plăcute cu cei apropiați, de a abandona schimbarea și „independența" pentru reasigurările gratificante ale celor pe care-i cunoaștem, care ne aduc bucurie, satisfacție și, în cazuri extreme, chiar și nefericire teribilă, dar previzibilă. Astfel, frații se bucură adesea de sentimentul lor de a fi asemenea. Ei pot trece cu vederea suferințele trecute și să reia legătura, nevrând să piardă legătura intimă și, în acest proces, o parte din ei înșiși.

Până la maturitate, frații sunt liberi să-și configureze relația în orice fel doresc. Pot fi distanți sau apropiați. Ca terapeuți, noi nu încercăm să le impunem pacienților noștri așteptări sau să le dăm sfaturi despre cum „ar trebui" să evolueze o relație între frați. Avem întotdeauna în minte faptul că separarea-individuația și constanța obiectului sunt polii opuși ai dansului de apropiere și îndepărtare pe care frații îl desfășoară de-a lungul vieților lor, ajutându-ne să înțelegem fluctuațiile din această relație, pe parcursul întregii existențe.

Înțelegerea rivalității ca parentaj fragmentat

Pierderea încrederii în părinți în societatea postmodernă (Elkind, 1995; Spock, 1994) este dublată de dovezi că mulți părinți au o disponibilitate din ce în ce mai mică de a monitoriza evoluția copiilor lor. Faptul că aproape 20% din copiii de astăzi pot fi diagnosticați cu ADHD, tulburarea de hiperactivitate/deficit de atenție (Barkley, 1989), este, după părerea noastră, efectul secundar al hiperstimulării date de mass-media, de joc și de influența colegilor (Holbrook, 1996) dominante în viețile multor copii și al scăderii timpului și energiei alocate de mulți părinți pentru a interacționa cu copiii lor și pentru a-i alina atunci când sunt necăjiți. Necesitățile economice și dorința universală pentru un standard de viață mai ridicat și ambiția femeilor de a fi egale bărbaților din punct de vedere profesional și economic se traduc într-o mai mică disponibilitate a părinților de a îngriji, îndruma și stabili norme și reguli solide și echitabile pentru copiii lor. Robert Bly (1996) a mers recent până la a numi societatea noastră „Societatea fraternă", ca recunoaștere a pierderii influenței parentale asupra copiilor ori a unor figuri paternale pe care copiii să le respecte.

Ceea ce se numea odată rivalitate fraternă există încă, dar se datorează adeseori dezorganizării și fragmentării familiei americane într-o lume de schimbări contradictorii și năucitoare. Pentru că lumea noastră se schimbă atât de rapid, chiar și numai un an sau doi diferență între copii poate însemna că fiecare copil percepe o lume complet diferită de a celuilalt. De la un an la altul pot apărea contexte diferite (un amănunt neînsemnat, dar concludent — 30 la sută dintre americani își schimbă domiciliul în fiecare an), atitudini parentale diferite și chiar părinți diferiți! Nu este de mirare că unii frați sunt lipsiți de mijloacele potrivite de a se înțelege.

Paradoxal, în aceste vremuri haotice, relația dintre frații de vârste mici, imaturi, devine cu atât mai importantă atunci când persoanele cu autoritate și părinții se pierd în depărtare. Frații și surorile au devenit personajele Hansel și Gretel ale vremurilor moderne — petrecând din ce în ce mai multă vreme împreună, căutând alinare unii la ceilalți — gătind împreună, uitându-se la televizor împreună, jucându-se, confesându-se sau certându-se, încălcând reguli, provocându-se sau necăjindu-se pentru a descărca energia și, uneori, furia reprimată. Aceste interacțiuni pot atinge proporții periculoase prin apariția hărțuirii, necăjirii, competiției, umilirii și răzbunării. Ceea ce începe ca un comportament însuflețitor într-un mediu altfel sub-stimulativ poate deveni locul de descărcare pentru furia împotriva unor părinți indisponibili sau abuzivi. În ciclul răzbunării al lui „cine ce a făcut cui copiii au nevoie să-și reclădească stima de sine făcându-i ceva rău celui care „a început. Aceasta nu se datorează „rivalității", ci unor circumstanțe reparabile. Ca terapeuți, știm că, dacă putem interveni înainte ca aceste răni și neglijări să devină de neiertat sau ireparabile, atunci daunele, conflictul și agresiunea nu trebuie să continue la nesfârșit și se pot pune în funcțiune forțe vindecătoare în multe dintre familiile complete (Kahn și Lewis, 1988; Minuchin, 1974).

Faptul că am subliniat unele dintre trăsăturile pozitive ale legăturii dintre frați nu înseamnă că ignorăm sau trecem cu vederea relațiile triste și nefericite ale unora dintre ei. Unii frați își provoacă răni devastatoare și umilitoare. Am menționat deja acest lucru, dar putem enumera faptul că incestul fratern nu este ceva neobișnuit, moartea unui frate reprezintă o pierdere profundă pentru mulți frați sau părinți (Fanos, 1996), iar dizabilitățile fizice sau psihice ale unui frate pot avea efecte majore asupra celorlalți copii din familie. Vom discuta în carte toate aceste fenomene majore.

Diferențe și asemănări între frați

În primăvara lui 1996, Ted Kaczynski, suspectul în cazul „Unabomber", a fost arestat în Montana după o amplă anchetă desfășurată de FBI. Sursa informațiilor care au condus la arestare a fost fratele lui cu șapte ani mai mic, David. New York Times a publicat o serie de articole despre mult trâmbițata saga a lui Unabomber și a vieții paralele a fratelui lui mai mic. Fratele mai mare, Ted, a fost acuzat de uciderea a trei persoane și rănirea altor douăzeci și trei într-o serie de atacuri cu bombă și critici pline de furie împotriva tehnocrației într-un interval de optsprezece ani. Unul dintre articole este intitulat The Brothers Kaczynski: How 2 Paths Diverged (Brooke și Barboza, 12 aprilie 1996). Acești frați au avut niște drumuri extrem de similare în felul în care și-au dus viața solitară. Ted, cel mare, locuia într-o cabană în sălbăticie în Montana, iar David, chiar mai departe în sudul Texasului, fiecare ducându-și viața singur, în condiții extrem de primitive în zone pustii, refuzând aproape orice fel de contact cu alte ființe umane. Suntem surprinși de cât de puternică era influența lui Ted asupra fratelui lui mai mic. În momentul în care și-a dat seama din criticile la adresa societății că Unabomber era probabil fratele lui, David s-a simțit obligat să-și facă datoria etică și legală față de societate și și-a denunțat fratele; a fost apoi întrebat despre legătura lui cu Ted.

„Îi iubesc inocența. Cred că este un om care a iubit ceva cu pasiune și din păcate, iarăși, e atât de complicat. N-a reușit să iubească în modul corect pentru că în adâncul sufletului el însuși simțea o lipsă de iubire și respect. Că ar fi putut face atâtea. Avea un potențial incredibil. Era strălucit."

(New York Times, 26 mai 1996)

În vreme ce Ted a rămas un singuratic, David a renunțat la stilul său de viață retras, s-a căsătorit, s-a angajat la serviciul de asistență socială unde ajuta tineri cu probleme și, astfel, s-a separat de fratele său tulburat. Ce face ca acești doi frați să fi fost atât de asemănători și totuși, în momente-cheie din viețile lor, atât de diferiți? Chiar și după toți anii pe care i-am petrecut studiind astfel de relații și toate cercetările făcute de alții, n-am fi putut prezice traiectoriile asemănărilor și diferențelor dintre acești frați. Putem spune că natura umană impune o anumită impredictibilitate, cu atât mai complexă prin fascinanta întretăiere a evenimentelor și constelațiilor de circumstanțe care afectează fiecare persoană.

David Kaczynski spunea mai departe într-un interviu:

„Să vă povestesc un incident care chiar m-a emoționat profund. (…) Îmi amintesc când l-am vizitat în ’86 și eram cu un fierăstrău în mână să tai niște lemne pe care să le băgăm în sobă. Încercam să montez fierăstrăul când masa a cedat și am căzut. Ted a venit la mine în fugă.

― Ești bine?

― Da, sunt bine, dar sper că nu ți-am stricat fierăstrăul.

Știam că avea foarte puțini bani și trăgea de lucruri cu anii. Iar el a spus:

― Dă-l naibii de fierăstrău, tu ești bine?

M-a atins pe umăr. Era incredibil și emoționant, și uman. Eram foarte apropiați ca frați. El e singurul frate pe care-l voi avea vreodată. Uneori înțelegea asta. Indiferent de motiv, nu putea accepta o relație obișnuită. Celălalt aspect al personalității sale este că era capabil de asta uneori" (p. 25).

Cât de impresionante și emoționante sunt aceste cuvinte! Ele captează natura fragmentară a legăturii fraterne — apropiată, profund personală, dar plină de patos și dezamăgire. Acestea sunt cuvintele unui om care nu și-a văzut fratele de cinci ani, dar nu avem nicio îndoială că între ei exista o legătură ireductibilă, puternică și irezistibilă. Credem că mulți alți frați și surori caută să-și mențină legătura pe măsură ce viețile lor se derulează (chiar mutându-se mai aproape unii de alții la bătrânețe) (Cicirelli, 1982, 1995), din cauza unei coeziuni interioare în care experiența împărtășită, amintirile, reminiscențele copilăriei și ale familiei aduc un sentiment de bine. O viață își dobândește coerența nu atât pentru că mizăm pe circumstanțe stabile, ci pentru că imaginația noastră, memoria și limba ne mențin coerența interioară.

Descoperiri recente cu privire la asemănări și diferențe

În vreme ce ne-am continuat propria noastră cercetare clinică, am învățat mult și din munca altor cercetători. Genetica a reprezentat principalul punct de interes pentru savanți ca Judith Dunn și Robert Plomin (1990), Sandra Scarr (1982) și Francis F. Schachter (1982), care au subliniat diferențele dintre frați, mai degrabă decât asemănările. Pornind de la faptul că, în medie, frații au în comun doar 50 la sută dintr-un bagaj genetic comun (și că aceste gene sunt dispuse complet diferit în majoritatea cazurilor), acești cercetători au subliniat cât de puțin au în comun frații. Înfățișarea lor, IQ-ul, temperamentul, dimensiunile fizice și abilitățile sociale prezintă doar corelații minime. Aceste descoperiri nu anulează posibilitatea legăturilor lor emoționale. Aflăm că nu doar genetica îi face pe frați diferiți: părinții și ei înșiși perpetuează diferențele și adesea se bucură de ele. Relațiile pe care le construim cu frații noștri se dezvoltă pe baza diferențelor — nu doar cele ale copilăriei, cât cele pe care continuăm să le construim ca adulți. Diferențele — ca și asemănările — ne ajută să înviorăm relațiile chiar și atunci când acestea sunt enervante sau neplăcute. A fi diferit contribuie la funcționarea relației. Spațiul psihologic distinct îi permite fiecărei persoane să se simtă mai în siguranță și „unică".

În plus, așa cum vom arăta pe parcursul cărții, diferențele de temperament, sex, abilități, caracteristici și trăsături creează discrepanțe în evoluția relațiilor dintre frați. Priorități și temperamente diferite duc la o ciocnire explicabilă și la o pierdere temporară a sincronizării în tempoul vieții de familie. Aceste caracteristici diferite (contrastul dintre un copil cu un talent și pricepere ieșite din comun și unul bolnav, inadaptat, incapabil sau cu tulburări psihice evidente) pot fi atât de mari, încât creează scenarii de viață complet diferite (Kahn și Lewis, 1988). Aceste povești de viață contrastante îi îndepărtează adesea pe frați, care sfârșesc prin a avea contacte minime ca adulți și aproape niciun sentiment de identificare împărtășită. Speculațiile noastre inițiale în legătură cu originea atașamentului fratern și durabilitatea sa de-a lungul vieții au fost amplu susținute în acești cincisprezece ani. Dovezi din stadiile timpurii, medii și târzii ale vieții confirmă legătura emoțională dintre frați.

Activitatea excepțională a lui Dunn și a colaboratorilor ei (1982, 1985, 1986) demonstrează că, la numai doi ani, copiii pot empatiza cu sentimentele frățiorului lor nou-născut, mai ales atunci când un părinte a facilitat această înțelegere. Acești cercetători au mers direct în casele oamenilor pentru a observa frații și modul în care mamele gestionează relațiile dintre ei. Ei au reafirmat și rolul crucial al mamei. Atunci când mamele le-au vorbit copiilor mai mari despre nou-născut într-o manieră personală, ajutându-i să înțeleagă că acesta nu este un „obiect", ci o persoană micuță, cu sentimente, copiii s-au bucurat mai târziu de o relație caldă cu fratele sau sora, spre deosebire de cazurile în care mamele nu au fost capabile de acest mod umanizant de a vorbi despre bebeluș.

Alte descoperiri recente au demonstrat legături vitale între frați în copilăria mijlocie sau târzie, ca tineri adulți sau ca adulți peste șaizeci de ani (Bank, 1995; Buhrmeister, 1992; Gold, 1989a). O anchetă tipică printre studente arată că majoritatea se simt la fel de apropiate sau mai apropiate de un frate/soră decât de un părinte (Cicirelli, 1995). Pe măsură ce înaintează în vârstă, spre mijlocul sau finalul vieții, relațiile lor devin din ce în ce mai calde și, statistic, este complet neobișnuit (mai puțin de 15 la sută) ca frații să nu mai păstreze sau să rupă legătura la bătrânețe. Mulți frați în vârstă privesc înapoi la relațiile lor de rivalitate ca la niște factori importanți ce i-au împins să devină ei înșiși. Pericolul de a fi diferit pare să se stingă odată cu vârsta. Atunci când singura noastră legătură cu familia de bază este un frate și suntem eliberați de loialitatea față de părinți, putem tinde să lăsăm trecutul în urmă.

A avea la maturitate o relație rezonabil de afectuoasă cu un frate sau o soră este, statistic, un fapt atât de obișnuit, încât am putea considera acest lucru un drept dobândit prin naștere (Bank, în Kahn și Lewis, 1988). Frații mai în vârstă sunt aproape unanim de părere că o relație fraternă eșuată sau ostilă reprezintă unul dintre cele mai mari regrete ale vieții lor. Când aud despre alții care se bucură de căldura și tovărășia fraților, astfel de oameni se simt „privați" de ceva.

Dacă frații mai în vârstă tind să se simtă mai apropiați unii de alții, aceasta nu înseamnă că au un mod de interacțiune cu adevărat „intim (Cicirelli, 1988; Gold, 1989a). În mod similar, în vreme ce unii sunt cu adevărat apropiați (adică pot vorbi fără rezerve, aproape fără secrete și din inimă), majoritatea vorbesc despre o căldură generală bazată pe un sentiment difuz că fratele „e pur și simplu acolo. Mai târziu în viață, un frate nu este neapărat văzut drept cineva care face lucruri pentru tine, ci mai degrabă ca pe o resursă către care te poți îndrepta cu siguranță dacă ai într-adevăr nevoie de ajutor.

Am mai învățat recent și din cercetarea cu privire la gen și crearea legăturilor emoționale la maturitate (Cicirelli, 1995; Gold, 1989b). Cele mai apropiate relații par să apară în această ordine descrescătoare: soră cu soră, soră cu frate, frate cu soră, frate cu frate. Atunci când survine forța fizică sau abuzul sexual, frații sunt cel mai adesea inițiatorii. Ceea ce este adevărat despre femei în atât de multe domenii este adevărat și despre legăturile fraterne. Am descoperit constant că surorile tind să aibă relații mai apropiate între ele decât frații. Aceasta nu este în contradicție cu literatura despre gen (de exemplu, Jordan, Kaplan, Miller, Stiver, și Surrey, 1991), care subliniază în mod repetat faptul că femeile cultivă prieteniile, loialitatea și relațiile sociale mai deschis și mai consecvent decât bărbații. Aceasta este în concordanță și cu experiențele noastre din cabinet atunci când discutăm cu pacienții despre frații lor: femeile își împărtășesc sentimentele mai ușor decât bărbații. Sunt mai expresive, mai puțin reticente emoțional și ele sunt inițiatoarele și catalizatoarele grupurilor de frați. Femeile sunt cel mai adesea cele care inițiază comunicarea, comemorările și reuniunile de familie. Dar este interesant că, deși bărbații au tendința să nu vorbească despre sentimentele lor cu frații și surorile, ei păstrează adesea sentimente de prețuire și afecțiune la fel de profunde, dar au nevoie de pretexte și ritualuri pentru menținerea legăturilor (de exemplu: „Am presupus într-un fel că de ziua mea voi face ceva cu Michael. N-am spus în mod clar: «Facem ceva?» Doar că mă așteptam la asta".) (Sandmaier, 1995).

Această carte indică în mod repetat că atunci când relațiile dintre frați ating o intensitate ieșită din comun, fie tandră și afectuoasă, fie plină de ură și ranchiună sau încărcată de ambivalență năucitoare, acolo a existat un vid de grijă parentală. Cu o singură excepție (Boer, 1990), această teorie a fost confirmată în numeroase studii (Kahn și Monks, 1994) care sugerează că o relație care a devenit nocivă (abuz sexual, agresiune fizică, umilire și seducție anxiogenă) este asociată adesea cu lipsa supravegherii părinților și comportamentul agresiv sau inconsecvent al acestora. Studiu după studiu au indicat, în ultimii cincisprezece ani, că trebuie să ajutăm părinții să intervină suficient de devreme, înainte ca legătura dintre frați să fie compromisă irevocabil. Copiii din familii numeroase, cu o situație economică precară, sunt cei mai expuși riscului unor relații de o intensitate copleșitoare; dar la fel de expuși sunt și copiii de orice altă condiție dacă părinții sunt neglijenți sau ignoranți.

Recunoașterea din ce în ce mai mare din ultima vreme a importanței dinamicii relațiilor dintre frați este marcată de includerea următoarelor domenii în secțiunea codului relațional din The Source Book for the 4th Edition of the Diagnostic and Statistical Manual of the American Psychiatric Association (the DSM IV) (Kahn and Monks, 1994). Cele patru zone de interes clinic cu privire la frați sunt conflictul și agresiunea fraterne, doliul nerezolvat după un frate, incest fratern — implicare sexuală, boala unui frate — inclusiv tulburare emoțională.

Am speculat, de asemenea, că relațiile extrem de intense între frați sunt rezultatul unei apropieri de vârstă de mai puțin de trei ani. Studii despre interacțiuni agresive între frați în copilăria mică (Abramovitch, Pepler și Corter, 1982) și în etape mai târzii ale copilăriei (Buhrmeister, 1992) au confirmat în general această idee. Impresia noastră clinică acum, ca și mai înainte, este că un interval atât de mic între frați poate să favorizeze apropierea, identificarea, la fel de bine ca și conflictul, care poate dura o viață. În vreme ce părinții din ziua de azi sunt sfătuiți adesea să nu se împovăreze cu responsabilități parentale excesive având copii de vârste prea apropiate, intervalul prea mare între frați poate slăbi legătura dintre frați (McDermott, 1982). A oferi fiecăruia dintre copii un loc nerestricționat în centrul atenției, ca „unui fel de copil unic", poate funcționa împotriva modurilor de prietenie prin identificare și afinitate care îi fac pe frați capabili să coopereze și să se poată baza unul pe celălalt de-a lungul vieții (Wilson and Eddington, 1981).

Așadar, se poate întreba cititorul, o persoană trebuie să aibă o legătură emoțională fraternă pentru a dezvolta un sentiment de stabilitate? Trebuie să ai un frate sau o soră ca să afli cine ești?

Excelenta cercetare a copiilor unici condusă de psihologul Toni Falbo (1992) indică limpede că legăturile emoționale fraterne nu sunt esențiale pentru bazele dezvoltării personalității (Bank, 1992a). Copiii unici se bucură de multe avantaje, inclusiv de atenția nediluată a părinților lor și se descurcă în viață la fel de bine sau chiar mai bine decât cei cu frați. Nu sunt nicidecum incapabili de prietenie. Nu sunt „răsfățați" așa cum sugerau odată unii psihologi. Este prin urmare surprinzător de ce la maturitate marea majoritate a copiilor unici preferă clar să aibă cel puțin doi copii. Și este demn de notat că cei singuri la părinți simt acut acest lucru și tind să-și facă prieteni apropiați de care rămân foarte legați pentru multă vreme, mulți dintre ei tot copii unici (Kahn, 1996).

În luarea deciziei de a avea un singur copil, părinții sunt conștienți și de faptul că moartea singurului copil ar fi o pierdere totală, că propria lor îngrijire va rămâne pe umerii unui singur copil în loc de mai mulți. Din punctul de vedere al copilului unic, faptul că nu va trebui să împartă moștenirea nu compensează faptul că va trebui să se confrunte singur cu moartea părinților. Copilul unic ce nu are un frate sau o soră cu care să-și amintească despre voioșia și necazurile copilăriei este perfect conștient de acest dezavantaj. Relațiile dintre frați pot avea sau nu avantaje pentru pura supraviețuire (Suomi, 1982). Dar sunt considerate încă, de majoritatea, ca o cheie către o comoară bogată de experiență și amintiri de familie.

Ce am învățat ca psihoterapeuți

După mai bine de douăzeci și cinci de ani petrecuți în cabinetele noastre ascultând oameni vorbind despre frații lor, putem spune onest că nu avem rezultate miraculoase și nici „vindecări" spectaculoase de raportat de la apariția Psihologiei relațiilor fraterne încoace. Ceea ce putem spune sunt următoarele:

• Terapia reușită este rezultatul ascultării nu doar empatice, ci „precis de empatice". Am fost capabili să le punem pacienților noștri întrebări pe care nimeni nu le-a mai pus vreodată despre frații și surorile lor. Simplul fapt de a fi interesați în a facilita înțelegerea unei relații adesea pline de rușine și secrete s-a dovedit foarte util celor care au venit la noi pentru ajutor.

• Unui frate furios sau rănit îi vom arăta mult mai probabil că există și o altă parte a poveștii — povestea laturii tragice a întregii familii. Ne ajutăm pacienții acum, chiar mai mult decât înainte, să înțeleagă că un frate care i-a ignorat sau rănit, sau care a avut beneficii nejustificate, are și el rănile și pierderile lui și o poveste emoționantă care trebuie ascultată.

• Suntem mai hotărâți ca niciodată să-i ajutăm pe adulți să încerce să comunice cu un frate, unilateral și fără așteptări de reciprocitate, fie și numai printr-o mică reamintire a zilei de naștere, un joc de fotbal sau o ieșire la cumpărături, pentru a îmbunătăți relația (Bank, 1992b). Relația cu un frate este una dintre cheile de a atinge ceea ce este cunoscut sub numele de integritatea eului, acel stadiu final de dezvoltare, esențial pentru înțelepciune. Erickson spune (1968) că:

„înțelepciunea impune acceptarea unicului ciclu de viață propriu și al persoanelor semnificative drept ceva care trebuia să se întâmple și care, din necesitate, nu a permis alternative… eliberat de dorința ca [familia sa] să fi fost altfel" (p. 139).

Credem că este parte din lucrul nostru cu pacienții să îi ajutăm să favorizeze și să dezvolte legături fraterne, chiar și atunci când acestea nu sunt chiar perfecte. Secretul este să-i ajutăm să vadă prin punctele lor oarbe, să înlocuiască sentimentele de ură, rușine, inadecvare, dezamăgire sau foame de iubire, cu înțelegere și acțiune constructivă.

• Suntem hotărâți să-i ajutăm să meargă mai departe pe aceia care așteaptă de la un frate ceva ce n-au primit niciodată și nici nu vor putea primi vreodată. Mulți dintre pacienții noștri își iubesc frații „prea mult, dar nu prea bine". Această misiune este una complicată. Dacă un frate a murit și relația a rămas nerezolvată, ea are un efect emoțional încă și mai devastator, pentru că timpul s-a scurs înainte să-și dea seama.

• Am observat de-a lungul anilor care sunt limitele apropierii și, deși suntem mai optimiști, suntem și mai lucizi în legătură cu limitele metodelor noastre de tratament. Avem un respect sporit pentru faptul că progresul în terapie necesită uneori ajutorul schimbărilor naturale. Un părinte moare și frații se reîntâlnesc în moduri care îi forțează să-și depășească dușmănia. O soră se căsătorește ori dobândește faimă, educație sau stimă de sine prin munca ei sau învățătură în propria ei terapie și va ajunge treptat mai comunicativă și mai matură. Un frate abuziv poate deveni mai smerit dacă îi moare copilul într-un accident și poate face apel la sora pe care o chinuia, să îl înțeleagă în mod diferit. O mezină își poate afirma puterea și egalitatea cu surorile ei atunci când devine o mamă competentă a cărei fiică ajunge vedetă de fotbal.

• Încercăm întotdeauna să ne concentrăm pe sentimentele intime pe care fiecare individ le-a dobândit despre sine ca frate sau soră și în același timp să fim atenți la forțele puternice din istoria familiei și la interacțiunile care au survenit între frați de-a lungul anilor.

Și, în cele din urmă, am dobândit un respect mai profund pentru misterul legăturii emoționale dintre frați. Când făceam ultimele retușuri la această Introducere la a cincisprezecea ediție aniversară a Psihologiei relațiilor fraterne, am trecut în revistă observațiile noastre clinice din ultimele câteva săptămâni. Iată câteva exemple din genul de lucruri pe care le auzim aproape în fiecare zi și ceea ce începem să remarcăm în conversațiile noastre cotidiene:

• Un bărbat recent despărțit plănuiește să-și viziteze sora mai mică care sună și îi lasă un mesaj că îl va lua de la aeroport spunând: „Abia așteptăm să te vedem. Te iubim. Când prietenul lui îl întreabă ce simte față de sora lui, el răspunde: „Suntem apropiați. „Și de când nu v-ați mai văzut? Răspuns: „De trei sau patru ani.

• O femeie hotărăște să se despartă de soțul ei în aceeași zi în care află că sora ei mai mică are leucemie într-un stadiu avansat. Lipsa de empatie a soțului și refuzul lui de a merge la spital provoacă un gol care contrastează strident cu legătura ei afectuoasă cu sora ei, reamintindu-i de jurămintele de copii că se vor iubi, că vor avea întotdeauna grijă una de alta și că vor îmbătrâni împreună.

• Sora mai mică se mută în alt oraș; fratele mai mare, care întotdeauna a părut indiferent, promite pe neașteptate că se va ocupa de casa ei pusă la vânzare, va face curățenie și o va prezenta potențialilor cumpărători până se va vinde.

• Un om de afaceri relatează că a stat împietrit la o conferință la care unul dintre colegii săi anunțase că trebuie să plece mai devreme să aibă grijă de socrul lui, aflat pe moarte. Mai târziu, bărbatul i-a spus colegului: „Iartă-mă, dar abia auzeam ce spui pentru că m-a dus cu gândul la sora mea care se operează de o tumoare la coloană și pentru prima oară mi-a trecut prin cap că aș putea s-o pierd".

• O femeie îi spune neliniștită terapeutului ei că își va duce noul iubit să petreacă un weekend acasă la părinții ei și că două dintre cele trei surori ale ei urmau să fie acolo. Ședința următoare mi-a povestit că weekendul a fost un succes strălucit, nu datorită părinților ei (tatăl suferă de depresie cronică, un ursuz, iar mama se dedică gătitului și curățeniei exemplare), ci pentru că surorile ei și soții lor fuseseră primitori, plini de viață și comunicativi.

• Un băiat de paisprezece ani începe să aibă fobie de școală la o săptămână după ce fratele lui de șaptesprezece ani pleacă la colegiu. Părinții sunt uluiți să afle că fratele mai mare îl suna pe cel mic de două sau trei ori pe zi. Psihologul a descoperit că legătura lor fraternă, acum fracturată de distanță, se formase când mama a dat naștere celui mai mic și unei surori gemene care a murit după numai câteva zile. Familia, copleșită de durere, l-a îndemnat pe copilul mai mare să se preocupe și să aibă grijă de mai micul său frate supraviețuitor. Devotamentul său grijuliu pentru „frățiorul său" a continuat chiar și după plecarea de acasă.

• Un bărbat de cincizeci și cinci de ani, ai cărui părinți muriseră la distanță de doi ani unul de celălalt, când el avea douăzeci și opt de ani, este întrebat ce beneficii are din conversațiile telefonice frecvente cu surorile lui. El răspunse imediat: „De la ele primesc ce-a rămas de la mama".

Ce au în comun aceste viniete? Ele ilustrează încrederea în legăturile fraterne pentru continuitatea de experiență, alinare, creșterea eului, tandrețe și încredere, lucruri pe care le întâlnim zi de zi atunci când îi ascultăm cu atenție pe pacienții noștri vorbind despre viețile lor.

Iar acum să purcedem la cercetarea noastră. Poveștile pe care le-am auzit de la pacienții noștri și de la prieteni rezonează cu poveștile propriilor noastre vieți și cu bucuriile și mâhnirile noastre. Ascultarea emoțiilor intense care învăluie legăturile dintre frați atinge cel mai profund nucleu al experienței umane.

MDK SPB

martie 1997

CAPITOLUL 1

Clarificarea legăturii fraterne

Lillian, în vârstă de optzeci și doi de ani, era îmbrăcată frumos, de ocazie, într-un halat cu flori roz. De cum a intrat în camera surorii ei mai mici, în scaunul cu rotile împins de asistente, a început să se plângă: „Becky, camera ta este atât de întunecoasă și de aglomerată. De ce nu mergem în camera mea, unde e soare și avem o priveliște mai frumoasă?"

Rebecca, obișnuită de mai bine de șaptezeci de ani să facă față puterii tiranice a surorii ei mai mari, a ignorat-o zâmbind și l-a salutat pe psihologul venit la azil să le pună întrebări despre „relațiile fraterne". Cele două femei erau singurele supraviețuitoare ale unei familii numeroase care odată îi includea pe părinții lor și patru frați, morți acum cu toții.

― A contat faptul că ați avut o soră? a întrebat-o psihologul pe Rebecca.

Aceasta s-a îndreptat ușor. Își desfăcu larg mâinile ca pergamentul, ridică iute din umeri și aruncă o privire iritată în semn că intervievatorului îi scăpase ceva ce era evident.

― Sigur că da! Știu că am o soră. E același sânge cu mine. Și nici măcar nu trebuie s-o văd tot timpul. Să ai un frate, să ai o soră… făcu o pauză, căutând după cuvintele potrivite pentru sentimentele ei profunde. Să știu că suntem pe-aproape – asta-i tot ce am nevoie să știu.

― Cum ar fi fost fără frați sau surori? întrebă psihologul.

― M-aș fi simțit foarte singură — foarte, foarte singură. Am fost întotdeauna apropiați. Am avut întotdeauna o relație minunată. Am împărțit totul. Am păstrat mereu legăturile. Mama ne-a învățat să împărțim cu ceilalți întotdeauna. Când m-am măritat, Lillian și soțul ei s-au mutat la mine și am locuit împreună treisprezece ani.

Iar Lillian asculta, zâmbea și însoțea povestirea surorii sale dând din cap aprobator.

În vreme ce Rebecca și Lillian își lăudau relația, psihologul se întreba dacă nu cumva aceste femei în vârstă își negau dificultățile vieții îngropându-le printre amintiri pline de nostalgie. Nu existaseră ranchiună, neînțelegeri, rivalități, orgolii rănite? Psihologul reflectă asupra misterului. Dacă vremurile petrecute împreună fuseseră într-adevăr atât de minunate, atunci de ce insistau să locuiască la etaje diferite ale azilului, când ar fi putut fi colege de cameră? De ce aceste surori, atât de vorbărețe acum, în restul timpului abia dacă aveau habar una de existența celeilalte, din spusele asistentelor? Cum se puteau explica relatările altor membri ai familiei cum că adesea izbucneau certuri otrăvite între ele? Și de ce, la sfârșitul îndelungatelor lor vieți, stăteau încă alături și totuși atât de departe una de alta, într-un mod esențial?

Psihologul a plecat de la azil cu o întrebare crucială: Ce fel de legătură este aceea care se creează între aceste două surori și între toți frații și surorile încă de la naștere? Ce anume face ca această legătură să devină mai puternică sau să se stingă? Acestea și multe alte întrebări interesante l-au motivat pe psiholog și pe colegul lui să petreacă opt ani în efortul de a cerceta legătura emoțională dintre frați, să o înțeleagă, să-i descâlcească firele și să descopere ceea ce o face să fie una dintre cele mai durabile și mai marcante relații ale unei vieți.

Acești opt ani de cercetări au culminat cu prezenta carte, care examinează legăturile emoționale dintre frați, rivalitățile lor iraționale și devotamentul emoționant, legăturile lor primitive din cea mai timpurie etapă a copilăriei și relațiile lor de la bătrânețe, dezamăgirile lor dureroase, pasiunile lor secrete, vina lor. Aceasta este o carte despre cum cresc oamenii împreună și cum se separă, despre cât de diferiți ajung să fie și cât de mult rămân neschimbați, despre reacțiile lor la viața și moartea celuilalt. Și este și o carte despre cum influențează părinții, în bine sau în rău, legăturile emoționale dintre copiii lor.

Ca psihoterapeuți

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Psihologia relațiilor fraterne. Prima descriere și analiză complete ale puternicei legături emoționale dintre frați și surori

3.7
3 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor