Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Vânații. Cartea a doua din seria Spirite-Animale

Vânații. Cartea a doua din seria Spirite-Animale

Citiți previzualizarea

Vânații. Cartea a doua din seria Spirite-Animale

evaluări:
4.5/5 (4 evaluări)
Lungime:
211 pages
2 hours
Editor:
Lansat:
Jan 13, 2017
ISBN:
9786069780077
Format:
Carte

Descriere

VÂNĂTOAREA ÎNCEPE

În ținutul Erdas, numai câțiva inițiați pot invoca un spirit-animal așa cum o fac Conor, Abeke, Meilin și Rollan. Puterile lor supranaturale sunt date de legătura specială pe care o au cu spiritele lor animale.

Dar dacă ar exista o altă cale de a-ți crea un spirit-animal – de a forța legătura pentru ca partenerul uman să aibă control total? Și dacă i s-ar oferi cuiva cu intenții egoiste acest dar… cu un scop anume?

Cei patru tineri eroi n-au prea avut timp să-și întărească echipa, iar propriile legături cu spiritele lor animale încă n-au fost puse la încercare. Acum însă au parte de o confruntare violentă cu un dușman care va încălca orice regulă pentru a-i înfrânge.

Editor:
Lansat:
Jan 13, 2017
ISBN:
9786069780077
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Vânații. Cartea a doua din seria Spirite-Animale

Cărți conex

Previzualizare carte

Vânații. Cartea a doua din seria Spirite-Animale - Maggie Stiefvater

FIEREA

Pădurea era întunecată și plină de animale. În negura nopții ce domnea printre copaci se auzeau tot felul de pârâituri, mârâituri și fâlfâiri de aripi.

În lumina slabă a unui felinar, un bărbat și un băiat priveau o butelcă mică în tăcere. Recipientul în sine era un obiect banal, însă soluția din interior avea calități extraordinare: o substanță puternică ce putea crea cu forța o legătură între un om și un spirit-animal.

— O să doară? întrebă băiatul, Devin Trunswick. Era frumos îmbrăcat, iar în modul în care își ținea nasul pe sus se putea citi un fel de aroganță și cruzime, pe care frica nu le putea știrbi. Era fiu de nobil și n-ar fi recunoscut nici în ruptul capului că-i era teamă de întuneric. Chiar dacă avea multe motive care să-l înspăimânte.

Bărbatul, Zerif, își dădu jos gluga brodată a mantiei sale albastre, ca băiatul să-i vadă mai bine ochii. Ridică butelca și spuse:

— Mai contează? Acesta e un privilegiu, micule nobil. Vei deveni o legendă.

Devin fu mulțumit de aceste vorbe. La momentul acela era taman opusul unei legende. Provenea dintr-un neam străvechi de oameni Însemnați — persoane care formaseră legături cu spirite-animale. Dar, când îi venise rândul, dăduse greș și astfel întrerupsese o tradiție continuă, veche de generații întregi. Nu reușise să invoce nimic cu ocazia Ceremoniei Nectarului, când copiii ajunși la vârsta maturității beau Nectarul lui Ninani, oferit de Mantiile Verzi, în speranța că se vor arăta spirite-animale.

Și de parcă asta n-ar fi fost destul de îngrozitor, propriul său slujitor, băiatul unui biet oier, invocase un lup. Un lup. Și nu un lup oarecare. Băiatul îl invocase pe Lupul Briggan, una dintre Marile Fiare.

Devin fusese umilit peste măsură.

Dar umilința aceea avea să ia sfârșit. În curând, avea să primească un animal și mai puternic. Toată viața se pregătise pentru acest moment — era destinul lui și al familiei sale. Un destin care fusese doar amânat, nu și distrus.

— De ce i se spune Fiere? întrebă Devin cu privirea ațintită la sticlă. Nu e un nume foarte îmbietor.

— E o glumă, răspunse scurt Zerif.

— Nu văd de ce ar fi amuzant.

— Ai gustat din Nectar, nu?

Devin încuviință cu o expresie acră pe chip, cu toate că de gustul delicios al acelei băuturi își amintea cu plăcere.

— Ei bine, spuse Zerif strâmbând din nas, ești pe cale să guști din Fiere. Vei înțelege gluma imediat. Îți promit.

Se auzi un mârâit printre copacii din spate și băiatul își întoarse brusc capul. Lângă el cobora agățat de un fir un păianjen cu trupul dur și lucios. Încercă să se ferească de el.

— Animalul pe care-l invoc mă va asculta, nu? întrebă el. Va face tot ce-i spun să facă, nu?

— Legăturile formate cu Fierea sunt diferite de cele formate cu Nectarul, îi spuse Zerif. Poate că Nectarul are un gust mai bun, dar Fierea e mai folositoare. Noi putem manipula mult mai ușor acest proces. De exemplu, nu trebuie să-ți faci griji că vei forma o legătură cu păianjenul ăla de care te tot ferești cu disperare.

Devin se încruntă, iritat de faptul că Zerif îi observase oroarea față de gânganie. Spuse afectat:

— Nu-mi fac asemenea griji.

Dar privirea i se îndreptă spre cușca acoperită care-i aștepta. Sub acea pânză se afla animalul cu care avea să stabilească legătura. Încercă să ghicească ce fel de animal era după dimensiunea cuștii. Era mare, îi ajungea până la piept. Din când în când auzea un fel de râcâit din interior.

Acela era animalul cu care avea să-și petreacă tot restul vieții. Animalul care avea să-i aducă victoria.

Zerif îi întinse butelca și-l încurajă cu un zâmbet larg, ca de șacal.

— E de-ajuns o singură înghițitură.

Băiatul își șterse de cămașă palmele transpirate. Sosise momentul.

Nimeni nu-l va mai privi cu neîncredere.

Nimeni nu se va mai îndoi de puterea sa.

Nu era primul ratat al familiei Trunswick. Era prima ei legendă.

Simți mirosul oribil al Fierii din sticla destupată. Mirosea a păr ars.

Își aminti gustul incredibil al Nectarului, ca de unt și miere. Fusese incredibil și apoi totul se dusese de râpă.

Își duse sticla la buze și dădu Fierea pe gât fără să se mai gândească. Îi veni să verse și-i fu greu să se stăpânească — parcă ar fi băut moartea însăși, cu tot cu pământul în care fusese îngropată. Dar odată cu senzația aceea întunecată, simți că învie ceva în înteriorul lui — o putere vastă și sumbră. Trupul său abia putea să stăpânească acea putere care creștea în el. În clipa aceea, nu simți nicio urmă de frică. Simțea doar că avea puterea să inspire frică.

Cu zâmbetul pe buze, Zerif dădu la o parte pânza de pe cușcă.

GREENHAVEN

— Aproape am terminat, Uraza, spuse Abeke și-și trecu o brățară peste mâna suplă, de culoare brună.

I se adresase leopardului care se plimba de colo-colo prin cameră. Încăperea era mult prea mică pentru un leopard sau leopardul era mult prea mare pentru încăpere, așa că felina nu putea decât să facă câțiva pași într-un sens, să ofteze și s-o ia înapoi.

Abeke o înțelegea.

În numai câteva săptămâni, lumea lor se micșorase, reducându-se de la întinderile nesfârșite ale ținutului lor natal, Nilo, la o tabără de antrenament aglomerată, apoi se micșorase și mai mult și se transformase în această fortăreață insulară: Greenhaven, sediul Mantiilor Verzi, protectorii Erdasului. Cetatea trebuie să fi fost, își spunea Abeke, impresionantă — un castel mare de piatră construit deasupra unei cascade — însă pădurea care o înconjura părea un loc mai agreabil atât pentru ea, cât și pentru Uraza.

Se auzi sunetul clopotului dintr-un turn îndepărtat. Bătu de trei ori: chemarea la antrenament.

Uraza grăbi pasul și mârâi încet.

— Bine, bine, hai să mergem!

Abeke își strânse brățara ca nu cumva să-i cadă. Deși firele din care era făcută semănau cu niște sârme, erau, de fapt, fire de păr fierte, din coada unui elefant. Erau înnodate în patru locuri, iar nodurile reprezentau soarele, focul, apa și vântul. Soama, sora ei cea fără de cusur, i-o dăruise înainte să plece de acasă. Se presupunea că brățara îi va aduce noroc.

Dar Abeke n-ar fi spus că avusese chiar noroc de când părăsise ținutul Nilo. Invocase una dintre Marile Fiare ca spirit-animal, ceea ce i se păruse un eveniment norocos. Dar, imediat după aceea, fusese racolată de niște indivizi aliați în secret cu Devoratorul, dușmanul întregii lumi. Ăsta fusese ghinion în mod sigur.

Mantiile Verzi o primiseră în rândurile lor după ce-și recunoscuse greșeala; Abeke era conștientă că asta fusese probabil o întâmplare norocoasă. Nu avusese nevoie, de fapt, de permisiunea oamenilor Devoratorului ca să poată trece în tabăra opusă. Însă, la momentul respectiv, întâmplarea aceea nu păruse foarte norocoasă. Își făcuse un singur prieten de când începuse toată povestea asta — pe Shane — care se afla încă de partea celorlalți, a Cuceritorilor. Își pierduse singurul prieten și se alesese în schimb cu trei copii care nu aveau încredere în ea.

Așadar, dacă era vorba de noroc, Abeke s-ar fi mulțumit cu norocul de a nu se mai rătăci în cetatea Mantiilor Verzi.

În timp ce deschise ușa, trase pe ea mantia verde, semn că depusese jurământul să protejeze Erdasul. Pe holul slab luminat era zgomot. O maimuță nevăzută zbiera de undeva și se auzea mormăitul slab al cuiva. Abeke auzi și nechezatul unui măgar. Prin pereții de piatră, percepu ecoul unui sunet ca de tropăit sau de pași mărunți. Se feri din calea unei păsări de culoarea bananelor care-i zbură pe deasupra capului.

Uraza, însă, când văzu pasărea, mârâi bucuroasă și sări în sus amenințător. Pasărea de culoarea bananelor zbieră. Fix înainte ca leopardul să-și lovească labele între ele, Abeke o trase de coadă. Animalul urlă surprins și se opri în aer.

Uraza se răsuci înapoi și, preț de o clipă, își arătă instinctiv colții ei feroce.

Lui Abeke i se opri inima în piept.

Apoi leopardul își dădu seama că fata era cea care o apucase de coadă. Își ascunse colții. O privi pe Abeke cu o expresie rănită pe chip. Pasărea zbură mai departe.

— Iartă-mă, spuse Abeke. Dar era spiritul-animal al cuiva!

Ai spune că una dintre Marile Fiare ar fi trebuit să înțeleagă că nu e bine să mănânce spiritul-animal al altei persoane, dar uneori Uraza era copleșită de firea ei feroce.

— Poate că ar trebui să facem așa, îi spuse Abeke leopardului și o chemă întinzându-i brațul.

Toate spiritele-animale aveau puterea de a intra în starea de hibernare. Dacă accepta, Uraza s-ar fi transformat într-un tatuaj pe pielea lui Abeke și ar fi rămas ascunsă până când ar fi ajuns la sala de antrenament. Niciun tatuaj nu înfulecase vreodată alte spirite-animale.

Dar Uraza se săturase să fie închisă în spații înghesuite. Privi îndelung brațul întins al lui Abeke și apoi îi întoarse spatele și porni de-a lungul coridorului.

Abeke nu insistă. Erau în întârziere. Alergând pe hol după leopard, câțiva membri ai Mantiilor Verzi îi făcură cu mâna și o strigară pe nume. Lui Abeke îi părea rău că nu le poate răspunde. Toți o cunoșteau mai bine decât îi cunoștea ea pe ei. Toți cei patru noi musafiri ai cetății — Abeke, Rollan, Meilin și Conor — erau faimoși. Cei patru copii care în mod neașteptat îi invocaseră pe cei Patru Pierduți.

Uraza scoase un sunet tremurat, ciudat, și coborî în salturi pe o scară în spirală din fața lor. După ce ajunseră jos, și Abeke, și Uraza se opriră, neștiind pe unde s-o ia. În fața lor se deschideau două culoare identice, ambele tencuite în alb, cu tavan din grinzi de lemn netencuit. Doar unul dintre ele ducea la sala de antrenament.

— Uraza? întrebă Abeke.

Uraza își îndreptă ochii violeți dinspre podea spre tavan, mișcând încet din coadă.

Brusc, nu mai părea să se gândească pe unde s-o apuce. Mai degrabă arăta ca un leopard pe cale să…

Uraza se avântă. Se împinse de perete și sări, trupul ei musculos zburând prin aer cu viteză, un amestec neclar de blană aurie și neagră. Mârâi cutremurător. Abeke gândi: Ce creatură incredibilă!

Apoi își dădu seama că Uraza avea chef de vânătoare. Victima ei nefericită stătea cocoțată într-o nișă a peretelui tencuit. Era un animal micuț, ca o veveriță, cu piciorușe rozalii, cu spatele dungat și cu ochi mari. Lui Abeke îi păru o simplă veveriță zburătoare.

Urazei însă îi păru delicioasă.

— Uraza!

Abeke încercă să-și apuce din nou leopardul de coadă, dar îi scăpă din mâini. Veverița zburătoare sări spre peretele opus. În zbor, își întinse brațele și piciorușele, între care avea un fel de piele lată, astfel încât trupul ei se făcu ca o velă blănoasă.

Uraza se năpusti asupra ei. Veverița îi sări iute din cale. Cele două animale o luară la goană de-a lungul coridorului. Veverița plană și se așeză pe o măsuță. Uraza dărâmă mobila din calea ei. Veverița se cățără pe o tapiserie care-l înfățișa pe Olvan, conducătorul Mantiilor Verzi. Uraza sfâșie tapiseria cu ghearele. Demnitatea lui Abeke căzu la pământ, făcută zdrențe.

Fata alergă după ele neajutorată. Reuși să apuce piciorul din spate al Urazei, dar leopardul se eliberă cu ușurință. Lui Abeke îi rămaseră în mâini doar smocuri de păr negru și auriu.

Vânătoarea continuă. Toate trei dădură buzna într-o încăpere mică în care oamenii își luau masa înșirați pe bănci. Abeke nu mai văzuse camera asta. Înconjură în fugă masa lungă, în timp ce Uraza și veverița zburătoare goniră prin mijlocul comesenilor. Farfuriile zburară încolo și-ncoace. Un bărbat își încasă în față terciul de ovăz. Altă persoană închise ochii ca să se apere de fructele năvălitoare.

Indignarea se alăturase celorlalte preparate de la micul dejun.

Abeke simți privirile celor cu Mantie Verde ațintite asupra ei. Ar fi vrut să strige: E vina ei, nu a mea! Dar știa cum i s-ar fi răspuns:

— E sarcina ta să-ți stăpânești spiritul-animal!

— Nu o poți stăpâni?

— Tu ești responsabilă!

E greșeala ta.

— Poate că, de fapt, locul tău nu e printre noi.

Nu avea timp să-și ceară iertare sau să repare stricăciunile lăsate în urma ei. Alergă, gâfâind, în urma animalelor, care goniră printr-o serie de culoare întortocheate, apoi printr-o încăpere mare, plină cu scaune, și în cele din urmă ajunseră într-o anticameră, cu o ușă boltită în capătul opus. Biata veveriță scotea sunete panicate, precum scârțâitul unui balansoar.

Și Abeke gâfâia obosită. Acasă, în ținutul Nilo, era în stare să-și urmărească vânatul ore întregi, fără niciun efort. Ce făcuse din ea castelul ăsta?

— Uraza, spuse ea, ținându-se de brâu. Suntem aici ca să salvăm lumea... așa că stăpânește-ți lăcomia!

La aceste cuvinte, Uraza se opri o clipă. Veverița zburătoare avu timp să sară pe candelabru, nevătămată. Atât Abeke, cât și veverița răsuflară ușurate.

De jos, Uraza îi dădea târcoale, dar goana luase sfârșit.

Ei, acum, gândi descurajată Abeke, chiar că ne-am rătăcit.

Dar ăsta nu era nici pe departe cel mai grav aspect al situației. Grav era că aveau să întârzie. Nu pentru că avea să fie pedepsită aspru — antrenorii ei erau înțelegători. Însă, dacă întârzia, nu făcea decât să adâncească problemele pe care le avea cu ceilalți trei copii. Ei își începuseră împreună antrenamentul cu mult timp în urmă, pe când Abeke se afla încă în ghearele Devoratorului. Nu numai că era o străină în ochii lor, dar era și fosta lor dușmană. Își închipuia ce credeau ei că face în clipa asta — că era undeva în castel, spiona și îi trimitea mesaje în secret lui Zerif, Cuceritorul care o răpise în urma Ceremoniei Nectarului. Și o lăsa pe Uraza să înfulece spiritele-animale ale celorlalți.

Trebuia neapărat să ajungă la sala de antrenament.

Poate că era cineva dincolo de acea ușă boltită care să o ajute să se orienteze. Chiar dacă încăperea era pustie, ușa aceea o atrăgea într-un mod straniu. Probabil că dădea în altă încăpere, dar Abeke simțea că ar putea duce afară. Nu-și putea explica senzația asta.

Deschise ușa cu grijă. Descoperi o încăpere luminată slab pe care nu o mai văzuse până atunci. Înăuntru erau înghesuite tot felul de instrumente muzicale, obiecte de artă misterioase și oglinzi. Era o grămadă de tobe înaltă cât Abeke, un instrument ca un fel de pian de dimensiunea unui câine și un coș plin cu flaute. De pe un perete îi zâmbea portretul unei fete, iar alt perete era acoperit cu o pictură murală reprezentând un

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Vânații. Cartea a doua din seria Spirite-Animale

4.5
4 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor