Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Șarmul discret al intestinului. Povestea celui mai subestimat organ al corpului

Șarmul discret al intestinului. Povestea celui mai subestimat organ al corpului

Citiți previzualizarea

Șarmul discret al intestinului. Povestea celui mai subestimat organ al corpului

evaluări:
5/5 (7 evaluări)
Lungime:
329 pagini
5 ore
Lansat:
20 feb. 2017
ISBN:
9786067890570
Format:
Carte

Descriere

Povestea celui mai subestimat organ al corpului

Cheia unei vieți mai sănătoase și mai fericite se află înăuntrul nostru.

Deși intestinul este aproape la fel de important ca inima sau creierul, știm foarte puține lucruri despre el. Giulia Enders ne arată că, departe de a fi doar acea parte utilitară și – trebuie să recunoaștem – cam jenantă a corpului, așa cum ne imaginăm, este unul dintre organele cele mai complexe, mai importante și chiar miraculoase ale anatomiei umane. Iar oamenii de știință abia sunt pe cale să descopere cât de mult are acesta de oferit. Noi cercetări arată că bacteriile intestinale pot juca un rol într-o gamă largă de afecțiuni, cum ar fi obezitatea, alergiile și Alzheimer.

Pornind de la experiența personală a bolii care a inspirat munca ei de cercetare și continuând prin a explica totul de la fundamentele absorbției nutrimentelor la ultimele descoperiri științifice care leagă bacteriile intestinale de depresie, Enders a scris o carte de sănătate antrenantă și informativă. Șarmul discret al intestinului ne arată fără tăgadă că putem să beneficiem cu toții de pe urma cunoașterii minunatei lumi a funcționării noastre interne.

Mesajul autoarei este simplu: dacă ne tratăm bine intestinele, și ele ne vor trata le fel de bine. Dar cum și de ce trebuie să facem asta? Putem afla citind această surprinzător de agreabilă explorare a celui mai subestimat dintre organele noastre.

„Cu entuziasm și un simț al umorului foarte dezvoltat, Enders explică tot ceea ce cititorii voiau și nu voiau să știe despre intestinele lor... cartea aceasta sfidează plictiseala.“ – Publishers Weekly

„Surprinzător, cartea se citește ca un thriller. Entuziasmul autoarei față de subiectul tratat este contagios. Desenele alb-negru realizate de sora ei reușesc să aducă un plus de informații într-o manieră amuzantă. E îmbucurătoare absența rețetelor și a limbajului tipic pentru cărțile de self-help.“ – Self Magazine

Lansat:
20 feb. 2017
ISBN:
9786067890570
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Șarmul discret al intestinului. Povestea celui mai subestimat organ al corpului

Cărți conex

Previzualizare carte

Șarmul discret al intestinului. Povestea celui mai subestimat organ al corpului - Giulia Enders

Heidi.

Cuvânt-înainte

Eu am fost născută prin cezariană și nu am fost alăptată. Ceea ce mă face să fiu un exemplu perfect al tipului de intestin pe care îl au oamenii în secolul XXI. Dacă aș fi știut atunci mai multe lucruri despre intestine, aș fi putut să pariez de ce boli urma să sufăr la un moment dat. În primul rând am avut intoleranță la lactoză. Nu m-am mirat deloc de ce în al cincilea an de viață am putut să beau din nou lapte, iar mai târziu m-am îngrășat foarte tare, apoi am slăbit foarte mult. Și apoi mult timp mi-a fost bine și mai târziu am avut „rana".

Pe când aveam șaptesprezece ani mi-a apărut, cu totul fără niciun motiv, o mică rană pe piciorul drept. Pur și simplu rana nu se vindeca, așa că după o lună m-am dus la medic. Doctorița nu știa despre ce era vorba cu adevărat, așa că mi-a prescris un unguent. După trei săptămâni tot piciorul îmi era acoperit cu răni. În curând ambele picioare, brațele și spatele. Uneori chiar și fața. Din fericire era iarnă și cu toții au crezut că aveam un herpes și o zgârietură pe față.

Niciun medic nu m-a putut ajuta — era, probabil, o formă de dermatită neurologică. M-au întrebat dacă eram cumva supusă unui mare stres sau dacă nu mă simțeam bine sufletește. Cortizonul mă ajuta un pic, dar cum întrerupeam utilizarea, începeau să reapară simptomele. Timp de un an am îmbrăcat, atât iarna, cât și vara, ciorapi lungi pentru ca rănile mele să nu ude pantalonii. Și la un moment dat m-am mobilizat și am început să încerc să găsesc singură rezolvarea. Printr-o întâmplare, am dat peste o relatare despre o afecțiune dermatologică asemănătoare. Un bărbat o dobândise după ce utilizase antibiotice și la fel și eu fusesem nevoită să utilizez antibiotice cu câteva săptămâni înainte de prima rană.

Și din acel moment nu mi-am mai tratat pielea ca pe aceea unui bolnav de dermatită, ci ca pe cea a unei persoane cu o afecțiune a intestinului. Nu am mai consumat produse lactate, am renunțat aproape complet la gluten, am consumat diferite tipuri de bacterii și am început să mă hrănesc în general mai sănătos. În acea perioadă am făcut unele experimente destul de nebunești... dacă aș fi studiat deja medicina, probabil că aș fi îndrăznit să duc numai jumătate dintre ele la capăt. La un moment dat, am luat supradoze de zinc timp de mai multe săptămâni și, drept urmare, am avut, timp de mai multe luni, un simț supradezvoltat al mirosului.

Și într-un final am reușit, cu ajutorul câtorva trucuri, să capăt control asupra bolii mele. A fost un succes plin de învățăminte și am simțit din toată ființa mea faptul că a cunoaște înseamnă a avea putere. Așa că am început să studiez medicina.

În timpul primului semestru mi s-a întâmplat să stau în timpul unei petreceri lângă un băiat care avea cel mai puternic miros de gură din câte am simțit eu vreodată. Era un miros cu totul atipic — nu era acea aromă acidă de hidrogen a domnilor mai în vârstă atunci când sunt stresați sau mirosul dulceag și rânced al doamnelor care mănâncă prea mult zahăr. După o vreme m-am mutat de lângă el. A doua zi am aflat că murise. Se sinucisese. Multă vreme m-am gândit la el. Era posibil ca un intestin bolnav să miroasă așa de tare și ca o astfel de afecțiune să influențeze și starea sufletească?

După o săptămână, am îndrăznit să vorbesc cu o prietenă foarte bună despre bănuielile mele. La câteva luni distanță aceasta s-a îmbolnăvit de o gripă foarte puternică cu localizare stomacal-intestinală. Se simțea cu adevărat mizerabil. La următoarea noastră întâlnire mi-a spus că ar putea fi ceva adevărat în teoria mea, deoarece de mult nu se mai simțise atât de rău din punct de vedere psihic. Acesta a fost impulsul care m-a făcut să mă ocup mai intens de această temă. Și astfel am descoperit o întreagă ramură de cercetare, al cărei obiect de studiu era legătura dintre intestine și creier. Un domeniu de cercetare cu o dezvoltare foarte rapidă. Dacă acum aproximativ zece ani existau numai foarte puține lucrări publicate pe acest subiect, între timp putem vorbi despre mai multe sute de articole științifice. Felul în care intestinul ne influențează sănătatea și starea de bine este una dintre cele mai noi direcții de cercetare ale timpurilor noastre! Renumitul biochimist american Rob Knight spunea într-un articol din revista Nature că este vorba despre o temă de cercetare care este cel puțin la fel de promițătoare precum cercetarea celulelor stem. Intrasem într-un domeniu care mă fascina din ce în ce mai mult.

Pe parcursul studiilor mele am observat cât de discriminatoriu era tratat acest domeniu al medicinei. Mai ales că intestinul este un organ cu totul aparte. El reprezintă două treimi din întregul sistem imunitar, extrage energie din chifle sau cârnăciori de tofu și produce mai mult de douăzeci de hormoni proprii. Dar mulți dintre medici nu învață mai nimic despre el în timpul studiilor lor. În luna mai a anului 2013 am participat, la Lisabona, la congresul „Microbiome and Health (Bacteriile intestinale și sănătatea), iar participanții puteau fi ușor identificați. Aproximativ o jumătate dintre ei proveneau din instituții care își puteau permite din punct de vedere financiar să joace în „prima ligă, adică de la Harvard, Yale, Oxford sau EMCL Heidelberg.

Uneori mă simt speriată atunci când savanții discută despre descoperirile importante în spatele ușilor închise — fără ca publicul larg să fie informat despre acestea. Deseori precauțiile științifice sunt mai bune decât afirmațiile pripite. Dar și frica poate distruge multe oportunități importante. În lumea științifică este de acum recunoscut faptul că persoanele cu anumite probleme digestive suferă adeseori de tulburări nervoase la nivelul intestinului. Intestinul lor transmite atunci semnale către o anumită zonă a creierului care prelucrează sentimentele neplăcute, cu toate că aceste persoane nu au făcut nimic rău. Persoanele afectate se simt rău și nu pot să înțeleagă de ce. Iar dacă medicul lor tratează aceste cazuri ca pe niște episoade psihotice iraționale, acest lucru poate fi foarte contraproductiv! Acesta este numai un singur exemplu care vine să demonstreze că unele cunoștințe dobândite prin cercetare trebuie să fie răspândite mai repede!

Acesta este și scopul cărții mele: vreau ca aceste cunoștințe să devină mai ușor de dobândit și, astfel, să ajut la răspândirea mai facilă a informațiilor pe care savanții le inserează în lucrările lor sau pe care le discută în spatele ușilor la congrese — asta în timp ce atât de mulți oameni caută răspunsuri. Îi înteleg pe acei pacienți care suferă de afecțiuni neplăcute și sunt dezamăgiți de medicină. Nu pot vinde leacuri magice și un intestin sănătos nu va vindeca orice boală. Dar ce pot face este să explic, într-un mod simpatic, cum funcționează intestinul, noutățile furnizate de cercetători și cum putem să ne înbunătățim viața zilnică cu ajutorul acestor cunoștințe noi.

Studiile mele de medicină și doctoratul desfășurat la Institutul pentru Microbilogie Medicală mă ajută să evaluez și să sortez rezultatele. Experiența personală mă ajută să explic oamenilor aceste cunoștințe. Sora mea mă ajută să nu divaghez, pentru că mă ascultă când citesc cu voce tare și apoi îmi spune râzând: „Pe asta trebuie să o corectezi".

1

Intestinul inteligent

Lumea este mult mai comică atunci când vedem nu numai ceea ce se poate vedea — dar și restul. Un copac nu mai este o lingură. Este vorba numai despre forma simplificată pe care noi o vedem: un trunchi drept cu o coroană rotundă. Ochiul ne spune despre formă: „lingură. Dar sub pământ sunt cel puțin la fel de multe rădăcini, câte crengi sunt în aer. Creierul ar trebui să ne spună atunci ceva de genul „haltere, dar nu face asta. Cea mai mare parte a informațiilor ajung la creier prin intermediul ochilor și există puține desene prin cărți care să prezinte un copac întreg. Drept urmare creierul vede numai ce văd ochii: „lingură, lingură, lingură, lingură".

Și în timp ce trecem prin viață văzând numai ce este la suprafață, pierdem din vedere lucruri minunate. Sub pielea noastră se întâmplă mereu ceva: curgem, pompăm, tragem, strângem, ne spargem, reparăm și reconstruim. O armată întreagă de organe inteligente conlucrează eficient și perfect împreună, așa încât un adult consumă în fiecare oră atâta energie cât un bec de 100 W. În fiecare secundă rinichii noștri ne filtrează cu sârguință sângele — cu mult mai bine decât ar putea să facă asta filtrele pentru cafea — și, de obicei, au și un termen de valabilitate extins pentru toată perioada vieții noastre. Plămânii noștri au fost proiectați atât de inteligent, încât consumă energie de fapt numai atunci când inspirăm aerul. Expirația este o acțiune complet autonomă. Dacă am fi transparenți, am putea vedea cât de frumoși sunt plămânii noștri: ca un automobil cu resort și moi și lunguieți. Iar în timp ce câte unul dintre noi stă și se gândește „nimeni nu mă place", inima lui își începe cea de-a șaptesprezecea mie de 24 de ore — și ar avea tot dreptul să se simtă puțin exclusă la un asemenea gând.

Și, dacă am putea să vedem mai mult decât ceea ce se vede cu ochiul liber, am putea observa cum mici aglomerări de celule se transformă, înăuntrul nostru, în alți oameni. Am pricepe că noi ne dezvoltăm de fapt din trei „tuburi". Primul tub ne traversează și se înnoadă la mijloc. Acesta este sistemul de vase sangvine, din care se naște inima noastră ca un nod central de vase. Al doilea tub se formează aproape paralel cu spatele nostru, terminându-se într-o umflătură înspre capătul superior al corpului nostru. Acesta este sistemul nostru nervos din măduva spinării, din care se dezvoltă creierul și din care se întind nervii în tot corpul. Al treilea tub ne străbate corpul de sus în jos. Acesta este tractul intestinal.

Tractul intestinal este cel care ordonează lumea noastră interioară. Acesta formează muguri care se întind tot mai mult în stânga și în dreapta. Acești muguri vor forma plămânii noștri. Ceva mai jos tractul intestinal se întinde și formează ficatul. De asemenea, formează și colecistul și pancreasul. Dar cel mai important este că acest tract intestinal devine tot mai deștept. El participă la construcția foarte complicată a gurii, formează esofagul, cel care poate „dansa break-dance", și formează și un mic sac stomacal, astfel încât noi să putem stoca alimentele pentru câteva ore. Și, într-un final, tractul intestinal își desăvârșește opera cu creația sa măiastră, cea care i-a adus și numele: intestinul.

Celelalte „creații de seamă" ale celorlalte tuburi — inima și creierul — se bucură de o mare apreciere. Cordul este considerat ca fiind de importanță vitală pentru că pompează sângele prin corp, creierul este admirat pentru că, în fiecare secundă, poate să producă uimitoare conexiuni de gândire. Iar în tot acest timp, intestinul se duce cel mult la toaletă, cel puțin așa cred cei mai mulți. În rest atârnă relaxat în burtă sau, din când în când, mai elimină excremente. Nu sunt cunoscute cine știe ce capacități speciale ale sale. S-ar putea spune că-l subapreciem — de fapt, ca să fim sinceri, nu numai că-l subapreciem, dar deseori ne este rușine de intestinul nostru. Jenantul intestin!

Această carte își propune să schimbe această percepție. Încercăm să realizăm ceva ce se poate face atât de bine cu ajutorul cărților — să facem lumii vizibile o concurență adevărată: copacii nu sunt linguri! Iar intestinul chiar este important!

Cum are loc defecarea? — ... și de ce este importantă această întrebare

Colegul meu de apartament a intrat în bucătărie și m-a întrebat: „Giulia, tu studiezi medicina — cum funcționează defecarea?" Desigur, nu ar fi o idee prea bună să-mi încep scrierea memoriilor cu această propoziție, dar întrebarea a schimbat foarte multe lucruri pentru mine. M-am dus în camera mea, m-am așezat direct pe jos, pe podea, și am răsfoit trei cărți diferite. Și, când am găsit într-un final răspunsul, am rămas uluită. O chestiune atât de cotidiană era de fapt mult mai deșteaptă și mai impresionantă decât mi-aș fi putut închipui vreodată.

Eliminarea excrementelor este în fapt o realizare de seamă — două sisteme nervoase conlucrează conștiincios pentru a îndepărta cât mai discret și mai igienic mizeria pe care o producem noi. Nu există alt animal care să se ocupe de această chestiune atât de ordonat și de conștiincios. Corpul nostru a dezvoltat în acest scop nenumărate instalații și a descoperit tot atâtea trucuri. Primul indiciu este reprezentat de ingeniozitatea sistemelor noastre de închidere. Aproape fiecare dintre noi știe numai despre existența sfincterului, mușchiului de închidere exterior, care poate fi mișcat în mod conștient pentru a se deschide sau a se închide. Mai există însă și un al doilea mușchi asemănător, la numai câțiva centimetri — pe care însă nu-l putem mișca după bunul-plac.

Fiecare dintre acești doi mușchi reprezintă interesele unui alt sistem nervos. Sfincterul exterior este un colaborator fidel al conștientului nostru. În cazul în care creierului nostru i se pare că nu este timpul de a merge la toaletă, atunci acest mușchi exterior ascultă de conștientul nostru și se ține strâns cât poate el de bine. Sfincterul interior ascultă însă de subconștientul nostru necunoscut. Pe el nu-l interesează dacă lui tanti Berta îi place sau nu când cineva trage un vânt. Pe el îl interesează numai și numai să îi meargă bine corpului nostru. Apasă scaunul? Sfincterul interior vrea numai să țină departe de corpul nostru tot ceea ce l-ar putea deranja. Dacă ar fi după el și tanti Berta ar trebui să se ducă mai des la toaletă. Important esta ca înăuntrul corpului nostru să fie totul confortabil și să nu apese nimic.

Aceste două sfinctere trebuie să lucreze împreună. Atunci când resturile rezultate în urma digestiei ajung la sfincterul nostru interior, acesta se deschide în mod reflex. Dar nu eliberează în mod brusc totul asupra colegului său, sfincterul exterior, ci mai întâi dă drumul unei cantități de probă. În spațiul dintre sfincterul interior și cel exterior se află mai multe celule senzoriale. Acestea analizează produsul livrat în privința consistenței și trimit apoi informațiile obținute în sus, către creier. În acest moment creierul află: trebuie să mă duc la toaletă!, ... sau poate trebuie să eliberez numai niște gaze. Și atunci face ceea ce știe cel mai bine să facă cu ajutorul „conștientului conștient: se adaptează la mediul înconjurător. Pentru asta primește informații de la ochi și de la urechi și se bazează și pe experiența sa. În mai puțin de o secundă se naște prima evaluare, pe care creierul o transmite urgent înapoi la sfincter: „Văd că suntem în sufrageria lui tanti Berta — gazele pot fi eliberate dacă faci asta foarte, foarte încet. Treaba mare, mai bine nu.

Sfincterul exterior înțelege mesajul și plin de loialitate se strânge și mai mult decât înainte. Acest semnal este perceput și de către sfincterul interior care deocamdată respectă și el decizia colegului său. Cei doi mușchi se aliază și împing acel mesager de test pe linia de așteptare. Va trebui să iasă la un moment dat, dar nu acum și nu aici. După o vreme sfincterul interior va mai trimite o cantitate de probă. Și, dacă între timp, am ajuns acasă și ne lăfăim confortabil pe canapea: drum liber!

Sfincterul nostru interior este mititel, dar foarte bine făcut. Mottoul său este: Ce trebuie să iasă trebuie să iasă. Și afirmația asta nu lasă loc la prea multe interpretăti. Sfincterul exterior este nevoit să se preocupe cu lumea asta complicată: în teorie s-ar putea utiliza și vasul acesta de toaletă străin, sau mai bine nu? Oare nu ne cunoaștem deja destul de bine încât să putem să tragem câte un vânticel în fața celuilalt — dar trebuie să fiu neapărat eu cel care face primul pas? Dacă nu mă duc la toaletă acum, atunci următoarea ocazie va fi de-abia diseară și asta s-ar putea să fie destul de neplăcut pe parcursul zilei!

E adevărat că gândurile acestor doi mușchi nu sunt neapărat de nivel de Premiu Nobel, dar de fapt sunt probleme de bază ale omenirii: cât de importantă este pentru noi lumea interioară și care sunt compromisurile pe care le acceptăm pentru a ne înțelege cu lumea exterioară? Sunt unii care își reprimă cu toate mijloacele gazele și ajung acasă cu dureri în burtă, alții transformă petrecerea aniversară a bunicii într-un spectacol de magie acompaniat de vânturi zgomotoase pentru distracția celorlalți. Pe termen lung se pare că cel mai bun compromis se află undeva între cele două extreme.

Dacă se întâmplă de multe ori să ne interzicem să mergem la toaletă, cu toate că este necesar, sfincterul interior se va simți intimidat. S-ar putea chiar și să-l reeducăm prin asta. Musculatura din jurul său și chiar și el vor fi fost de atâtea ori disciplinate de către sfincterul exterior încât se demoralizează. Atunci când comunicarea dintre cele două sfinctere este glacială se poate ajunge chiar și la constipație.

La femei se poate ajunge la așa ceva chiar și fără această interdicție controlată de a merge la toaletă, atunci când nasc un copil. În acest caz se poate întâmpla ca unele fibre nervoase foarte fine să se deterioreze, tocmai acelea cu ajutorul cărora comunică cele două sfinctere. Dar vestea cea bună este că și aceste fibre nervoase pot să se refacă. Indiferent dacă distrugerea lor a avut loc ca urmare a unei nașteri sau este vorba de un alt traumatism, se poate utiliza așa-numita terapie de biofeedback. Prin intermediul acesteia cele două sfinctere, care au încetat colaborarea, învață să comunice din nou. Această terapie poate fi urmată în clinici de gastroenterologie specializate. Un aparat poate măsura cât de eficient conlucrează sfincterul exterior cu cel interior. În cazul în care rezultatul este satisfăcător, acest lucru va fi semnalizat printr-un semnal sonor sau printr-unul luminos de culoare verde. La fel ca într-o emisiune concurs de seară, atunci când un concurent răspunde corect și toată scena este luminată strălucitor — numai că nu se va întâmpla la televizor, ci într- un cabinet medical și cu un electrod-senzor în anus. Dar rezultatul este pozitiv: când cele două sfinctere se înțeleg din nou, te simți mai bine atunci când trebuie să te retragi în acel loc liniștit.

Sfinctere, celule sezoriale, conștient și spectacole concurs cu electrozi în anus — nu sunt detaliile subtile pe care colocatarul meu le așteptase ca răspuns. Și nici grupul de studente de la facultatea de economie care intrase între timp în bucătăria noastră. Dar seara s-a dovedit totuși distractivă, pentru că subiectul „intestinul" interesează, totuși, pe foarte mulți oameni. Și au fost puse destul de multe întrebări interesante. Este adevărat că noi toți stăm greșit pe vasul de toaletă? Cum putem eructa mai ușor? Cum de noi putem să extragem energie din friptură, mere sau cartofi prăjiți, dar automobilele au nevoie de un anumit tip de benzină? Care este rolul apendicelui și de ce excrementele au întotdeauna aceeași culoare?

Colocatarii mei îmi cunosc deja cu exactitate expresia facială atunci când mă năpustesc în bucătărie și le spun cea mai nouă anecdotă despre intestine — de exemplu gluma despre toaletele minuscule și scaunele luminoase.

Mă așez corect pe vasul de toaletă?

Este recomandabil ca din când în când se ne punem întrebări cu privire la obiceiurile noastre. Chiar mă duc până la stația de autobuz pe drumul cel mai scurt și mai frumos? Este oare adecvat și la modă felul în care îmi aranjez părul peste zona centrală din vârful capului care a rămas cheală? Sau: mă așez oare corect pe vasul de toaletă?

Nu vor exista întotdeauna răspunsuri clare la toate întrebările — dar încercarea moarte n-are și poate aduce un suflu nou în obișnuințele vechi. Probabil că tot așa gândea și Dov Skirov. Acest medic israelian i-a rugat pe cei 28 de participanți din cadrul unui studiu să încerce să elimine scaunul zilnic în trei poziți diferite: așezați pe un scaun de toaletă normal, în poziție „ghemuită" pe un vas de toaletă neobișnuit de mic, sau pe vine în aer liber. El a măsurat timpul necesar și apoi i-a rugat pe participanți să răspundă la un chestionar. Rezultatul a fost unul fără echivoc: în poziția ghemuit pe vine întregul proces dura în medie 50 de secunde și a fost catalogat de către toți participanții ca fiind o golire totală a intestinului. Scaunul eliminat așezat dura în medie 130 de secunde și nu părea să aibă același succes. (În plus: scaunele de toaletă minuscule arată întotdeauna drăguț, indiferent ce faci pe ele.)

De ce? Pentru că sistemul de închidere nu a fost proiectat în așa fel încât să se deschidă complet în poziția așezat. Există un mușchi care prinde, atunci când corpul este în poziție verticală sau așezată, intestinul ca un lasou și trage într-o parte, astfel încât se naște un blocaj. Acest mecanism este ca un sistem suplimentar de închidere pe lângă celelalte sfinctere. Știm cum arată un astfel de blocaj de la furtunurile de grădină. Și o întrebi pe sora ta de ce nu mai funcționează furtunul de grădină. Și o lași să ridice capătul furtunului și apoi descolăcești furtunul și aștepți câteva minute după care, ca rezultat, ești consemnat în casă.

Dar să revenim la blocajul intestinului: excrementele ajung astfel întâi la o cotitură. Și la fel ca în cazul unei ieșiri de pe autostradă se produce o frânare. Astfel încât cele două sfinctere nu trebuie să utilizeze prea multă forță, atunci când stăm jos sau în picioare, pentru a păstra totul

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Șarmul discret al intestinului. Povestea celui mai subestimat organ al corpului

5.0
7 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor