ei

Cuvânt înainte

Această nouă ediție a lucrării de față este prilejul unei mari bucurii pentru că învățăturile lui Ma, așa cum au fost ele păstrate în înscrisurile lui Atmanandaji, sunt o adevărată comoară pentru orice căutător spiritual. După ce a acceptat-o pe Ma ca fiind gurul ei, Atmanandaji a fost în preajma ei vreme de foarte mulți ani (aproape 40) și a scris cu multă sinceritate despre relația ei cu Ma și despre viața ei în ashram.

Învățăturile lui Ma sunt atotcuprinzătoare, așa cum Ea răspundea fiecărei ființe în funcție de starea și caracterul ei. În acest context, când cineva a întrebat-o pe Ma dacă ar putea să-i fie guru, Ma i-a răspuns: „Sunt orice crezi tu." Ma a îndeplinit acest rol de guru, și chiar de obiect al devoțiunii (ishta) pentru discipolii ei și aceasta doar pentru a-i conduce pe calea spre perfecțiune. În relația lui Atmananda cu Ma, Ma întruchipa Absolutul în care toate credințele și religiile, orice dualism și non-dualism – totul era inclus: o singură Purna Akhanda, în care nici cea mai mică părticică nu putea fi exclusă.

În timpul șederii mele în Dehradun, Atmananda era mereu ocupată cu traducerea cuvintelor lui Ma. Și a fost foarte sinceră în munca ei, întrucât căuta cu toată ființa ei să înțeleagă înțelesurile subtile ale fiecărui cuvânt. Ea întreba cu rigurozitate și conștiinciozitate pe mai mulți devoți bengalezi despre sensurile cuvintelor, pentru a se asigura că traducerile ei erau cât mai fidele. Și a perseverat în această muncă, indiferent cât de adverse sau dificile au fost condițiile, fiind mereu cuprinsă de o devoțiune autentică și plină de umilință.

Deși Ma a rugat-o pe Atmananda să țină un jurnal care să o ajute în propria introspecție interioară, prin viziunea ei atotcuprinzătoare ce transcende timpul obișnuit Ma a putut să vadă (așa cum a mărturisit-o ulterior) marea valoare spirituală pe care aceste pagini urmau să o aibă pentru toți viitorii aspiranți spirituali, sadhaka-și.

Aceasta este de altfel și speranța noastră, ca toți căutătorii spirituali să poată să tragă multe foloase rodnice din lectura acestor rânduri.

Fie ca binecuvântarea lui Ma să fie mereu cu voi toți.

Swami Bhaskarananda,

lider spiritual și secretar general

al Sri Sri Ma Anandamayi Sangha

Prefață

Luni, 14 februarie 2000

Sunt fericit să pot oferi această scurtă prefață la povestirea călătoriei spirituale a unei occidentale în India, străvechiul tărâm al spiritualității și realizării lui Dumnezeu. Am avut bucuria să o întâlnesc personal pe Atmananda și să o văd în prezența divinei Sri Sri Anandamayi Ma. Povestirea căutării interioare a unui suflet sincer, care aspiră să Îl cunoască pe Dumnezeu, este întotdeauna o sursă de inspirație și încurajare pentru toți ceilalți care pășesc pe calea ce duce spre eliberarea spirituală. O asemenea povestire ne oferă multe inspirații deosebit de valoroase, cât și îndrumări practice pentru viața spirituală. Astfel că, această carte va fi cu siguranță o lucrare de referință și un tovarăș de nădejde de-a lungul ascensiunii noastre către cel mai înalt vârf al perfecțiunii spirituale și al realizării de sine.

Prin această lucrare, Sri Ram Alexander reușește să ofere un serviciu prețios pentru toți căutătorii spirituali de pe tot globul. Și sper din suflet ca această lucrare să ajungă în cât mai multe case și inimi.

JAI MA!

Swami Chidananda,

președinte al Divine Life Society

Shivananda Ashram

Shivananda Nagar – 249 192

dist. Tehri Garhwal

Toate fotografiile lui Anandamayi Ma din această lucrare aparțin colecției personale a editorului (dacă nu apare o altă specificație).

Și aici trebuie să menționăm contribuția deosebită a lui Br. Gadhadar (Gary Empie), un devot occidental de excepție a lui Anandamayi Ma, care a jucat un rol crucial în păstrarea acestor rare fotografii ale ei.

Mulțumiri

Apariția acestei cărți nu ar fi fost posibilă fără intervenția câtorva persoane: Melita Maschmann, care a salvat jurnalele lui Atmananda după trecerea acesteia în neființă, și m-a îndemnat apoi să alcătuiesc o carte pornind de la acele înscrisuri; Zarine Pegler, care a transcris jurnalele scrise de mână pe calculator, într-o perioadă în care acest lucru ar fi fost de neconceput pentru mine; și în special soția mea, Parvati, al cărei ajutor a fost esențial în fiecare etapă a acestei lucrări.

Aș dori să mulțumesc și altor persoane care au contribuit în diferite moduri la acest proiect – în special lui: Richard Lannoy pentru minunatele sale fotografii cu Atmananda și Anandamayi Ma, cât și pentru corespondența sa în legătură cu Lewis Thompson; Carol Devi de la Matri Satsang pentru fotografiile ei, cât și pentru încurajările sale; de asemenea lui Hari Proya Dillon și Chandravali Schang. Mulțumesc de asemenea lui Swami Nirvananda pentru fotografiile sale cu Atmananda, lui Swami Dayananda (SUA) și Swami Karunapremananda (SUA) pentru critica lor plină de bun simț și discernământ, lui Richard Willis, părintelui Francis Tiso și lui Chris Pegler pentru ospitalitatea, prietenia și susținerea lor. Le mai mulțumesc de asemenea și lui Robert Svoboda, Fred Smith și lui Mark Dyczkowski.

Le mulțumesc cu multă recunoștință lui Ani Tenzin Palmo, lui Swami Jnanananda Giri, lui Swami Vijayananda și lui Br. Gadhadar, toți prieteni ai lui Atmananda și „occidentali" care, aidoma ei, au trăit o viață spirituală autentică în India și cu care am avut binecuvântarea să fiu apropiat vreme de mulți ani. Multe mulțumiri și lui Swami Bhaskaranandaji, Swami Purnanandaji și Swami Nirgunanandaji, și tuturor celor de la ashram-ul lui Sri Ma Anandamayi pentru susținerea și inspirația pe care mi-au oferit-o de-a lungul pregătirii acestei lucrări.

Îi mulțumesc din suflet și lui Sri Swami Chidananda de la Divine Life Society, Rishikesh, pentru că a binecuvântat această lucrare cu prefața lui plină de profunzime, cât și lui Sri Swami Satchidananda de la Anandashram, Khanangad, Kerala, pentru faptul că a reușit să mențină acolo o oază atât de perfectă de pace și pentru faptul că mi-a oferit cea mai prețioasă comoară: adevărata prietenie spirituală.

Aș dori de asemenea să mai mulțumesc și Universității de Stat din Washington pentru fotografiile lui Lewis Thompson și pentru permisiunea de a cita din poeziile sale; lui Anandamayi Sangha pentru permisiunea de a cita din publicațiile lor, în special din „Precum floarea ce își răspândește parfumul" (As the flower sheds its fragrance), scrisă de Atmananda, și celor de la Sri Ramanasramam pentru permisiunea de a cita din publicațiile lor.

În sfârșit, aș dori să mulțumesc editorilor de la Indica Books pentru viziunea lor creativă în asumarea acestui proiect, și lui Govinda Baba pentru că ne-a făcut legătura în sfântul Kashi (Benares), sălașul lui Shiva, orașul luminii.

Hara Hara Mahadeva!

Anandamayi Ma aşezată în postura yoghină siddhasana

– sfârşitul anilor ’20

Preambul:

ANADAMAYI MA

„Uită de uitare. Moartea trebuie să moară."

Sri Anandamayi Ma

Sri Anandamayi Ma¹ (1896-1982) este una dintre cele mai remarcabile personalități religioase din perioada modernă și a fost ultima mare reprezentantă a Renașterii hinduse, care a început cu Sri Ramakrishna Paramahamsa (1836-1886). Deși India a fost mereu un tărâm al sfinților, începând din această perioadă și până la câștigarea independenței față de Marea Britanie în 1947, multe mari suflete s-au remarcat în mod excepțional, iar Atmananda a avut extraordinara șansă de a interacționa direct cu câțiva dintre aceștia.

Anandamayi Ma obișnuia să spună că ea era exact ceea ce celălalt credea că este, și că propria ei conștiință era pe deplin cufundată în Divin (parabrahman) – starea de non-dualitate absolută –, care se manifestă în aparența relativă a fiecărui individ sub forma propriul atman. La aceasta se referea Anandamayi Ma atunci când le spunea uneori oamenilor că ea este atman al lor și, într-adevăr, a te afla în prezența ei însemna să devii intens conștient de divinitatea ce sălășluia în propriul univers lăuntric. Relația cu ea însemna să vii în contact cu ceva care era în mod intim și unic propriu ființei tale, mai mult decât orice altceva, și care nu era ceva exterior ori diferențiat. Acea stare nu se putea exprima în cuvinte și, tocmai de aceea, ființa ei era atât de greu de descris. Ea nu putea fi cunoscută atât de mult prin cuvintele și învățăturile sale, cât printr-o relație personală – o relație ce era, în primul rând prin însăși natura esenței sale, non-duală. Astfel ea a întruchipat marea taină a străvechii tradiții indiene a gurului.

Anandamayi Ma s-a născut într-un sătuc retras din Bengalul de Est (astăzi Bangladesh), la data de 1 mai 1896², într-o familie săracă de brahmini, primind la naștere numele de Nirmala – „puritate fără pată". Mama ei a avut numeroase semne și prevestiri de bun augur încă de dinainte de nașterea copilei, și toate acestea i-au dat de înțeles că ea nu va fi un copil obișnuit. Încă din copilărie, Nirmala radia o frumusețe plină de mister și era foarte iubită de toți oamenii din sat. Lumea din care provenea era o lume pătrunsă de devoțiune și de adorație religioasă. Tatăl ei pleca adesea, uneori pentru săptămâni la rând, împreună cu un grup de devoți extatici care călătoreau și cântau muzică religioasă, în timp ce mama ei rămânea acasă, realizând ritualuri lungi de adorare a zeităților familiei, așa cum o făcuseră și strămoșii ei, timp de secole. În locuința lor modestă, exista o cameră consacrată reprezentărilor acestor zei și zeițe, iar viața de zi cu zi se desfășura în jurul adorării lor pline de devoțiune, așa cum se obișnuia în toate casele hinduse tradiționale. Anandamayi Ma spunea mai târziu despre această lume idilică a copilăriei sale că era un loc al ordinii și armoniei desăvârșite unde fiecare, indiferent de castă sau religie (mai mult de jumătate din sat era de religie musulmană), își știa rolul sau dharma și era pe deplin împăcat cu aceasta. Această ordine era bazată pe respect reciproc și pe o cunoaștere profundă a naturii spirituale fundamentale a vieții, care a fost definită și perfecționată de-a lungul mileniilor – o lume neviciată de opiumul modern al maselor: panacee politice și manipulare prin mass-media.

După cum era obiceiul, căsătoria Nirmalei a fost aranjată pe când ea avea 13 ani, deși au mai trecut câțiva ani până când a început să locuiască împreună cu soțul ei, care era considerabil mai în vârstă ca ea. Atunci când au început să locuiască sub același acoperiș, în anul 1914, nu s-a pus niciodată problema unei relații maritale obișnuite între ei. Deși poate părea greu de înțeles pentru unii, energia spirituală deosebit de înaltă pe care ea o radia neîncetat a eliminat în mod automat și destul de firesc alternativa ca soțul ei să aibă astfel de dorințe.

Bholanath, soțul ei, a primit mult mai mult decât se aștepta de la Ma și fără îndoială că nu i-a fost întotdeauna ușor. Cu toate acestea, el a rămas mereu fidel acestei relații cu totul neconvenționale și, până la urmă, s-a transformat într-un yoghin remarcabil. În această perioadă a vieții ei, privită din exterior, Nirmala părea că era o soție model, îndeplinindu-și într-un mod desăvârșit miriadele de îndatoriri casnice. Însă văzută din interior, situația era puțin diferită și câteodată, chiar în toiul activităților gospodărești, Nirmala intra într-o stare de transă, uneori pierzându-și conștiința asupra lumii înconjurătoare, trebuind să fie readusă cu conștiința în lumea fizică de către ceilalți. Totuși, ea nu a dat niciodată vreo explicație în legătură cu ceea ce se petrecea în acele momente, iar purtarea sa era întotdeauna radioasă și plină de bucurie; era mereu cât se poate de ascultătoare și părea să nu aibă nicio dorință personală. Anandamayi Ma era extrem de frumoasă, dar ea avea un gen de frumusețe care – așa cum s-a dovedit de-a lungul întregii sale vieți – transforma mintea privitorului în cea mai înaltă formă de conștiință spirituală.

După o vreme, Nirmala și soțul ei s-au mutat în satul Astagrama, unde Bholanath își găsise de lucru. Aici ea a devenit obiectul venerației unui localnic „excentric care era bine educat și, în același timp, profund spiritual. Acesta era convins că Nirmala era o încarnare a Mamei Divine. Iar într-o zi, pe când se pleca în fața ei, a dat glas unei profeții: „Acum doar eu îți spun Ma, dar va veni o zi când întreaga lume îți va spune Ma!³

În anul 1918, Bholanath și-a găsit de lucru ca intendent pentru nawab-ul⁴ din Dacca, într-o așezare numită Bhajitpur. Acesta a fost locul în care Ma și-a început cu multă dăruire propria sadhana lila (jocul practicilor ascetice). Ma sublinia mereu faptul că ea se afla într-o stare de perfectă iluminare încă de la nașterea sa, și că pentru ea nu exista nimic de atins sau de căutat din punct de vedere spiritual, pentru că ea a fost dintotdeauna cufundată în această stare atemporală. Cu toate acestea, la scurt timp după mutarea în Bhajitpur, Ma a fost inspirată să „își asume rolul unui sadhaka" – rolul unei ființe care practică discipline yoghine și spirituale – deși nu avea nicio experiență în această direcție și niciun fel de educație școlară. Seara, atunci când își încheia activitățile din gospodărie, ea aprindea bețișoare parfumate și se așeza liniștită, repetând unul dintre numele dumnezeiești. În scurtă vreme, trupul ei adopta spontan o postură yoghină avansată de meditație, și astfel ea intra în stări profunde de transă spirituală. Bholanath, obosit după o lungă zi de muncă, se așeza în șopronul casei, uneori fumând din narghileaua sa, și o privea complet fascinat până când, într-un sfârșit, cădea pradă somnului.

Aceste stări de transă mistică au început să apară din ce în ce mai des și Bholanath își făcea griji când trebuia să o lase singură pe Nirmala. Vecinii au început să vorbească despre aceste lucruri neobișnuite, iar până la urmă Bholanath a recurs la ajutorul unui medic renumit, care avea și cunoștințe de yoga. Doctorul l-a liniștit, asigurându-l că soția sa intra în stări spirituale foarte înalte.

În noaptea de lună plină din data de 3 august 1922, a avut loc evenimentul ce a purtat numele de „auto-inițierea lui Ma. În acea seară, după ce Bholanath a mers să se culce, Ma s-a așezat ca de obicei pentru „meditație când deodată, din adâncul ființei ei și-a făcut apariția, în mod spontan, un proces esoteric inițiatic în care Ma s-a perceput pe sine însăși atât ca guru, cât și ca discipol. Apoi a intrat în samadhi, starea transcendentă, extatică în care orice dualitate încetează să mai existe.

În anii care au urmat, „jocul" ei de-a sadhana a continuat cu aceeași intensitate și de multe ori Ma era în samadhi zile în șir – o stare în care orice semne vitale exterioare, cum ar fi respirația sau ritmul cardiac, sunt practic suspendate. În timpul stărilor de samadhi, Ma a primit darshan-ul sau viziunea divină a mai multor zeități, cu care se contopea apoi imediat – și astfel dualitatea relativă dintre adorator și obiectul adorat se topea în absolutul non-dualității. Cu privire la această perioadă, Ma spunea că atunci a experimentat toate practicile spirituale posibile – atât cea „hindusă", cât și altele – și că le-a urmat pe fiecare până la desăvârșire, deși totul s-a petrecut cu o rapiditate extraordinară. În mod obișnuit durează ani sau chiar vieți pentru a ajunge la finalul fie chiar și a unei singure căi spirituale.

Anandamayi Ma împreună cu Bholanath – mijlocul anilor 1930

Ma mărturisea mai târziu că ea nu a revelat nici măcar o miime din ceea ce a trăit atunci. „În acea perioadă, zilele ei nu erau împărțite în dimineți, seri și nopți – totul era o trăire unică, nemăsurată, indescriptibilă, plină de beatitudine. Uneori, în timp ce realiza o asana complexă din yoga, se mai întâmpla ca șuvițe din părul ei negru să i se încâlcească în jurul mâinilor sau picioarelor, iar firele să fie astfel smulse din rădăcină, dar Ma nu părea să simtă vreo durere fizică. Foamea, setea, somnul sau alte nevoi alte trupului erau complet suspendate vreme de zile în șir."⁵ În acea perioadă, Bholanath a avut grijă de ea așa cum un tată are grijă de un copil neajutorat.

În aprilie 1924, Bholanath și Ma s-au mutat în Dacca, cel mai mare oraș din regiune, și sediul administrației britanice locale. Aici Bholanath a devenit administratorul marii proprietăți a nawab-ului, ce purta numele de Shahbag Gardens. În acest loc, Ma a devenit pentru prima oară cunoscută unui grup mare de oameni. În Shahbag, stările ei de extaz divin s-au intensificat și Ma emana o strălucire spirituală, ce era irezistibilă pentru toți cei care veneau în contact cu ea. Oamenii care au început atunci să vină să o vadă aparțineau celei mai înalte clase a societății indiene. Aceștia erau doctori, avocați, oficiali guvernamentali și aristocrați, locuitori ai unui oraș modern, destul de sofisticat. Ei nu erau oameni foarte religioși, în fapt cei mai mulți renunțaseră în principiu la tradiție, dar în prezența lui Ma ajungeau să trăiască ceva copleșitor de înălțător – ceva ce în definitiv nu se afla în exteriorul lor, ci revela esența cea mai intimă a propriei lor divinități.

La început veneau mai multe femei, pentru că ar fi fost ceva împotriva regulilor societății de la vremea respectivă ca o tânără femeie căsătorită să-și arate fie doar și chipul unor bărbați străini. Dar Bholanath a simțit intuitiv că Ma era menită să fie Mama tuturor și era pregătit să renunțe la strictețea convențiilor sociale și la orice sentiment de posesivitate personală.

În 1925, la sfârșitul unei perioade de tăcere a lui Ma⁶, Bholanath a rugat-o să le vorbească tuturor celor care veniseră la ea, dar Ma l-a avertizat: „Trebuie să te gândești de două ori înainte să deschizi astfel ușile în fața lumii. Ia aminte că tu nu te vei mai putea împotrivi valului, când acesta o să devină copleșitor."⁷

Curând, autenticitatea extraordinară a spiritualității ei a devenit atât de evidentă pentru toată lumea, încât respectarea convențiilor sociale a fost dată la o parte și au început să vină la ea mulțimi de femei și de bărbați. Este imposibil de exprimat în această scurtă introducere atmosfera de miraculos și de supranatural ce o învăluia în permanență în această perioadă. Se produceau nenumărate vindecări, atât fizice, cât și emoționale, iar oamenii descopereau un sens al propriei vieți, sensuri la care nici nu îndrăzniseră să viseze. Elementele naturii o ascultau pur și simplu, iar oamenii erau (și sunt în continuare) convinși că Ma a fost o încarnare a Marii Zeițe – Divina Mamă a întregului Univers. Unii au primit o inspirație atât de puternică, încât au renunțat complet la lume și au început să practice yoga și meditația cu multă ardoare. Adesea aceștia erau oameni foarte educați și care au trebuit să îndure oprobriul, cu atât mai mult cu cât era ceva nemaiauzit să primești o asemenea îndrumare de la o femeie de la țară, lipsită de educație. Nu la mult timp după aceea, cei mai mari pandiți, erudiți și yoghini ai Indiei aveau să se așeze plini de venerație la picioare ei, confirmând astfel că era într-adevăr o sfântă, o întrupare a celei mai înalte înțelepciuni, așa cum stă scris în milenarele scripturi indiene.

În jurul anului 1926, perioada de sadhana lila s-a apropiat de final. Ma nu mai era acum o fetiță timidă de la țară ce-și acoperea chipul cu sari-ul atunci când ieșea în public. Ea începuse de acum să își asume rolul de mare învățător spiritual, rol pe care, în mod evident, îl avea. Cu toate acestea, stările ei de bhava samadhi (stările de extaz spiritual în care trupul ei manifesta diverse semne și mișcări supranaturale) au continuat și în timpul kirtan-urilor⁸ și chiar și cu alte ocazii. Numărul devoților a continuat să crească, așa că apropiații ei au construit un ashram special pentru ea, la Dacca. Cu toate acestea, ea a refuzat să se lase înlănțuită de devoți și a pornit în pelerinaj în întreaga Indie.

Uneori, pentru a scăpa de masele mereu crescânde de oameni care o asaltau, Ma anunța discret că dorește să plece imediat, adesea în toiul nopții, spre mâhnirea celor care simțeau că viața lor depindea de ea. Ma nu dădea niciun detaliu cu privire la locul spre care avea să plece, ori când anume și dacă avea să se întoarcă vreodată; ea pornea direct spre gară, uneori luând cu ea o singură persoană (care avusese doar o clipă să se pregătească și căreia, de cele mai multe ori, nu îi era îngăduit să ia bani sau alte bagaje în acea călătorie), se urca în primul tren, fără să aibă nici cea mai mică idee cu privire la destinație. Odată ajunsă în tren, Ma se cufunda în starea de samadhi, în timp ce trenul gonea de la un capăt la altul al Indiei.

Treptat, de-a lungul peregrinărilor sale aproape neîntrerupte, Ma a dobândit un număr mare de devoți în toată India. Regi, prim-miniștri, generali, erudiți și sfinți se plecau în fața ei. Căci oricâtă putere lumească ar fi avut o ființă, atunci când se afla în fața lui Ma ea se simțea lipsită de orice acoperăminte, precum dinaintea lui Dumnezeu – propriul său Sine ce se afla în străfundurile ființei ei –, iar aceasta era de fiecare dată o experiență extraordinară. În prezența ei oamenii puteau să vadă cu limpezime că scopul fundamental al vieții era unul spiritual, și că deplina recunoaștere și înțelegere a acestei Realități era unica rațiune a existenței noastre. În fața unui asemenea adevăr spiritual copleșitor, toate proiecțiile competitive, grandioase și bombastice ale egoului, care sunt sursa simțului dureros al separării, dispăreau ca prin farmec.

De-a lungul timpului s-au construit multe ashram-uri și s-a înființat și o organizație în numele ei. Deși Ma a urmărit să se țină departe de toate acestea, totuși, în timp, lucrurile au devenit mai structurate. Totuși, ea a rămas mereu așa cum fusese dintotdeauna – complet neînlănțuită și liberă. Atunci când Atmananda a început să se apropie de ea, în anul 1945, Anandamayi Ma devenise deja una din cele mai cunoscute personalități spirituale ale Indiei.⁹

¹ Sri sau Shri este o formulă respectuoasă de adresare; Anandamayi se traduce prin „pătruns de beatitudine, iar Ma înseamnă „mamă. Numele ei poate fi scris având cuvântul Ma înainte sau după Anandamayi. Discipolii săi i se adresau cel mai adesea plini de iubire cu Ma.

² Hindușii nu dădeau o prea mare însemnătate datei de naștere din calendarul solar, întrucât aceasta nu este considerată semnificativă din punct de vedere astrologic, ci mai mult celei din calendarul lunar, care variază de la un an la altul. În cazul lui Anandamayi Ma, ziua ei de naștere cade de obicei în luna mai.

³ Din „Viața lui Sri Anandamayi Ma" (Life of Sri Anandamayi Ma), Bithika Mukerji, p. 18.

⁴ Titlu purtat de guvernatorii musulmani din Iran, Pakistan și India.

⁵ Din „Viața lui Sri Anandamayi Ma" (Life of Sri Anandamayi Ma), Bithika Mukerji, p. 27.

⁶ Aceasta a durat 3 ani și a fost foarte rar întreruptă, din câteva motive importante.

⁷ Din „Viața și învățătura lui Sri Anandamayi Ma"(Life and Teaching of Sri Anandamayi Ma), A. Lipski, p. 15.

⁸ Interpretarea de cântece devoționale în grup.

⁹ În cuprinsul jurnalelor sunt presărate numeroase informații despre viața lui Anandamayi Ma. Aspecte importante despre prima parte a vieții sale pot fi găsite mai ales în capitolul al XXIII-lea. A se vedea de asemenea și înscrisurile din jurnal, din data de 18 februarie 1955.

Anandamayi Ma în samadhi – începutul anilor 1920

Atmananda la mijlocul anilor 1950

(fotografie de Richard Lannoy)

Preambul:

ATMANANDA

Atunci când în 1985, autoarea acestor jurnale, austriaca ce a fost cunoscută sub numele de Atmananda, a murit în India, trupul ei înveșmântat într-o robă de culoarea șofranului a fost așezat pe un catafalc împodobit cu flori, aranjat cu grijă în postura yoghină cu picioarele încrucișate și ridicat la verticală, și purtat apoi în procesiune prin Haridwar, străvechiul oraș indian de pelerinaj. Trupul ei a fost dus apoi pe malul Gangelui, unde a fost cufundat ritualic în apele sfinte, într-o zonă special rezervată pentru sannyasini¹⁰ – asceți hinduși ortodocși. Ea a fost una dintre puținele femei, și probabil singura occidentală, căreia i s-a oferit vreodată această onoare. În esență, această carte este povestea unei femei occidentale moderne – o respectată pianistă și profesoară – care a ajuns la destinația călătoriei sale spirituale.

Jurnalele lui Atmananda sunt însemnările intime ale odiseei ei spirituale, în strânsă legătură cu câteva din cele mai importante personalități spirituale ale secolului, în special gurul ei, marea mistică bengaleză – Sri Anandamayi Ma. În cuprinsul acestora găsim și relatări unice despre tovarășii ei de drum, alți artiști, intelectuali și căutători spirituali occidentali care, aidoma ei, au călătorit prin Orient în prima jumătate a secolului al XX-lea, și care au fost precursorii multor americani și europeni ce au venit în India, la începutul anilor ’60, în căutarea împlinirii spirituale.

Călătoria lui Atmananda a început la data de 7 iunie 1904, în Viena. A fost orașul în care s-a născut, în familia unor evrei înstăriți, și unde a primit numele de Blanca. Copilăria i-a fost foarte marcată de moartea mamei sale, pe când avea doar doi ani, la scurt timp după nașterea surorii ei mai mici. Cele două fetițe au fost crescute și educate de bunica lor și de o serie de tutori. Deși tatăl Blancăi era adeseori plecat în interes de afaceri, el s-a preocupat îndeaproape de educația fiicelor sale și a fost ferm hotărât ca acestea să aibă parte mereu de tot ce-i mai bun. Astfel încât la început au avut o guvernantă care le-a vorbit numai în franceză, până când au devenit fluente în această limbă, și apoi una care le-a vorbit numai în engleză, până când au ajuns la același rezultat. Când talentul muzical al Blancăi a fost descoperit, tatăl ei i-a cumpărat un pian mare și i-au fost aduși cei mai buni profesori. S-a dovedit a fi un copil minune și, la vârsta de șaisprezece ani, a susținut primul ei recital, care a fost foarte bine primit de public.

Tatăl a încurajat intrarea Blancăi în viața culturală extrem de bogată a Vienei, care era pe atunci capitala întinsului Imperiu Austro-Ungar. Aceasta era Viena lui Freud, Mahler, Gustav Klimt și Richard Strauss, o metropolă care pentru o clipă amețitoare ajunsese să fie apogeul civilizației occidentale. Dar toată această splendoare avea să se prăbușească în curând sub tunurile Primului Război Mondial, în timpul căruia Blanca, dimpreună cu mare parte din oraș, a suferit în condiții grele de foamete.

În mijlocul distrugerilor și ruinelor acelor vremuri, cât și în perioada care le-a urmat, au fost însă sădite semințele căutării mistice de o viață a Blancăi. Ea a început să citească scrierile spirituale ale lui Tolstoi, predicile lui Buddha și cele ale lui Meister Eckhart, poezia mistică a lui Rilke și romanele esoterice ale lui Herman Hesse și Gustav Meyrink. Iar într-o zi, pe când avea șaisprezece ani și se plimba singură prin parc, reflectând la distrugerile lipsite de sens din jurul ei, a trăit o experiență ce avea să-i marcheze existența. Dintr-odată, întreaga materie – copacii, pietrele, cerul, apa – a fost cuprinsă de viață, a devenit vibrantă, încărcată de o lumină divină în care nu exista separare între cel care vede și ceea ce este văzut, ci doar o unitate extatică ce era, prin însăși natura ei, iubire eternă. Preț de o clipă ce părea că transcende timpul, toate acestea i-au fost revelate într-un mod copleșitor. Iar de atunci încolo, această revelație avea să îi fie forța călăuzitoare a vieții.

La scurtă vreme după aceea, ea a descoperit teosofia, care a dat vieții sale spirituale o structură organizată și o mai mare expresivitate. Blanca s-a cufundat în noua religie, într-un moment în care aceasta se afla în culmea popularității sale ca mișcare spirituală plină de dinamism. Astfel, ea a participat la cea de-a 50-a Convenție Aniversară, ce a avut loc la sediul Societății Teosofice din sudul Indiei în anul 1925, iar mai apoi a trăit vreme de câțiva ani într-o numeroasă comunitate teosofică din Olanda. În Viena interbelică, deloc diferită de America anilor 1960, vechea structură socială, morală și religioasă a fost discreditată și dată la o parte, iar tinerii și-au găsit propriile lor legi. Mulți au găsit, sau au crezut că au găsit, răspunsurile pe care le căutau în înțelepciunea transcendentă a filosofiei mistice orientale și în yoga. Însă foarte puțini au avut curajul și pătrunderea necesare pentru a-și urma căutarea spirituală asemenea Blancăi.

Prin teosofie, Blanca a intrat sub influența lui J. Krishnamurti (acel Mesia nehotărât) și, într-un final, ea a părăsit pentru totdeauna Occidentul, pentru a preda la școala acestuia din Benares. Între timp, un compatriot austriac avea să vină la putere în Berlin, și avea să pornească pe o cale a distrugerii și a unui rasism plin de ură, care urma să nimicească o dată pentru totdeauna întreaga lume în care ea se născuse, ucigând majoritatea rudelor și a prietenilor săi.

În aceeași perioadă, Blanca a ajuns să fie deziluzionată de toată învățătura lui Krishnamurti, pe care a considerat-o până la urmă ca fiind, cel puțin pentru ea, nepotrivită, iar căutarea ei a condus-o la ashram-ul binecunoscutului înțelept din sudul Indiei, Ramana Maharishi. Deși prezența lui i-a oferit multă mângâiere, destinul Blancăi se afla în altă parte, iar căutarea ei și-a găsit într-un sfârșit împlinirea la picioarele unei femei divin de frumoase, sublima mistică bengaleză îmbătată de dragostea pentru Dumnezeu și venerată în toată India de adoratorii ei ca fiind o încarnare a Mamei Divine: Sri Anandamayi Ma.

Din anul 1945 și până la trecerea ei în lumea de dincolo, viața lui Atmananda a devenit gradat din ce în ce mai focalizată asupra relației sale cu această femeie extraordinară, o relație al cărei unic scop a fost să-i reveleze adevărul cel mai profund al propriei ei existențe.

¹⁰ Sannyasinii sunt singurii hinduși care nu sunt incinerați la moartea lor, întrucât se consideră că au murit deja pentru lume în timpul vieții și astfel sunt eliberați de impuritățile karmice. Prin urmare, sufletul lor nu mai riscă să zăbovească prea mult pe lângă trup, după moarte. Reintegrarea gradată în elementele naturale a unui astfel de trup purificat este considerată a fi de bun augur.

Anandamayi Ma în samadhi – mijlocul anilor 1920

Introducere:

ARTA DE A FI GURU

Jurnalele lui Atmananda ne oferă un studiu de o profunzime unică a relației guru-discipol, dimpreună cu problemele specifice care apar atunci când un occidental intră într-o asemenea relație. Prezența în cuprinsul cărții a lui J. Krishnamurti, cel mai franc și elocvent guru anti-guru al secolului al XX-lea, ajută la evidențierea și confruntarea multor idei greșite cu privire la acest subiect (și pentru care, în mare parte, acesta a fost direct responsabil), iar în final suntem invitați la o întâlnire față în față între el și Anandamayi Ma – gurul prin excelență. Rolul tradițional al gurului a fost în general prost înțeles și greșit interpretat în Occident, iar călătoria lui Atmananda – de la teosofie la Anandamayi Ma via Krishnamurti și Ramana Maharishi – ne oferă o rară și echilibrată viziune de ansamblu asupra subiectului.

Deși mulți caută „consolarea religiei" în viețile lor, iar unii își găsesc alinare în filosofia orientală, în yoga și maeștri spirituali, puțini sunt cei care și-au asumat cu seriozitate o relație autentică guru-discipol, care este ceva fundamental diferit. Această relație este caracterizată de o anume structură și disciplină care duce la o alchimie interioară – un proces specific de transformare care, precum în artă, cere un anumit grad de talent și o implicare reală din partea practicantului pentru a fi dus la desăvârșire. Lăsând la o parte dificultatea găsirii unui guru autentic, puțini sunt cei capabili să se supună rigorii pe care o astfel de relație o cere – călătoria dincolo de moarte sau moartea egoului fiind o condiție sine qua non. Din perspectiva minții individuale, aceasta este similară cu moartea fizică, iar discipolul trebuie să aibă o încredere deplină în guru pentru a realiza cu succes această tranziție. Această moarte a egoului aduce cu sine renunțarea completă la credințele și noțiunile care formează conceptul propriei identități, concept pe care omul obișnuit îl susține de altfel cu multă pasiune. Astfel, spre deosebire de religiile convenționale, o asemenea relație nu este și nu poate fi ceva care să ne ofere vreun confort sau să ne sporească în vreun fel confortul vieții noastre actuale, ci mai degrabă ceva care spulberă complet identitatea noastră condiționată, făcând-o să pară aidoma unui cadavru în comparație cu împlinirea absolută și unitatea extatică, ce ni se revelează drept natura autentică a ființei umane. Ceea ce este adesea greșit înțeles este faptul că aceasta nu presupune o pierdere a individualității, ci deplina împlinire a acesteia. Se atinge astfel o stare de perfectă armonie cu toți ceilalți, o stare în care nu există nici cea mai mică posibilitate de manifestare a importanței de sine sau a egoismului, pentru că atunci noi ne percepem aproapele ca fiind una cu noi, iar recunoașterea extatică a acestei unități absolute ca fiind iubire divină. Și aici nu este vorba despre o uitare placidă, ci despre o luciditate revoluționară. Nu este ceva ce e acceptat prin credință, ci ceva ce este recunoscut plenar prin experiență directă. Pentru că una este să ai o revelație de moment în acest sens, revelații care sfârșesc adesea prin a fi însușite de complexul minte-ego, și este cu totul altceva să te topești, să te integrezi pe deplin în această stare de conștiință. Menirea gurului este să ne arate calea spre această fuziune.

O altă prejudecată răspândită despre guruși este aceea că numai cei oarecum lipsiți de voință sau cei mai puțin avansați spiritual ajung să fie „prinși într-o astfel de relație „despotică. Adevărul este însă chiar contrariul, după cum dovedesc din plin aceste jurnale. Numai acei oameni care, asemenea lui Atmananda, au pătruns profund în sfera spiritualității și a autoanalizei, și care sunt pregătiți să își asume un angajament bazat pe o extraordinară forță de caracter și o maturitate exemplară, sunt capabili să pășească pe această cale. În această privință se spune că deși un guru autentic este greu de găsit, discipolii autentici sunt chiar și mai greu de găsit. Fenomenul contemporan și esențialmente occidental al cultului gurului, unde discipolul devine un fel de sclav al unei organizații sau al unei ideologii de grup, este absolut contrar împlinirii fundamentale a individualității pe baza unui contact direct cu maestrul spiritual, caracteristică definitorie în tradiția autentică a gurușilor. De fapt, aceste parodieri apar mai ales atunci când conceptul gurului este scos din contextul său cultural indian și transferat în sfera societăților moderne. Mentalitatea culturii occidentale se confruntă cu mari dificultăți atunci când trebuie să se debaraseze de teologia constrictivă a monoteismului simplist, cu prozelitismul obsesiv și cu exclusivitatea intolerantă ce o caracterizează chiar și atunci când apelează la forme netradiționale de expresie religioasă. Comportamentul și atitudinile religioase patologice la care dă naștere această teologie sunt adesea sunt de neconceput în cadrul monismului atotcuprinzător, care a fost mereu principala caracteristică a spiritualității indiene¹¹, fie că este vorba de practicile sale mai abstracte și mai filosofice de autoanaliză, fie prin forme devoționale de transă mistică. În special în cadrul procesului inițiatic al relației guru-discipol, accentul se pune întotdeauna pe transformarea personală prin intermediul experimentării naturii reale individuale, și nu pe dependența de un sistem de credințe ce vizează mântuirea.

Gurul ne oferă un ajutor neprețuit în procesul cunoașterii Sinelui, locul în care se consideră că se află Adevărul Ultim al existenței umane. Drumul fiecărei ființe către această realizare interioară a Sinelui este unic și personal, astfel încât calea dogmatică exterioară are o mult prea mică însemnătate în această direcție. În cadrul acestui proces de descoperire de Sine, o importanță fundamentală o are convingerea filosofică esențială că, atâta vreme cât ființa nu are experiența directă a unității dintre observator și obiectul observat, toate obiectele exterioare ale cunoașterii (inclusiv Dumnezeu, în măsura în care rămâne un concept dualist) nu pot fi pe deplin autentice. Aceasta nu înseamnă că devoțiunea și abandonul în fața lui Dumnezeu sunt excluse, ci doar că printr-o experiență autentică a Divinului cel atoatepătrunzător ca fiind esența ființei individuale, putem fi inițiați în procesul de devoțiune intensă față de Existența Pură. După cum vom putea observa în cazul evoluției lui Atmananda alături de Anandamayi Ma, Atmananda a urmărit atât cunoașterea de Sine, cât și abandonarea devoțională; iar sub îndrumarea unui guru sunt oferite mai multe practici devoționale și yoghine (mantra-e și forme de meditație) pentru a înlesni toate acestea. Așa cum i-au spus și Anandamayi Ma și Ramana Maharishi: „Doar în momentul revelării Sinelui Îl putem cunoaște cu adevărat pe Dumnezeu și viceversa."

Departe de a face parte din manipularea prin intermediul cultelor din societatea contemporană, realizarea faptului că adevărata natură a Sinelui individual este o unitate absolută, atotcuprinzătoare și transcendentă nu este baza doar a hinduismului și a budismului, ci reprezintă totodată și conceptul principal al școlii filosofice occidentale: idealismul – extinzându-se de la filosofii presocratici, platonism și neoplatonism, până la fenomenologia contemporană a lui Husserl și Heidegger. Deși în filosofia occidentală actuală a fost retrogradată la nivelul de speculație academică sterilă, în India (cât și în Grecia antică) această realizare a fost și este o disciplină spirituală pe care căutătorul Adevărului o abordează cu o foarte mare hotărâre și ardoare sub tutela carismatică a gurului.

Starea pe care gurul o întruchipează și la care discipolul aspiră este aceea de transformare permanentă a structurii egoului său, în care apare o integrare cosmică deplină. În cadrul acestui proces sunt revelate atât umanismul ultim, cât și individualismul suprem, iar întreaga creație, toți ceilalți, sunt percepuți ca având o integritate fundamentală, care este divină și inseparabilă de propria ființă. În această stare de non-dualitate sublimă, experimentatorul devine una cu aspectul experimentat, astfel încât singura manifestare posibilă pe orice nivel al relației este iubirea și compasiunea infinită, pentru că toate ființele sunt percepute ca fiind efectiv una cu propria ființă. Atunci, a te afla în prezența unei ființe care s-a stabilit în această stare superioară de conștiință te ajută să îți trezești acea Realitate, într-o anumită măsură, și în propria ființă, în propriul univers lăuntric, iar această Realitate este atunci înțeleasă ca fiind adevărul propriei naturi esențiale, și nu ceva impus din exterior. Această stare are drept caracteristică o autenticitate fundamentală, inerentă în tot ceea ce este mai de preț în experiența umană, și care se află dincolo de orice autoritate exterioară sau sistem de credințe, deși este sursa oricărei religii autentice¹². Atunci când gurul și-a dus la îndeplinire misiunea de a-și trezi discipolul, el încetează să mai existe ca fiind un „altul" și astfel nu se mai poate pune problema unei dependențe sau servituți a discipolului, deși acesta va resimți mereu o recunoștință copleșitoare față de învățătorul său pentru faptul că i-a revelat calea spre desăvârșirea spirituală.

Gurul îi ghidează pe cei pregătiți să realizeze această călătorie dincolo de moarte, ținând în mâna sa oglinda care le revelează simultan, fără greșeală, atât atașamentele disperate față de tiparele repetitive ale egoului, cât și adevăratul Sine individual în care, minciuna falsului ego și atașamentul temător față de acesta se dizolvă în totalitate. Cu siguranță nu toți gurușii sau pretinșii guruși, sunt la fel de capabili, iar ceea ce un mare guru poate realiza printr-o singură privire, sau prin reținerea unei priviri, un guru mai puțin priceput reușește (cu eficiență redusă, evident) moralizând ore în șir discipolul indolent sau rebel. Această relație este un proces esențialmente inefabil, iar „învățăturile" unui mare Maestru nu pot fi înțelese niciodată doar din cuvintele sale, așa cum au fost ele păstrate. Așa se și explică de ce cărțile și scripturile sfinte sunt de multe ori atât de jalnic răstălmăcite și scoase complet din contextul în care au fost inițial expuse, odată ce Maestrul părăsește această lume. Prezența transformatoare a unui guru în viață este prin definiție o amenințare pentru status quo-ul egoului, în timp ce cuvintele scrise ale unui învățător decedat pot fi ușor transformate într-un alt punct de sprijin, care să ne ofere un oarecare confort.

Un echilibru psihic matur și un simț al moralității și al integrității bine dezvoltat sunt esențiale pentru viitorul discipol, întrucât în absența lor nu se pot face progrese semnificative în acest demers. Pentru cel nepregătit din punct de vedere etic și psihic, tentativa de a practica discipline esoterice profunde poate duce adesea la rezultate dezastruoase. Tocmai de aceea apropierea reală, efectivă de un guru este atât de importantă, pentru ca acesta să își poată observa discipolul cu atenție și să distingă cu exactitate care sunt necesitățile sale și ce anume este acesta capabil să asimileze în fiecare etapă specifică a evoluției sale.

Pentru discipolul devotat, a fi în prezența gurului înseamnă a fi în prezența lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, prezența spirituală profundă și magnetică a unui guru activează centrul spiritual din universul lăuntric al discipolului, făcându-l conștient de divinitatea transcendentă din el însuși și din toți ceilalți într-un mod mult mai intens, față de ceea ce ar simți dacă ar face aceasta de unul singur. Discipolul se folosește de această intensitate pentru a-și aprofunda starea de meditație și pentru a reuși să discearnă cu luciditate acțiunile bune de cele rele – să vadă cu claritate trucurile neîncetate ale egoului, în lupta sa disperată pentru supraviețuire. Tot ceea ce intensifică această stare de conștiință transcendentă este văzut ca fiind bun și de dorit, iar tot ceea ce nu o susține trebuie evitat. În acest fel, în fața discipolului se deschide o cale specifică de acțiune. De asemenea, contactul frecvent cu maestrul este de foarte mare ajutor în intensificarea și clarificarea procesului de discriminare prin care discipolul urmărește să „cristalizeze și să „stabilizeze un nivel de conștiință esențialmente mai subtil. Tocmai pentru a beneficia de această esențială transformare a energiei subtile și pentru a o proteja, aspirantul are nevoie să trăiască (cel puțin pentru un timp) într-un mediu izolat și supravegheat – la modul ideal, în ashram-ul gurului – pentru a menține „condițiile de lucru" adecvate, în care să-și poată desăvârși acțiunea.

Este evident că devotamentul intens și efortul susținut din partea discipolului sunt esențiale, iar acestea sunt, invariabil, rezultatul înțelegerii depline a faptului că scopul ultim – și unic – al existenței este desăvârșirea acestei arte transformatoare a ființei. Astfel, departe de a fi o ființă care fuge de viață, discipolul devine convins că numai prin acest demers spiritual își poate asuma pe deplin atât responsabilitatea propriei existențe, cât și pe cea a lumii. Și din nou, nu avem de-a face cu vreun sistem de credințe și vreo doctrină organizată impusă din exterior; dar aceasta nu înseamnă că nu există o structură sau o metodă care este revelată prin procesul mistic al relației guru-discipol – o relație care este la modul esențial dincolo de întreaga „manifestare, câtă vreme noi nu ajungem să percepem întreaga „manifestare ca fiind una cu Dumnezeu.

Desigur, se înțelege că gurul este doar o manifestare exterioară a Sinelui interior, divinitatea ce sălășluiește înlăuntrul a tot și a toate și la care fiecare ajunge în modul său unic. Cu toate acestea, în afara fenomenului destul de rar al condiției înnăscute de sfânt sau de avatar, este foarte dificil, dacă nu chiar imposibil, să rămâi pe calea ce duce la iluminare, numită în Upanișade „calea pe muchie de cuțit, fără ghidarea celui care îți poate lumina calea. În orice caz, nu putem porni decât din punctul în care ne aflăm în acest moment, colaborând cu gurul interior până în clipa în care, așa cum se spune: „Atunci când discipolul este pregătit, gurul apare.¹³ Deși un mare Maestru poate oferi multora binecuvântarea sa, puțini sunt aceia pe care îi consideră cu adevărat pregătiți să pornească pe această cale, iar un astfel de discipol este riguros și aspru încercat înainte să fie acceptat. Aceasta este tradiția indiană a gurului, așa cum a fost ea acceptată din vremurile străvechi.

Cartea pe care o citiți este povestea unei astfel de relații. Este povestea unei femei moderne, a unei artiste care a fost toată viața preocupată să cunoască sensul și scopul ultim al existenței, iar această căutare a condus-o, încă de tânără, în India. Este odiseea unei ființe crescute în cultura occidentală, pe care într-un final o va abandona pentru a se imersa complet în spiritualitatea orientală. De-a lungul drumului, ea a întâlnit tovarăși de călătorie fascinanți, de multe ori artiști și intelectuali ca și ea, care îi împărtășeau căutarea. Dar cel mai important aspect este că această carte reprezintă însemnările ei legate de intensele întâlniri cu câțiva dintre cei mai mari sfinți ai Indiei timpurilor moderne, care au îndrumat-o din ce în ce mai profund către ceea ce ea căuta cu atâta ardoare.

Atunci când am întâlnit-o, în anul 1972, Atmananda își găsise demult refugiul în gurul ei, iar strădaniile pline de fervoare descrise aici erau deja o amintire îndepărtată. Ea era pe atunci profund implicată în traducerea și editarea cărților despre viața și învățăturile lui Anandamayi Ma, despre care a simțit că făceau parte din menirea vieții ei. Este ironic că aceste jurnale, de departe cea mai bună lucrare a sa, au fost scrise cu ferma intenție de a nu fi citite vreodată de altcineva.

La momentul primei mele întâlniri cu Atmananda, în ciuda diferenței mari de vârstă dintre noi (eu aveam 23 de ani, iar ea 68), ea m-a tratat imediat ca pe un vechi prieten. După cum s-a dovedit mai târziu, urma să-mi petrec cea mai mare parte din următorii 12 ani în India, în majoritatea timpului în calitate de discipol monastic al lui Anandamayi Ma, locuind în ashram-ul ei din Kankhal (Haridwar). În această perioadă am petrecut mult timp cu Atmananda, care era și editorul revistei ashram-ului, și o ajutam uneori în această privință. Puțin înainte de moartea sa, în anul 1985, ea mi-a mărturisit că, deși intenționase mereu să-și distrugă jurnalele (într-adevăr, la începutul fiecărui volum sunt scrise indicații în această direcție în eventualitatea morții sale), întrucât se uitase din nou peste ele după mulți ani, s-a gândit că „s-ar putea să aibă o oarece însemnătate pentru ceilalți". În acest scop m-a rugat să le răsfoiesc cu atenție și să-i spun părerea mea. Din nefericire, a trebuit să plec din India în acea perioadă, iar atunci când m-am întors, Atmananda părăsise deja această lume.

La întoarcerea mea în India, la mai multe luni după moartea lui Atmananda, prietena ei și totodată discipolă a lui Anandamayi Ma, Melita Maschman¹⁴, mi-a înmânat jurnalele cu cuvintele: „Cred că acestea sunt menite pentru tine", deși nu știa că Atmananda mă alesese deja pentru această lucrare. Melita mi-a dat un morman imens de zece volume scrise de mână și legate în pânză, pe care a reușit astfel să le salveze din calea uitării. Când le-am deschis, am găsit între pagini multe flori presate, pe care Atmananda le primise de la Anandamayi Ma și care erau în stare perfectă după mai mult de patruzeci de ani!

Atunci când au ajuns la mine în acest fel neașteptat, uitasem deja complet de jurnale, dar de îndată ce am început să le citesc, mi-am dat seama ce comoară imensă descoperisem. Am fost imediat impresionat de aspectul evocator al narațiunii care se derula aproape ca un roman, revelând povestea unei eroice odisee spirituale. Mi-a fost clar că jurnalele aveau o viață proprie și un destin de excepție de împlinit.

Primele trei capitole ale acestei cărți relatează căutarea spirituală a lui Atmananda înainte de întâlnirea cu Anandamayi Ma, în anul 1945. Jurnalele încep cu o relatare a intensei sale implicări tinerești în teosofie, în anii 1920, și astfel ne este oferită o rară viziune din interior asupra activităților și practicilor mai esoterice de meditație ale acestei influente mișcări spirituale, exact la apogeul ei. După ce J. Krishnamurti (care a fost considerat drept un Mesia al teosofiei) a părăsit organizația în 1929, Atmananda l-a urmat în India, unde a devenit profesoară la școala lui din Rajghat, în afara Benaresului, cât și o renumită interpretă de muzică clasică pentru emisiunile radio. Jurnalele mărturisesc suferințele și frustrarea în legătură cu ceea ce ea a considerat ca fiind inadvertențele și contradicțiile din învățăturile lui Krishnamurti, deși avea o mare dragoste și respect pentru el. Cu toate acestea, înfuriată și exasperată, în anul 1942 ea s-a rupt cu îndrăzneală de India izolată și occidentalizată a adepților lui Krishnamurti, inclusiv de rajah-ul britanic¹⁵, și a vizitat ashram-ul din sudul Indiei al renumitului înțelept hindus Sri Ramana Maharishi. Acesta a impresionat-o puternic și, dacă nu ar fi existat restricțiile impuse de război, s-ar fi mutat în sudul Indiei pentru a fi aproape de el.

La o vreme după întoarcerea ei în Benares, poetul-saddhu englez Lewis Thompson a venit la școala din Rajghat, devenind un prieten apropiat și mentor al lui Atmananda. Jurnalele oferă un portret zguduitor al relației ei deosebite cu acest om neobișnuit, pe care Edith Sitwell l-a aclamat ca fiind „un poet de geniu", aceasta fiind cea mai cuprinzătoare descriere a lui. Influența sa a determinat-o să o caute cu fervoare pe femeia care urma să-i devină guru și apogeu al căutării sale spirituale.

În cea mai mare parte, jurnalele vorbesc despre evoluția relației lui Atmananda cu Anandamayi Ma, cât și despre propria ei evoluție spirituală, care se desfășoară gradat, chiar dacă se pregătise la modul serios, vreme de mulți ani, în acest scop. Cu toate acestea, tot ce făcuse până în acel moment a fost, prin comparație, un pur diletantism spiritual și treptat ea ajunge să se desprindă de lume, pentru a atinge acel nivel mult mai profund al devotamentului spiritual. De-a lungul căii, ea a renunțat la o mare parte din condiționările sale culturale occidentale, cât și la confortul fizic și social, ce sunt o parte inseparabilă a acestora. De asemenea sunt însemnate și relatări detaliate despre anumite instrucțiuni cu privire la meditație care, deși au fost menite numai pentru Atmananda, au o aplicabilitate esențială și universală, iar acesta este unul dintre rarele momente în care astfel de instrucțiuni sistematice oferite de Anandamayi Ma (și care de obicei sunt păstrate secrete între guru și discipol) sunt dezvăluite.

Reapariția lui J. Krishnamurti în viața lui Atmananda, la sfârșitul anilor 1940, a creat un mare conflict în ființa ei, iar efortul de a reconcilia „calea" lui distinsă, iconoclastică și modernă, cu cea aparent mai tradițională și devoțională a lui Anandamayi Ma, constituie motivul central al tensiunii din povestea lui Atmananda. Jurnalele conferă o perspectivă intimă și uneori foarte critică asupra unui om ce a fost considerat de mulți drept unul dintre cei mai profunzi și influenți gânditori ai timpurilor moderne.

Atmananda era o femeie occidentală foarte independentă și care, după cum repetă deseori în jurnalele sale, încă din copilărie a fost învățată să pună totul la îndoială și să nu accepte niciodată nimic cu o credință oarbă.

Această abordare este păstrată cu rigoare și de multe ori chiar cu încăpățânare în explorarea sa mistică, testând și cercetând cu atenție fiecare pas pe care l-a făcut.

Și abia când a fost pe deplin convinsă, a îndrăznit să facă saltul inevitabil dincolo de intelect, jurnalele ei relatând modul în care un european, prin natura lui rațional și pragmatic, se transformă gradat într-un adept contemplativ al renunțării și ajunge să locuiască într-un ashram hindus ortodox.

Hinduismul ortodox a fost una dintre cele mai traumatice probleme cu care Atmananda a trebuit să se confrunte și să îi facă față. Lumea hinduismului tradițional era atât de ruptă de lumea occidentală modernă din care ea provenea, încât o simțea aproape la propriu ca fiind o altă dimensiune. Aceasta era impregnată de o vie spiritualitate, în același fel în care știința și tehnologia impregnează lumea noastră de astăzi. Pentru ca un occidental să pătrundă în această lume spirituală a Indiei tradiționale, așa cum a făcut Atmananda, era necesară o transformare culturală radicală, aproape de neimaginat. Hindușii ortodocși percepeau chiar și atingerea unui străin ca fiind impură – interferând puternic cu fundamentala armonie spirituală a acestei lumi. Oricât de irațională și superstițioasă ar putea să ne pară această viziune, ea pare să fie totuși susținută de o anumită înțelepciune, dacă luăm în considerare răul și distrugerea suferite de culturile spirituale tradiționale în îmbrățișarea de moarte a materialismului occidental.

Unul dintre cele mai deosebite aspecte ale jurnalelor este că această relatare detaliată a transformării mistice nu are loc în izolarea unei mănăstiri, ci se derulează pe fundalul viu al Benaresului anilor 1940 și al relațiilor personale apropiate pe care Atmananda le-a avut în acest străvechi oraș sacru. Existența unei anumite intrigi și o evoluție a personajelor din desfășurarea poveștii ei este ceva neobișnuit pentru o lucrare de acest gen, fiind conturat chiar și un peisaj evocator al unei întregi generații de căutători spirituali, artiști și intelectuali care locuiau sau vizitau atunci Benaresul și care, întocmai ca Atmananda, au simțit chemarea irezistibilă a Indiei. Mulți dintre acești oameni erau cu adevărat excepționali și unii au câștigat mai târziu un renume prin scrierile lor. Jurnalele evocă mediul acestor exploratori spirituali expatriați în perioada de apus a rajah-ului britanic și reprezintă un omagiu deosebit față de aceștia.

Un alt fir esențial prezent de-a lungul acestei cărți este continua interacțiune culturală dintre India și Occident. Teosofia a fost un canal prin care ideile orientale au ajuns în Occident, dar a fost de asemenea și un canal prin care mulți occidentali au ajuns în Orient (inclusiv fondatorii săi occidentali). În mod paradoxal, Mahatma Gandhi a cunoscut Bhagavad Gita prin intermediul teosofiei, pe când studia dreptul la Londra. Lupta zbuciumată a Indiei pentru independența față de Marea Britanie este fundalul istoric pe care se desfășoară în mare parte aceste jurnale (chiar dacă acest fapt este rareori menționat). Atât Sri Aurobindo, cât și Krishnamurti au fost amândoi niște indieni foarte occidentalizați, care și-au petrecut anii de formare în Anglia, cufundați în studiul culturii și gândirii occidentale. Însă amândoi au devenit reprezentanți de frunte ai tradiției înțelepciunii indiene, chiar dacă filosofiile lor destul de diferite au o evidentă influență occidentală. Lumea lui Atmananda și a prietenilor ei este saturată de această fuziune fecundă dintre două culturi diferite. Astfel că ea așază fața de masă din damasc, pe care o avea de la mama sa și care este una dintre puținele ei posesiuni, atunci când pregătește meticulos cina festivă în camera ei cu vedere spre Gange pentru Krishna Prem, un englez, fost profesor universitar de literatură engleză în India, la una dintre universitățile de vârf, dar care devenise între timp un renumit ascet hindus și adorator al lui Krishna.

Ultima parte a jurnalelor, care acoperă perioada dintre anii 1953 și 1962, este în principal alcătuită din însemnările lui Atmananda despre conversațiile ei cu Anandamayi Ma și despre învățăturile acesteia. Ea s-a aflat într-o postură specială pentru a face o astfel de compilație, întrucât ajunsese să fie translatorul principal pentru vizitatorii occidentali ai ashram-ului. În această perioadă ajunsese chiar să nu mai noteze nicio problemă personală, întrucât se pare că-și găsise în sfârșit pacea în această nouă dimensiune a vieții ei spirituale, total devotată ghidării gurului ei.

În ultimul capitol al acestei cărți, am relatat despre viața lui Atmananda, din momentul în care am cunoscut-o și până la sfârșitul inspirator al vieții ei, din anul 1985.

Deși Atmananda era austriacă prin naștere și nu a vizitat niciodată Anglia sau America, încă de la început ea și-a scris jurnalele în limba engleză – și aceasta încă dinainte de prima ei călătorie în India, în anul 1925. Aceasta are fără îndoială legătură cu implicarea ei în Societatea Teosofică, în care engleza era limba principală. Deși engleza ei este foarte bună, ea nu este totuși perfectă și există multe greșeli gramaticale minore care au trebuit corectate pentru a da claritate textului. Foarte rar am fost nevoit să rescriu paragrafe întregi, dar întotdeauna tonul, stilul și sintaxa au păstrat amprenta ei. În acest scop, am păstrat engleza ei ușor accentuată, chiar dacă nu este mereu perfect corectă gramatical. Manuscrisul original este compus din zece caiete de mărimi diferite, totalizând peste 2.000 de pagini scrise de mână, în care unele pasaje sunt scrise în limba germană și în hindi¹⁶. Atunci când am conceput cartea am împărțit aceste pagini pe capitole, astfel încât lectura textului să curgă firesc.

Jurnalele, în forma lor needitată, nu au fost niciodată menite să fie citite de altcineva în afară de Atmananda. Sunt multe aspecte care ar fi greu de înțeles și care ar fi predispuse la interpretări greșite din partea oricărei persoane care nu a avut experiența vieții în India și a hinduismului ortodox. Pentru clarificare, am introdus comentarii de-a lungul cărții (așezate mereu, în mod clar, în afara textului original). Am urmărit de asemenea să umplu golurile inevitabile din însemnările lui Atmananda cu informații biografice și contextuale, și am acordat o atenție deosebită pentru a descrie cât mai viu portretele prietenilor și cunoștințelor ei din Benares și Almora, din perioada anilor 1940. Este vorba despre persoane excepționale, mari exploratori spirituali necunoscuți care ar fi fost păcat să fie dați uitării.

Deși jurnalele constituie o înregistrare amănunțită și completă a dezvoltării spirituale a lui Atmananda, ele sunt uneori fragmentate din alte puncte de vedere și nu putem decât presupune că a mărturisit în alte părți, în volume probabil pierdute, informațiile personale importante ce sunt menționate doar în trecere aici. În ciuda acestor inadvertențe, ceea ce ni se oferă este o portretizare vie și caldă a lui Atmananda și a lumii ei. Aceasta reiese mai ales din visele și amintirile ei. Astfel, ea își aduce aminte cum în copilărie se ascundea printre faldurile protectoare ale fustei negre și respingătoare ale bunicii ei religioase, sau descrie unele străduțe din Viena de dinaintea războiului, ori cum se plimba pe aleile și viroagele labirintice ale mult iubitului ei Benares. Uneori sunt menționate numele unor cunoștințe ocazionale, dar fără alte explicații. Aceasta însemna fie că nu știa mai mult despre ele sau, mult mai probabil, că importanța lor în poveste rezidă numai în incidentul relatat.

În anul 1983, Atmananda a scris o lucrare biografică despre Anandamayi Ma intitulată „Precum floarea ce își răspândește parfumul" (As the flower sheds its fragrance). Această lucrare este alcătuită în principal din răspunsurile lui Ma la întrebările puse de discipoli, cât și din alte observații făcute de ea, pe care Atmananda le-a cules în principal din jurnalele sale. În această carte, ea a ales să nu includă niciuna din propriile discuții private cu Anandamayi Ma sau din instrucțiunile pe care Ma i le dăduse în legătură cu propria ei practică și dezvoltare spirituală, și care alcătuiesc tema principală a lucrării de față. În ultima parte a acestei cărți există o suprapunere cu lucrarea anterioară, există însă o diferență importanță, dat fiind că materialul prezentat aici păstrează forma și formatul original, care are de multe ori mai multă spontaneitate decât traducerile editate ulterior, și care au fost scoase din contextul lor original.

Jurnalele lui Atmananda nu puteau să aibă și nici nu au fost vreodată menite să aibă caracterul unei cărți de sine stătătoare. Materialul introductiv, comentariile, capitolul final și notele de subsol se doresc a fi o parte integrantă și esențială din întregul lucrării. Am privit mereu această carte ca fiind o colaborare între Atmananda și mine în serviciul lui Ma, astfel încât pentru mine ea a devenit o sadhana profundă și un adevărat darshan al Ei.

Un cuvânt de atenționare:

Este important de reținut faptul că Atmananda scrie mereu despre evenimente atunci când acestea se petrec, mai mult sau mai puțin, astfel încât într-una din zile ea poate să laude o ființă, iar a doua zi să o condamne. Acest lucru este valabil mai ales în cazul lui J. Krishnamurti. Relația ei furtunoasă cu el constituie una dintre temele principale ale cărții și ar fi o gravă eroare să o cităm în afara contextului atât în această privință, cât și în altele, cum ar fi atitudinea ei față de brahmanismul ortodox, fără a înțelege pe deplin concluziile esențial pozitive la care ajunge în final în legătură cu acestea. Aș sugera cititorului să se