Sigur?
This action might not be possible to undo. Are you sure you want to continue?
La porțile împărăției
Evaluări:
135 pagini2 ore
Rezumat
Sărmanul Nietzsche, „bestia blondă“, a avut și el parte de crucificare. Multor profeți și mântuitori li se întâmplă asta: eventual și în timpul vieții, și după moarte. Nietzsche, răzvrătitul împotriva legilor celor vechi, întemeietorul orgolios al noii sale „religii“, a trebuit să suporte și el toate eșecurile și răstălmăcirile posibile, ba chiar și punerea terifiantă în practică a unora dintre ideile lui, care nici nu mai erau ale lui și, îndeobște, nu mai erau idei…
„Viclenia rațiunii“, implicit a istoriei, o descrisese Hegel, unul dintre cei mulți pe care Nietzsche nu-i agrea. Dincoace de istorie și chiar dincolo de ea, rămân cărțile. Omul n-a fost să fie mântuit de Nietzsche. Cărțile lui vor dăinui printre oameni: pentru oameni.
Editor: PublishdriveLansat: Feb 22, 2017ISBN: 9786068260983Format: book
Mostră carte
La porțile împărăției - Alexandru Surdu
(2014).
PREFAȚĂ
O parte dintre noi au trăit vremuri grele pe care uneori le mai visăm, le povestim sau despre care scriem încă, fără patima cumplită care i-a cuprins pe profitorii de atunci, care și astăzi ne fac rău, și chiar mai rău decât „pe vremea aceea", cum se zice. E drept că noi am prevăzut-o într-un fel sau altul, spunând-o celor care se-ncumetau să ne asculte, fără pretenția, Doamne, ferește!, de a ne considera și disidenți, cum o făcură cei menționați mai sus.
Previziunile noastre s-au bazat pe o anume cunoaștere a mersului istoriei, care, cum se știe, se tot repetă, cu mici deosebiri, firește. Oricum, ceva cunoștințe de economie politică nu ne strică nici în zilele noastre, pentru a ne da seama de jocul frecvent al trecerii de la economia politică la politica economică și, mai ales, al trecerilor de la un sistem sau orânduire economică la alta și invers, cum le-am trăit noi: de la capitalism la socialism și viceversa.
Ca un fel de ciudățenie, au rămas considerațiunile despre noul eon sau noua eră (New Age) ale filosofului din Lancrăm, mai ales că acestea s-au realizat abia după căderea comunismului, pe care n-o mai prevăzuse Blaga.
Pe Noica îl preocupa însă teoria categoriilor, cum ar trebui să ne intereseze pe toți, căci ele constituie osatura oricărei gândiri sistematice, mai ales atunci când în joc este logos-ul, și sunt cuvintele, și rostirea, rostirea filosofică românească.
Cu Lucian Blaga ne îndreptăm spre tainițele sufletului românesc, spre matricea noastră stilistică în virtutea căreia nu numai că suntem ceea ce suntem, dar facem ca și rostirile să fie pe măsura noastră, și tot ceea ce facem și gândim, toate operele noastre. Dar, ca învățătură, nu le concepem doar pe calapodul sufletului nostru, ci le și vedem și le simțim, le auzim și le visăm, și le tot povestim cu „dulcea noastră glăsuire". Și nu mai trebuie să ne mirăm că se tot găsesc unii sau alții, străini de simțămintele noastre, care ne disprețuiesc sau ne înjură, căci ei pur și simplu nu înțeleg nimic din creațiile sufletului românesc. Oamenii aceștia nu știu nici să râdă și nici să plângă cu noi. Nu pot intra în consonanță cu noi, așa cum sufletul românesc, provenit din Spațiul Mioritic, s-a ridicat mereu spre ondulațiunea universală, a cărei imagine și al cărei ecou a încercat, după puterile sale, să fie.
Dar nici n-am fi putut să fim – admirați sau nu de alții, mai mult urâți și asupriți – ceea ce suntem dacă nu ne-am fi gândit, chiar de la începuturi și cel puțin în ultimele două milenii, și la ceea ce este dincolo și mai presus de noi, la Transcendență în genere, dar mai ales la Bunul Dumnezeu, din milostivenia căruia mai facem umbră Pământului. Mai ales acuma când, într-un fel sau altul, a sosit și la noi vremea judecătorilor. Era și timpul, căci multe s-au mai făcut și s-au mai desfăcut, fără să dea nimeni socoteală nimănui. N-o să fie, de bună seamă, judecata pe care o așteptam de mult, dar ceva tot se va face, cel puțin de ochii lumii. Și dacă n-o să fie dreaptă judecata, se întreabă unii, cine va veni să-i judece pe judecători? În Cartea Sfântă, pe vremea judecătorilor, o făcea Bunul Dumnezeu, și o va face și acuma dacă nu cumva, din cauza păcatelor noastre, își va întoarce fața de la noi. Oricum, mai repede sau mai târziu, pe toți ne-așteaptă Marea Judecată.
În fața Sfârșitului însă, tot pe calapodul matricei noastre spirituale, ne vom găsi, ca și înaintașii noștri din poveste, în situația păstorului pe care îl vestește Miorița de apropierea capătului său de drum. Și vom dormi, desigur, așa cum ne-am așternut și ne-am găsit locul potrivit. „Pe un picior de plai, pe-o gură de rai…"
Dar n-a venit încă Sfârșitul și zadarnic se străduiesc unii și alții să ni-l vestească și să-i tot caute semnele. Numai Bunul Dumnezeu știe când va sosi Clipa cea Mare, iar semnele Sfârșitului au fost de la Început, căci El a fost și este Alfa și Omega, și așa va rămâne în veacul veacurilor (in saecula saeculorum).
Dar și noi, trecătorii prin această lume, în răgazul care ne-a fost dat, înainte de a ne urma călătoria, putem zăbovi o clipă și cugeta cu răbdarea cuvenită la tot ce-a fost să fie pân-acum la Biserica de Aur de la margine de drum.
Și ne trec prin față, ca-ntr-o fermecată întoarcere în timp, chipuri de eroi din basme și viteji cu cruci pe scut, cavalerii car-odată au venit și pe la noi, lăsând în urmă ziduri negre și ruine, dar și cavalerii noștri, marmațienii din Nord: „Descălecători de țară, dătători de legi și datini, / Ce cu plugul și cu spada au întins moșia noastră / De la munte pân-la mare și la Dunărea albastră".
Treziți la viață după secole de adormire, ridicați parcă de zeița Thetis din adâncurile tulburi ale uitării, cum zice poetul: Venient annis saecula seris, / Quibus Oceanus vincula rerum / Laxet et ingens pateat tellus, / Tethysque novos detegat orbes, cavalerii marmațieni se arată astăzi în toată frumusețea lor spirituală și, gătiți cu veșmintele de sărbătoare în care se bate albul cu negrul și Cerul cu Pământul, se adună în jurul bisericilor de lemn cu turle până la nori, pe care urcă și coboară îngerii Domnului, și ne cheamă pe toți „cei de-un sânge și de-o lege să ne lepădăm de tot necazul „ce de mult ne petrecea
și să intrăm alături de ei prin cele mai înalte acolade ale timpului, prin Porțile Maramureșene spre Împărăția Cerului.
București, 2016
ALEXANDRU SURDU
1.
DE LA ECONOMIA POLITICĂ LA POLITICA ECONOMICĂ
Din perspectiva filosofiei categorial-sistematice, în cadrul Realității, Binele ocupă locul central după Frumosul și Adevărul, și înaintea Dreptății și a Libertății. Dialectico-speculativ însă și, respectiv pentadic, niciuna dintre aceste componente nu poate fi realizată, adică instituită în calitate de categorie filosofică fără o raportare corespunzătoare la celelalte. Este însă evident că toate se referă la om, căci Realitatea însăși este a omului, este concepută de către om și pentru om. Și nici nu are vreo semnificație pentru alte viețuitoare, terestre sau cosmice. Aceasta, pentru faptul că Realitatea nu este altceva decât o totalitate de concepții ale omului despre propria lui Existență în conformitate cu Ființa, respectiv cu modalitatea proprie omului de a o gândi cum este, ce este și de ce este așa cum este. Cauza pentru care i-a fost dată omului capacitatea de a realiza toate acestea nu poate fi discutată aici, dar trebuie menționat că nici în zilele noastre omul, prin care înțelegem Umanitatea, mai precis ceea ce cunoaștem noi aici și acum din realizările omului, n-a reușit decât într-o mică măsură să-și exercite această capacitate. Și, mai ales, n-a reușit să transpună în Existența Reală aproape nimic din ceea ce a realizat pe plan conceptual, iar ceea ce a transpus totuși a fost adesea dezastruos atât pentru el, cât și pentru Existența Reală. Dar trebuie spus, mai ales în legătură cu Binele, că transpunerea concepțiilor în Existența Reală este favorabilă de regulă numai pentru o parte dintre oameni. Din această cauză s-a și făcut distincția dintre teorie și practică.
În domeniul Realității însă totul este numai teorie, în sensul de concepție, și, dacă este vorba de Bine, principial, acesta ar trebui să fie al tuturor, numai în practică se dovedește altfel.
Teoriile în genere, mai ales de la Aristotel citire, se realizează în forma științelor. Aristotel era un făcător de științe. Și le făcea după același model. Alegea un domeniu din Existența naturală sau socială, îl delimita de restul Existenței și îl trecea prin filtrul Ființei. Dar, fiind adeptul Rațiunii, care este numai una dintre facultățile gândirii, îl interesa în mod special esența sau ce este-le fenomenelor din acel domeniu, cum este aceasta și de ce este așa și nu altfel. Adică științele sale erau raționale și ar fi trebuit să fie și numite „raționale, ceea ce nu s-a făcut întotdeauna. Etica, de exemplu, ca știință, ar fi trebuit să fie numită „eticologie
, iar estetica „esteticologie", pentru a o deosebi, pe prima, de comportamentul real sau Existența Reală comportamentală, și, pe a doua, de Existența Reală artistică. Oricum, etica prescrie reguli de comportament pe care adesea nu le mai regăsim în comportamentul real, și nici în arte (mai ales în cele moderne) nu mai regăsim canoanele estetice.
Nu există însă numai o știință a Binelui care, aristotelic vorbind, ar trebui să ne folosească pentru viața bună (pros to eu zen) sau pentru a trăi bine, deoarece viața omului necesită, pentru desfășurarea ei optimă, mai multe condiții: corporal-sanitare; nutriționale; climaterice; familiale; sociale; culturale; spirituale. Multe dintre ele sau dintre cele asemănătoare lor sau subordonate acestora au devenit științe folositoare omului pentru a trăi bine, condiția fiind aceea de aplicare, de punere în practică, în Existența Reală.
Din perspectivă filosofică toate aceste științe ale Binelui prezintă interes, dar nu ele ca atare; medicina, de exemplu, ca „medicologie, ne interesează în măsura în care face uz de principiile diferitelor tipuri de logică: intelectivă, rațională sau dialectico-speculativă, de tipuri speciale de cunoaștere. Toate acestea țin de teoria medicinei, numită adesea și filosofia medicinei. Și ne interesează, firește, dacă ceva din toată această „medicologie
este folosită sau nu pentru o sănătate bună, pentru ca omul să trăiască bine.
Ceva asemănător se petrece și cu economia. Etimologic, termenul provine din gr. oikos (casă) + gr. nemein (a îngriji), adică „îngrijirea casei", gospodărirea. Pentru o viață bună trebuie o casă (gospodărie) bună, un adăpost pentru familie, pentru sclavi și animale, pentru produsele necesare hranei, pentru prepararea produselor, pentru pază și apărare, pentru obiectele casnice, pentru unelte și atelaje, pentru îmbrăcăminte și podoabe.
Dacă facem distincția dintre economiologia casnică și economia reală, cel puțin la scriitorii antici (Xenofon și Aristotel), la care găsim numeroase exemple concrete, constatăm că între cele două planuri există la început o dublă determinare. Se pornea fie de la teoretic la practic, adică de la ceea ce ar trebui să fie pentru o bună gospodărire, fie de la exemple de bună gospodărire care ar fi bine să fie urmate.
Dar casele (gospodăriile) nu sunt izolate, și nici familiile care le locuiesc, ceea ce înseamnă că trebuie să fie și o economiologie publică, numită „politică", de la gr. polis (cetate), care este mult mai complicată și diferă de la un regim politic la altul, fiecare dintre ele având avantaje și dezavantaje.
În această privință, mai ales datorită lui Platon, separația dintre economiologie și economia reală devine frapantă și chiar ireconciliabilă. Cetatea, sau statul ideal al lui Platon, reprezintă nu numai teoria unui stat pentru viața bună a cetățenilor, ci teoria unui stat perfect, s-ar putea spune, pentru fericirea cetățenilor.
Principial, economiologia lui Platon era inaplicabilă. Se zice totuși, poate tocmai pentru a ilustra acest lucru, că Platon ar fi găsit un tiran care să-i pună în aplicare teoria. Revolta cetățenilor s-a manifestat însă curând, Platon, scăpând cu greu de mânia acestora, ar fi fost vândut ca sclav și răscumpărat apoi de un amic. Ceea ce nu înseamnă însă că unele dintre ideile sale n-ar prezenta interes până în zilele noastre.
De-a lungul timpului au apărut o mulțime de teorii despre statul ideal al bunăstării, mai mult sau mai puțin generale, mai mult sau mai puțin utopice. Toate acestea în timp ce, prin Existența Reală, oamenii erau căsăpiți mai rău ca vitele și erau exterminate popoare întregi. Dar vorbim și noi la trecut, cum se face de regulă, cu toate că, numai în ultimii ani, au fost ucise câteva milioane de oameni și genocidul se pare că este abia la început.
Or, Platon, în dialogul despre stat, urmat de toți utopicii din lume, vorbește în mod special despre „apărătorii cetății", considerând pe bună dreptate că oricare ar fi orânduirea și de către oricine ar fi condusă cetatea, ea ar trebui să asigure cel puțin viața locuitorilor.
Una dintre cauzele războaielor, zicea Platon, și se tot spune, o constituie insuficiența teritoriului. Și dacă nu ai destul, iei de la vecin. Acesta însă are apărătorii lui și nu se lasă. Ceea ce urmează este lupta pentru spațiu vital. Nu pentru a trăi bine, ci pur și simplu pentru a trăi. Dar unii, oricât spațiu ar avea, continente întregi, tot nu se mai satură.
Ați ajuns la finalul acestei mostre. Înregistrați-vă pentru a citi mai mult!
Pagina 1 din 1