Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Confesiuni psy. Psihologii, psihiatrii și psihoterapeuții se destăinuie

Confesiuni psy. Psihologii, psihiatrii și psihoterapeuții se destăinuie

Citiți previzualizarea

Confesiuni psy. Psihologii, psihiatrii și psihoterapeuții se destăinuie

Lungime:
407 pages
8 hours
Lansat:
Feb 23, 2017
ISBN:
9786064000286
Format:
Carte

Descriere

De ce devii psihiatru/psiholog/psihoterapeut? De ce să vrei să ajuți oamenii să depășească problemele vieții și să se cunoască pe sine? Ce se întâmplă în mintea celui chemat să te asculte și să te accepte necondiționat? Rolurile se inversează acum și ascultătorul este invitat să se destăinuie.



Pe parcursul a 22 de confesiuni reunite în acest volum de cunoscutul psihiatru Christophe André, medicii și psihologii își împărtășesc experiențe personale și profesionale ce i-au adus sau i-au făcut să persiste pe acest drum, o cale, printre altele, de regăsire de sine și de autodăruire.



Confesiunile încântă prin stilul propriu al fiecărui autor, prin anecdotica antrenantă, prin posibilitatea rară de a pătrunde "în culise", acolo unde fiecare își pregătește întâlnirea mereu singulară cu pacientul din fața sa.



Cartea se dorește a fi o inspirație pentru cei aflați în căutarea echilibrului interior sau înaintea unei alegeri profesionale, fiind totodată o lectură plăcută și incitantă.

Lansat:
Feb 23, 2017
ISBN:
9786064000286
Format:
Carte


Legat de Confesiuni psy. Psihologii, psihiatrii și psihoterapeuții se destăinuie

Cărți conex


În interiorul cărții

Citate de top

  • Am învățat pe acest drum ce înseamnă empatia binevoitoare, care nu este, până la urmă, decât o plimbare dus-întors: merg spre celălalt pentru a încerca să îl înțeleg, dar mă întorc la mine pentru a încerca să analizez ce mi-a propus.

  • În prima parte a vieții, ne adaptăm mai mult la așteptările părinților noștri, ale societății etc. pentru a ne găsi locul, dar cu riscul de a nu fi decât o parte redusă din dimensiunea noastră fundamentală, mai degrabă inconștientă.

  • De ce?“ De ce mi-e teamă că mă simt rău dacă nu rezolv o problemă? De ce am nevoie să găsesc soluții la problemele celuilalt ca să mă simt merituos?

  • Pentru a învăța din propria experiență, cel mai important lucru este tocmai experimentarea unui nou mod de a acționa și a observa fără a judeca, fără a-l califica drept „eroare“.

  • Și atunci, care ar fi consecințele negative pentru mine dacă nu mi-aș respecta regulile de viață, dacă nu aș rezolva o problemă, dacă nu aș fi efi-cient, rezistent?

Previzualizare carte

Confesiuni psy. Psihologii, psihiatrii și psihoterapeuții se destăinuie - Christophe André (coord.)

Cuvânt-înainte

Se întâmplă rareori ca opțiunea de a deveni specialiști în domeniul sănătății mentale să se datoreze hazardului. De cele mai multe ori, ea presupune, în general, motivații specifice, intime și personale, deci interesante, dar și, mai ales, eforturi permanente pentru a fi la înălțimea acestor profesii pasionante și exigente: oamenii vin la noi pentru a ne împărtăși suferințele lor, cu speranța că îi vom înțelege, îi vom ajuta, îi vom alina și, uneori, îi vom și vindeca. Nu trebuie să îi dezamăgim și nici să îi trădăm.

Eforturile de a fi demni de munca noastră vor avea ca rezultat transformări personale adesea profunde. De multe ori, în strădania noastră de a fi mai buni profesioniști, încercăm să fim pur și simplu oameni mai buni: mai statornici, mai lucizi, mai buni ascultători, mai generoși. Nu pretindem nicidecum că am și reușit, dar facem tot ce ne stă în putință pentru a ne apropia de acest deziderat.

Credem că acest efort de a ne construi și progresa este, de fapt, cel pe care fiecare ființă umană trebuie să îl facă de-a lungul vieții sale. Iată de ce am ales să vorbim în această carte despre traiectoria noastră profesională din perspectiva motivațiilor și eforturilor personale. Deci vorbim mult despre noi în această carte. Nu este nici narcisism, nici autosatisfacție. Veți constata că, adeseori, aceste autoportrete nu sunt neapărat în avantajul nostru și că, pentru cei mai mulți dintre noi, este un exercițiu neobișnuit, delicat, ba chiar dificil. Dar am acceptat cu toții această provocare, convinși fiind că va fi ceva util pentru cititoarele și cititorii noștri, o sursă de inspirație pentru eforturile pe care trebuie să le facă și pentru evitarea erorilor.

Acum, doar dumneavoastră sunteți în măsură să judecați dacă am avut dreptate…

1

Christophe André

„Am moștenit gene anxioase și depresive serioase, dar nu și modalitățile de a le dezactiva: părinții și apropiații mei aveau destul de multe de făcut pentru a supraviețui material și a face față problemelor cu care se confruntau, așa că nu le mai stătea gândul la a fi modele de fericire și echilibru; acest lucru nu făcea parte nici din prioritățile, nici din posibilitățile lor."

Un tramvai numit Viață

Ca să fiu sincer, mi se pare că aș fi fost fericit să fiu grădinar, profesor, călugăr sau marinar. Dar am devenit psihiatru. Astăzi, pentru mine și anturajul meu, este o evidență, un fel de scenariu pe care viața l-a scris de mai înainte. Și totuși, chiar dacă nu am regrete, chiar dacă sunt foarte fericit așa cum sunt acum, rămân câteodată perplex că am ajuns aici.

Meseriile pe care ni le-am ales sunt precum prenumele: pentru că avem un prenume sau altul, ni se pare evident că nu am putea să ne numim altfel; în realitate însă, ne-am fi obișnuit cu multe alte prenume posibile. Și cu multe alte meserii, alte familii, alte destine.

A ne întreba de ce și cum am devenit noi înșine este, prin urmare, un exercițiu amețitor, inconfortabil sau amuzant — în funcție de starea de spirit din ziua respectivă —, care ne constrânge să descifrăm mulțimea de evenimente, alese sau suportate, înscrise în viața noastră, să căutăm, pe drept sau pe nedrept, existența unui fir conducător…

Hazard și necesitate

Prima întrebare este următoarea: de ce am fost atras de acest domeniu?

În familia mea nu exista niciun medic, cu atât mai puțin vreun psiholog sau psihiatru. Noi eram mai degrabă consumatori de îngrijiri medicale, așa cum a fost, de exemplu, străbunica mea, care și-a petrecut ultimele zile din viață într-un spital psihiatric. Dar niciodată nu se vorbea despre astfel de lucruri, mai ales în prezența copiilor.

Faptul că am ajuns pe acest drum se datorează deci, în parte, și hazardului: nu citisem niciodată nici măcar o pagină de psihologie până am ajuns în ultima clasă de liceu, când am avut un curs de psihanaliză cu profesorul nostru de filosofie, așa cum prevedea, pe vremea aceea, programa oficială. Ce revelație! Am devorat toate cărțile lui Freud pe care le-am putut găsi, iar cuvintele lui mi-au stârnit un viu interes. Mi se părea că aceea era calea pe care trebuia să o urmez, era profesia pe care voiam să o practic, pentru că acea arheologie a sufletelor mă fascina. Am decis așadar să devin psihiatru, ca maestrul Sigmund, așa că m-am înscris la facultatea de medicină. Anturajul meu a fost uluit: fiind un elev bun, făceam parte din secțiile științifice din liceu și, până în acel moment, ca mulți alți băieți din generația mea, visam să fiu inginer, să construiesc rachete, trenuri, să fac cercetare în domeniul fizicii atomice sau al electronicii. Dar alegerea medicinei i-a liniștit pe părinții mei, care au fost de acord, chiar dacă hotărârea mea de a deveni psihiatru i-a uimit (probabil că și-au zis că o să îmi treacă). Așa cum se spune în disciplina noastră: „Am făcut medicina pentru că întotdeauna trebuie să le faci pe plac părinților tăi și am făcut psihiatrie pentru că nu întotdeauna poți să le faci pe plac părinților tăi…"

A fost hazard, dar și necesitate: am crescut într-o familie în care era multă suferință în jurul meu, deci și în mine. Am moștenit gene anxioase și depresive serioase, dar nu și modalitățile de a le dezactiva: părinții și apropiații mei aveau destul de multe de făcut pentru a supraviețui material și a face față problemelor cu care se confruntau, așa că nu le mai stătea gândul la a fi modele de fericire și echilibru; acest lucru nu făcea parte nici din prioritățile, nici din posibilitățile lor. Pe de altă parte, mi-au oferit mult, adică tot ce era mai important în viața lor: pofta de a munci și simțul datoriei, respectul față de ceilalți și față de cuvântul dat, pasiunea pentru cărți și cunoaștere. Așadar, le sunt recunoscător pentru acest lucru, căci nu aș fi putut niciodată să îmi duc la bun sfârșit studiile și apoi munca mea de medic dacă nu ar fi existat această temelie.

Așa că am devenit psihiatru pentru a mă trata pe mine însumi, ca în vechea caricatură în care psihiatrul este mai agitat decât propriii săi pacienți. Dar aceste clișee nu mă mai deranjează: știu că pacienții mei nu sunt nebuni, niciodată nu am tratat nebuni, ci doar oameni rătăciți în propria lor suferință. Iar în ce mă privește, bineînțeles că sunt la fel de agitat ca pacienții mei sau mi s-a mai întâmplat să fiu așa. Dar nu este o problemă, de vreme ce aproape toți suntem pacienți într-un moment sau altul al vieții noastre, uneori chiar pe tot parcursul ei.

Trebuie să fac însă o scurtă precizare: abia mai târziu, când am devenit psihiatru și adult, am înțeles cu adevărat că aceste suferințe psihologice (anxietate, depresie, alcoolism și altele) existau în familia mea. Totuși, chiar dacă în timpul copilăriei nu îmi dădeam seama în mod conștient de prezența lor, fără îndoială că le percepeam foarte clar. Și poate că, în mod inconștient, am încercat să devin capabil să îi consolez și să îi îngrijesc pe acești adulți aflați în suferință, protejându-mă, în același timp, de durerea ale cărei victime erau cu toții. Mai ales că eu însumi eram un melancolic neliniștit, trecând de timpuriu prin crize de angoasă și îndoieli existențiale. Îmi plăcea — în mod rezonabil — să simt că alunec în aceste stări, chiar dacă, pe vremea aceea, nu știam nici să le numesc, nici cum să le controlez.

Iată de ce, cred eu, am fost atras de psihiatrie.

Aptitudini și fragilități

A doua întrebare care se pune este de ce am rămas statornic în hotărârea de a deveni psihiatru. Aș fi putut să mă înșel: se întâmplă câteodată să fim atrași de o anumită vocație, apoi să fim dezamăgiți de realitatea sa cotidiană sau să realizăm că nu suntem potriviți pentru practicarea ei. Chiar dacă așa s-a întâmplat și cu mine (până la urmă, am fost dezamăgit de psihanaliză și am întâmpinat dificultăți în profesia mea), am rămas statornic în hotărârea luată. Fără îndoială, pentru că aveam totuși câteva aptitudini. Și încă aveam fragilități de care trebuia să mă lecuiesc…

În ce privește aptitudinile, eram un băiețel introvert și solitar, îmi plăcea mult să tac și să îi observ pe ceilalți, nefiind deci predispus să fiu agent comercial sau om politic; eram calibrat mai degrabă pentru meserii în care este nevoie să știi să asculți. În plus, eram o ființă empatică sensibilă, în consecință, predispusă pentru meseriile care presupun acordarea de îngrijiri. Am sentimentul că așa m-am născut, branșat biologic, fără să fac vreun efort, deci neavând niciun merit.

Cât despre fragilități, ele nu dispăruseră, bineînțeles. Dar acum știam să le dau un nume, să le înțeleg mecanismele, să învăț, tratându-mi pacienții, să le tratez. Evident, nu a durat mult până să aleg să mă supraspecializez în tulburări emoționale (anxietate și depresie), adică tocmai în cele de care sufeream și eu. Cu siguranță, meseria de psihoterapeut m-a ajutat și poate chiar m-a salvat.

Ce bine că nu m-am făcut inginer! Abia acum îmi dau seama ce binecuvântare a fost pentru mine (și cei apropiați) exercitarea profesiei de terapeut: am putut să mă tratez permanent! Poate că aș fi reușit să fiu un inginer bun, dar aș fi rămas în paragină mentală. Ce muncă anevoioasă mă aștepta! Să îmi depășesc timiditatea, să îmi înfrânez gândurile negre și pesimismul, să îmi potolesc emoțiile, să învăț să spun nu și să mă protejez, dar și să ofer mai mult și să învăț ce înseamnă generozitatea: introversia nu făcea din mine un om egoist, ci doar rezervat. Nu ofeream decât atunci când eram solicitat pentru o părere, un ajutor…

Deci faptul că i-am tratat pe pacienții mei m-a ajutat și pe mine însumi. Erorile și rătăcirile lor mi-au deschis ochii asupra propriilor mele erori și rătăciri. Eforturile lor le-au motivat pe ale mele. Am astăzi un sentiment de imensă gratitudine față de ei: tot ce am lucrat cu ei mi-a fost de folos. Datorită lor, mi-am depășit inhibițiile (am mers împreună cu ei și am cântat la metrou, de exemplu), ruminațiile, am progresat în toate domeniile vieții mele. Ascultându-i, mă ascultam și pe mine, lucrând cu ei, lucram și cu mine.

Iată de ce, mi se pare mie, nu am renunțat la psihiatrie.

Întâlniri

În sfârșit, mai există o întrebare: de ce am devenit ceea ce sunt astăzi, de ce tocmai psihoterapeut? De ce nu am devenit psihanalist, aceasta fiind calea obișnuită pe care o urmează psihiatrii din generația mea?

În primul rând, pentru că nu am putut! Am încercat de mai multe ori să mă lungesc pe canapea, dar mă plictiseam îngrozitor să mă tot învârt în jurul cozii; în plus, psihanaliștii pe care îi vedeam în acțiune la spital mi se păreau prea tăcuți și distanți cu pacienții, iar cei mai mulți dintre aceștia sufereau din cauza unei astfel de relaționări. Știam că nu voi deveni niciodată un psihiatru fericit practicând acest tip de abordare.

Și apoi, pentru că în viața mea au existat întâlniri fericite în momentele cele mai nimerite. Au fost perioade când m-am învârtit în cerc, cu sentimentul că nu aveam cheile potrivite: inapt pentru psihiatrie, m-am format în hipnoză, terapii familiale, psihiatrie biologică și chimiatrie, toate fiind niște demersuri respectabile, dar în care nu m-am simțit nici fericit, nici eficient. Am bâjbâit, am ezitat, mi-am dorit și am căutat modelele terapeutice bune, folosite de persoane vrednice de stimă, pe care apoi să le concretizez. Aceste persoane au apărut în viața mea și m-au inspirat. Au fost multe, dar nu voi vorbi aici decât despre opt întâlniri cruciale.

Prima întâlnire importantă a fost cu maestrul meu în psihiatrie umanistă, Lucien Millet, care astăzi nu mai este printre noi. Pentru mine, el a fost primul model transparent de bunăvoință profesională, care mi-a demonstrat, cel dintâi, că poți să te adresezi pacienților spunându-le pe nume, fără riscul de a fuziona cu ei. Că, dincolo de simptomele bolii, putem să manifestăm interes față de pacienți ca persoane și să le oferim în timpul îngrijirii sfaturi, explicații, bunăvoință și căldură. Toate acestea nu sunt incompatibile, dimpotrivă. Dacă simt că îi respectăm și îi iubim, pacienții țin seama de sfaturile noastre mai mult, ceea ce nu se limitează la lumea medicinei, ci se aplică în toate activitățile umane.

Apoi m-am întâlnit cu cei doi confrați ai mei, psihiatrii Patrick Légeron și François Lelord. Ceva mai vechi în meserie decât mine, m-au acceptat când m-am mutat de la Toulouse la Paris, m-au inspirat prin calitățile lor pedagogice și umorul deosebit, mi-au acordat încrederea lor și mi-au permis să lucrez alături de ei, dar, mai ales, m-au impulsionat să scriu. Deja obișnuiam să le dau pacienților mei mici texte care conțineau explicații asupra mecanismelor tulburărilor de care sufereau, sfaturi pentru exerciții pe care să le practice etc. Dar acești doi prieteni m-au convins să iau o decizie, invitându-mă să scriu împreună cu ei cărți adevărate. Am fost niște autori norocoși, am avut imediat cititori mulți, astfel încât am putut să mai scriem multe altele împreună, apoi separat (căile noastre profesionale despărțindu-se). Am regăsit în această activitate vocația mea de om de litere: de fapt, am fost orientat spre bacalaureatul științific pentru că eram un elev bun; și înainte, și acum, a fi un bun elev înseamnă să te trezești că ești împins spre matematică, o deprindere absurdă, dar tenace. În realitate, obțineam notele cele mai bune și învățam cu cea mai mare plăcere la literatură, filosofie, franceză, latină, greacă, fiind și un cititor pasionat. Așa se explică faptul că, mult mai târziu, când am început să scriu propriile mele cărți, am avut sentimentul că o fac fără niciun efort și cu bucurie: tardiv, îmi descopeream vocația. În definitiv, „eram un literat contrariat", dar abia pe la patruzeci de ani, când mi-am publicat prima carte, am înțeles acest lucru. De atunci, fericirea de a scrie a fost în mod constant intensificată datorită mesajelor de mulțumire primite din partea cititorilor: când pot să ajut un cititor, sunt la fel de fericit ca atunci când ajut un pacient. Nu fac pe grozavul, fac doar ceea ce știu eu să fac mai bine, ca oricare artizan conștiincios. Nu sunt îngâmfat, ci doar mulțumit că, de la distanță, pot să fac un bine cuiva, să provoc, în tăcerea lecturii, o complicitate care va stârni dorința de schimbare. Și mai sunt mulțumit și pentru că am sentimentul că îmi plătesc o datorie față de statul francez: am putut să urmez cursuri de medicină aproape gratuite, oferite unui licean ai cărui părinți, în copilărie, suferiseră de foame. De aceea îmi desfășor activitatea într-un spital public, de aceea scriu cărți care, odată apărute în format poche, se vând la preț de un sandwich.

Apoi m-am întâlnit cu doi prieteni filosofi, André Comte-Sponville și Alexandre Jollien, care m-au ajutat și ei, fără să știe și fără să își propună, să devin ceea ce sunt astăzi: psihoterapeut. Ei m-au făcut să descopăr o filosofie care era altceva decât elaborarea de concepte: o reflecție și eforturi pentru a-i ajuta pe oameni să își guverneze mai bine viața.

Prin propriul lor demers, m-au învățat ce înseamnă adeziunea la valori, modestia, scepticismul și problematizările referitoare la gândirea de-a gata, preocuparea de a ne limpezi ideile confuze. I-am descoperit mai întâi prin cărțile lor, apoi m-am întâlnit cu ei, i-am văzut trăind, gândind, străduindu-se, și mi-au devenit prieteni, dar și modele umane preocupate de sinceritate, dreptate și coerență.

O altă întâlnire importantă a fost cea cu Matthieu Ricard, călugăr budist, care m-a motivat să iau calea meditației și m-a învățat ce valoare imensă are altruismul. Încă un om pe care îmi place să îl urmăresc, un om care mă învață să descopăr, prin felul lui de a fi, toate detaliile vieții cotidiene. Nu cunosc și nici nu frecventez vreo persoană care să fie atât de eliberată de propriul său ego așa cum este Matthieu: el s-a debarasat cu adevărat de orice fel de preocupare de a plăcea sau de a fi valorizat, sunt lucruri care nu îl mai interesează deloc. Nu este indiferent față de ceilalți, dar este mereu în căutarea relațiilor corecte, afectuoase și respectuoase. Și nici nu cunosc vreo altă persoană mai consecventă decât el; atât în intimitate, cât și în felul în care își organizează viața, Matthieu este fidel acelorași valori, pe care le promovează în cărțile și discursurile sale. Este, în același timp, impresionant și motivant, dar și puțin intimidant: pentru mine, este un fel de frate mai mare strălucit, cu care tare mi-ar plăcea să semăn mai mult.

Și pe poetul Cristian Bobin, un alt om foarte consecvent, l-am cunoscut la fel, înainte de a-l întâlni cu adevărat, îi citisem cărțile. Chiar dacă nu vrea să fie idealizat (declară, de exemplu, în Ressusciter: „Omul despre care se vorbește când se discută despre cărțile mele nu există."), este un model de inteligență a vieții și dezvăluire fecundă. Dacă fericirea, iubirea și adevărul reprezintă adevărata bogăție, el este unul dintre cei mai bogați oameni din lume. Mă gândesc la frazele sale ca la niște cuvinte pline de înțelepciune, le repet întruna ca pe niște mantra. Este autorul cel mai consolator pe care l-am cunoscut vreodată. Și, datorită simplității și poeziei, ceea ce spune el ne merge drept la inimă, nu doar pentru că este adevărat, ci și pentru că este simplu și frumos și pentru că, în spatele acestei frumuseți, există bunătate și bunăvoință. Pentru a fi ascultat de ceilalți, trebuie doar să vorbești simplu și frumos, cu o simplitate adevărată — cea a uitării de sine — și cu o frumusețe adevărată — cea care se naște din propria personalitate, nu din grija pentru aparențe.

Au mai intrat în viața mea și mulți oameni excepționali și discreți, precum Pierre, socrul meu, mentorul meu în fericire. Nu am mai cunoscut niciodată un om atât de înzestrat pentru a se bucura de viață. Însă nu era vorba doar despre un dar; trăind alături de el atâția ani, mi-am dat seama de eforturile pe care le făcea pentru a pune preț doar pe partea luminoasă a vieții și de dorința de a nu se împotmoli în partea ei negativă, sumbră și problematică. Avea o capacitate ieșită din comun de a găsi în orice situație o ocazie de a se bucura: pentru el, boala era o oportunitate de a beneficia de competența medicilor, iar un accident — de cea a pompierilor etc. Cu timpul, am înțeles că nu era o dovadă de naivitate, ci, pur și simplu, o problemă de credință. Acest om credea cu încăpățânare că viața este frumoasă, iar când nu avea probe convingătoare, credința sa îi permitea să aștepte ca ele să apară și ca vântul să își schimbe direcția. Iar vântul își schimbă mereu direcția. Când a murit, m-am simțit ca un orfan. Pentru a mă impregna până în ultimul moment cu moștenirea pe care mi-o lăsase, am ținut să port și eu pe umeri coșciugul la intrarea în biserică și la ieșire. Era foarte greu, mă făcea să merg strâmb, ca pentru a-mi aminti datoria imensă pe care o aveam față de el. Și, din acel moment, povara uriașă a absenței sale. Era un om bun, plin de blândețe, comprehensiune și curiozitate față de semenii lui. Unul dintre acei oameni care fac ca pacea să revină întotdeauna după războaie, iar după dispute, dialogul. De atunci, știu că fericirea are o față luminoasă și inalterabilă, oricare ar fi momentele de tristețe care o umbresc periodic.

Și mai sunt atâtea alte întâlniri în viața mea! Am vorbit deja despre pacienții mei, dar mai sunt și prietenii, colegii, vecinii, toți cei cu care am avut de-a face, care au fost pentru mine un izvor de inspirație: privirea mea, care altădată se oprea mai întâi asupra defectelor, începe acum să se îndrepte spre calitățile oamenilor cu care mă întâlnesc. Mai degrabă am tendința să mă focalizez pe ceea ce merge bine și să revin mereu la acest bine decât invers. Înainte, dedicam timp mai mult observării defectelor, vorbeam despre ele, reflectam la ele. Astăzi, văd în continuare defectele oamenilor, dar prefer să mă hrănesc cu calitățile lor: un zăcământ inepuizabil de emoții aducătoare de bucurie. Și o viață plină de sevă. Nu mi se pare că aș fi devenit o persoană servilă și nici prostul satului. Și, chiar dacă ar fi așa, nu îmi pasă câtuși de puțin! Ațintită asupra calităților oamenilor, privirea mea mă îndeamnă tot timpul să mă bucur și să trăiesc.

Nu voi vorbi aici despre marea întâlnire din viața mea. Cele trei fiice ale mele m-au constrâns cu voioșie să fiu fericit și consecvent, propriile lor calități înflorind și inspirându-mă. Nu voi vorbi nici despre soția mea, nici locul și nici momentul nu sunt potrivite pentru a face acest lucru.

Este ciudat, dar toate aceste întâlniri, care pentru mine au reprezentat niște binecuvântări, nu mi se par a fi șanse excepționale, ci evenimente de viață normale: ne petrecem viața întâlnindu-ne cu persoane care ne inspiră. Problema noastră este, fără îndoială, să nu cumva să nu deschidem îndeajuns de bine ochii pentru a le vedea.

Îmbătrânind în psihoterapie

Până la urmă, a îmbătrâni a însemnat pentru mine, printre alte lucruri, să devin conștient de tot ceea ce le datoram celorlalți și să îmi dau seama mai bine de existența interdependențelor noastre; iar acest lucru mi s-a întâmplat tocmai mie, care, timp îndelungat, am vrut să fiu cât mai independent posibil (adulții nu prea mi se păreau demni de încredere și nici nu îmi inspirau un sentiment de siguranță).

Cred că aceste două tendințe se află în interacțiune sau, mai degrabă, se succed în noi. Ne construim autonomizându-ne, apoi înțelegem limitele sistemului, care constă în a crede doar în sine însuși. Limite ale eficacității sale: avem nevoie de ceilalți pentru a ne simți bine și a acționa eficient. Limite ale onestității sale: suntem, în mod obligatoriu, depedenți de ceilalți. Putem sau nu să vedem această interdependență, putem sau nu să ne bucurăm că este așa, dar ea este chiar nucleul naturii noastre umane. Și atunci, de ce să nu o recunoaștem, să ne folosim de ea și să ne bucurăm?!

Să o recunoaștem, străduindu-ne tot timpul să discernem tot ceea ce datorăm celorlalți oameni. Celor care ne-au precedat și care au construit democrațiile în care avem șansa de a trăi. Celor care sunt departe de noi și care fac să crească ceea ce ne servește nouă drept hrană, care produc obiectele pe care le folosim, energia care ne simplifică viețile. Celor care ne sunt apropiați și ne permit să trăim așa cum trăim. Celor care ne deranjează și ne constrâng să reflectăm și să înaintăm pe drumul durerii. Celor care ne ajută și ne fac viața mai ușoară zi după zi.

Să ne folosim de ea, solicitând mai mult de la ceilalți: sfatul, părerea, ajutorul lor. Am face mai puține prostii dacă am avea modestia de a ne da osteneala să cerem un sfat atunci când stăm în cumpănă. Ne-am epuiza mai puțin dacă am ști să cerem ajutor atunci când forța sau experiența noastră nu ne mai poate ajuta să facem față situației. Iar a învăța să ceri ne-ar demonstra că trebuie să oferim mai mult decât o facem, să oferim chiar înainte de a ni se cere sau de a fi chemați în ajutor.

Și, în fine, să ne bucurăm de ea: să ne simțim îndatorați față de ceilalți, dar îndatorați cu bucurie. Este ceea ce numim gratitudine: conștiința fericită a unei binefaceri venite de la celălalt. Ce importanță mai are că este vorba despre ceva dat, permis, vândut?! Fără existența celuilalt, această binefacere nu ar fi existat. Este valabil pentru aproape toate lucrurile bune din existența noastră, căci în toate se află întotdeauna o parte pe care o datorăm celuilalt. Nu este niciun mister, este, pur și simplu, gratitudine, care, conform standardelor individualismului, ar trebui să fie inconfortabilă, dureroasă, fragilizantă (să datorezi ceva cuiva, ce semn de slăbiciune și neputință!); de fapt, este plăcută și confortabilă. Ea ne permite să știm că acolo sunt și alți oameni, că au fost acolo sau că vor fi acolo și că prezența, inteligența, cunoștințele lor sunt ca niște resurse pe care nu le avem în noi, dar pe care putem să le căutăm sau să le solicităm în caz de necesitate.

În concluzie, ca să fiu sincer, nu prea știu de ce am devenit psihoterapeut. Dar dacă mă gândesc mai bine, găsesc și răspunsul: pentru că aveam nevoie, aveam câteva predispoziții și am avut șansa unor întâlniri fericite. Iar dacă reflectez în continuare, mai văd în evoluția mea ceva esențial, pe care ceilalți nu îl văd, pentru că ne focalizăm mai mult pe rezultate decât pe drumul străbătut: am muncit ca un nebun! Nefiind, prin natura mea, un model de echilibru psihologic și nevrând să mă aflu în situația de a fi mincinos sau impostor față de pacienții mei, am muncit din răsputeri ca să fiu, pe cât posibil, cât mai echilibrat. Mi se pare că am progresat (și mai am al naibii de multe de făcut!). Dar, până la urmă, sunt fericit că momentele mele de liniște sufletească și bunăstare își au sursa în aceste eforturi de zilier, de om neînzestrat cu darul fericirii, de anxios-care-visează-să-fie-zen, și mi se pare mai trainic și mai liniștitor că le-am câștigat prin propria mea muncă. Unele dintre aceste eforturi țin uneori de domeniul evidenței (cum se întâmplă adesea când vorbim de înțelepciune), dar ele mi-au permis să descopăr că în psihologia aplicată nimic nu este evident. Singurul lucru care contează este ceea ce faci și ceea ce nu faci (chiar dacă știi că ar trebui să faci…), pentru că întrebarea fundamentală este următoarea: din tot ce m-a învățat viața, din tot ce am înțeles eu, ce pun în practică? Important pentru a progresa nu este ceea ce știu, ci ceea ce fac cu ceea ce știu…

Bulversat și uimit

Înainte de a deveni psihoterapeut, știam, bineînțeles, că oamenii suferă, dar nu mă îngrijoram decât dacă sufereau în fața mea sau își exprimau suferința în mod explicit. Acum îmi asum însă fraza poetului Christian Bobin, din Les Ruines du ciel: „Oricare ar fi persoana pe care o privești, să știi că ea a traversat de mai multe ori infernul. De când practic această profesie, nu subestimez niciodată suferința oamenilor pe care viața mi-i scoate în cale, chiar dacă nu se plâng sau nu-mi spun nimic despre ea. În ce îi privește pe pacienții mei, e un lucru de la sine înțeles. Dar mă refer și la cei care nu îmi sunt pacienți, la cei greu de suportat, la cei discreți, la cei zâmbitori, chiar și la cei puternici. Am primit în cabinetul meu oameni care, așa cum se spune acum, „reușiseră, persoane bine situate, câteva staruri celebre și adulate. Și am văzut în ele multă suferință, am constatat cât de fragili pot fi cei puternici. Suferințele lor și cele ale persoanelor anonime sunt aceleași: durerea de a nu fi iubit, de a nu fi competent, de a nu avea sufletul împăcat și senin. Suntem toți făcuți din același aluat, un aluat desăvârșit, sensibil și fragil. Care crește și pătimește.

Aș vrea acum ca nimeni să nu mai sufere, ca fiecare să se străduiască necontenit să își aline măcar o parte din suferința cu care se confruntă. Aș vrea să fim suficient de puternici pentru a ne înverșuna să ne înhămăm toată viața la această muncă de vrăbiuță, fericiți că facem acest lucru și că trăim ceea ce trăim, orice ni s-ar întâmpla.

Cu cât mă apropii mai mult de ieșirea din scenă, cu atât mai mult realizez că iubesc viața, că ce ne oferă ea este minunat și memorabil. Cu cât trec anii, cu atât mai mult mă înduioșează totul și mă face să mă minunez de frumusețea vieții. Sper că nu este un fel de ramolisment, ci un fel de înțelepciune și inteligență simplă care se manifestă în mine. Dar mi-a luat ceva timp să le dobândesc!

Acesta este unul dintre regretele mele, că nu am descoperit mai devreme că viața este incredibil de frumoasă, această lume este și ea incredibil de frumoasă, chiar și când suferim.

Un alt regret este că am fost dur și exigent în mod inutil. Mai ales cu mine, dar uneori și cu ceilalți. Privind în urmă, îmi dau seama că am greșit crezând că duritatea este indispensabilă pentru a evolua; a fi dur este întotdeauna o greșeală. Sunt absolut convins că aș fi putut obține aceleași rezultate, și poate chiar mai bune, dar cu tot atât de multă muncă, dacă aș fi fost mai îngăduitor (este vorba de îngăduință, nu de renunțare!). Cu mai multă îngăduință față de mine însumi, cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat de-a lungul vieții oricum s-ar fi întâmplat, dar cu mai puține suferințe inutile, pe care le-am adăugat, tratându-mă cu asprime, celor prin care lumea ne constrânge întotdeauna să trecem.

Și, în sfârșit, un ultim regret: că nu m-am bucurat și nu m-am minunat îndeajuns. Aș fi avut totuși motive, de vreme ce eram în viață — ceea ce este suficient —, dar mi se părea că este o dovadă de naivitate. Astăzi, în sfârșit, știu că a te minuna nu are la bază naivitatea, ci luciditatea, inteligența și forța.

Nu este ceva grav, regretele nu mă apasă, nu durează, ci mă îmboldesc pentru a mă ajuta să nu fac din nou aceleași greșeli. Sunt norocos, încă nu a venit sfârșitul, îmi mai rămâne o bucată de viață pentru a continua, a mă înduioșa și a mă minuna.

O călătorie cu tramvaiul

Mă interesează viața, chiar dacă nu se întâmplă nimic special sau anormal (în bine sau în rău). Am învățat să iubesc și să mă bucur până și de lipsa întâmplărilor neprevăzute, a evenimentelor, de momentele din viață care nu au nimic excepțional.

Îmi amintesc, de exemplu, de o seară de iarnă la Bordeaux, unde am fost invitat la o conferință, care se ținea într-un frumos amfiteatru din Palatul Congreselor. Ca de fiecare dată, după ce mi-am instalat calculatorul și m-am asigurat că proiecția imaginilor se va desfășura în condiții bune, m-am așezat pe un scaun, într-un colț al sălii, așteptând să se umple. Așa făceam întotdeauna, stăteam și observam persoanele care intrau în sală, în grupuri mici, ascultând rumoarea crescândă a conversațiilor.

Spre deosebire de anii mei de început, în acel moment nu prea mai aveam trac. Îmi amintesc foarte bine de prima mea comunicare la un congres de medicină, la Barcelona, pe vremea când eram tânăr intern, și de impresia că parcă îmi pierdusem cumpătul și că inima chiar stătea să îmi sară din piept.

Nu mai aveam trac, este adevărat, dar simțeam totuși că mici unde de neliniște îmi străbăteau corpul. Chiar dacă se obișnuise, el continua să considere că îl pun într-o situație anormală:

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Confesiuni psy. Psihologii, psihiatrii și psihoterapeuții se destăinuie

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor