Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Am uitat să fim fericiți

Am uitat să fim fericiți

Citiți previzualizarea

Am uitat să fim fericiți

evaluări:
4.5/5 (28 evaluări)
Lungime:
529 pagini
8 ore
Lansat:
Mar 2, 2017
ISBN:
9786064000323
Format:
Carte

Descriere

Imaginează‑ți că ai uitat cei mai importanți zece ani din viața ta.



De la autoarea bestsellerurilor Secretul soțului și Marile minciuni nevinovate



Când se trezește întinsă pe podeaua sălii de gimnastică, după o puternică lovitură la cap, Alice Love crede că este încă o tânără de două­zeci și nouă de ani, dornică de distracții, aflată la început de drum alături de un soț minunat și însărcinată cu primul lor copil.



Însă descoperă cu uimire că lovitura la cap i‑a șters ultimii zece ani din memorie și că acum este o femeie de treizeci și nouă de ani, cu trei copii și un bărbat care o urăște.



Cum e posibil ca viața ei să se fi schimbat atât de dramatic? Și de ce nu‑și amintește nimic?



Alice nu se mai recunoaște și nici nu‑i place persoana în care s‑a transformat. Trebuie să decidă dacă pierderea memoriei este un blestem sau o bine­cuvântare și cum să o ia de la capăt.



"O comedie romantică, amuzantă și provocatoare, scrisă cu un fin simț al observației." - Marie Claire



"O poveste dulce‑amăruie scrisă de o autoare talentată." - Women's Weekly



"Stilul lui Moriarty este minunat: uneori nostim, alteori trist, dar mereu irezistibil." - Good Housekeeping

Lansat:
Mar 2, 2017
ISBN:
9786064000323
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Am uitat să fim fericiți

Cărți conex

Previzualizare carte

Am uitat să fim fericiți - Liane Moriarty

Adam

1

Plutea cu brațele desfăcute în apa ce-i lovea ușor corpul, respirând aerul verii cu aromă de sare și nucă-de-cocos. În gură simțea mulțumită gustul plăcut al micului dejun: costiță, cafea și, posibil, croasanți. A ridicat puțin bărbia și soarele dimineții a strălucit atât de tare pe suprafața apei, încât a trebuit să mijească ochii ca să-și vadă picioarele prin văpăile de lumină. Avea unghiile de la picioare vopsite în diferite culori: roșu, auriu, mov… Ciudat. Lacul de unghii nu fusese aplicat prea bine, ci în strat gros și neglijent. Lângă ea mai plutea cineva în apă. Cineva la care ținea foarte mult, care o făcea să râdă și care avea unghiile de la picioare lăcuite la fel. Cealaltă persoană a mișcat spre ea degetele cu unghii multicolore într-un gest de complicitate amicală, iar ea s-a simțit cuprinsă de o tihnită mulțumire. De departe se auzea vocea unui bărbat care striga „Marco? și niște voci de copii care răspundeau în cor „Polo! Bărbatul striga din nou: „Marco, Marco, Marco! Și vocile îi răspundeau: „Polo, Polo, Polo! Un copil râdea. Avea un râs lung și gâlgâit, ca un jet de baloane de săpun.

O voce îi spunea încet și insistent la ureche:

— Alice?

Ea și-a dat iar capul pe spate și a lăsat apa rece să-i acopere ușor fața.

Înaintea ochilor îi dansau mici puncte de lumină.

Era un vis sau o amintire?

— Nu știu! spunea o voce speriată. N-am văzut când s-a întâmplat!

Nu merită să te superi pentru atâta lucru.

Visul sau amintirea s-a dizolvat, dispărând ca o reflexie pe apă, și prin minte au început să-i treacă frânturi de gânduri, de parcă se trezea dintr-un somn lung și adânc, într-o dimineață târzie de duminică.

Crema de brânză este considerată o brânză moale?

Nu este o brânză tare.

În niciun caz nu e…

… tare.

Prin urmare, logic, ai zice…

…ceva.

Ceva logic.

Lavanda este minunată.

Logic, minunată.

Trebuie să mai tăiem lavanda!

Simt miros de lavandă.

Nu, nu miroase.

Ba da, miroase.

Atunci și-a dat seama că avea o durere la cap. O durea foarte tare într-o parte, de parcă cineva îi aplicase o lovitură zdravănă de ciocan.

Gândurile i s-au mai limpezit. De ce o durea capul? Nimeni nu-i spusese că va avea dureri de cap. Era pregătită pentru o listă întreagă de simptome specifice: arsuri la stomac, gust de aluminiu în gură, amețeli, oboseală extremă…, dar nu și pentru această durere bubuitoare într-o parte a capului. Ar fi trebuit menționată și aceasta deoarece era foarte puternică. Sigur, dacă o banală durere de cap i se părea insuportabilă…

Mirosul de lavandă venea și dispărea ca o adiere.

S-a lăsat din nou să ațipească.

Cel mai bine ar fi să adoarmă la loc și să revină la visul acela frumos, cu apa și unghiile multicolore.

Totuși, să-i fi spus cineva de durerile de cap și ea să fi uitat? Da, cu siguranță. Dumnezeule, durerile de cap! Niște dureri foarte mari, groaznice…

Trebuia să țină minte atâtea lucruri. Să nu mănânce brânză moale, somon afumat sau sushi, deoarece risca să contracteze boala aceea despre a cărei existență nu auzise până atunci. Listeria. O specie de bacterie foarte periculoasă pentru făt. De-asta nu aveai voie să mănânci resturi. O singură îmbucătură dintr-un copan de pui rămas din ziua anterioară putea să fie fatală pentru copil. Responsabilitățile dure ale maternității.

Deocamdată se va culca la loc. Era cel mai bine.

Listeria.

Wisteria¹.

Wisteria de pe gardul grădinii va arăta superb, măcar să înflorească.

Listeria, wisteria.

Ha! Ce se potrivesc!

A zâmbit, dar o durea foarte rău capul. Încerca să suporte cu stoicism.

— Alice? Mă auzi?

Mirosul de lavandă se simțea din nou, mai tare. Dulceag și ușor grețos.

Brânza moale este o brânză tartinabilă. Nici prea moale, nici prea tare, numai bună. Ca pătuțul unui ursuleț.

— I se mișcă pleoapele. Parcă visează.

N-avea niciun rost. Nu va mai putea să adoarmă la loc, deși se simțea atât de epuizată încât ar fi dormit o veșnicie. Oare toate femeile gravide trebuiau să suporte astfel de dureri de cap? Scopul era să le pregătească pentru durerile nașterii? Când se va trezi, să nu uite să caute chestia asta în cartea despre maternitate.

Uita mereu că durerea era atât de deranjantă. Nemiloasă. Îți ajungea până-n suflet. Nu-ți doreai altceva decât să înceteze numaidecât. Injecțiile epidurale erau soluția. Faceți-mi o epidurală pentru durerea de cap, vă rog frumos. Mulțumesc…

— Alice, încearcă să deschizi ochii.

Oare crema de brânză putea fi considerată brânză? Nimeni nu punea o lingură de brânză moale pe un platou de brânzeturi. Poate că, în contextul cremei de brânză, „brânză nu însemna „brânză. N-o să-l întrebe pe doctor, ca nu cumva să se facă de râs.

Nu reușea să găsească o poziție comodă. Salteaua i se părea tare precum cimentul. Dacă se răsucea puțin, putea să-l înghiontească pe Nick cu picioarele până când el se întorcea somnoros, o trăgea spre el și o cuprindea într-o îmbrățișare mare și călduroasă. Sticla ei umană, cu apă caldă…

Unde era Nick? Se trezise deja? Poate că îi pregătea o ceașcă de ceai.

— Alice, încearcă să nu te miști. Stai liniștită, scumpo, și încearcă să deschizi ochii.

Elisabeth ar ști ce-i cu crema de brânză. Ar pufni în stilul ei de soră mai mare și ar clarifica lucrurile. Mama ei, în schimb, n-ar ști nimic. S-ar speria și ar spune: „Oh, Doamne, oh, nu! Sunt sigură că am mâncat brânză moale când eram însărcinată cu voi, fetelor! Pe vremea aceea nu se știa de lucrurile astea."

Ar vorbi întruna și s-ar îngrijora că Alice a încălcat o regulă fără să-și dea seama. Mama ei credea în reguli. La fel și Alice. Frannie n-ar ști răspunsul, dar, orgolioasă, s-ar așeza la noul ei calculator să se documenteze, la fel cum altădată consulta Enciclopedia Britannica pentru a le ajuta pe Alice și Elisabeth să-și pregătească proiectele pentru școală.

Capul chiar o durea foarte tare.

Probabil că asta nu era decât a mia parte din cât te durea când intrai în travaliu. Dar chiar o durea foarte tare.

Oricum, din câte își amintea, nu mâncase cremă de brânză.

— Alice? Alice!

Ei nici nu-i prea plăcea crema de brânză.

— A chemat cineva ambulanța?

Iar se simțea mirosul de lavandă.

Odată, când se pregăteau să coboare din mașină și își desfăceau centurile de siguranță, Nick i-a spus (în replică la ceva ce zisese ea din dorința de a-i smulge un compliment), cu mâna pe mânerul portierei: „Cum poți să spui una ca asta, nătăfleață mică? Știi bine că sunt îndrăgostit de tine până peste cap".

Ea a deschis portiera și a simțit căldura soarelui pe picioare și mireasma lavandei pe care o plantase lângă ușa casei.

„Îndrăgostit de tine până peste cap."

Fusese un moment de fericire cu miros de lavandă, după cumpărăturile de la supermarket.

— Vine. Am sunat la 000! E prima oară în viața mea când sun la urgențe! Eram atât de agitată, încât era să sun la 911, ca americanii. Chiar am apăsat pe tasta 9. Se vede treaba că mă uit prea mult la televizor.

— Sper că nu e ceva grav. Adică să mă dea în judecată, sau se poate s-o facă? Doar nu era atât de complicată coregrafia mea, nu?

— Eu cred că ultima piruetă a fost puțin cam mult, mai ales când ești deja amețită de la întoarcerea după pasul dublu.

— Este o grupă de avansați! Oamenii sunt nemulțumiți dacă o fac prea ușoară. Eu ofer opțiuni. Adaptez programul la diferite niveluri. Dumnezeule, orice-aș face, mă aleg cu reclamații.

Era cumva o discuție radiofonică pe care o auzea? Nu-i plăcea deloc să asculte discuții radiofonice. Cei care sunau vorbeau întotdeauna pe un ton iritat și nazal. Erau în permanență scandalizați de ceva. Alice a spus odată că pe ea niciodată n-ar fi scandalizat-o nimic. Elisabeth replicase că asta i se părea deja scandalos.

Fără să deschidă ochii, Alice a întrebat cu voce tare:

— Nick, ai deschis tu radioul? Mă doare capul.

Vocea i-a sunat iritată, ceea ce ei nu-i stătea în fire, dar la urma urmei era o femeie însărcinată, o durea capul, îi era frig și nu se simțea prea… bine.

Erau obișnuitele stări de rău matinale?

Dar oare era dimineață?

Oh, Alice!

— Alice, mă auzi? Mă auzi, Alice?

Sultana, mă auzi? Mă auzi, Sultana?

În fiecare seară, înainte de culcare, Nick vorbea cu copilul printr-un tub gol de hârtie igienică lipit de abdomenul lui Alice. Auzise chestia asta la o emisiune radio. Zicea că, în felul acesta, copilul va învăța să recunoască vocea tatălui. La fel și pe a mamei.

„Alo! zicea el. „Sultana, mă auzi? Îți vorbește tatăl tău.

Citiseră că, în această fază, embrionul era de mărimea unei stafide². De aceea îi ziceau așa. Numai în particular, desigur. Erau niște viitori părinți sobri care nu-și permiteau astfel de sentimentalisme în public.

Sultana zicea că se simte perfect, mulțumesc, tati, uneori se cam plictisea, dar făcea bine. Se pare că voia ca mami să nu mai mănânce atâtea verdețuri și să treacă pe pizza. „Ajunge cu mâncarea pentru iepuri!" protesta ea.

Cu siguranță, Sultana era băiat. Părea să aibă o personalitate masculină. Amândoi erau de acord că era un mic năzdrăvan.

Alice stătea întinsă pe spate și-i contempla creștetul lui Nick. Avea câteva șuvițe de păr argintiu, dar cum ea nu știa dacă el le văzuse, nu i-a spus de ele. Nick avea treizeci și doi de ani. Văzându-i șuvițele argintii, lui Alice i s-au umezit ochii. Of, hormonii de sarcină o luaseră razna…

Alice nu-i vorbea niciodată copilului cu voce tare. Îi vorbea în gând, cu sfială, când era în cada de baie cu apă nu prea fierbinte… câte reguli! Hei, bebe! îi zicea ea în gând, apoi se lăsa atât de copleșită de această minune, încât lovea apa cu palmele ca un copil care de-abia așteaptă Crăciunul. În curând împlinea treizeci de ani, avea o ipotecă imensă, un soț și un copil pe drum, dar nu se simțea altfel decât atunci când avea cincisprezece ani.

Diferența era că la cincisprezece ani nu avea momente de fericire după ce ieșea la cumpărături. Pe vremea aceea nu-l cunoștea pe Nick. Inima ei avea să fie frântă de câteva ori până să apară el și să i-o vindece cu vorbe de genul „sunt îndrăgostit de tine până peste cap".

— Alice, te simți bine? Deschide ochii, te rog.

Era o voce de femeie. Prea puternică și prea stridentă ca să nu o audă. O trăgea spre starea de conștiență și n-o lăsa să scape.

Era o voce care îi producea o senzație de iritare familiară, ca niște ciorapi prea strâmți.

Această persoană n-avea ce să caute în dormitorul ei.

A întors capul într-o parte:

— Au!

A deschis ochii și a zărit o ceață de culori și forme pe care nu le recunoștea. Nu vedea nici măcar noptiera, ca să-și ia ochelarii. Probabil că vederea continua să-i slăbească.

A clipit o dată și încă o dată, apoi imaginea s-a focalizat ca printr-un telescop. Vedea genunchii cuiva. Ce ciudat!

Niște genunchi albi și osoși.

A ridicat puțin bărbia.

În sfârșit!

Era Jane Turner, colega ei de serviciu. Stătea îngenuncheată lângă ea, roșie la față, cu părul ud de transpirație, lipit pe frunte. Avea ochii obosiți, iar pe gât o piele moale și îngroșată, așa cum Alice nu i-o văzuse până atunci. Era îmbrăcată într-un tricou cu pete mari de transpirație și niște pantaloni scurți; avea brațele subțiri și albe, cu pistrui maronii. Alice nu mai văzuse niciodată atât de mult din corpul lui Jane. Era jenant. Biata Jane!

— Listeria, wisteria, a spus Alice ca s-o facă să râdă.

— Delirezi, a răspuns Jane. Nu încerca să te ridici.

— Mmm… Nu vreau să mă ridic.

Avea senzația că nu era în pat. I se părea că stă întinsă pe spate, pe o podea rece, de parchet laminat. Era beată? Uitase că este însărcinată și băuse într-atât încât începuse să delireze?

Obstetricianul ei era un bărbat educat, cu papion și o față rotundă care semăna izbitor cu cea a unuia dintre foștii iubiți ai lui Alice. După părerea lui, nu se întâmpla nimic dacă „să zicem… după un aperitiv, bem și un păhărel de vin". Alice a crezut că aperitivul era un fel de băutură. („Oh, Alice!" a exclamat Elisabeth.) Nick i-a explicat că aperitivul era o băutură care se bea înainte de masă. Nick provenea dintr-o familie în care se beau aperitive. Alice, în schimb, provenea dintr-o familie care păstra o sticlă de Bailey prăfuită în fundul dulapului, în spatele cutiilor de spaghete. În ciuda celor spuse de obstetrician, nu băuse decât o jumătate de cupă de șampanie de când făcuse testul de sarcină și se simțea vinovată, deși toată lumea îi spunea că nu era nicio problemă.

— Unde sunt? a întrebat Alice temându-se de răspuns.

Se afla într-un club de noapte sordid? Cum o să-i explice lui Nick că uitase că era gravidă?

— Ești în sala de gimnastică, i-a răspuns Jane. Ai căzut și ți-ai pierdut cunoștința. M-ai speriat de moarte, dar pe de altă parte m-am bucurat că am avut o scuză ca să ne oprim.

Sala de gimnastică? Alice nu se ducea la sală. Se trezise din beție într-o sală de gimnastică?

— Te-ai dezechilibrat, a explicat o voce stridentă și jovială. Ce căzătură! Ne-ai tras o sperietură zdravănă, prostuțo! Am chemat ambulanța, așa că nu te îngrijora, ne vin ajutoare!

Lângă Jane stătea în genunchi o fată zveltă și bine bronzată, cu părul vopsit blond și strâns în coadă de cal, îmbrăcată cu un șort lucios din lycra și un tricou roșu care avea scris pe piept NEBUNĂ DUPĂ FITNESS. Instantaneu, Alice a simțit antipatie față de ea. Nu-i plăcea să i se spună „prostuțo". I se părea o lipsă de respect. În opinia lui Elisabeth, unul dintre defectele lui Alice era că avea tendința de a se lua pe sine prea în serios.

— Am leșinat? a întrebat Alice plină de speranță.

Femeile însărcinate leșină. Ea nu leșinase în viața ei, deși își petrecuse aproape toată clasa a patra exersând, în speranța că se va număra printre norocoasele care leșinau la biserică și trebuiau să fie scoase afară în brațele musculoase ale domnului Gillespie, profesorul lor de sport.

— Din cauză că sunt însărcinată, a spus ea.

Să se știe că „prostuța" merita puțin respect.

Jane a rămas cu gura căscată.

— Isuse! Alice, nu se poate!

Nebuna-după-fitness a strâns din buze ca și cum o prinsese pe Alice făcând o prostie.

— Of, scumpo, am întrebat la începutul cursului dacă vreuna dintre voi este gravidă. N-ar fi trebuit să fii atât de timidă. Ți-aș fi adaptat programul.

Alice simțea în cap o durere pulsatilă. Nu înțelegea nimic.

— Însărcinată, a repetat Jane. Acum… Ce nenorocire!

— Ba nu e o nenorocire.

Alice și-a pus protectoare mâna pe burtă, astfel încât Sultana să nu audă comentariile jignitoare. Situația ei financiară nu era problema lui Jane. Se presupune că oamenii ar trebui să se bucure când aud că ești însărcinată.

— Atunci ce ai de gând să faci? a întrebat Jane.

Dumnezeule mare!

— Ce am de gând să fac? Cum adică ce am de gând să fac? Voi avea un copil.

A mirosit aerul.

— Miroși a lavandă. Mi s-a părut mie că mirosea a lavandă.

Sarcina îi ascuțise simțul mirosului.

— Este deodorantul meu.

Jane arăta ciudat. Avea ochii ciudați. Era foarte vizibil. Poate că ar trebui să înceapă să folosească o cremă de ochi.

— Te simți bine, Jane?

Jane a pufnit pe nas.

— Sunt bine. Pentru tine îmi fac griji, femeie! Tu ești cea însărcinată, care a căzut.

Copilul! Fusese egoistă și se gândise doar la durerea ei de cap, în loc să-și facă griji pentru biata Sultana. Ce fel de mamă avea să fie?

— Sper să nu-i fi făcut rău copilului când am căzut.

— Lasă, copiii sunt foarte rezistenți. Eu nu mi-aș face griji din cauza asta.

Era o altă voce de femeie. Alice a ridicat privirea pentru prima dată și a văzut că era înconjurată de o mulțime de femei de vârstă mijlocie, toate îmbrăcate în haine de sport. Unele stăteau aplecate și o priveau cu aviditatea unor curioși care se uită la un accident de circulație, în timp ce altele stăteau cu mâinile în șolduri și discutau între ele de parcă ar fi fost la o petrecere. Părea că se aflau într-o sală lungă, cu lumină fluorescentă. Din depărtare se auzea încet muzică, zgomote de obiecte metalice și, deodată, tare, hohotul de râs al unui bărbat.

— N-ar trebui să faci exerciții atât de solicitante dacă ești însărcinată, a spus o altă femeie.

— Dar eu nu fac deloc exerciții, a replicat Alice. Ar trebui să fac mai multă mișcare.

— Tu, fată dragă, n-ai putea să faci mai multă mișcare nici dacă ai vrea.

— Nu înțeleg ce vrei să spui.

Alice s-a uitat la figurile necunoscute din jurul ei. Totul era atât de… aiurea.

— Nu știu unde mă aflu, a adăugat ea.

— Probabil că a făcut o comoție cerebrală, a comentat cineva pe un ton agitat. Comoția provoacă amețeli și dezorientare.

— I-auzi! Vorbește doamna doctor!

— Tocmai am făcut un curs de prim ajutor la școală. Îmi amintesc exact fraza asta. Trebuie să fii atent la compresia cerebrală. Este foarte periculoasă.

Nebuna-după-fitness a părut îngrozită și a mângâiat-o pe Alice pe braț.

— Vai, scumpo, POATE CĂ NU-I DECÂT O COMOȚIE MICĂ.

— Da, dar nu cred că din cauza asta a surzit, a spus Jane pe un ton sec.

S-a aplecat spre Alice și i-a spus cu o voce joasă:

— Liniștește-te. Ești în sala de gimnastică, la ora de fitness de vineri, la care așteptai de atâta timp să mă târăști și pe mine, îți amintești? Adevărul e că nu-i prea văd farmecul. În fine, ai căzut spectaculos și te-ai lovit la cap, atâta tot. O să fii bine. Întrebarea este: de ce nu mi-ai spus că ești însărcinată?

— Ce oră de fitness de vineri? a întrebat Alice.

— Oh, asta-i grav! a exclamat Jane.

— A venit ambulanța, a spus cineva.

Nebuna-după-fitness a răsuflat ușurată. A sărit în picioare și le-a gonit pe doamne cu gesturile energice ale unei gospodine care mătură.

— În regulă, fetelor! Haideți să le facem puțin loc, da?

Jane a rămas îngenuncheată lângă Alice, bătând-o pe umăr cu un aer distrat. Apoi s-a oprit brusc:

— Of, de ce tot ce-i bun ți se întâmplă numai ție?

Alice a întors capul și a văzut doi bărbați arătoși care veneau hotărâți spre ele, îmbrăcați în uniforme albastre și ducând niște echipamente de prim ajutor. Jenată, s-a străduit să se ridice în picioare.

— Nu te mișca, frumoaso! i-a ordonat cel mai înalt.

— Seamănă cu George Clooney, i-a șoptit Jane la ureche.

Chiar semăna. Alice nu s-a putut abține să nu se simtă mai veselă. Parcă se trezise într-un episod din serialul Spitalul de urgență.

— Bună, a spus George Clooney aplecându-se lângă ele, cu mâinile apropiate între genunchi. Cum te cheamă?

— Jane, a răspuns Jane. Oh! Pe ea o cheamă Alice.

— Care e numele tău complet, Alice?

George a apucat-o cu delicatețe de încheietura mâinii și, cu două degete, i-a căutat pulsul.

— Alice Mary Love.

— Ai căzut zdravăn, nu-i așa, Alice?

— Se pare că da. Nu-mi amintesc.

Alice se simțea specială și îi venea să plângă, așa cum i se întâmpla de obicei când vorbea cu un specialist în sănătate, chiar și cu un farmacist. Pentru asta o învinuia pe maică-sa, pentru că făcea prea mare caz când se îmbolnăvea, în copilărie. Ea și Elisabeth deveniseră niște ipohondre sadea.

— Știi unde te afli? a întrebat-o George.

— Sinceră să fiu, nu, a răspuns Alice. Se pare că sunt într-o sală de sport.

— A căzut în timpul orei de fitness, a intervenit Jane, ajustându-și breteaua sutienului pe sub tricou. Am văzut-o eu. A căzut pe spate, absolut spectaculos, și s-a lovit cu capul de podea. A fost inconștientă aproximativ zece minute.

Nebuna-după-fitness a reapărut, cu coada de cal legănându-i-se la spate, iar Alice s-a uitat la picioarele ei lungi și suple și la abdomenul ei tare și plat. Părea un abdomen fals.

— Cred că o clipă și-a pierdut concentrarea, i-a explicat Nebuna-după-fitness lui George Clooney pe tonul confidențial al unei discuții între doi profesioniști. Eu nu recomand genul acesta de exerciții unei femei însărcinate. Chiar am întrebat dacă este vreuna însărcinată.

— Câte săptămâni de sarcină ai, Alice? a întrebat George.

Alice a vrut să răspundă și, spre surprinderea ei, a constatat că are un gol de memorie.

— Treisprezece, a spus ea după o clipă de ezitare. Adică paisprezece. Paisprezece săptămâni.

Făcuse ecografia de la douăsprezece săptămâni cu cel puțin două săptămâni în urmă. Sultana făcuse un mic salt ciudat, ca o mișcare de dans disco, de parcă o înghiontise cineva în spate, apoi Nick și Alice au tot încercat să reproducă mișcarea ca să le-o arate prietenilor. Toți fuseseră politicoși și comentaseră că era remarcabilă.

Și-a pus mâna pe burtă și, pentru prima dată, a observat cu ce era îmbrăcată. Adidași și șosete albe, un șort negru și un top galben cu bretele, cu o aplicație aurie pe piept. Părea să fie desenat un dinozaur din gura căruia ieșea un balon pe care scria DANSEAZĂ FĂRĂ OPRIRE. Dansează fără oprire?

— Ce-i cu hainele astea? a întrebat-o pe Jane pe un ton acuzator. Nu sunt hainele mele.

Jane s-a uitat cu subînțeles la George Clooney, ridicând din sprânceană.

— Am un dinozaur lipit pe tricou, a spus Alice șocată.

— Alice, ce zi a săptămânii e astăzi? a întrebat George.

— Vineri, a răspuns Alice.

Trișa... Jane îi spusese mai devreme că erau la „ora de fitness de vineri". Care o fi fost aceea…

— Îți amintești ce ai mâncat la micul dejun? a întrebat George în timp ce-i examina cu blândețe o parte a capului.

Celălalt paramedic îi înfășurase un manșon pe braț, pregătindu-se să-i măsoare tensiunea arterială.

— Pâine prăjită cu unt de arahide?

Asta mânca de obicei la micul dejun. I s-a părut cel mai sigur răspuns.

— El nu știe ce ai mâncat tu la micul dejun, i-a explicat Jane. Încearcă să vadă dacă îți amintești ce ai mâncat la micul dejun.

Manșonul tensiometrului s-a strâns tare pe brațul ei.

— Ia să vedem, a spus George, așezându-se mai bine pe vine. Spune-mi dacă știi cum îl cheamă pe ilustrul nostru prim-ministru.

— John Howard, a răspuns Alice ascultătoare.

Spera să nu mai urmeze și alte întrebări din politică. Nu era punctul ei forte. Nimic n-o îngrozea mai tare.

Jane a pufnit într-un râs ironic și amuzat.

— Oh! Ah! Dar e încă prim-ministru, nu?

Alice a simțit că moare de rușine. Oamenii vor râde de ea ani de zile de-aici înainte. Vai, Alice, tu nu știi cine e prim-ministru! Oare ratase ultimele alegeri?

— Dar sunt sigură că el e prim-ministru, a insistat ea.

— În ce an suntem?

George nu părea prea îngrijorat.

— În 1998, a răspuns prompt Alice.

Măcar în privința asta era sigură. Copilul urma să se nască anul următor, în 1999.

Jane și-a acoperit gura cu mâna. George a vrut să spună ceva, dar Jane l-a întrerupt. I-a pus lui Alice mâna pe umăr și a privit-o fix, cu ochii mari de emoție. Avea picături mici de rimel pe vârful genelor. Combinația dintre mirosul de lavandă al deodorantului și izul de usturoi al respirației ei era dărâmător.

— Câți ani ai, Alice?

— Am douăzeci și nouă, Jane. La fel ca tine.

Alice era iritată de tonul dramatic al prietenei sale. Ce naiba voia să spună?

Jane s-a retras și s-a uitat triumfător la George Clooney.

— Tocmai m-a invitat la petrecerea ei de patruzeci de ani.

Aceasta a fost ziua când Alice Mary Love s-a dus la fitness și, din neatenție, a pierdut o decadă din viața ei.


¹ Wisteria sinensis, denumirea științifică pentru glicină. (N. red.)

² În engleză, sultana — stafidă. (N.t.)

2

Jane a spus că ar fi venit cu ea la spital, dar că trebuia să ajungă la tribunal la ora două.

— Pentru ce te duci la tribunal? a întrebat Alice, căreia nu-i părea rău deloc că Jane nu putea s-o însoțească la spital.

Avusese destul parte de prietena ei pentru o singură zi. O invitație la aniversarea a patruzeci de ani… Ce anume voise să spună cu asta?

Jane a avut un zâmbet ciudat și nu i-a răspuns lui Alice la întrebarea despre tribunal.

— Am să sun pe cineva să vină să te aștepte la spital.

— Nu pe cineva, a spus Alice văzând că paramedicii pregăteau o targă ce părea cam fragilă. Pe Nick.

— Da, sigur… Am să-l sun pe Nick

Jane a pronunțat cuvintele cu grijă, de parcă ar fi jucat într-o scenă de teatru pentru copii.

— De fapt, sunt sigură că pot să merg, i-a spus Alice lui George Clooney.

Nu i-a plăcut niciodată ideea de a fi ridicată pe brațe, nici măcar de către Nick, care era destul de puternic. Se temea că era prea grea. Dacă atunci când ridicau targa, paramedicii icneau și se strâmbau de atâta efort, ca niște muncitori care cărau mobilă?

— Mă simt bine. Doar capul mă doare.

— Ai suferit o contuzie destul de serioasă, a spus George. Nu putem să pierdem timpul când e vorba de traumatisme craniene.

— Ascultă, partea care ne place cel mai mult în munca noastră este să transportăm femei frumoase cu targa, a spus celălalt paramedic. Nu ne lua plăcerea asta.

— Chiar așa, Alice, nu le lua plăcerea asta, a intervenit Jane. Creierul tău a avut de suferit și acum crezi că ai douăzeci și nouă de ani.

Ce voia să zică, mai exact?

Alice s-a întins pe spate și i-a lăsat pe cei doi bărbați s-o ridice cu îndemânare pe targă. Când a întors capul pe-o parte, a simțit că amețește din cauza durerii.

— Ah, asta e geanta ei, a spus Jane aducând un rucsac din fundul sălii și înghesuindu-l lângă Alice.

— Ăsta nu-i al meu, a spus Alice.

— Ba este.

Alice s-a uitat mirată la geanta din pânză roșie. Avea trei aplicații lucioase cu dinozauri la fel cu cea de pe tricoul ei. S-a întrebat dacă o să i se facă rău.

Cei doi paramedici au ridicat targa. Păreau să o care fără niciun fel de problemă. Alice s-a gândit că erau obișnuiți să transporte persoane de toate mărimile.

— La birou! a strigat Alice cuprinsă brusc de panică. Mai bine sună la birou să-i anunți. De ce nu suntem la serviciu dacă azi e vineri?

— Păi, chiar nu știu! De ce noi nu suntem la serviciu? a repetat Jane pe același ton teatral din scenetele pentru copii. Dar nu te îngrijora în privința asta. Am să-l sun pe „Nick, apoi am să sun la „birou. Când spui „la birou", presupun că te referi la Construcții ABR, nu?

— Da, Jane, sigur că da, a spus Alice grijulie.

Se făcuseră trei ani de când lucrau la ABR. Oare biata Jane suferea de vreo tulburare mentală?

— Cel mai bine ar fi să-i spui lui Sue că astăzi nu vin, a adăugat Alice.

— Sue, a repetat Jane încet. Când spui Sue, să înțeleg că te referi la Sue Mason?

— Da, Jane. Sue Mason.

(Era clar că pe Jane n-o prea ducea mintea.)

Sue Mason era șefa lor și era strictă în privința punctualității, a certificatelor medicale și a vestimentației corespunzătoare. Alice abia aștepta să intre în concediu de maternitate ca să scape de serviciu pentru o vreme.

Când paramedicii au plecat cu ea, Alice a observat că Jane îi privea cu atenție. Își ciupea buza de jos cu două degete, ceea ce o făcea să semene cu un pește.

— Să te faci bine repede! a strigat Nebuna-după-fitness de pe o platformă din fața sălii, cu vocea amplificată de microfonul din casca pe care o purta pe cap.

În momentul când brancardierii au ajuns cu ea la ușă, a izbucnit o muzică asurzitoare. Alice s-a uitat înapoi și a văzut-o pe Nebuna-după-fitness urcând și coborând cu pași repezi de pe o platformă joasă din plastic. Femeile care mai devreme se adunaseră în jurul lui Alice îi imitau fiecare mișcare, pe platformele lor.

— Haideți, DOAMNELOR! Unu, bază! Doi, flexează genunchiul! Trei, RODEO!

Femeile urcau și coborau de pe platformele lor, agitând deasupra capului lasouri imaginare.

Măiculiță! Trebuie să țină minte fiecare detaliu din ziua asta absurdă ca să-i povestească lui Nick. O să-i facă și o reprezentație cu mișcările de rodeo. Precis o să râdă. Da, ziua asta a fost de pomină.

(Desigur, mai puțin faptul că a fost și ușor neliniștitoare deoarece nu înțelegea ce dracului căuta ea într-o sală de gimnastică împreună cu Jane Turner care se comporta prostește?)

Au trecut de o ușă de sticlă și au intrat într-o sală lungă, mare cât un supermarket. Nimic nu i se părea cunoscut lui Alice.

Erau acolo rânduri de aparate complicate la care lucrau bărbați și femei, toți chinuindu-se să ridice, să tragă sau să împingă diverse obiecte ce păreau mult prea grele. Domnea o atmosferă de liniște și concentrare, ca într-o bibliotecă. Când au trecut cu targa, niciunul nu s-a întrerupt din ce făcea. Doar au urmărit-o cu priviri goale și inexpresive, de parcă s-ar fi uitat la o știre televizată.

— Alice! Ce s-a întâmplat? a întrebat un bărbat care a coborât de pe o bandă de alergare, luându-și căștile de pe urechi și agățându-le pe după gât.

Lui Alice nu-i spunea nimic fața lui roșie ca focul, acoperită cu broboane de transpirație. Se uita la el și încerca să găsească un răspuns politicos. Era o situație de domeniul suprarealului să converseze cu un necunoscut în timp ce stătea întinsă pe o targă. I se părea că era într-unul din visele acelea când își făcea apariția la un cocteil îmbrăcată în pijamale.

— O lovitură la tărtăcuță, a răspuns George Clooney în locul ei, folosind un limbaj deloc medical.

— Vai de mine! a exclamat bărbatul ștergându-și fruntea cu un prosop. Asta îți mai lipsea acum, când se apropie ziua cea mare!

Alice a încercat să răspundă cu o figură mâhnită la comentariul despre ziua cea mare. Oare tipul era un coleg de-al lui Nick și se referea la un eveniment despre care ea trebuia să știe?

— În fine… Vezi că nu-i bine să fii așa obsedată de gimnastică, nu, Alice?

— Oh! a răspuns ea.

Nu știa ce încercase să spună, dar asta îi ieșise pe gură: „Oh!"

Paramedicii și-au văzut de drum, iar bărbatul a urcat din nou pe bandă și a început să alerge.

— Ai grijă, Alice! Am să-i spun lui Maggie să te sune! a strigat el și a dus mâna la ureche cu două degete ridicate în chip de telefon.

Alice a închis ochii. Simțea că i se întoarce stomacul pe dos.

— Te simți bine, Alice? a întrebat George Clooney.

— Îmi este greață, a răspuns ea, deschizând ochii.

— Da, e normal.

S-au oprit în fața liftului.

— Chiar nu știu unde mă aflu, i-a amintit ea lui George.

I se părea necesar să-i menționeze din nou acest detaliu.

— Acum nu te îngrijora din cauza asta, a spus George.

Ușile liftului s-au deschis și din el a coborât o femeie cu părul întins și lucios, tuns în stil bob.

— Alice! Ce-i cu tine? Ce s-a întâmplat?

Vorbea cu un accent afectat.

— Ce coincidență! a continuat ea. Tocmai mă gândeam la tine! Voiam să te sun în legătură cu… ah, micul incident de la școală. Biata de tine… Mi-a povestit Chloe! Oh, Doamne, asta-i tot ce-ți mai lipsea! Nu mai zic de mâine seară și ziua cea mare care se apropie!

În timp ce ea continua să vorbească, paramedicii au intrat cu targa în lift, manevrând-o cu îndemânare, și au apăsat pe butonul de coborâre. Ușile s-au închis încet în fața femeii care a ridicat un telefon imaginar la ureche, exact ca tipul de pe banda de alergare, chiar când s-a auzit o voce strigând:

— Aia de pe targă era Alice Love?

— Cunoști mulți oameni, a comentat George.

— Nu, a răspuns Alice. Chiar nu-i cunosc.

S-a gândit la Jane care spusese: „Tocmai m-a invitat la ziua ei de naștere. Împlinește patruzeci de ani."

A întors capul și a vomitat pe pantofii frumoși, negri și lustruiți ai lui George Clooney.

Însemnările lui Elisabeth pentru doctorul Hodges

M-a sunat chiar spre sfârșitul pauzei de prânz. Mai aveam doar cinci minute până să mă întorc și ar fi trebuit să mă duc la baie să văd dacă mi-a rămas mâncare între dinți. Mi-a zis: „Elisabeth? Bună, sunt Jane. Avem o problemă." De parcă în lumea asta exista o singură Jane (cineva cu numele Jane ar trebui să aibă obiceiul să-și spună și numele de familie). Eu mă gândeam Jane, Jane… o Jane care are o problemă, apoi mi-am dat seama că era Jane Turner. Jane, prietena lui Alice.

Mi-a spus că Alice a căzut în sala de gimnastică, la ora de fitness.

Iar eu eram cu 143 de persoane așezate la mese, servindu-se cu apă rece, mestecând mentosane și așteptând cu privirea ațintită spre podium și pixul pregătit; toți plătiseră, numai ca să mă audă vorbind, 2 950 de dolari australieni sau 2 500 dacă beneficiaseră de discountul pentru înscriere anticipată. Atât costă ca să-i învăț pe oameni cum să pregătească o bună campanie de publicitate prin poștă. Da, știu! Această dezgustătoare lume comercială din ziua de azi vă este complet străină, nu-i așa, doctore Hodges? Îmi imaginez că în fața încercărilor mele de a vă descrie cu ce mă ocup, v-ați mulțumit să clătinați politicos din cap. Sunt sigură că nu v-a trecut niciodată prin minte că acele scrisori și broșuri pe care le primiți prin poștă sunt scrise de oameni reali. Oameni ca mine. Pun pariu că pe cutia poștală ați lipit un autocolant pe care scrie NU PRIMESC CORESPONDENȚĂ COMERCIALĂ. Stați liniștit. N-am să vă port pică.

În fine, nu era cel mai potrivit moment să dau fuga s-o văd pe soră-mea numai pentru că avusese un accident la sală (unele dintre noi avem serviciu; nu avem timp să ne ducem „la sală în mijlocul zilei), mai ales că încă nu vorbeam cu ea după faza cu brioșele cu banane. Știu că am discutat în repetate rânduri că trebuie să încerc să privesc comportamentul ei dintr-o „perspectivă mai rațională, dar tot nu vorbesc cu ea. (Sigur că Alice nu știe că eu nu vorbesc cu ea, dar dați-mi voie să am această satisfacție copilărească.)

Am întrebat-o pe Jane (pe un ton cam iritat și plin de importanță, recunosc): „Este grav?" Adevărul este că nici nu mi-a trecut prin cap că lui Alice i s-ar putea întâmpla ceva grav.

Și Jane mi-a zis: „Crede că suntem în 1998, că are douăzeci și nouă de ani și că încă lucrăm amândouă la Construcții ABR, așa că e cel puțin ciudat."

Apoi a adăugat: „Ah, și presupun că știi că e și gravidă."

Mă simt profund rușinată de reacția mea. Tot ce pot să spun, doctore Hodges, este că a fost involuntară și de neoprit, ca un strănut din cauza alergiei la polen.

A fost un sentiment brusc de furie care mi-a urcat năvalnic din stomac în cap VÂJJJJJ. Am spus: „Îmi pare rău, Jane, trebuie să plec" și am închis.

George Clooney a fost foarte înțelegător în privința incidentului cu pantofii. Alice s-a simțit oripilată și a vrut să se dea jos de pe targă pentru a-l ajuta să și-i curețe… măcar dacă ar fi găsit un șervețel pe undeva, poate în acea ciudată geantă din pânză…, dar paramedicii au rămas neînduplecați și i-au spus că trebuia să stea liniștită.

Starea de rău la stomac i-a mai trecut când a fost urcată în ambulanță. Plasticul alb și curat din jurul ei era reconfortant; totul părea util și steril.

Drumul până la spital i s-a părut foarte liniștit, ca o plimbare cu taxiul. Din câte își dădea seama, nu goneau pe străzi cu sirenele pornite pentru ca mașinile să se dea la o parte.

— Asta înseamnă că nu sunt pe moarte? l-a întrebat Alice pe George.

Celălalt tip era la volan, iar George Clooney urcase cu ea în spate. Alice a observat că avea sprâncene groase. Și Nick avea sprâncene mari și stufoase. Într-o seară, Alice încercase să i le penseze, dar el urlase atât de tare încât ei îi fusese teamă că doamna Bergen de alături își va face datoria de vecină bună și va chema poliția.

— Cât de curând te vei putea duce din nou la sală, i-a răspuns George.

— Eu nu mă duc la sală, a spus Alice. Mersul la sală mi se pare o prostie.

— De acord cu tine.

George a zâmbit și a bătut-o ușor pe braț.

Ea se uita la frânturile de cer, afișe și clădiri de birouri ce se zăreau pe geamul ambulanței din spatele capului lui George.

Bun, deci nu avea motive de îngrijorare. Nu era decât o „lovitură la tărtăcuță" care făcea ca totul să i se pară ciudat. Tot ce i se întâmpla nu era decât versiunea mai lungă și mai intensă a confuziei pe care o simți când te trezești în concediu și nu știi unde te afli. N-avea de ce să se sperie. De fapt, era interesant! Trebuia doar să se concentreze.

— Cât este ora? l-a întrebat hotărâtă pe George.

— Este aproape prânzul, a răspuns el uitându-se la ceas.

Foarte bine. Ora prânzului. Vineri, la prânz.

— De ce m-ai întrebat mai devreme ce am mâncat la micul dejun? a spus ea.

— Este o întrebare standard pe care o punem unei persoane care a suferit un traumatism cranian. Încercăm să-ți evaluăm starea mentală.

Vasăzică dacă își amintea ce mâncase la micul dejun, totul se va lămuri.

Micul dejun. Azi dimineață. Oh, haide odată. Trebuie să-și amintească.

Avea clar în minte ideea unui mic dejun din cursul săptămânii. Însemna două felii de pâine prăjită care săreau în tandem din prăjitor, ibricul care bolborosea furios și razele dimineții care cădeau pieziș pe podeaua bucătăriei, luminând pata maronie de pe linoleum ce părea că se putea îndepărta într-o clipită cu un burete, dar cu siguranță nu se putea. Însemna să arunce o privire la ceasul de perete primit de la mama lui Nick drept cadou de casă nouă, cu speranța arzătoare că era mai înainte decât credea ea (dar era întotdeauna în urmă). Însemna murmurul radioului la care se auzea talk-show-ul matinal de pe ABC: voci îngrijorate, discutând aprins despre actualitatea internațională. Nick asculta emisiunea și uneori zicea ceva de genul „Tu vorbești serios?", în timp ce Alice încerca să ignore vocile de la radio și făcea pe adormita.

Și ea, și Nick se trezeau cu greu dimineața. Era un lucru pe care fiecare îl aprecia la celălalt deoarece, până atunci, amândoi avuseseră relații cu persoane care se trezeau dimineața cu o bună-dispoziție insuportabilă. Vorbeau în fraze scurte și concise, uneori era ca un joc în care amândoi exagerau indispoziția matinală, alteori nu, dar asta nu-i deranja, deoarece știau că seara, după serviciu, redeveneau ei înșiși.

Alice a încercat să-și amintească un mic dejun concret.

I-a venit în minte dimineața aceea friguroasă când mai aveau de zugrăvit jumătate din bucătărie. Afară ploua infernal și mirosul puternic al vopselei îi gâdila nările în timp ce mâncau în liniște pâine prăjită cu unt de arahide, așezați pe podea, deoarece toată mobila era acoperită cu folii de protecție. Alice era în cămașa de noapte, dar își pusese deasupra o jachetă de lână și în picioare avea vechile jambiere ale lui Nick, ridicate până la genunchi. Nick se bărbierise și își pusese hainele de serviciu, mai puțin cravata. În seara dinainte îi spusese că trebuia să facă o prezentare destul de complicată în fața Dobitocului-cu-capul-ras, Parșivului-nenorocit și a Marelui-barosan. Alice, care era îngrozită de ideea de a vorbi în public, simțise în stomac un nod solidar. În dimineața aceea, Nick a luat o gură de ceai, a pus cana jos și, când a deschis gura să muște din felia de pâine, a scăpat-o pe cămașa cu dungi albastre, preferata lui. Amândoi s-au uitat unul la altul îngroziți. Nick a desprins cu grijă felia de pâine de pe cămașă, dând la iveală o ditamai pata dreptunghiulară de unt de arahide. Pe tonul unui om care tocmai primise o împușcătură fatală, a spus: „Era singura mea cămașă curată", apoi a luat felia de pâine prăjită și și-a lipit-o pe frunte.

Alice l-a liniștit: „Nu, nu este. Aseară, când ai fost să joci squash, am dus niște rufe la spălat." Încă nu aveau mașină de spălat și își duceau rufele

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Am uitat să fim fericiți

4.6
28 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor