Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Civilizația uitată. Rolul exploziilor solare în trecutul și viitorul nostru

Civilizația uitată. Rolul exploziilor solare în trecutul și viitorul nostru

Citiți previzualizarea

Civilizația uitată. Rolul exploziilor solare în trecutul și viitorul nostru

evaluări:
5/5 (1 evaluare)
Lungime:
488 pages
7 hours
Lansat:
Mar 2, 2017
ISBN:
9786067890594
Format:
Carte

Descriere

Să ascultăm avertismentul megalitic al trecutului!
Bazându-se pe teoria sa revoluționară potrivit căreia Sfinxul din Egipt datează cu mult mai devreme decât 2500 î.Hr., geologul Robert Schoch apelează la dovezi științifice pentru a confirma existența unei civilizații avansate care le precedă pe cele ale Egiptului, Sumerului și Greciei Antice. De asemenea, vorbește și despre catastrofa care a distrus-o acum aproape 12 000 de ani, afirmând că moștenirea acesteia ne poate da învățături prețioase privind viitorul omenirii.
Combinând dovezi adunate din mai multe discipline științifice, Schoch demonstrează că ultima eră glaciară s-a sfârșit brusc în 9700 î.Hr., ca urmare a unor explozii solare. Acestea au provocat descărcări electrice/plasmatice care au declanșat activitate vulcanică, cutremure, incendii și inundații masive provenite din topirea ghețarilor și de la ploile torențiale.
Autorul explică modul în care aceste evenimente au eradicat civilizația vremii și au dat omenirea înapoi cu mii de ani. Civilizația a reapărut în jurul anului 3500 î.Hr., cu frânturi de memorie și aptitudini pe cale să se formeze. În acest cadru, el analizează legătura dintre monumentele megalitice, orașele subterane și legendele antice, precum și reinterpretarea textelor rongorongo de pe Insula Paștelui și îngroparea intenționată, în urmă cu 10 000 de ani, a complexului de la Göbekli Tepe din Turcia.
Schoch prezintă dovezile științifice care sugerează că istoria s-ar putea repeta și un flux de masă coronală suficient de puternic ar putea distruge civilizația actuală. 

Lansat:
Mar 2, 2017
ISBN:
9786067890594
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Civilizația uitată. Rolul exploziilor solare în trecutul și viitorul nostru

Cărți conex

Previzualizare carte

Civilizația uitată. Rolul exploziilor solare în trecutul și viitorul nostru - Robert M. Schoch

ei.

Mulțumiri

Îi sunt deosebit de recunoscător lui Grzegorz Popławski, care m-a invitat să particip la o conferință la Varșovia, în Polonia, la 29 mai 2011, pe care a organizat-o. Cartea aceasta este rodul comunicării prezentate de mine acolo.

Alicia Schoch, mama mea, a fost impresionată de acest manuscris, pe care l-a citit în întregime înainte să treacă pe neașteptate în neființă la 2 aprilie 2012. Ar fi o neglijență de neiertat să nu-mi exprim recunoștința pentru viața ei plină de iubire și sprijin, la fel ca pentru iubirea și sprijinul de care continui să mă bucur din partea minunatului meu tată, Milton R. Schoch.

Prefață

Se cuvine să mă refer în câteva cuvinte la titlu, care a fost ideea soției mele, Katie.

Ca să prezentăm lucrurile în contextul în care s-au desfășurat, pe când eram băiețandru, Kenneth Clark (1903–1983), istoric al artei britanice, a scris și a produs un influent serial documentar de televiziune în treisprezece părți (difuzat pentru prima dată în 1969 de British Broadcasting Corporation) și o carte, amândouă intitulate Civilisation: A Personal View. Am fost vrăjiți de serialul TV și am savurat fiecare cuvânt al cărții, căzând sub vraja acestui neobișnuit arbitru al gustului și excelenței, acceptându-i verdictele fără a le pune la îndoială. Pentru o întreagă generație, Clark a definit conceptul obișnuit de civilizație, iar părerile sale au dăinuit în rândurile celei mai mari părți a publicului (cel puțin ale publicului vest-european și american) până în zilele noastre. Pentru contribuțiile sale, Clark a primit titlul de Lord Clark de Saltwood (Saltwood este un castel în Kent, cumpărat de Clark în 1955).

În realitate, Clark a avut o viziune destul de îngustă asupra a ceea ce reprezenta de fapt civilizația. Cartea și serialul s-au concentrat asupra civilizației creștine vest-europene într-o perioadă cuprinsă între aproximativ 1100 d.Hr. și secolul al XIX-lea și aveau cu siguranță o anumită tentă englezească. Referitor la concept în general, care a dus la apogeul civilizației așa cum o vedea el, Clark a scris:

„Au existat momente în istoria omului când pământul pare să se fi încălzit sau să fi devenit mai radioactiv dintr-odată… Nu susțin că aceasta este o afirmație științifică, dar cert este că de trei sau patru ori în istorie omul a făcut un salt înainte care ar fi fost de negândit în condiții obișnuite de evoluție. O astfel de situație a existat în jurul anului 3000 î.Hr., când civilizația a apărut destul de brusc nu numai în Egipt și Mesopotamia, ci și în valea Indului; o alta s-a produs la sfârșitul secolului al VI-lea î.Hr., când a apărut nu numai miracolul Ioniei și Greciei — filosofie, știință, artă, poezie, toate atingând un punct culminant care nu a fost atins din nou timp de 2 000 de ani —, ci și iluminarea spirituală a Indiei care nu a fost, probabil, niciodată egalată. O alta s-a produs în jurul anului 1100. Se pare că a afectat întreaga lume; efectul ei cel mai puternic și mai spectaculos s-a simțit însă în Europa Occidentală, unde era mai mare nevoie de ea. A fost ca o primăvară rusească. În fiecare sferă a vieții— acțiune, filosofie, organizare, tehnologie — a existat un flux extraordinar de energie, o intensificare a existenței." (Clark 1969, 33)

Opinia personală pe care o voi dezvolta în cuprinsul acestei cărți este aceea că civilizația apărută brusc la circa 3000 î.Hr., despre care vorbește Clark, nu este prima. Este mai degrabă o reapariție a civilizației după vreo 5 000 de ani sau chiar mai mult. Într-adevăr, fără echivoc, civilizația este evidentă în perioada cuprinsă între aproximativ 10000 î.Hr. și 9000 î.Hr., cu mii de ani înainte de egiptenii dinastiilor și contemporanii lor din Mesopotamia și Valea Indului. Această înflorire timpurie a civilizației a fost uitată de umanitate, deși aluzii referitoare la ea se pot găsi în Sfintele Scripturi, în legendele tradiționale și în textele antice; Grădina Edenului, poveștile despre o epocă de aur și relatarea lui Platon despre Atlantida pot fi, toate, referințe la acea civilizație primordială. Este timpul să-i cunoaștem moștenirea.

Robert M. Schoch, martie 2016

Boston, Massachusetts, SUA

… ziua Domnului vine așa, ca un fur noaptea. Atunci când vor zice: pace și liniște, atunci, fără de veste, va veni peste ei pieirea, ca și durerile peste cea însărcinată, și scăpare nu vor avea.¹

Biblia sau Sfânta Scriptură,

1 Tesaloniceni 5: 2–3

Al patrulea înger a vărsat cupa lui în soare și i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui…

Biblia sau Sfânta Scriptură,

Apocalipsa, 16:8


¹ Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.

Capitolul 1

O călătorie învolburată

Cum aș fi putut refuza? Ambasadorul chilian (Jean-Paul Tarud-Kuborn) în Emiratele Arabe Unite, care ne-a devenit prieten când am participat la prima Conferință Internațională de Studii Antice din Dubai (Emiratele Arabe Unite), din 29 și 30 noiembrie 2008, ne-a invitat pe mine și pe Katie (Catherine E. Ulissey, pe atunci logodnica mea) nu numai să-l vizităm pe el și familia lui în Santiago, ci și să-l însoțim într-o scurtă expediție pe Insula Paștelui (care a fost teritoriu chilian de la anexarea sa, în 1888). Să fiu sincer, gândul la călătorie mi-a stârnit ceva emoții. Pe de o parte, această bucățică de pământ este practic sinonimă cu misterele antice, cărora în ultimii douăzeci de ani le-am dedicat cea mai mare parte a vieții, explorându-le pe tot globul, din Egipt până în Peru și Japonia. Insula Paștelui se afla cu siguranță pe lista locurilor pe care trebuia să le văd. Pe de altă parte, pentru o excursie atât de scurtă trebuia să călătorim o lungă distanță; planul era să petrecem pe insulă doar șaptezeci și trei de ore. Ce aș fi putut face într-o perioadă atât de scurtă de timp? Dar Katie m-a convins că ar trebui să profităm de ocazie. Așa că am decis să mergem. Privind retrospectiv, acele șaptezeci și trei de ore petrecute pe Insula Paștelui mi-au schimbat viața în mai multe privințe!

Ceea ce m-a atras pe mine la Insula Paștelui a fost îndepărtarea sa, căci bănuiam că acolo ar putea să se păstreze tradiții antice care în alte părți s-au pierdut sau au fost transformate de contacte și cuceriri. Aparent izolată de restul lumii de secole sau chiar milenii — poziționată în Pacificul de Sud la peste 2 000 km de cea mai apropiată insulă locuită — această bucățică triunghiulară de pământ (de numai 24,6 km lungime și de 12,3 km lățime) nu a fost cunoscută de occidentali până ce exploratorul olandez Jacob Roggeveen nu a zărit-o în Ziua de Paște a anului 1722. În Insula Paștelui se află sute de capete și busturi gigantice din piatră, cunoscute drept moai, care o împodobesc. Este, de asemenea, sursa unor misterioase caractere nedescrifrate incizate pe bucăți de lemn; cunoscută drept scrierea rongorongo, s-au păstrat numai vreo 24 de tăblițe și obiecte originale (cum ar fi un băț de lemn inscripționat), împrăștiate astăzi în muzee din întreaga lume. Până acum nedescrifrate deși, cum voi discuta pe parcursul cărții, s-au făcut diferite încercări elegante, au fost una dintre cele mai mari enigme ale lingvisticii. M-am întrebat dacă nu cumva moai și textele rongorongo păstrează un fel de moștenire, un anumit tip de mesaj, din Antichitatea timpurie?

În seara de 28 decembrie 2009, eu și Katie ne-am îmbarcat într-un avion spre Miami, iar de la Miami am zburat la Santiago, în Chile. La sosirea noastră la Santiago, a doua zi de dimineață, ambasadorul și soția lui (Valentina Troni) ne-au întâmpinat la aeroport. Inițial am convenit că vom locui acasă la ei și la familia lor, dar, pentru că și alți membri ai familiei se aflau în oraș, am fost găzduiți în mod elegant în casa unui prieten, deși s-au scuzat până la exagerare pentru acest inconvenient. S-a dovedit a fi cel mai fericit inconvenient al nostru, căci prietenul lor (care a devenit în foarte scurt timp și prietenul nostru) era născut în Insula Paștelui (Rapa Nui), un artist care locuiește acum la Santiago, și, mai mult, tatăl său (care se întâmpla să se afle în vizită chiar atunci și care, lucru necunoscut nouă, avea să călătorească împreună cu noi pe Insula Paștelui) era fost guvernator al insulei.

Am petrecut câteva zile făcând excursii în Munții Anzi sau la periferiile orașului Santiago, asimilând cu nesaț informații privind tradițiile Insulei Paștelui. Eu și Katie ne pregătiserăm deja în cursul lunilor anterioare devorând și digerând toate cărțile și literatura referitoare la insulă pe care am putut pune mâna; eram hotărâți să valorificăm experiența la maximum. Deosebit de interesantă mi s-a părut colecția de sute de fotografii vechi pe care gazda noastră ne-a arătat-o, conținând multe dintre moai și alte structuri de piatră străvechi înainte de restaurările lor moderne. Printre fotografii se aflau, de asemenea, numeroase schițe și desene ce ilustrau viața pe insulă dintr-o perioadă îndepărtată. Din punct de vedere științific, o astfel de documentare este neprețuită.

În ajunul Anului Nou am participat, împreună cu Katie, la un fantastic bal mascat găzduit de mama ambasadorului (care ne-a însoțit în expediția pe Insula Paștelui, împreună cu alți prieteni și membri ai familiei). Ziua de Anul Nou a fost un moment de relaxare și tonifiere pentru zilele care urmau. Sâmbătă, 2 ianuarie, în zori, am plecat către aeroportul din Santiago, de unde am luat avionul. După ce am călătorit cinci ore deasupra maiestuosului Pacific, am aterizat pe Insula Paștelui pe la 1:00 p.m. ora locală.

Următoarele trei zile și ceva au fost nemaipomenite, nebunești și minunate. O călătorie cu covorul fermecat, după cum îi place lui Katie să spună. Revăzând în minte sau uitându-mă la miile de fotografii pe care le-am făcut, nu știu cum am putut asimila atât de mult. Am străbătut insula de la un capăt la celălalt folosindu-ne de un mic autobuz particular, sub îndrumarea unui alt fost guvernator, care se întâmpla să fie un arheolog nativ remarcabil. Statuile moai și ahu (platformele pe care au fost ridicate unele dintre moai) au fost chiar și mai incredibile și mai uimitoare decât mi-am imaginat citind despre ele sau privind fotografiile. Am învățat de-a lungul timpului că nimic nu poate înlocui lucrul adevărat — o lecție reactualizată continuu în fiecare călătorie pe care am făcut-o, fie într-o zonă nouă (așa cum era pentru mine Insula Paștelui pe atunci), fie într-un vechi teritoriu familiar (așa cum îmi par acum unele părți ale Egiptului, după atât de multe călătorii acolo). Dar nu m-au izbit numai moai, care sunt doar o parte a peisajului, a complexului primitiv al Insulei Paștelui. M-au uimit carierele de piatră din care moai au fost sculptate, numeroasele petroglife (inscripții în piatră, multe reprezentând „oameni pasăre stranii), clădirile din piatră joase și îndesate („case descoperite în satul de piatră și centrul ceremonial din Orongo, la capătul sud-vestic al insulei), piatra sferică cunoscută drept buricul lumii, peșterile naturale descoperite pe tot cuprinsul acestei insule vulcanice, chiar vechile cratere vulcanice și, desigur, inexplicabila scriere rongorongo. În multe privințe a fost prea mult de digerat în trei zile, așa că am asimilat totul, absorbind. Mi-am spus că voi încerca mai târziu să le deslușesc sensul.

Căci încercarea de a înțelege lumea îmi dă imboldul esențial. Încerc să nu accept cu grabă și necritic răspunsuri comode. Studiind așa-numitele mistere antice, am descoperit că uneori nu sunt chiar atât de misterioase, așa cum se întâmplă când informațiile sunt greșit interpretate (și, ca să o spunem direct, uneori este vorba de pur fals), în vreme ce în alte cazuri explicațiile convenționale și opiniile acceptate nu fac decât să ascundă și să pună în umbră adevăratele mistere.

De fapt mi se pare că ultima situație se petrece cel mai adesea, de exemplu, atunci când cei interesați cred că trebuie să păstreze statu quo-ul (vom analiza acest subiect în paginile care urmează). În cazul Insulei Paștelui, mi-a devenit limpede destul de repede că explicațiile arheologice standard — că insula a fost colonizată pentru prima dată acum aproximativ 1 500 de ani de polinezieni, care au ridicat moai, au sculptat petroglifele, au construit casele din piatră și, făcând aceasta, au devastat ecologic mica lor insulă, astfel încât în 1722 europenii au întâlnit o populație sărmană și sărăcită — erau fundamental greșite.

Sunt un geolog cu experiență (am susținut doctoratul în geologie și geofizică la Universitatea din Yale în 1983) și, studiind gradele variate de alterare și eroziune și nivelul de sediment acumulat în jurul moai (unele dintre cele excavate au fost îngropate de aproape 6 m de sediment), am ajuns foarte repede la convingerea că povestea clasică era cel puțin improbabilă. Nivelele superioare de sediment din jurul anumitor moai sugerau o vârstă mult mai mare decât 1 500 de ani. Și care era scopul caselor de piatră joase, îngrămădite, care se asemănau straniu de mult cu niște buncăre moderne sau adăposturi prăbușite? De ce, ocazional, ocupau indigenii peșterile naturale ale insulei? Și ce era cu poveștile despre uriașii care au locuit insula în vremurile de demult? Și, poate lucrul cel mai misterios dintre toate, care era semnificația textelor rongorongo?

Acestea sunt întrebările pe care eu și Katie ni le-am pus în timp ce exploram insula și la care nu aveam niciun răspuns. (Voi discuta despre toate aceste subiecte mai târziu în această carte.) Un lucru era sigur însă, și anume că unele dintre explicațiile convenționale nu erau foarte convingătoare. De exemplu, era sculptarea de moai, poate în aparență o parte a cultului strămoșilor, era oare doar o activitate născocită de căpetenii și lideri cu scopul de a ține populația ocupată și fericită, de a coagula elementele societății și de a evita tulburările sociale? Era scrierea rongorongo doar o imitație indignă de secol al XVIII-lea a scrisului european? Dacă lucrurile ar fi stat într-adevăr astfel, atunci textele rongorongo aveau o vechime de doar câteva secole și o semnificație foarte vagă — o încercare copilărească a „primitivilor" de pe Insula Paștelui de a-i imita pe occidentalii superiori. Dar dacă insularii erau paznicii și păstrătorii unor comori antice? Arheologii occidentali convenționali și omologii lor localnici de formație vestică înlătură cu repeziciune o astfel de idee (care, după părerea mea, înalță statutul insulei) ca fiind o simplă fantezie.

Pe lângă explorarea minunilor arheologice ale Insulei Paștelui, ne-am bucurat cât am putut de mult, în trei zile, de ambianța locală modernă și tradițională. Am avut onoarea de a-l întâlni pe guvernatorul actual. Am asistat la un spectacol de dans „tradițional" (la drept vorbind, nici nu știu cât de tradițional era, căci mare parte a culturii indigene a fost eradicată de contactul cu europenii și de atunci încoace a tot fost reconstituită pe baza unor modele polineziene de import). La masă am fost serviți cu mâncăruri din partea locului. Am închiriat o barcă cu motor și ne-am plimbat de-a lungul coastei insulare. Am reușit chiar să ajung, muiat de valurile puternice ale Pacificului, la o insuliță apropiată de coasta insulei principale. Doream să văd cu ochii mei imaculatele roci vulcanice și o peșteră străveche păstrată pe acolo.

Cât despre mine, m-am căsătorit cu Katie pe Insula Paștelui — de două ori! În după-amiaza zilei de luni, 4 ianuarie 2010, în prezența ambasadorului, a doi foști guvernatori și a celui mai bătrân indigen, ne-am unit destinele în timpul unei ceremonii civile desfășurate la biroul guvernamental chilian de pe Insula Paștelui. După aceea am plecat să vizităm și mai multe moai și situri arheologice. În seara aceea ne-am căsătorit din nou, de data aceasta într-o ceremonie tradițională locală condusă de cel mai bătrân indigen care participase și la ceremonia civilă. Am primit cu împrumut costume tradiționale împodobite cu pene. Pielea și fețele noastre au fost decorate cu vopseluri, unele făcute din mâlul și mineralele insulei, iar pe cap ni s-au pus coroane din pene. Mi s-a îngăduit să port o pelerină străveche din scoarță de copac, păstrată de cinci generații pentru astfel de ocazii. Ne-am căsătorit desculți, așa cum am visat dintotdeauna, în contact direct cu Pământul, Pământul nostru, sub cerul liber, legați de cosmos. Cum nu cunoaștem limba locală, nu am înțeles niciun cuvânt din întreaga ceremonie, dar semnificația ei a ajuns cumva la noi. După aceea a fost dată în cinstea noastră o petrecere. A fost o experiență magică. Vom fi întotdeauna recunoscători pentru ospitalitatea și inimile largi cu care am fost întâmpinați. Am avut onoarea unică de a fi fost primul cuplu căsătorit în Rapa Nui în anul 2010.

Marți dimineața, în ultima noastră zi acolo, am vizitat El Museo Antropológico Padre Sebastián Englert, unde sunt găzduite numeroase artefacte fantastice de pe insulă și, aș adăuga, întru câtva inexplicabile, inclusiv o mică statuie de femeie ciudată, cu chip de extraterestră, cioplită în bazalt. Mai târziu, cu bagajele deja făcute, am plecat la aeroport ca să prindem zborul de ora 14:00 către Santiago. Ajunși acolo, ne-am îmbarcat într-un zbor către New York, de unde, din nou, am luat un avion către Boston, Massachusetts, și am ajuns acasă la 6 ianuarie 2010.

A fost o călătorie năucitoare și rodnică. Eram fericiți, dar obosiți. Pe drumul de întoarcere în SUA, în avion, nu aveam nicio îndoială că această excursie meritase tot efortul. Katie avusese dreptate când insistase să mergem. Dar abia după ce am revenit acasă mi-am dat seama cât de valoroasă fusese de fapt. Nu numai că ne căsătoriserăm într-unul dintre cele mai exotice locuri de pe Pământ, cu o ceremonie indigenă autentică, nu numai că văzusem cu ochii mei mistere arheologice străvechi, dar cele 73 de ore petrecute pe Insula Paștelui m-au ajutat să cristalizez și să reaprind două decenii de cercetare a zorilor și apusului civilizației antice. Imaginea de ansamblu mi s-a creat la două săptămâni după întoarcerea de pe Insula Paștelui pornind de la o observație simplă, dar profundă de-a lui Katie.

Într-o seară, cu mintea încă frământată de tot ceea ce văzusem pe Insula Paștelui — și uimită de veritabilele enigme, și dezgustată de explicațiile convenționale (sau mai degrabă de nonexplicații) —, Katie mi-a sugerat să revăd un film intitulat Symbols of an Alien Sky (Talbott 2009; vezi și Talbott și Thornhill 2005). Într-o secvență a filmului se discuta opera lui Anthony L. Peratt, specialist în fizica plasmei, asociat al Laboratorului Național Los Alamos din New Mexico, interesat de petroglifele antice (Peratt 2003). Cunoșteam deja lucrările lui Peratt și îl și întâlnisem la o conferință cu mulți ani în urmă. Pe scurt (vom reveni mai târziu asupra operei sale în detaliu), Peratt observase că multe petrogrife descoperite în lume par să înregistreze forme care ar fi putut să fie văzute pe cer în cazul unei explozii solare majore — o descărcare de plasmă (particule ionizate și fenomenele electrice și magnetice asociate) — în vremurile antice. Dacă Soarele ar emite o minge uriașă de plasmă către noi, faptul ar avea consecințe dramatice pentru Pământ, inclusiv pentru viață și omenire, căci suprafața planetei ar fi literalmente prăjită de curenții electrici. Nimic de acest fel nu a fost văzut în perioada modernă, deși descărcările mici de plasmă, cunoscute drept fluxuri de masă coronală (FCM), sunt o trăsătură obișnuită a Soarelui modern. Ca geolog însă, sunt conștient că în trecut Soarele a avut perioade cu o activitate mult mai intensă, incluzând sfârșitul ultimei ere glaciare (aproximativ 9700 î.Hr.). Peratt și colegii săi postulaseră o explozie solară majoră în cele mai îndepărtate timpuri, dar nu specificaseră o dată precisă sau mai multe. De asemenea, nu luaseră în considerare un alt lucru deosebit de important.

Observația simplă, dar profundă a lui Katie, în vreme ce urmăream documentarul, a fost aceea că glifele rongorongo semănau remarcabil de mult cu petroglifele despre care Peratt credea că înregistrau descărcări și configurări ale plasmei cauzate de o explozie solară majoră văzută pe cerul antic. Ar fi putut fi oare rongorongo un text, științific dacă vreți, care să înregistreze în detaliu ceea ce se întâmplase în ceruri în vremurile îndepărtate? Erau locuitorii Insulei Paștelui de fapt păstrătorii unor cunoștințe străvechi, de mult uitate?

Am fost străfulgerat ca de plasmă. Multe indicii izolate, subiecte pe care le-am cercetat mulți ani, decenii chiar, au căzut la locul potrivit. Lucrarea mea ce trata redatarea Marelui Sfinx din Egipt (discutat în Capitolul 2) arată că această civilizație și cultură sofisticată datează cu multe mii de ani înainte decât data general acceptată de cei mai de seamă arheologi. Aceeași situație pare să fie valabilă pentru cele mai vechi statui (moai) de pe Insula Paștelui, care s-ar putea să fie cu mii de ani mai vechi decât se crede în mod convențional. La câteva luni de la vizitarea Insulei Paștelui, eu și Katie am plecat în Turcia să cercetăm situl incredibil de sofisticat și de asemenea incredibil de vechi — datează de aproximativ acum 12 000 de ani — de la Göbekli Tepe, confirmându-mi și reîntărind cercetările mele despre antichitatea îndepărtată a civilizației timpurii. Întrebarea a fost însă dintotdeauna: „Ce s-ar fi putut întâmpla cu o astfel de civilizație străveche, pierdută? De ce există așa o sărăcie de dovezi referitoare la ea?"

La câteva săptămâni de la întoarcerea noastră, îndemnat de descoperirea lui Katie, tot ceea ce am studiat de atât de mult timp s-a așezat ca piesele unui puzzle și a apărut astfel o nouă istorie a unei civilizații foarte vechi și de mult uitate. Nu este povestea unor continente pierdute sau a unor făpturi fantastice tehnologic avansate, bazată pe suprainterpretarea câtorva mituri sau legende. Aceasta este o relatare care combină dovezi ale geologiei, geofizicii, climatologiei, astrofizicii, arheologiei, mitologiei comparate și ale multor altor discipline. După cum vom vedea, catastrofele care au avut loc acum peste 10 000 de ani și care au șters de pe fața pământului această civilizație uitată par să fie pe punctul de a se petrece din nou. Mai mult, s-ar putea ca populațiile străvechi să fi știut ceva despre lume și cosmos, cunoaștere care însă s-a pierdut. Dacă putem să ne eliberăm de cătușele și preconcepțiile paradigmelor convenționale ale stării de lucruri și ale viziunii despre lume, s-ar putea să fim capabili să recâștigăm acea cunoaștere esențială.

În cartea aceasta ne vom ocupa de astfel de subiecte și de altele legate de ele. Povestea noastră ajunge în trecutul îndepărtat și continuă în viitor. Trebuie să înțelegem multiplele fire ale dovezilor care țes împreună o nouă viziune despre civilizație, istorie antică, viitorul nostru și dinamica planetei pe care trăim. Este un puzzle complex, cu adevărat măreț. Vom începe cu o piesă-cheie: Marele Sfinx.

Capitolul 2

Marele Sfinx

Trebuie să recunosc că Mena House (numit astfel în onoarea lui Menes, legendarul faraon al primei dinastii a Egiptului unit) este hotelul meu preferat din zona metropolitană a marelui Cairo. Ador ambianța de secol XIX și istoria. Pe un tărâm unde istoria te copleșește, acesta este un hotel care își spune propria istorie; este un loc unde au stat regi, prinți, președinți, capete încoronate de la Hollywood și celebrități din toate colțurile și domeniile lumii. Dar mai mult decât orice altceva, la Mena House ador priveliștea. Rezervă camera potrivită și te poți bucura de un balcon al tău ce dă spre Marea Piramidă, singura minune din Antichitate care a supraviețuit.

Mena House se află la Giza (un oraș în sine care formează o parte a modernului mare Cairo), la numai 0,5 km nord de Marea Piramidă. De îndată ce ieși pe ușă, poți cutreiera străzile veșnic aglomerate care duc spre piramide. Să fii însă pregătit pentru armata de vânzători care te vor năpădi rapid, încercând să facă negoț cu brelocurile în formă de șoim și antichități false. Dacă nu ai chef să te plimbi, poți lua unul dintre multele taxiuri, dar la fel de bine cămile și cai.

Situate altădată departe de orice așezare, piramidele din Giza au fost construite la marginea Saharei, deșert aparent nesfârșit de dune frumoase și inaccesibile care se întinde pe toată lungimea Africii de Nord. La începuturi, Mena House era o clădire regală folosită de Ismail Pașa (1830–1895), care a domnit ca chediv (vicerege) otoman al Egiptului și Sudanului din 1863 până în 1879. Aici chedivul și oaspeții săi se odihneau și se împrospătau când plecau la vânătoare în deșert sau doreau să viziteze piramidele. Desigur, astăzi piramidele se află încă la marginea Saharei (căci deșertul nu s-a mutat!), dar drumurile traversează în lung și în lat și înconjoară piramidele, care au fost încercuite cu repeziciune de cartierele moderne în expansiune ale burgheziei marelui Cairo.

Piramidele și în special Marea Piramidă și-au câștigat pe bună dreptate reputația de uimitoare minuni ale lumii antice. Perfect aliniate după punctele cardinale (Marea Piramidă este orientată către nord cu o exactitate care nu a mai putut fi echivalată până la sfârșitul secolului al XIX-lea sau începutul secolului al XX-lea) și construite din blocuri de piatră de o greutate copleșitoare cu o precizie care sfidează explicațiile simpliste, piramidele rămân o enigmă din multe puncte de vedere. Inginerii zilelor noastre și oamenii în general se întreabă cum au fost ridicate. Eu însumi am fost interesat de piramide și am scris chiar două cărți despre ele (Schoch și McNally 2003; Schoch și McNally 2005). Cu toate acestea, prima mea iubire de pe Platoul Giza este altceva, ceva din imediata apropiere: Marele Sfinx.

Eu și Sfinxul

Marele Sfinx din Egipt, poate cea mai faimoasă statuie din lume, are pentru mine o semnificație foarte specială. Eu și Sfinxul avem împreună o lungă istorie. Mai bine de 20 de ani, Sfinxul mi-a influențat și mi-a modelat viața, bântuindu-mă și vorbindu-mi. Problema vechimii Sfinxului mi-a fost pusă pentru prima dată către sfârșitul anului 1989 de „egiptologul independent" John Anthony West, cunoscut poate cel mai bine pentru studiile și pentru popularizarea operei egiptologice a filosofului și matematicianului R.A. Schwaller de Lubicz (1887–1961), precum și pentru ghidul său intitulat The Traveler’s Key to Ancient Egypt (1985). Schwaller de Lubicz sugerase, într-o manieră aproape improvizată, că Marele Sfinx a fost erodat de apă, nu de vânt sau nisip (vezi West 1993). West și-a dat seama că, dacă lucrul acesta ar fi fost adevărat, implicațiile ar fi fost profunde. Dar cine ar putea confirma natura dezagregării și eroziunii rocilor Sfinxului? Un geolog, desigur! Așa că West a pornit în căutarea unui geolog „deschis la minte" care ar fi putut să-i arunce o privire critică și obiectivă Marelui Sfinx.

Un coleg de-al meu, profesor de engleză care preda în același colegiu ca mine la sfârșitul anilor 1980, l-a întâlnit pe West pe când preda la Cairo. Știa că West căuta un geolog, așa că a aranjat lucrurile astfel încât West să țină o prelegere la universitate și ne-a invitat pe amândoi la cină. A fost suficientă o singură discuție ca să mă implic în poveste. În vara următoare eu și West am călătorit în Egipt. Am văzut pentru prima dată Sfinxul cu ochii mei la 17 iunie 1990. De atunci am revenit de multe ori, de mai multe ori decât îmi pot aminti, nu numai să cercetez Marele Sfinx, ci și să investighez alte mistere de pe tărâmul faraonilor. S-a dovedit că problema eroziunii Sfinxului era, din punctul meu de vedere, destul de simplă și clară. După numai câteva călătorii în Egipt, studierea atentă a statuii și a împrejurimilor ei și colectarea de informații seismice subterane împreună cu geologul Thomas Dobecki (despre care am discutat în acest capitol la secțiunea „Redatând Marele Sfinx, vezi Dobecki și Schoch, 1992), m-am simțit suficient de încrezător ca să-mi anunț rezultatele comunității academice și lumii în general. La adunarea anuală a Geological Society of America (GSA) din octombrie 1991 am prezentat dovada că originile Marelui Sfinx trebuie împinse cel puțin către intervalul cronologic 7000–5000 î.Hr. sau poate chiar mai înainte (teoria aceasta a fost prezentată numai după ce un rezumat științific, trimis împreună cu West, a fost acceptat ca urmare a unei evaluări profesionale pozitive; vezi Schoch și West 1991). Mi-am pledat cauza folosind analize științifice, de la compararea de profiluri de eroziune și dezagregare a rocilor din jurul Sfinxului până la istoria climatică a Egiptului. Am fost imediat bombardat de mass-media și dezaprobat vehement de arheologi și egiptologi. Viața mea n-a mai fost la fel de la acea conferință hotărâtoare. Un documentar al NBC difuzat în 1993, intitulat „The Mystery of the Sphinx, prezentat de regretatul Charlton Heston, care a descris cercetarea mea de teren în Egipt, a fost vizionat de milioane de oameni și a primit un Premiu Emmy (Proiectul Sfinx 1993; versiunea DVD disponibilă a fost reeditată și include materiale suplimentare/neesențiale). Mulți oameni mă știu sau cred că mă știu (ori, mai corect spus, știu de mine) datorită controversei pe care cercetarea mea a stârnit-o în legătură cu vârsta Sfinxului. O scriitoare și producătoare de film mi-a spus chiar că îmi cunoaște munca mai bine decât mine însumi! Chiar și așa stând lucrurile, voi spune aici povestea Marelui Sfinx și a cercetării mele despre ea (pentru mine Sfinxul a fost dintotdeauna o figură feminină) așa cum o știu. Mai întâi câteva informații legate de acest simbol al Antichității (pentru informații suplimentare privind Marele Sfinx, vezi articolele și cărțile mele listate din bibliografie).

Istoria unei enigme

Înainte de a merge mai departe, este important să înțelegem contextul Marelui Sfinx, mai ales pentru că arheologii tradiționali se bazează foarte mult pe acest context ca să dateze Sfinxul. Raționamentul lor poate fi rezumat astfel: Sfinxul este înconjurat de structuri care datează aproximativ din 2500 î.Hr., prin urmare trebuie să aparțină și el acestei perioade. Desigur, dacă te gândești puțin, lucrul acesta nu este neapărat adevărat. Gândiți-vă la Roma. Iată un oraș a cărui istorie se întinde, potrivit tradiției, până în anul 753 î.Hr. El conține multe minunății arhitecturale magnifice, statui și monumente pe o întindere temporală de peste 2 000 de ani. Închipuiți-vă că peste câteva mii de ani niște arheologi ar descoperi Coloseumul (secolul I d.Hr.) și ruinele Monumentului Național Victor Emmanuel II (începutul secolului al XX-lea). De vreme ce aceste structuri sunt relativ apropiate una de cealaltă, ar trage ei oare imediat concluzia că se încadrează în același context și, prin urmare, au aceeași vârstă?

Revenind la Egipt, Marele Sfinx este poziționat la marginea estică a Platoului Giza, cunoscut de asemenea drept Platoul Piramidelor, pe malul vestic al Nilului, vizavi de orașul Cairo. Sfinxul se află la sud-est de Marea Piramidă atribuită faraonului Khufu (Cheops², cca 2550 î.Hr.) din Dinastia a IV-a și la est de a doua piramidă, care este în general atribuită faraonului Kafre (Khaphre, Khephren, Kefren), posibil fiul sau fratele lui Khufu. Cea de-a doua piramidă este doar cu puțin mai mică decât Marea Piramidă. O a treia piramidă majoră, deși considerabil mai mică decât celelalte două, este situată tot pe Platoul Giza. Ea este atribuită faraonului Menkaura (Menkaure, Mycerinus), cel mai probabil un nepot sau un fiu al lui Khufu. Prin urmare, potrivit gândirii tradiționale egiptologice, piramidele din Giza datează toate din jurul perioadei 2500 î.Hr. Conform acelorași egiptologi, Sfinxul este în mod clar „asociat" cu piramidele, deci trebuie să fie cam de aceeași vârstă. Ei nu iau în calcul posibilitatea ca Sfinxul să fie mult mai vechi decât piramidele, ca situl să fi fost folosit și refolosit, noi structuri fiind adăugate în apropierea unora mult mai vechi. Sau, o idee și mai eretică, că piramidele însele ar fi fost greșit datate? Este important să subliniem aici că cele trei piramide de la Giza au fost corelate de diferiți cercetători, în special de Robert Bauval (vezi Bauval și Gilbert 1994; vezi și Bauval și Brophy 2011), cu centura constelației Orion (corespunzătoare zeului egiptean Osiris). Mai mult, tocmai corelația cu Orion nu poate avea legătură cu Egiptul anilor 2500 î.Hr., ci cu o perioadă mult mai timpurie — posibil să coboare către 10000–12000 î.Hr. (Bauval și Brophy 2011). Aceasta nu înseamnă a afirma că piramidele însele sunt fizic atât de vechi, ci că ele ar putea marca sau memora o perioadă foarte veche de timp. Această simplă dovadă a vechimii extreme a Platoului Giza nu poate decât să-mi încurajeze concluzia că Sfinxul este incredibil de vechi.

Sfinxul are cu adevărat o statură măreață, cu o înălțime de aproximativ 20 m și o lungime de peste 70 m (lungimea inițială a statuii este dificil de determinat din cauza reparațiilor ulterioare). El este săpat în teren solid de piatră de var și este poziționat cu fața spre est. În timpul echinocțiilor de primăvară și toamnă, Sfinxul este aliniat exact cu soarele care răsare. În aceste dimineți primele raze ale zorilor cad drept pe fața sa. Numai capul se află deasupra pământului; pentru a sculpta trupul, oamenii din vechime au trebuit să taie în stâncă, astfel că Marele Sfinx este așezat în ceea ce poartă denumirea de Șanțul Sfinxului. Chiar în fața sa, la un nivel inferior (colină mai joasă), se află Templul Sfinxului. În timp ce a fost săpat trupul Sfinxului, blocuri uriașe de mare tonaj au fost desprinse din Șanțul Sfinxului și asamblate ca Templul Sfinxului, deci Templul originar al Sfinxului este la fel de vechi ca trupul Marelui Sfinx.

Academicienii de tip tradițional ai secolului al XX-lea au atribuit Marele Sfinx faraonului Kafre, constructorul celei de-a doua piramide, la aproximativ 2500 î.Hr. În schimb, câțiva egiptologi clasici din secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea au atribuit Marele Sfinx unei perioade predinastice timpurii, întrevăzând astfel propria mea cercetare. Nu există o înregistrare antică limpede care să ne spună cine a săpat pentru prima dată Sfinxul, nici când, nici de ce. Nici măcar nu știm numele pe care egiptenii Regatului Vechi îl dădeau Sfinxului. O stelă de granit ridicată între labele Sfinxului de Tutmes al IV-lea la aproximativ 1400 î.Hr., scoasă la lumină în timpul săpăturilor din secolul al XIX-lea, includea în inscripția sa numele sau o parte din numele lui Kafre (de atunci această parte a inscripției s-a exfoliat). Ea a fost interpretată diferit ca indicând că faraonul Kafre a poruncit fie sculptarea Sfinxului, fie renovarea acestuia, așa cum a procedat Tutmes al IV-lea un mileniu mai târziu. În realitate, nu se știe clar dacă într-adevăr faraonul Kafre din cea de-a Patra Dinastie era numit pe acea stelă sau ce legătură sugera aceasta că ar fi existat între Kafre și Sfinx. Concluzia este că stela lui Tutmes al IV-lea nu oferă nicio dovadă clară care să spună când sau cine a construit Sfinxul. Așa-numita Stela Inventar, cunoscută și ca Stela fiicei lui Cheops (Khufu), pare să se refere la originile Marelui Sfinx. Deși stela actuală datează din secolul al VII-lea î.Hr., se pretinde a fi o copie a unui text din Vechiul Regat. Conform Stelei Inventar, Marele Sfinx exista deja în timpul domniei lui Khufu. Într-adevăr, lui Khufu pare să i se atribuie repararea Sfinxului, după ce acesta a fost lovit de trăsnet. Egiptologii moderni resping în general Stela Inventar ca fiind un fals dintr-o perioadă târzie.

În timpul Regatului Nou (cca 1550–1070 î.Hr.), Marele Sfinx apare uneori numit Horemakhet (Hor-emakhet, Harmakhet, Harmachis), care se poate traduce „Horus la orizont sau Ra-horakhty, tradus drept „Ra al celor două orizonturi. În timpurile medievale arabe un nume al Marelui Sfinx era Abu el-Hol (Abu al-Hol, Abou el Hôl) sau „Tatăl Groazei sau „Cel Înspăimântător. Numele Sfinx este derivat din limba greacă și inițial făcea referire la sfinxul grecesc. Cuvântul sfinx s-ar putea să derive dintr-unul grecesc ce înseamnă „a sugruma" căci, potrivit unei legende, sfinxul grec, adesea redat ca un leu înaripat cu cap de femeie, avea obiceiul să-i sugrume și să-i devoreze pe cei care nu puteau răspunde la ghicitorile lui. O altă interpretare e aceea că sfinx a derivat, probabil prin intermediul grecilor care vizitau Egiptul, din cuvântul din egipteana veche Shesep-ankh, tradus uneori ca „statuie vie sau „imagine vie, termen folosit adesea în asociere cu statuile regale în perioada Regatului Vechi.

Redatând Marele Sfinx

Am studiat multă vreme natura și anvergura trăsăturilor de dezagregare și eroziune descoperite direct pe statuie, precum și trăsăturile asemănătoare descoperite în așa-numitul Șanț al Sfinxului (după cum am mai spus, Sfinxul este plasat într-o gaură sau carieră, având trupul sub nivelul platoului din jur) și în zona subterană de dedesubtul și din jurul Sfinxului. Am analizat, de asemenea, numeroasele reparații făcute Sfinxului (dintre care unele datează din timpurile Regatului Vechi). Dacă așadar concluziile generale au rămas neschimbate din 1991, modalitatea de a gândi mi s-a rafinat de-a lungul anilor.

Pe baza analizelor geologice, inițial am calculat (cu o estimare destul de mare, recunosc) că cele mai vechi porțiuni ale Sfinxului datează aproximativ dintr-o perioadă cuprinsă între 7000 și 5000 î.Hr. La această concluzie am ajuns folosind o varietate de mijloace independente, cum ar fi corelarea dezagregărilor cu istoria climatică a zonei, calculând cantitatea de rocă erodată de pe suprafață, estimând durata acestui proces și calibrând profunzimea dezagregării subsolului din jurul și de dedesubtul Sfinxului.

Cheia în funcție de care am redatat Sfinxul este acceptarea teoriei că dezagregarea constatată pe corpul Sfinxului și în pereții Șanțului Sfinxului nu se datorează condițiilor aride de deșert existente în regiune în ultimii 4 000, 5 000 de ani. Mai degrabă, dezagregările observate au rezultat de la ploaie, precipitații și curgerea apei, iar precipitații suficiente pentru ca acest lucru să se petreacă erau disponibile numai în condițiile pre-Saharei, adică înainte de 3000 î.Hr. (Schoch 1992b și trimiterile citate acolo). Alți geologi, precum Colin Reader și David Coxill (fiecare lucrând separat de mine și, de asemenea, separat unul de celălalt; vezi Coxill 1998 și Reader 1997/1999), au coroborat analizele mele privind natura dezagregării și eroziunii, formulând concluzia că agentul declanșator a fost apa, nu vântul sau nisipul (vezi Schoch 2002; Schoch și McNally 2003). Trebuie însă să precizez că, dacă Reader, Coxill și cu mine suntem de acord că Sfinxul a fost erodat de apă și că trebuie datat într-o perioadă mai timpurie decât cea indicată în mod tradițional, nu suntem de

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Civilizația uitată. Rolul exploziilor solare în trecutul și viitorul nostru

5.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor