Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Mostenirea Zouraziei

Mostenirea Zouraziei

Citiți previzualizarea

Mostenirea Zouraziei

evaluări:
5/5 (2 evaluări)
Lungime:
262 pagini
3 ore
Editor:
Lansat:
26 apr. 2016
ISBN:
9781310807497
Format:
Carte

Descriere

Pe o furtuna apriga, Bunicul incepe sa depene povestea...
Pe Nourania, o planeta indepartata, Imparatul trage sa moara. Inainte de a se prapadi, acesta ii face o marturisire teribila fiului sau.
Naran, fiul Imparatului, primeste in dar Planeta Albastra, in schimbul Nouraniei, care urmeaza sa fie distrusa...
Zoar, trimisul imparatului pe Planeta Albastra, este silit sa lase totul in urma, mai putin Mostenirea. Insotit de familie si calauzit de Flacara Albastra, Zoar va porni in pribegie, pentru a-si cauta un alt salas, devenind intemeietorii unei noi randuieli si al unui regat unic. Pentru tinutul primit in dar, va plati insa un pret scump...

Editor:
Lansat:
26 apr. 2016
ISBN:
9781310807497
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Mostenirea Zouraziei

Cărți conex

Previzualizare carte

Mostenirea Zouraziei - A.J. Molly

A. J. Molly

Moştenirea Zouraziei

roman

2016

Cărţile digitale protejează pădurile şi mediul.

Această versiune este validată EPUB.

Ediţie digitală produsă de www.editura-virtuala.ro.

Editura Virtuala

Copyright

Moştenirea Zouraziei

Copyright ©2016 A. J. Molly - Toate drepturile rezervate

Ilustraţia şi hărţile: © 2016 Yanna Zosmer

www.facebook.com/a.j.molly.fanpage

Editura Virtuală

ISBN: 978-606-8504-55-1

Redactor: Iana Stancu

Corectura: Mihaela Sipoş

Coperta:Yanna Zosmer

Colecţia Fantastica

www.editura-virtuala.ro

Tel./Fax: (+40)769-335-237/(+40)318-178-309

E-mail: office@editura-virtuala.ro

Moştenirea Zouraziei este un roman de ficţiune. Orice asemănare cu nume, persoane, locuri, evenimente sau fapte reale sunt absolut întâmplătoare.

Toate drepturile de reproducere, integral sau parţial, prin orice mijloace, inclusiv stocarea neautorizată în sisteme de căutare sunt rezervate. Reproducerea se poate face doar cu acordul scris al autorului, cu excepţia unor scurte pasaje care pot constitui obiectul recenziilor şi prezentărilor.

Published by Ana Ioana Moldovan at Smashwords

This ebook is licensed for your personal enjoyment only. This ebook may not be re-sold or given away to other people. If you would like to share this book with another person, please purchase an additional copy for each reader. If you’re reading this book and did not purchase it, or it was not purchased for your use only, then please return to your favorite retailer and purchase your own copy. Thank you for respecting the hard work of this author.

Cu toată dragostea, soţului meu, Dragoş,

în amintirea Bunicului

1

Ploua puternic şi o rafală de vânt izbi poarta înaltă, din scânduri. Aceasta se deschise larg şi începu să lovească stâlpul din metal ce susţinea gardul. Zgomotul făcut de aceasta pătrunse şi în casă, prin geamurile vechi, cu obloane albastre.

Bunicul îşi privi nepoţii ce stăteau ciorchine în jurul lui şi le citi spaima ce le copleşise sufletele; ca să îi mai liniştească, le spuse cu blândeţe:

– Nu vă fie teamă, dragii moşului! Afară, vântul bate cu putere şi a trântit poarta.

Vocea sa blândă umplu încăperea, dar nu reuşi să alunge teama de pe chipul nepoţilor.

Copiii – trei băieţi şi două fetiţe – priveau în continuare cu ochi mari înspre bătrân. Copilele stăteau de o parte şi de alta a acestuia şi, seară de seară, el le spunea poveşti. Buclele arămii le cădeau pe umeri şi ochii albaştri le străluceau, în lumina focului din şemineu. Semănau foarte bine, ba chiar aveau trăsături aproape identice, astfel încât doar la o privire mai atentă le putea deosebi. Chiar şi hainele le erau la fel: purtau pulovere din lână, împletite cu acelaşi model, doar culoarea era diferită – una era albastră, iar cealaltă roşie – şi pantaloni din catifea albastră. Cu bărbia ridicată, ascuţită, precum cea a bătrânului, priveau atent în ochii bunicului. Ema şi Sara erau nepoatele sale şi le iubea la fel de mult ca pe mama lor. De fiecare dată când le privea, îşi vedea parcă propria fiică, ascultându-i cu nerăbdare poveştile. Elena era unicul lui copil şi o iubea nespus de mult. Când era mică, îi asculta poveştile cu aceeaşi curiozitate de care dădeau dovadă şi Ema, şi Sara. În acea seară de iarnă îşi lăsase fiicele în grija tatălui ei. Era petrecerea de sfârşit de an şi devenise o tradiţie să participe alături de soţul ei şi de alte câteva familii înrudite şi prieteni apropiaţi. Ba chiar mai mult, Elena le sugerase şi lor să îşi lase copiii în grija bunicului. Poveştile acestuia erau atât de interesante încât nu aveau cum să nu stârnească interesul copiilor.

Poarta se lovi încă o dată de stâlp. De această dată zgomotul produs fu şi mai putenic. Fetiţele se lipiră de bunicul lor, iar băieţii îl sorbeau din ochi, aşteptând un răspuns. Bătrânul se ridică din mijlocul lor.

– Am să ies până afară! le spuse el copiilor cu blândeţe, dar nu reuşi să le alunge teama ce se cuibărise deja în sufletele lor.

De frică, fetele se înghesuiră una în alta, însă băieţii nu făcură niciun gest. Priveau toţi în ochii de un albastru profund ai bătrânului şi îi înţeleseră mesajul.

Din cauza curentului, uşa se trânti în urma bunicului, după care o linişte adâncă umplu încăperea. Ema şi Sara priveau înspăimântate spre cei trei băieţi, aşteptând din partea lor cuvinte de încurajare, dar acestora le pierise glasul. După o lungă clipă de tăcere, David se ridică şi porni înspre fereastră.

David fusese mereu cel mai curios dintre toţi. Era cel mai mare dintre nepoţi, şi asta îi dădea un oarecare avantaj. Subţirel şi înalt, traversă ca o nălucă odaia şi ajunse numaidecât la fereastră. Aruncă o ocheadă afară şi apoi se întoarse spre ceilalţi.

–Veniţi şi voi! îi îndemnă, cu o voce destul de serioasă pentru un copil de doar nouă ani.

Ceilalţi doi băieţi se ridicară de pe covorul gros, din lână, şi ajunseră într-o secundă lângă David.

Sara privi lung la sora ei şi îi făcu semn să o urmeze. Ema simţi cum un fior îi străbate şira spinării, căci se credea mai în siguranţă acolo jos, pe covor, la căldura şemineului, decât în dreptul geamului, aproape de întunericul de afară. Deşi băieţii se înghesuiau deja lângă fereastră, ea simţea că ceva o împiedică să se ridice.

– Veniţi odată? Sau vă e frică? îi întrebă David provocator.

Ema nu îl plăcuse niciodată pe David. Avea faţa lunguiaţă, plină de pistrui şi părul roşcovan. Ochii îi erau mici şi negri, iar nasul cârn. Uneori, îl asemăna cu un elf din cărţile de poveşti. Dar mai presus de aspectul lui fizic, Ema îi ura caracterul. La cei şapte ani ai ei, înţelesese că David era răutăcios cu toată lumea.

– Hai să mergem şi noi! îi spuse Sara şi o luă de mână.

Fetele ajunseră în dreptul geamului şi copiii se îngrămădiră unii în alţii pentru a privi pe fereastră.

În întunericul de afară, lumina slabă a unui felinar străbătu curtea până la gard. Înveşmântat într-o pelerină, bunicul se apropie de poartă şi o închise cu grijă, apoi se întoarse şi se opri în mijlocul curţii. După ce aşeză felinarul pe pământul ud, îşi desprinse pelerina de pe umeri, o puse pe jos şi se aşeză pe ea în genunchi.

– Oare ce vrea să facă? întrebă David privind spre ceilalţi copii, dar aceştia erau prea absorbiţi de evenimentele de-afară ca să îi mai răspundă.

Stropii de ploaie cădeau din ce în ce mai mari şi mai cu putere, aşa încât copiii abia reuşeau să vadă ce face bătrânul.

Prin geamul aburit de respiraţia celor cinci copii, trupul bunicului părea o umbră. Îşi rotea braţele în aer, pentru ca apoi să le coboare împreunându-le deasupra capului său, plecat. Ema o prinse pe Sara de mână, iar aceasta ridică din umeri drept răspuns. Ceilalţi admirau fascinaţi spectacolul, însă niciunul nu îndrăznea să scoată o vorbă. În scurt timp ploaia încetă, iar bunicul se ridică şi porni spre casă.

– Să mergem la locurile noastre, spuse David împingându-l pe fratele său, apoi le aruncă o privire răutăcioasă celorlalţi copii şi râse zgomotos. Nu v-am zis eu că bătrânul e ciudat?

Ochii săi mici erau la fel de întunecaţi precum chipul schimonosit. Ema tresări la auzul acestor cuvinte. Îşi desprinse palma din cea a surorii sale şi, făcând un pas înspre vărul său, îi spuse:

– Bunicul nu e ciudat!

Sara îşi privi sora şi se miră. De foarte puţine ori Ema avea curajul să îl înfrunte pe David. Acesta se opri mirat şi, cu vocea sa piţigăiată, imitându-şi verişoara, i-o reteză:

– Eşti o proastă! O fi bunicul, dar tot e un ciudat.

La auzul propriilor vorbe, David râse în hohote şi se aruncă pe podea, tavălindu-se dintr-o parte în alta. Uşa se deschise larg şi bătrânul apăru în prag.

– Ce e atât de amuzant, copii? îi întrebă el.

Luaţi prin surprindere, aceştia îşi mutară privirea de la băiatul ce zăcea pe jos, la bărbatul din dreptul uşii. Acesta îi cercetă cu ochi mari, încruntat, apoi strânse din buze. Aştepta un răspuns, dar nimeni nu se încumeta. Doar Ema îndrăzni să se apropie şi să îl privească. Între cei doi exista o legătură profundă, doar de ei ştiută. Pentru ea, omul cu părul nins de vreme, cu ochi albaştri, expresivi, era asemenea unui erou din poveste.

Bunicul se aplecă şi o mângâie pe creştet.

– Ia spune-mi, draga mea, de ce vă distraţi voi atât de bine?

Când Ema privi adânc în ochii lui, cuvintele îi îngheţară pe buze. Bătrânul aştepta răbdător un răspuns, dar copila nu i-l oferi. Cum ar fi putut să îi spună că David, nepotul său, îl considera un ciudat?

Se întoarse spre ceilalţi, dar nu citi decât ruşine în ochii lor. Apoi privi spre David. Băieţelul stătea drept, în picioare, iar chipul îi era complet schimbat. Răutatea parcă i se evaporase din întreaga fiinţă şi părea cel mai inocent copil.

– Bunicule, am încercat doar să-i amuz, spuse acesta într-un final cu o voce atât de blândă şi de schimbată, încât nimeni nu ar fi putut să nu-l creadă. Erau aşa de speriaţi de vuietele şi trosnetele de afară, încât m-am gândit să le distrag atenţia, continuă băiatul pe acelaşi ton.

Bunicul îl ascultă şi apoi căută o încuviinţare în ochii celorlalţi copii, dar aceştia tăceau mâlc. Ema se prinse de picioarele bătrânului, căutând un refugiu, fără a mai adăuga ceva. Bătrânul îl mai privi o dată pe David şi oftă, apoi îşi îndreptă căutătura spre nepoata sa favorită şi, luând-o pe copilă în braţe, păşi spre ceilalţi. Se aşeză pe covorul vechi şi pufos şi le făcu semn nepoţilor să îl urmeze. Copiii îşi reluară locurile de o parte şi de alta a bătrânului şi aşteptau ca acesta să le vorbească.

– Dragii mei, furtuna a trecut. Niciodată să nu vă fie teamă de furtună. Bunicul are ac de cojocul ei, îi încurajă el.

Un zâmbet i se ivi pe chipul brăzdat de riduri, înseninându-i privirea, iar buzele începură să îi capete culoare. Copiii priveau unul spre celălalt şi un gând comun le străfulgeră minţile. Cu toate acestea, tăcură. Ema se uita încruntată la David; se dovedise că nici de data asta nu se înşelase în privinţa lui. Era un răutăcios şi, pe deasupra, mai şi minţise. Apoi privi spre fratele lui David. Cei doi nu semănau deloc. Alex era cuminte şi nu ieşea niciodată din vorba părinţilor săi. Şi fizic erau foarte diferiţi, Alex avea părul şaten şi ochii verzi. Chiar dacă diferenţa dintre ei era doar de un an, Alex era mult mai scund şi mai firav. Avea pielea deschisă la culoare şi fină ca a unei fete. Ema se înţelegea de minune cu el şi îl iubea la fel de mult precum îşi iubea sora. Iar faptul că David îl chinuia adesea nu făcea decât să îl îndrăgească şi mai mult.

– Sunteţi pregătiţi de poveste? îi întrebă bunicul cu o voce vioaie, care o întrerupse din visare pe Ema.

– Daaa, buniculee! îi răspunseră copiii în cor cu sclipiri de bucurie şi nerăbdare în ochi.

Data trecută, bătrânul le promisese că o să născocească cea mai frumoasă poveste. Bunicul îşi trecu mâna prin pletele sale scurte, pentru ca mai apoi palma să îi poposească pe creştet, în locul în care un început de chelie îşi făcea simţită prezenţa. Privirea i se opri asupra unui obiect din odaie şi se cufundă în gânduri. Copiii îl sorbeau din priviri, nerăbdători. Vreascurile uscate ardeau în şemineu, iar lumina flăcărilor străbătea încăperea, mângâind chipurile ascultătorilor. În această lumină, trăsăturile feţei păreau şi mai adânci şi, pierdut în negura vremii, el însuşi arăta precum un personaj de poveste. După câteva clipe, bunicul se desprinse de acea lume îndepărtată şi începu să depene frânturi din poveste.

***

Trăia odată, în vremuri de demult, un mare împărat. Împărăţia lui se afla la o mare distanţă de Planeta Albastră, pe o planetă la fel de strălucitoare ca Soarele, ce se numea Nourania. Acolo nu era niciodată întuneric, iar zilele erau calde şi senine tot timpul anului. Din Univers, Nourania părea înconjurată de un cerc alb şi luminos, care era de fapt o perdea de nori albi şi pufoşi ce străluceau în lumina Soarelui. Din acest motiv, Nourania se mai numea şi Ţara Norilor.

Împăratul Nouraniei moştenise cândva acea planetă de la strămoşii săi, cei care creaseră întregul Univers şi, odată cu Nourania, primise şi tainele ei.

Nouraniei era organizată de către împărat în cele mai mici detalii. Datorită climei calde, câmpurile erau veşnic verzi şi livezile mereu roditoare, deoarece nouranienii le cultivau cu mare pricepere. Liniştea şi pacea domneau peste tot ţinutul, căci împăratul Nouraniei era cea mai blândă şi mai înţeleaptă fiinţă, iar supuşii îl ascultau, nu pentru că le era teamă de el, ci pentru că îl iubeau.

Într-una din zile, împăratul Nouraniei îşi chemă fiul în Sala Tronului din Palatul Alb şi îi vorbi:

– Domnia mea se apropie de sfârşit, dragul meu Naran.

Ochii îi erau plini de lumină, iar chipul încadrat de pletele-i lungi şi albe îi era senin. Tânărul ascultă cuvintele tatălui său şi simţi cum un fior îi străbate tot trupul.

– Dar am crezut...

– Ştiu, fiule. Din nefericire, nu suntem nemuritori, nu cu trupul, îi spuse împăratul fiului său, citindu-i gândurile.

– Veşnicia este un dar nepreţuit. Seminţia noastră a fost binecuvântă cu multe haruri, însă nu şi cu acesta, spuse bătrânul cu privirea pierdută în depărtare, prin geamul înalt.

Naran îşi privi tatăl, copleşit de tristeţe. Trăise mereu cu credinţa că împăratul Nouraniei este nemuritor, la fel şi urmaşii lui. Chiar şi despre nouranienii care aveau o viaţă lungă, de câteva secole, crezuse acelaşi lucru.

− Nu te întrista, fiule! Aşa este scris, îl consolă acesta.

Naran îşi ridică privirea din pământ. Faţa îi strălucea la fel de tare precum veşmântul său lung, ţesut din fire de aur şi de argint.

– Şi ce voi face mai departe fără tine, tată? se întrebă cu voce tare Naran, având lacrimi în ochi.

– Vei stăpâni Universul, aşa cum l-am stăpânit şi eu, îi zise împăratul şi îl bătu pe umăr. Nu îţi va fi uşor, căci vei avea parte de tot felul de încercări. Dar îl ai alături pe înţeleptul Umilus. El te va ajuta, aşa cum a făcut şi cu mine.

– Despre ce încercări vorbeşti, tată? se miră Naran.

– Vezi tu, fiule, Nourania ne e lăsată moştenire de strămoşii noştri. Eu am luptat ca să o câştig, iar existenţa acestei planete este strâns legată de viaţa mea.

– Ce vrei să spui, tată? îl întrebă Naran şi ochii lui albaştri deveniră mari de mirare.

– După ce eu nu voi mai fi, Nourania va pieri. Cutremurele se vor abate asupra ei şi o vor distruge. Aşa este scris, îl lămuri împăratul. Nu te întrista, Naran. În schimbul Nouraniei, vei primi Planeta Albastră. Este darul meu pentru tine. Iar când o vei stăpâni întru totul, vei primi toată puterea ce mi-a fost lăsată mie, continuă bătrânul.

Naran îşi atinse bărbia şi privi gânditor pe geam spre câmpia împânzită de flori ce se zărea în depărtare. Cuvintele tatălui său îi străpunseseră inima precum o săgeată. Nu se putea obişnui nicicum cu gândul că părintele lui, împăratul cel bun şi puternic, avea să îl părăsească, iar Nourania, leagănul copilăriei sale, locul în care se vedea trăind pentru totdeauna, avea să piară. Planeta Albastră era un loc necunoscut. Existenţa acesteia nu îl înveseli, cu atât mai mult cu cât ştia că tatăl lui va pieri într-o bună zi.

Domnia împăratului Nouraniei se sfârşi într-o amiază la fel de însorită ca toate celelalte. Naran privea spre trupul rece, aşezat într-un sicriu de sticlă. Îi atinse fruntea şi rămase o clipă adâncit în gânduri. Avea să-i simtă lipsa. Închise ochii şi îşi aminti ultimele cuvinte ale acestuia: „Eu nu am să te părăsesc niciodată, fiule. Nici pe tine şi nici pe nouranieni. Energia mea va fi peste tot. Voi fi alături de tine la fiecare pas pe care îl vei face. Să domneşti cu iubire şi înţelepciune."

Naran auzi paşi în spatele său şi, după ce îşi şterse lacrimile, se întoarse.

– E timpul, împărate al Nouraniei! se auzi o voce.

Naran tresări. Nu era obişnuit să fie numit „împărat". Încuviinţă şi le făcu semn celor patru supuşi ce aşteptau la uşa Sălii Tronului. Cei patru nouranieni înalţi şi puternici luară sicriul în care îşi dormea somnul veşnic fostul împărat şi îl duseră în curtea palatului. Acolo, supuşii din toată împăraţia aveau să îşi ia rămas-bun de la cel care îi condusese atâtea veacuri.

Orele treceau în grabă şi Naran privea din odaia sa în curtea palatului. O mulţime nesfârşită de nouranieni se perinda prin faţa sicriului tatălui său. Curând, auzi o bătaie în uşă şi Umilus îşi făcu apariţia.

– Trebuie să te odihneşti, fiule, îi spuse bătrânul.

Naran îşi atinse fruntea cu palmele şi oftă.

– Nu e vreme de odihnă, Umilus, hotărî Naran cu glas şoptit şi privi spre bărbatul în veşmânt alb, cu plete lungi până la pământ.

Umilus era cel mai înţelept bătrân din Nourania şi fusese sfetnicul tatălui său. De acum înainte, avea să fie şi al lui.

Umilus privea cu blândeţe spre tânărul prinţ. Pletele lui castanii îi cădeau pe umerii puternici, acoperiţi de veşmântul turcoaz ce îi ajungea până în pământ. Naran dădu să spună ceva, dar podeaua se cutremură. Prinţul îl prinse pe Umilus de braţ şi se ţinu tare pe picioare ca să nu cadă. Cutremurul dură câteva secunde, dar fusese suficient ca Naran să înţeleagă mesajul.

– Unde e Planeta Albastră? întrebă Naran după ce urgia trecu.

Umilus se sprijini în toiagul gros, ridicându-şi privirea spre tânărul ce aştepta nerăbdător. Trebuia să îşi aleagă cu atenţie cuvintele.

– Oare nu e prea devreme, fiule? îl întrebă el.

– Ai văzut ce s-a întâmplat. Nourania se va autodistruge, iar eu nu vreau să asist neputincios la dispariţia ei.

– Prea bine! îi răspunse înţeleptul Umilus.

Îşi luă toiagul şi începu să deseneze în aer forme ciudate. Curând, între cei doi apăru o imagine ce putea fi văzută de pe ambele părţi. Acea imagine reda o parte din Univers. La milioane de ani-lumină faţă de Soare, Naran putu să vadă Planeta Albastră. Umilus atinse cu vârful toiagului Planeta Albastră ce plutea în aer asemenea unei holograme, iar imaginea anterioară fu înlocuită cu peisaje din acel ţinut îndepărtat. Naran privea cu uimire. Pentru prima oară, după multe zile de tristeţe, zâmbi.

– Voi merge cât mai curând şi voi lua în stăpânire Planeta Albastră, spuse Naran cu veselie în glas.

Umilus îl privea fără să rostească un cuvânt. Ochii lui cenuşii cercetau chipul vesel şi senin al tânărului. Ştia că Naran avea să îi dea multe bătăi de cap.

– Nu te grăbi, băiete. Nu e aşa simplu precum crezi, îl atenţionă el.

– Ce vrei să spui? Planeta Albastră îmi aparţine de drept, nu-i aşa?

– Aşa este. Tatăl tău a descoperit-o. A fost ultimul său dar pentru tine. Dar e cale lungă până acolo şi, în afară de el, nimeni nu a mai călcat vreodată pe această planetă.

– Dacă tata a izbutit să ajungă pe Planeta Albastră, voi reuşi şi eu, hotărî Naran pe un ton răspicat.

– Mai ai multe de învăţat până vei ajunge precum tatăl tău, îl mustră Umilus pe tânărul împărat.

Naran îşi plecă privirea. Greşise că se socotise asemenea tatălui său, Umilus avea dreptate: mai avea multe de aflat. Dar el putea să îl ajute, căci bătrânul era înţelept şi deţinea o putere pe care el încă nu o avea.

– Voi face precum mă sfătuieşti, se resemnă, în cele din urmă, Naran.

Înţeleptul Umilus îl îndemnă să trimită pe Planeta Albastră doi nouranieni curajoşi şi înţelepţi. Ei aveau să trăiască o perioadă acolo. Planeta Albastră era diferită faţă de Nourania şi trebuia cercetată înainte de a fi locuită. Naran îi ascultă sfatul şi trimise pe acea planetă îndepărtată un nouranian puternic şi curajos pe nume Moaz şi pe soţia sa, Elia.

Călătoria celor doi durase câteva zile, mergând cu viteza luminii, iar trupurile lor deveniseră una cu Universul, căci nouranienii erau fiinţe cu o seamă de calităţi extraordinare. Naran le dăruise o bucată dintr-o rocă preţioasă de pe Nourania care putea transmite imagini de pe acea planetă. Doar astfel, legătura dintre Nourania şi Planeta Albastră putea fi menţinută.

Moaz şi Elia se adaptară cu uşurinţă condiţiilor de pe Planeta Albastră. Îşi construiră un adăpost asemănător vechii lor locuinţe. În curând au avut şi copii. În fiecare zi, Moaz îndrepta acea rocă, pe care o denumise Piatra Magică, spre Soare, căci aşa îi poruncise Naran. În felul acesta, cei de pe Nourania puteau vedea cum decurge viaţa pe Planeta Albastră.

– E timpul să plecăm spre Planeta Albastră, îi spuse într-o zi Naran înţeleptului Umilus.

Bătrânul ascultă cu atenţie

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Mostenirea Zouraziei

5.0
2 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor