Începeți să citiți

Psalmi

Evaluări:
376 pagini2 ore

Rezumat

Iată, în cuvintele Aurei Christi, curgând abundent, din surse ascunse, fluidul vivifiant al poeziei, să nu ne temem de retorica majusculelor, al marii Poezii. (Nicolae Balotă)



Aura Christi a uimit critica de specialitate prin ample volute metaforice, calde, îndrăznețe, abordând, în câteva volume, printr-o splendidă frondă, clasicul sonet poetic și dovedind o excelentă stăpânire a limbii, a mijloacelor specifice, într-o lirică a meditației grave, adânci, exprimată în metafore, în care modernitatea și sensibilitatea secolului se confundă, cu vigoare clară, de o marcată originalitate, tumultuos și muzical aproape, într-o subtilă rezonanță eufonică, cu trimiteri, accente și imagini simbolice, cu marele torent al liricii europene de înalt nivel, de la Rimbaud și Baudelaire, la Rilke și Blaga. Și, încă odată, la Țvetaieva și Nichita Stănescu. (Nicolae Breban)



Mă auzi tu, oare, înstrăinato? Am citit poeziile tale la ceas de seară, pe o terasă, având în față colinele Ierusalimului. Eu nu sunt un bun comentator de poezie, cei care au scris despre poezia ta te-au „prins“ foarte bine, ai forță, un simț rar al tragicului și antene pentru transcendență… (Leon Volovici)



Ignorând retorica unei poezii postmoderniste intolerante, metonimice – balizându-se în criteriul retoricului, un trop ajunge, iată, să impună un model poetic – Aura Christi continuă să ofere un ospăț metaforic. Psalmul coexistă cu viziunea aspră, expresionistă. Universul și limbajul au torsiuni tragice, în narațiuni poematice deopotrivă fruste și fabuloase, cvasimitice. Moartea e o prezență familiară, ca privirea și olfacția însăși. Mitul e prezent ca joc automodelator. Calea spre mit ajunge o traversare a suferinței. (Marian Victor Buciu)



A scrie căderea apocaliptică nu e ușor. E un merit al Aurei Christi faptul de a găsi singura soluție la această cădere fatală, dată din pornire: cel care o scrie o și „oprește“, „incitând rigoarea/ celui din urmă frig“. Doar un fel de zeu al poeziei, o divinitate descoperită cu greu, conștientă de destrămarea mitului, poate să impună din nou mitul: instituirea „mai viului“ este cu putință doar datorită morții. Învierea nu e posibilă decât datorită ei. Sensul celei mai mari dintre taine se dezleagă, astfel, paradoxal, prin răsturnarea negativității generale a sensului. (...) Descoperirea făcută de poetă este că realul însuși are origine poetică (nu reală!), prin căderea în „emisfera cealaltă“, de parcă Dante însuși ar fi acum reeditat în altă semantică: „Ah, calul e fiu al pegașilor dintotdeauna“. Ființele existente își au obârșia în himere, iar realitatea ia ființă din metaforă. (...) Altă „descoperire“ poetică: întreg mitul temporal al omenirii poate fi ranversat. (…) Iată, deci, cum se poate recupera mitul într-o epocă în care toată lumea postmodernă a visat la demitizare și dez-iluzionare pentru a se apropia de realul ca atare. (Ștefania Mincu)

Citiți pe aplicația mobilă Scribd

Descărcați aplicația mobilă Scribd gratuită pentru a citi oricând, oriunde.