Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Exploratorii. Cartea a II a - Lacul Marelui Urs

Exploratorii. Cartea a II a - Lacul Marelui Urs

Citiți previzualizarea

Exploratorii. Cartea a II a - Lacul Marelui Urs

Lungime:
316 pagini
5 ore
Lansat:
30 mar. 2017
ISBN:
9786068578798
Format:
Carte

Descriere

Trei urși tineri din specii diferite – polar, brun, grizzly – își conduc existența după această lege implacabilă. Cu toții au fost separați de familiile lor pe când erau încă pui și s-au străduit să învingă dificultățile vieții în sălbăticie. Destinul îi aduce împreună, le trezește spiritul de exploratori și îi forțează să funcționeze ca o echipă pentru a-și putea continua lupta pentru supraviețuire. Un misterios pui de urs grizzly, înzestrat cu darul de a se preschimba în alte animale, devine călăuza lor în această călătorie plină de primejdii, dar și de aventuri nemaipomenite. După nenumărate peripeții, Kallik, Lusa, Toklo și Ujurak ajung la Lacul Marelui Urs. Acesta este locul sacru în care toți urșii se adună ca să celebreze Ziua Cea Mai Lungă. Dar în Lacul Marelui Urs nu se mai găsește pește, iar urșii sunt înfometați și îngrijorați. Trebuie să le dovedească spiritelor că sunt vrednici de ocrotirea lor, așa că hotărăsc să trimită un urs curajos într-o periculoasă călătorie până la îndepărtata Insulă a Labei de Urs. Vor reuși oare cei patru tovarăși să aducă înapoi peștele în Lacul Marelui Urs? Cartea cuprinde două versiuni ale hărții călătoriei puilor de urs: așa cum este văzută de oameni, cu reperele noastre geografice, și așa cum este percepută de urși. „Realismul cu care e înfățișată viața în sălbăticie îi va atrage cu siguranță pe fanii seriei Pisicile războinice.“ - Booklist „O poveste plină de suspans, care te face să «vânezi» cu nerăbdare volumul următor.“ - Publishers Weekly „Erin Hunter ne înfățișează o lume plină de frumusețe și de tandrețe, dar și de sălbăticie și de cruzime, învățându-ne să prețuim natura așa cum este ea.“ - Kirkus Reviews

Lansat:
30 mar. 2017
ISBN:
9786068578798
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Exploratorii. Cartea a II a - Lacul Marelui Urs

Cărți conex

Previzualizare carte

Exploratorii. Cartea a II a - Lacul Marelui Urs - Erin Hunter

CAPITOLUL 1

Lusa

Lusa l-a măsurat pe Toklo din priviri. Era de două ori cât ea; în luptă, prinsă sub greutatea lui, se gândise că o s-o răpună fără doar și poate. Dar în clipa aceea, văzându-l cum stă ghemuit în fața ei, nu se mai temea de el. Lumina roșiatică a soarelui se strecura printre frunze, colorând blana cafenie a lui Toklo cu pete de un roșcat arzător.

Găsise puiul rătăcit al Okăi.

„L-aș fi putut căuta toată viața fără să-l găsesc, și-a spus Lusa. „Oare m-au călăuzit spiritele?

Toklo a săgetat-o cu privirea.

― De unde știi cum mă cheamă?

― Te... te căutam, s-a bâlbâit Lusa. Am venit de hăt departe, din Valea Urșilor.

― Din Valea Urșilor? a făcut Toklo. Ce-i aia?

― E un loc în care trăiesc urșii, a explicat Lusa, ceva mai încrezătoare. Urși negri, ca mine, urși grizzly și urși polari uriași. Fețele-turtite ne dau de mâncare și ne îngrijesc când suntem bolnavi, iar alte fețe-turtite vin și se uită la noi. Mai sunt și alte animale acolo, a adăugat ea. Tigri și flamingi și animale cu un nas lung, care atârnă.

Toklo a întrerupt-o cu un pufnet de dispreț.

― Trăiai cu alte animale? a mârâit el neîncrezător. Mâncai ce-ți dădeau fețele-turtite? Urșii adevărați nu fac așa ceva. Ce fel de urs ești tu?

Lusei i s-a pus un nod în gât; Toklo părea tare mânios, iar ea nu se simțea în stare să îi țină piept într-o nouă încăierare. Dar îi promisese Okăi să îi transmită mesajul singurului ei pui care mai era în viață.

― Fețele-turtite au dus-o pe mama ta în Valea Urșilor. A... a murit acolo.

A hotărât că nu are rost să îl supere și mai tare pe Toklo spunându-i că Oka înnebunise de durere pentru că își pierduse puii și fusese așa de răvășită, încât atacase o față-turtită.

― Înainte să moară, mi-a încredințat un mesaj pentru tine. A spus...

― Nu vreau să-l aud! a izbucnit Toklo și s-a întors cu spatele.

Lusa a tresărit și a făcut un pas spre el.

― Dar am promis...

― Am spus că nu vreau să-l aud! Nu vreau să știu nimic de ursoaica aia. M-a părăsit. Nu e mama mea!

A împroșcat cuvintele cu furie și a plecat vijelios, strivind sub labe frunzele uscate. Nu s-a oprit decât sub un brad strâmb.

― Îi părea rău, a murmurat Lusa.

Nu credea că Toklo o mai aude. Fără să o privească, ursul a mârâit:

― Du-te înapoi în Valea Urșilor, de unde-ai venit!

Lusei nu îi venea să creadă. Își riscase viața ca să îl găsească și să-i transmită mesajul Okăi. Se așteptase ca Toklo să îi fie recunoscător. Poate chiar să-i devină prieten, ca să nu mai fie atât de singură. Ce făcuse de îl înfuriase atât de tare?

Nu se putea întoarce în Valea Urșilor. Sălbăticia era mai vastă decât își închipuise vreodată. Era înspăimântătoare și derutantă. Dar și captivantă. După libertatea pe care o gustase în ultimele luni cerești, nici prin cap nu-i trecea să se întoarcă în spațiul înghesuit în care doi, trei copaci țineau loc de pădure. Dar ce avea să facă Toklo dacă nu pleca? Și-a încleștat fălcile, încercând să își rețină un scâncet. Nu avea de gând să-i arate lui Toklo cât de speriată este.

Lusa s-a întors ca să se uite și la celălalt pui de urs brun, care stătea și o cerceta cu multă curiozitate. Și-a înclinat capul într-o parte, amintindu-și ce văzuse înainte de lupta ei cu Toklo. Alergase după un iepure-de-câmp, nu? Un mârâit care îi venea din burtă i-a amintit că în viața ei nu fusese mai hămesită. Alergase după un iepure-de-câmp, care se transformase într-un pui de urs.

Mama ei nu îi povestise nimic despre iepuri care se transformă în urși. De fapt, nu îi povestise nimic despre niciun fel de animal. Ce era, urs, iepure? Avea să se preschimbe iar? Lusa îl privea bănuitoare, întrebându-se unde îi dispăruseră urechile lungi.

Puiul de urs brun s-a ridicat și a venit la ea. Era mai mic decât Toklo și avea ochi blânzi și curioși.

― Pe mine mă cheamă Ujurak. Tu ești Lusa, nu?

Lusa a încuviințat din cap.

― Tu ești... urs sau iepure? a spus ea.

Ujurak a ridicat din umeri, înfoindu-și blana cafenie și strălucitoare.

― Nu știu, a recunoscut el. Pot să fiu multe. Somon, vultur... Uneori sunt pui de față-turtită.

Lusa s-a crispat. Să fie Ujurak o față-turtită dintre cele bune, cum erau cele care îi hrăneau în Valea Urșilor, sau una dintre cele periculoase, care urlau și trăgeau în urși cu vergi de metal?

― De ce-ai vrea să fii o față-turtită?

― Eu nu vreau neapărat să fiu ceva anume, a răspuns Ujurak. În afară de urs, desigur. Dar se întâmplă pur și simplu, a adăugat el, aruncându-i lui Toklo o privire vinovată. Încerc să mă controlez, dar nu prea îmi iese deocamdată.

― Adică de fapt ești urs?

Lusa și-a întins gâtul și s-a uitat cu luare-aminte. De data aceasta, Ujurak avea urechile mici și rotunde, fără îndoială; nu ca ale unui iepure.

― Așa cred, a zis Ujurak confuz. Așa sper.

Lusa s-a uitat în jur. Copacii creșteau unii lângă alții, iar la poalele lor creșteau câteva tufe cu fructe de pădure, dar nu se simțea miros de fețe-turtite sau de câini.

― Ăsta e teritoriul lui Toklo?

Puiul cel mare de urs grizzly părea suficient de puternic încât să își lase urmele de gheare pe copaci și să își apere de alți urși teritoriul de unde făcea rost de hrană.

― Nu, suntem în călătorie, a zis Ujurak, iar în ochi i s-a aprins o luminiță ca de chihlimbar. Mergem spre tărâmul în care spiritele urșilor dănțuiesc pe cer.

― Unde e asta?

Ujurak și-a privit labele. Erau, fără îndoială, labe de urs, și-a spus Lusa.

― Nu știm exact. Ne luăm după stele, a mărturisit el, înălțându-și din nou privirea. Dar trebuie să ajung acolo. Oricât ar dura.

Ceva a îmboldit-o pe Lusa să își lipească nasul de urechea moale a puiului de urs.

― O să găsiți ce căutați, sunt convinsă.

Ujurak s-a uitat adânc în ochii ei.

― Tu chiar înțelegi, nu-i așa? a întrebat el blând. Pentru că tu ai tot mers până când l-ai găsit pe Toklo.

Lusa a încuviințat din cap.

― I-am promis Okăi c-o să-l găsesc, și asta am făcut.

― Vii și tu cu noi? a întrebat Ujurak. În locul în care dănțuiesc spiritele urșilor?

Lusa s-a întrebat dacă spiritul Okăi o să fie și el acolo și dacă o să îi spună chiar ea puiului ei cât de mult îl iubește. Tare ar fi vrut să fie martoră la așa ceva! Și, oricum, nu avea unde să se ducă în altă parte. În plus, reușise să-l găsească pe Toklo, nu? Poate că Ujurak avea nevoie de ajutorul ei ca să găsească locul pe care îl căuta.

― Da, vin, s-a hotărât ea.

― Super! a făcut Ujurak, lăsându-se în patru labe.

Deși era mai mic ca vârstă decât Lusa, la trup era mai mare, așa că ursoaica a făcut un pas înapoi, ca să nu fie lovită.

― Crezi că pe Toklo o să-l deranjeze? a întrebat ea, trăgând cu ochiul la ursul brun care stătea sub brad, cu spatele la ei. Se pare că nu mă place prea tare...

Ujurak i-a urmat privirea.

― Toklo nu prea place pe nimeni. Nici măcar pe mine, a spus el în șoaptă.

Lusa l-a privit surprinsă, dar, înainte să apuce să spună ceva, Toklo s-a întors la ei, pe sub crengile subțiri ale copacilor. I-a aruncat Lusei o privire furioasă.

― Nu vrem să ne încetinești, a avertizat-o el.

Lusa cu greu și-a reținut un mârâit. Nu era călătoria lui Toklo, ci a lui Ujurak, așa că nu avea de ce să facă pe șeful cu ea. Dar s-a mulțumit să clatine ușor din cap.

― O să țin pasul cu voi, a promis ea, deși spera că se vor opri în curând să mănânce, fiindcă îi chiorăia stomacul de foame și de-abia se mai ținea pe picioare.

Toklo a clătinat din cap.

― De ce pierdem vremea aici? Trebuie să ne găsim adăpost pentru la noapte.

Fără să mai scoată o vorbă, s-a afundat în umbrele de sub copaci. Ujurak a pornit după el cu pași iuți, legănându-și ciotul de coadă.

Lusa nu s-a grăbit după ei. Chiar asta voia de fapt? Să fii urs sălbatic nu înseamnă să umbli cine știe pe unde alături de doi urși bruni, nu? Dar singura alternativă era să rămână acolo, fără ei, și se cam săturase să fie singură. „Până și urșii sălbatici au tovarăși", și-a amintit ea.

― Așteptați-mă! a strigat și a pornit în grabă, ca să îi prindă din urmă pe noii ei tovarăși.

Lusa s-a așezat într-o poziție mai comodă și a căscat de i-au trosnit fălcile. Lumina lunii se strecura printre frunze și îi preschimba labele în argint. Stătea ghemuită într-un copac, acolo unde două crengi groase se împreunau cu trunchiul și formau o adâncitură micuță, cât să încapă un ursuleț.

Știa că ar trebui să doarmă, dar o mânca blana de curiozitate și, ori de câte ori închidea ochii, entuziasmul o făcea să îi deschidă iar. Îl găsise pe Toklo și pornise într-o nouă călătorie, însă niciunul dintre ei nu știa încotro o să le fie purtați pașii.

Toklo și Ujurak se înghesuiseră într-o groapă printre rădăcinile copacului. Nici ei nu dormeau; Lusa îi auzea foindu-se și fornăind dedesubt. A auzit mârâitul gros al lui Toklo și a întins gâtul să-l audă mai bine.

― E ridicol, spunea el. Nu poate să stea cu noi.

Lusei i s-a strâns stomacul de frică. Până la urmă, Toklo chiar avea s-o părăsească?

„Nu-mi pasă! Dacă nu mă lasă să merg cu ei, o să-i urmăresc, pur și simplu."

― Ai spus că poate să vină, i-a amintit Ujurak.

― Ba nu!

― Păi nici n-ai spus că nu poate.

― Spun acum, a răspuns Toklo supărat. De ce am vrea să umble cu noi un urs negru și prost? Ai auzit ce a spus. Vine dintr-un loc în care nu trebuia să-și prindă singură prada. O hrăneau fețele-turtite și stăteau și se zgâiau la ea. Ce fel de urs e ăsta?

― Mie mi se pare interesantă, a răspuns Ujurak.

Toklo a pufnit.

― E un amărât de urs negru. O să mergem mai încet din cauza ei.

Lusa ar fi vrut să sară din copac și să îl înfrunte pe Toklo. Poate că nu se născuse ea în sălbăticie, dar se descurcase foarte bine vreme de mai multe luni cerești. Voia și ea să fie urs sălbatic, chiar dacă asta însemna să nu se mai întoarcă niciodată în Valea Urșilor, la familia ei. Iar urșii negri erau oricând mai tari decât urșii grizzly! Tatăl ei spusese că ei sunt regii pădurii.

Tocmai se pregătea să sară, când deodată a vorbit Ujurak. Avea un glas blând și părea mai matur decât înainte.

― Cred că era soarta mea s-o găsesc pe Lusa. Cred că e menirea ei să vină cu noi.

Toklo a pufnit batjocoritor.

― Oricum, dacă nu e în stare să țină pasul, n-o să mai vrea ea să stea cu noi, a continuat Ujurak. Dar eu cred că spiritele urșilor o așteaptă, așa cum ne așteaptă și pe noi.

Deasupra lor, pe când stătea ghemuită în culcușul ei și scruta bezna, încercând să îi vadă, Lusa s-a înfiorat. Oare avea dreptate Ujurak? Oare o așteptau spiritele urșilor?

Spiritele căror urși? Și de ce?

CAPITOLUL 2

Toklo

Toklo se foia neliniștit lângă Ujurak. Puiul adormise și sforăia ușor, făcând să tremure o frunză uscată lipită de nasul lui. Dar burta lui Toklo fremăta de parcă ar fi mâncat putreziciuni, și nu putea să doarmă.

„De vină e numai ursul ăla negru! Nu vreau să meargă cu noi! Invidia îl sfâșia ca o gheară. „Ujurak e prietenul meu! De ce trebuie să vină ea și să strice totul? Ar fi vrut să mârâie, dar s-a abținut. Dacă Ujurak și Lusa se plăceau așa de tare, n-aveau decât să călătorească singuri. Măcar așa n-ar mai fi trebuit să le poarte și lor de grijă.

Toklo a oftat din adâncul rărunchilor. Nu era chiar așa de simplu. Ujurak, care stătea ghemuit într-o pată de lumină, părea mic și fără apărare. Puiul era atât de nesăbuit, încât ar fi fost în stare să se arunce în brațele primejdiei fără să se gândească de două ori. Și dacă i s-ar întâmpla odată să nu se transforme în animalul potrivit? Dacă mergea mai departe împreună cu Lusa, nu aveau să supraviețuiască mai mult de câteva răsărituri de soare. Avea nevoie de cineva mai puternic, care să îl ajute.

„Și de ce trebuie să fiu eu ăla? Toklo s-a foit iar, de parcă întrebarea ar fi fost un con de pin care îi pătrundea în carne. „Nu trebuie, a zis un glas mărunt din adâncul lui. Dacă Toklo voia să rămână doar cu Ujurak, decizia era doar a lui, nimeni nu putea să îi spună ce să facă. Toklo l-a privit iar pe Ujurak. O frunză poposise pe umărul lui, aruncând o umbră micuță pe blana luminată de lună. Toklo și-a amintit de un alt pui acoperit cu frunze, dar și cu țărână și vreascuri. Răsuflarea lui fusese blândă ca lumina lunii, până când se risipise în neant, iar lângă Toklo nu mai rămăsese decât un trup rece și pustiit.

„Îmi pare rău, Tobi", a șoptit Toklo. Își privise fratele murind și îl lăsase acolo unde îl îngropase mama lor. Părăsise un pui care avea nevoie de el; nu voia să facă din nou aceeași greșeală.

Dar încă nu știa ce să facă cu Lusa. Privind sus, spre coroana copacului, Toklo zărea silueta puiului de urs negru, atârnat în căușul dintre două crengi, cu nasul vârât sub labe. Urșii negri erau slabi, toată lumea știa asta. Întotdeauna se cățărau în copaci, pentru că le era prea frică să doarmă pe pământ. Lusa era la fel de moale ca oricare dintre ei, poate chiar mai moale, pentru că le lăsase pe fețele-turtite să aibă grijă de ea.

Neliniștea a pus stăpânire pe mintea lui Toklo. Lusa venise tocmai din Valea Urșilor ca să-l caute; „A avut nevoie de curaj pentru asta", a recunoscut el fără chef. Și o cunoscuse pe mama lui.

Când a privit-o pe Lusa, Toklo a simțit umbra uriașă a Okăi deasupra ei. Nu o vedea, dar știa că e de față, aidoma feței întunecate a lunii. „De ce m-a părăsit? De ce n-a putut să aibă grijă de mine așa cum a avut grijă și de Tobi?" Toklo și-a afundat ghearele în pământ. Nu voia să se gândească la Oka. Dacă n-ar fi venit Lusa, ar fi putut s-o uite pentru totdeauna.

„Ce n-aș da să plece și să ne lase în pace! Și n-am de gând să ascult prostiile pe care vrea să mi le transmită de la mama!"

Toklo a închis ochii și s-a zvârcolit și mai tare între frunzele uscate. I-a luat mult timp până să adoarmă.

Toklo s-a ridicat din adăpostul lui dintre rădăcini și și-a scuturat blana de frunze și de ace de pin. A tras aer adânc în piept și s-a delectat cu bogăția de mirosuri a pădurii; frunze, pământ reavăn, un raton care își târșâise picioarele pe acolo în timpul nopții. Se simțea umezeală în aer, dar amenințarea ploii trecuse, iar soarele își trimitea ghearele lungi printre frunzele copacilor.

― Ce zi minunată pentru o călătorie! a exclamat Ujurak, dând buzna afară din adăpost și oprindu-se lângă Toklo. Hai să mergem!

Pentru o clipă, Toklo a sperat că Ujurak uitase de Lusa. Puteau pleca pâș-pâș și s-o lase să doarmă în copac. Dar a pufnit dezamăgit când Ujurak s-a întors și și-a sprijinit labele din față de trunchiul copacului.

― Lusa! Hei, Lusa, scularea!

― Ce?

Puiul de urs negru a ridicat capul și s-a uitat în jos, buimacă de somn. Privirea i s-a luminat când l-a văzut pe Ujurak.

― E vremea să plecăm?

S-a lăsat să alunece în jos pe trunchiul copacului și a aterizat lângă Ujurak. Pentru o clipă, Toklo și-a dorit să poată urca și el cu atâta dibăcie ca Lusa, dar și-a alungat gândul. Urșii bruni erau puternici; nu aveau nevoie să se cațere în copaci.

― Haide, a mârâit el.

A luat-o înainte prin pădure, pășind ușor și adulmecând aerul cu speranța că o să dea de vreun animal bun de mâncat. Mirosurile lucrurilor vii, verzi, îmblănite sau lucioase ca fructele de pădure pluteau primprejur, înălțându-se din pământ sau coborând din copaci. A ciulit urechile, dar orice foșnet era acoperit de mormăielile lui Ujurak și ale Lusei, care veneau în urma lui.

― Liniște! s-a răstit la ei, privind peste umăr.

O mișcare rapidă, surprinsă cu coada ochiului, l-a pus în alertă; s-a răsucit și a zărit o veveriță-de-pământ străbătând un petic descoperit de iarbă. Toklo a scos un mârâit și a pornit după ea. Ghearele întinse i-au atins coada exact când veverița se ascundea în vizuină. Urlând, Toklo s-a apucat să scurme pământul cu ghearele, împrăștiind în jur țărână și fire de iarbă până au început să îl usture ochii.

Atunci Toklo a simțit cum ghearele i se afundă în carne. A frânt gâtul veveriței cu o răsucire de labă și a scos-o din vizuină. Apoi a lăsat corpul neînsuflețit lângă labele lui Ujurak.

― Hai să mâncăm, a spus el.

În timp ce își înfigea dinții în leșul cald, a observat că Lusa stă mai departe; privea cu jind mâncarea, dar nu îndrăznea să se apropie.

― Haide, a pufnit Toklo. Poți să iei și tu.

― Mersi!

Lusa a venit cu pași iuți și s-a ghemuit lângă Ujurak, luând și ea o mușcătură.

Pentru că au împărțit toți trei veverița, niciunul dintre ei nu s-a săturat. „Dar nu contează, și-a spus Toklo. „Mai găsesc. Și-a lins sângele cald de pe bot și a pornit spre umbra unui copac, lăsându-și tovarășii să termine mâncarea pe care le-o oferise. S-a așezat mulțumit și a adulmecat aerul. Simțea pe scoarța unui copac mirosul ca de mosc al unei vulpi. Era slab, vulpea trebuia să fie departe deja. A ridicat botul și a adulmecat mai bine, simțind în gâtlej un miros nou, care anunța o pradă delicioasă. Era o căprioară! O căprioară trecuse pe acolo cu mai puțin de un răsărit de soare în urmă. Toklo s-a ridicat, inspirând mirosul de căprioară ca să își dea seama încotro trebuie să meargă. Era mândru de simțurile care îi spuneau unde să găsească mâncare și apă sau unde e pericol să dea de fețe-turtite sau de alți urși. Totul era plin de înțelesuri, fiecare povârniș din drum, fiecare culme de deal și fiecare vale, ca un glas ce-i șoptea fără cuvinte. Toklo și-a prăvălit umerii.

― E vremea să plecăm, a spus el.

― Urmați-mă, a strigat Ujurak, după care a ieșit de pe potecă și a pornit săltăreț pe un povârniș abrupt, departe de mirosul de căprioară.

― Ujurak! a strigat Toklo. Ai luat-o în direcția greșită!

Dar micuțul pui de urs brun urca mai departe povârnișul, aruncând pietre și noroi în urma lui.

Toklo a privit-o pe Lusa.

― Haide!

Nu voia ca ea să creadă că el și Ujurak nu se pun de acord asupra direcției în care ar trebui să o ia. Trebuia să o facă să înțeleagă că el și Ujurak porniseră în aceeași călătorie, în călătoria lor, nu a Lusei, iar ea se luase doar după ei. În plus, mai puteau prinde și alte căprioare.

A pornit în fugă după Ujurak, iar Lusa venea în urma lui, la o distanță mică. În timp ce urcau, în locul copacilor au început să apară treptat tufișuri și arbori pitici și apoi coasta golașă a unui munte, presărată cu stânci sparte. În crăpăturile dintre stânci creșteau fire subțiri de iarbă și câte o tufă răsucită. O adiere puternică gonea norii pe cer; stâncile aruncau umbre alungite în timp ce soarele scăpăta în zare.

― Așteptați-mă! a strigat Lusa.

Ujurak s-a oprit în capătul pantei. Privea înainte, iar vântul îi răcorea blana. Toklo a urcat și el lângă tovarășul său. În fața lui vedea valuri-valuri de munți, ca niște unduiri de iarbă înaltă, întinzându-se până dincolo de negurile orizontului. Sus, pe cer, vârfurile lor stâncoase formau o culme neîntreruptă. De o parte și de alta, povârnișurile golașe lăsau locul unor câmpii scăldate în lumina soarelui, iar umbrele norilor erau mânate de-a latul pădurilor înverzite și al câmpurilor.

S-a auzit un foșnet și un răpăit de pietricele; Lusa a ajuns lângă ei.

― Se vede întreaga lume de aici! a icnit ea.

Privea în jur cu un amestec de uluială și teamă, de parcă imensitatea priveliștii avea să o înghită. Toklo simțea și el cam același lucru: în fața nemărginirii, ei erau doar niște biete pișcături de purice. Dar și-a alungat gândul. Urșii bruni nu se speriau de munți!

― Mergem acolo jos? l-a întrebat pe Ujurak.

Puiul mai mic a clătinat din cap.

― Drumul nostru duce spre Hotarul Cerului.

― Poftim?

Toklo și-a plimbat privirea de-a lungul șirului de vârfuri stâncoase care se întindeau la orizont.

― Dar aici sus nu e pradă. N-avem unde să ne facem culcuș...

― Tot încolo trebuie să mergem, a stăruit Ujurak.

― De unde știi? a întrebat Lusa curioasă.

― Nu știu, a răspuns Ujurak. Nici măcar nu știu exact unde mergem. Dar văd semne, și ele îmi spun că dacă pornim într-acolo, spre culmi, suntem pe drumul cel bun.

Toklo a dat ochii peste cap. Urșii căutau locuri în care să fie în siguranță și în care aveau hrană din belșug. Orice altceva era o prostie. „Și atunci de ce îl urmezi?" a întrebat un glas firav din adâncul lui; Toklo s-a străduit pe cât a putut să-l ignore.

― Ce fel de semne? a stăruit Lusa.

În ochii lui Ujurak se citea uimirea.

― Ar putea fi orice... un copac, mirosul apei, felul în care crește mușchiul pe o stâncă... De fapt, nu-mi dau seama de unde știu, dar înțeleg ce am de făcut. Și mai mult decât orice, urmez Steaua Căii.

― Steaua Căii! a zis Lusa, căscând ochii de parcă i-ar fi apărut un șarpe în față. Te referi la Veghetorul Urșilor? El m-a ajutat când îl căutam pe Toklo.

Toklo de-abia s-a abținut să pufnească disprețuitor.

Ujurak s-a întors cu fața spre Hotarul Cerului.

― Chiar și când steaua nu se vede pe cer, simt că e acolo, mă trage de blană...

Glasul i-a pierit.

― Exact asta am

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Exploratorii. Cartea a II a - Lacul Marelui Urs

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor