Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Exploratorii. Cartea a III-a - Muntele de fum

Exploratorii. Cartea a III-a - Muntele de fum

Citiți previzualizarea

Exploratorii. Cartea a III-a - Muntele de fum

Lungime:
298 pages
6 hours
Lansat:
Mar 30, 2017
ISBN:
9786067960037
Format:
Carte

Descriere

~~Un nou bestseller internațional semnat de creatorii seriei „Pisicile războinice”



Trei urși tineri din specii diferite – polar, brun, grizzly – au fost separați de familiile lor pe când erau încă pui și s-au străduit să învingă dificultățile vieții în sălbăticie. Destinul îi aduce împreună pe Kallik, Lusa și Toklo și îi forțează să funcționeze ca o echipă pentru a-și putea continua lupta pentru supraviețuire.



Pe parcursul acestei aventuri nemaipomenite, li se alătură ursul alb Taqqiq și Ujurak, un misterios pui de urs grizzly înzestrat cu darul de a se preschimba în alte animale. Împreună, iau decizia de a călători spre paradisul urșilor. Acesta este locul în care pot trăi în pace, unde gheața de pe mare nu se topește, unde pădurile sunt pline de vânat și unde fețele-turtite – oamenii – nu se aventurează niciodată. Însă drumul pe care au pornit este presărat cu pericole. Un râu învolburat și apariția unor fețe-turtite dușmănoase îi îndepărtează pe călători de ținta lor. Semnele și prevestirile sunt contradictorii. Deși călătoresc împreună, fiecare urs trebuie să își urmeze propria stea. Unul dintre ei va părăsi grupul pentru totdeauna.



„Realismul cu care e înfățișată viața în sălbăticie îi va atrage cu siguranță pe fanii seriei «Pisicilor războinice».” - Booklist
 
„O poveste plină de suspans, care te face să «vânezi» cu nerăbdare volumul următor.“ - Publishers Weekly
 
„Erin Hunter ne înfățișează o lume plină de frumusețe și de tandrețe, dar și de sălbăticie și de cruzime, învățându-ne să prețuim natura așa cum este ea.“ - Kirkus Reviews



Din aceeași serie:
Exploratorii, Cartea I: Începutul aventurii
Exploratorii, Cartea a II-a: Lacul Marelui Urs

Lansat:
Mar 30, 2017
ISBN:
9786067960037
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Exploratorii. Cartea a III-a - Muntele de fum

Cărți conex

Previzualizare carte

Exploratorii. Cartea a III-a - Muntele de fum - Erin Hunter

CAPITOLUL 1

Kallik

Urcând panta pietroasă în spatele lui Toklo și al lui Ujurak, Kallik simți cum o boare ușoară îi răvășește blana, aducând cu ea mirosul apei proaspete și al unor urși ciudați. Dintre crăpăturile pietrelor se ițeau smocuri firave de iarbă, iar drumul era plin de pietricele, pe care Kallik le împingea la vale. La orizont, se putea vedea deja o lumină portocalie: noaptea se apropia de sfârșit, deși urșii nu simțeau că ar fi pornit la drum de prea mult timp.

Kallik se întoarse să vadă ce face fratele ei, Taqqiq. Acesta mergea la câțiva pași distanță, târșâindu-și labele și rostogolind pietricele la fiecare pas. Nu părea foarte încântat de această călătorie, în compania urșilor bruni. Kallik se întreba de ce fratele ei este așa de gânditor. Cândva, era suficient să-i privească fața și își dădea seama cu ușurință de starea pe care o avea. Acum, după atâtea luni, Taqqiq îi părea un străin.

În spatele lui, în partea de jos a crestei pe care urcau, Kallik văzu primele raze de soare reflectându-se în oglinda Lacului Marelui Urs. Observă și câteva mogâldețe mișcându-se pe malul acestuia. Urșii începuseră să părăsească Întâlnirea de Ziua Cea Mai Lungă, îndreptându-se către casele lor din păduri, din munți și din vastele întinderi de gheață – care se vor forma din nou acum, după ce soarele a pierdut controlul asupra cerului. Erau atât de mulți urși acolo, încât nasul fin al lui Kallik îi putea simți chiar și de la o asemenea distanță. Simțea cu ușurință izul de blană umedă și de pui murdari de noroi. Toți urșii albi pe care îi întâlnise se întorceau la Marea Topită, locul în care se născuseră Kallik și Taqqiq… locul unde mama lor, Nisa, își dăduse ultima suflare. De pe creastă, Kallik observă că urșii stăteau depărtați unii de alții, în cea mai mare parte, alegându-și cu bună știință drumuri separate, pentru a călători singuri.

Nu și Kallik. Ea nu mai era singură.

Simți cum un bot rece o împunge în coasta stângă. Kallik își întoarse capul și văzu lângă ea un pui mic de urs negru.

― E ciudat să constați că îi lași pe toți în spate, nu-i așa? spuse Lusa în șoaptă, încercând parcă să-și armonizeze vocea cu natura, nemișcată în zorii acelei zile. În lumina încă palidă, ochii ei păreau mai mari decât în realitate.

― Sper să ajungă toți, cu bine, la casele lor.

În vocea ei se citea puțină melancolie, pentru că puiul urmărea cum toți ceilalți urși negri o porniseră în direcția opusă. Își scutură blana, încercând să își alunge nostalgia:

― Dar mă bucur că te afli aici, Kallik. Mă bucur că te afli printre noi.

― Și eu… și Taqqiq, ținu Kallik să precizeze.

Lusa își întoarse privirea către celălalt pui de urs alb. Kallik făcu la fel, și observă că lui Taqqiq i se prinsese un petic de mușchi între gheare. Își răsucea nervos laba, încercând să se descotorosească de încâlceala care îi stingherea mersul, își rânjea colții și tot mormăia ceva, nemulțumit.

― Da, și tu, și Taqqiq, răspunse Lusa într-un târziu, însă Kallik simți imediat lipsa de entuziasm cu care noua ei prietenă menționase numele fratelui ei.

Se hotărî să schimbe subiectul. Spera doar ca Taqqiq să fie din nou așa cum era pe vremuri, când trăiau pe gheață, împreună cu Nisa, și el era un pui vesel și jucăuș. Dacă ar reuși să facă asta, cu siguranță că și ceilalți ar fi ceva mai prietenoși cu el.

― Nu-mi vine să cred că soarele își arată fața, spuse Kallik, înclinându-și capul și scrutând linia orizontului.

Și ea, și Lusa, porniră din nou la drum, călcând pe pietrele reci și cenușii și grăbindu-se să îi prindă din urmă pe Toklo și pe Ujurak.

― Am crezut că, după Ziua Cea Mai Lungă, și nopțile vor fi mai lungi. Abia dacă am avut timp să urmăm Steaua Căii.

― O vom mai vedea o vreme, răspunse Lusa, înălțându-și botul către steaua cea luminoasă care încă mai strălucea. Și îl avem pe Ujurak. El știe încotro ne îndreptăm.

Kallik clipi, amintindu-și de zilele călduroase, nesfârșite, în care călătorise către Lacul Marelui Urs, neștiind nici măcar pentru o clipă încotro se îndreaptă.

― Mă simt în siguranță că există cineva pe care trebuie doar să îl urmăm, remarcă ea cu glas domol. M-am simțit pierdută atât de multă vreme…

Privi în față și-i observă pe cei doi urși bruni, care se opriseră să bea apă dintr-un pârâiaș care se strecura printre pietre. Razele palide ale soarelui se reflectau în blana lor, colorând-o în nuanțe aurii.

― Dar ai făcut exact ceea ce ți-ai propus, îi aminti Lusa, grăbind pasul.

Amândouă erau însetate, după o noapte petrecută pe drum.

― Ți-ai găsit fratele, încheie Lusa.

― Da, l-am găsit, răspunse Kallik. „Cu toate că lucrurile nu s-au petrecut exact așa cum m-aș fi așteptat", gândi ea.

Toklo își roti capul, privind cele două ursoaice cum se cațără pe stânci, îndreptându-se către el. Ochii lui castanii erau lipsiți de orice expresie – de parcă nu i-ar fi păsat dacă Lusa și Kallik ar fi putut ajunge sau nu la pârâu. Kallik își dorea să știe cum să-i intre în grații. Dacă ar dovedi că-i poate fi de folos… sau dacă Toklo ar observa că Taqqiq nu este atât de rău pe cât pare.

Băgându-și laba în apă, Kallik simți răceala de gheață a pârâului. Și-ar fi dorit ca acesta să fi fost mai adânc, ca să se poată întinde și să se răcorească.

― Brrrrr! se cutremură Lusa, băgând o labă în apa curgătoare.

Sorbi câteva înghițituri, încercând să nu își ude nasul.

― E rece ca gheața!

― Ba e perfectă, spuse Kallik, băgându-și botul în apă și scuturându-și capul.

Chiar în clipa aceea își făcu apariția și Taqqiq, pe care îl stropi din cap până-n picioare.

― Taqqiq, zici că e zăpadă, nu-i așa?

― Nu prea, mormăi Taqqiq. Mi-ai spus că o să găsim zăpadă adevărată. Cum am putea ști că măcar există așa ceva în direcția asta? Cel puțin la Marea Topită știam cu certitudine că a existat, cândva, zăpadă.

― Într-o zi, și aici o să fie zăpadă, spuse Ujurak, privind către cerul roz-cenușiu, complet lipsit de nori. Vreau să spun… poate nu foarte curând. Dar știu că va ninge după ce se va termina sezonul în care peștii saltă prin apă.

― Pești care saltă prin apă? se miră Taqqiq, ridicându-și nedumerit buza superioară. Ce mai e și aia?

― Urșii negri îl numesc sezonul frunzelor, se băgă și Lusa în vorbă. Atunci când zilele sunt lungi și călduroase.

― Aha… vor să spună zilele de arșiță-pe-cer, îi explică Kallik lui Taqqiq. Va trebui să așteptăm întoarcerea cerului-de-zăpadă.

Dacă se va întoarce, bodogăni Taqqiq, curățându-și cu zgomot ghearele de pietrele golașe.

Kallik clipi, neștiind dacă fratele ei merită un răspuns.

― Ce-ar fi să ne vedem mai departe de drum? sugeră Toklo, iar Kallik simți în vocea lui o urmă de calm forțat. Lusa, mai încolo vei găsi un copac, spuse el, arătând cu privirea un copac înalt, contorsionat, crescut printre bolovani. Ai face bine să te cațeri în el și să ne spui ce vezi în depărtare.

Panta pietroasă continua și după copac, acoperită cu smocuri de iarbă galbenă și presărată din loc în loc cu niște tufe înfrunzite.

― Desigur! încuviință Lusa.

Traversă pârâul și se îndreptă către copac. Se agăță de scoarța acestuia și o vreme nu i se văzură decât ghearele. Apoi, ceilalți o priviră cum se cațără de pe o creangă pe alta.

― Uau! exclamă Kallik. Ce repede se cațără!

― Nu-i așa? răspunse Toklo, aruncându-i lui Taqqiq o privire plină de mândrie.

Taqqiq, însă, fornăi din nas:

― Trebuie să fie buni la ceva și urșii bruni – că, altfel, sunt absolut inutili.

Kallik observă imediat cum lui Toklo i se zbârlește blana de pe umeri.

― Taqqiq, încercă ea să schimbe subiectul. Simți miros de vânat? Ar fi minunat dacă am mânca ceva înainte de a porni mai departe.

Fratele ei adulmecă o vreme prin aer, ținându-și ochii mijiți.

― Poate… spuse el, pășind în susul pârâului și îndreptându-se către un tufăriș.

― Toklo, spuse Ujurak cu voce șoptită, m-aș putea transforma într-o pasăre și aș putea cerceta eu drumul.

― Știu, îi răspunse Toklo, privind către Kallik. Dar m-am gândit că Lusei îi va face plăcere să ne fie de folos cu ceva.

Kallik văzu cum ochii acestuia se îndreaptă către Taqqiq și înțelese că adevăratul motiv era că Toklo nu dorea ca fratele ei să afle că Ujurak își poate schimba înfățișarea… cel puțin, deocamdată. Kallik oftă. Nu avea de ce să obiecteze – Taqqiq nu făcuse nimic pentru a-i câștiga încrederea lui Toklo, mai ales după ce el și prietenii lui furaseră un pui de urs negru la Întâlnirea de Ziua Cea Mai Lungă. Era necesar să mai treacă ceva timp, asta era tot – dar și Taqqiq trebuia să înceteze să mai fie atât de dificil.

Toklo traversă pârâul și se îndreptă către copacul în care tocmai se cocoțase Lusa, urmat la numai câțiva pași de Ujurak. Kallik lăsă apa să îi mai răcorească labele pentru câteva clipe, înainte să se urnească și ea, cățărându-se pe stânci. Trase adânc aer în piept și, în aceeași clipă, simți în nări un iz discret. Vânat!

Ghemuindu-se, înaintă călcând ușor, amușinând întruna. Observă mai la vale o adâncitură acoperită cu iarbă înaltă, uscată. Poate că acolo se găsește ceva… ceva de mâncare.

„Dacă aș reuși să prind ceva pentru toată lumea, cred că și Toklo ar fi mulțumit!" Kallik își ținu respirația, încercând să se apropie, fără să atingă cu ghearele piatra de sub picioare. Simți cum îi chiorăie mațele de foame și cum își julește blana de pe burtă de țepii unor mărăcini. Pentru o vreme, i se păru că totul în jurul ei încremenise, la fel ca în ziua aceea, pe gheață, când Nisa așteptase ca focile să-și facă apariția prin copci.

Kallik inspiră din nou, adânc, de data aceasta reușind să recunoască mirosul: era una dintre acele păsări care își fac cuibul printre pietre. Îi putea vedea deja penajul castaniu printre firele înalte de iarbă. Pasărea încă nu îi simțise prezența, așa că ursoaica mai făcu un pas către cuibul ei.

Deodată, simți o vibrație în pietrele de sub picioare. Mârâind puternic, Taqqiq trecu val-vârtej pe lângă ea și, cu gura căscată și ghearele scoase din teacă, se aruncă asupra adânciturii pline de iarbă. Se auzi un fel de forfotă, după care pasărea țâșni dintre ierburi, împrăștiind pene în toate direcțiile. Țipă îngrozită și își luă zborul spre înaltul cerului. Disperată, Kallik privi cum prada ei se pierde în depărtare. Era o pasăre bine hrănită și, în aparență, tânără – ar fi fost cea mai bună masă din ultima vreme. Parcă i se făcuse și mai foame acum!

― Păsări idioate! exclamă Taqqiq, scuturându-și blana și ieșind dintre ierburile înalte. Salik se pricepea de minune să le prindă.

„Urși negri inofensivi și buni la prins păsări, vrei să spui", gândi Kallik cu amărăciune. Ursoaica îl învinovățea pe prietenul lui Taqqiq, Salik, de faptul că îl transformase pe fratele ei într-un monstru arogant și neprietenos. Salik se purtase de parcă ar fi fost conducătorul grupului de urși albi, tineri, care insultaseră pe toată lumea în timpul întâlnirii din Ziua Cea Mai Lungă și care încercaseră să provoace un adevărat război printre urșii negri. Nu făcuseră decât necazuri, iar Kallik fusese îngrozită atunci când aflase că unul dintre făptași era chiar fratele ei, de care se îngrijise încă din ziua în care mama lor fusese ucisă de orci, pe ghețuri.

Taqqiq se așezase între timp pe iarbă, scărpinându-se după urechi. Kallik își întoarse capul și îl văzu pe Toklo cum îi privește de lângă copac. Probabil că văzuse cum rataseră prada. Se duse la el și îi șopti:

― Îmi pare rău.

Toklo atinse absent cu laba rădăcina copacului și-i răspunse morocănos:

― Nu-i nimic.

Lusa coborâse de pe crengile de sus, făcând apoi un salt până în spatele celor doi:

― Din câte mi-am putut da seama, panta asta continuă până la o creastă, destul de departe de aici. Pe partea stângă, mi s-a părut că văd și niște copaci – de asemenea, o grămadă de urși care părăsesc lacul din spatele nostru. Mai e un urs alb la câteva lungimi de urs, în dreapta noastră, care a pornit-o cam în aceeași direcție cu noi, dar pe acolo, spuse ea, arătând cu botul către locul de unde izvora pârâul, aflat între doi bolovani uriași, sus, în dreapta.

― Un urs alb? repetă Kallik neliniștită.

Vreunul dintre prietenii lui Taqqiq se hotărâse oare să vină după ei?

― Nu cred că l-am mai văzut, îi spuse Lusa – iar Kallik înțelese că și Lusa se gândise la același lucru. Cred că e o femelă. O femelă însoțită de un pui.

― Atunci, înseamnă că nu vrem să dăm peste ei, spuse Toklo. În zona asta nu ne putem permite să împărțim prada cu nimeni. De aceea, în măsura în care se poate, ar trebui să ne ținem la distanță de alți urși.

„Va fi destul de greu să ne hrănim pe noi înșine. Suntem deja cinci urși care călătoresc împreună, gândi Kallik. „În special în condițiile în care eu și Taqqiq suntem niște vânători atât de slabi.

Era recunoscătoare pentru faptul că Toklo nu spusese asta cu voce tare, dar se temea că și el era de aceeași părere.

― Mergem mai departe, spuse Ujurak, pășind în jurul copacului.

Taqqiq îi aruncă o privire plină de suspiciune, încovoindu-și spatele. Îl urmă pe micul urs brun care începu să se cațere mai departe, pe stânci. Auzind cum lovește cu ghearele de pietre, Ujurak se întoarse și îl privi nedumerit, de parcă nu ar fi fost convins de faptul că Taqqiq rămăsese cu ei.

Kallik rămase puțin în urmă alături de Lusa. I se părea ciudat să constate că se simțea mult mai în largul ei în compania acestei mici ursoaice negre, decât în cea a propriului frate.

― Sunt sigură că lui Taqqiq nu îi trebuie decât ceva timp să se obișnuiască cu noi, spuse Kallik după o scurtă perioadă în care ursoaicele pășiseră în tăcere, una lângă alta.

Apoi se întrebă dacă nu cumva tocmai făcuse o gafă…

De undeva, din apropiere, se auzeau trilurile unei păsări, care părea să-i sfideze pentru episodul de vânătoare ratat cu puțin timp în urmă.

Lusa păru surprinsă:

― Păi, sigur, spuse ea. Vreau să spun că el a călătorit cu ăia… cu alți urși, atât de multă vreme. Probabil că le duce dorul.

Kallik călcă pe un smoc de iarbă tăioasă.

― Cum ar putea duce dorul acelor urși îngrozitori? întrebă ea. Voi sunteți o companie mult mai simpatică.

― Pun rămășag că Toklo ar fi extrem de surprins să afle că l-ai făcut „simpatic", spuse Lusa amuzată. Dar să știi că undeva, în adâncul ființei lui, el chiar este.

― La fel este și Taqqiq, ținu Kallik să adauge.

Lusa își lăsă capul în piept, evitând să o contrazică. Tot urcând panta și simțind cum razele soarelui încălzesc pietrele de pe drum, Kallik începu să aibă îndoieli. Oare era prea târziu pentru Taqqiq să se schimbe? Oare fusese o idee bună să îl convingă să vină cu ei? Sau acesta se schimbase deja prea mult ca să mai poată fi din nou fratele alături de care petrecuse atât de mult timp pe vremea când locuiau pe ghețuri?

CAPITOLUL 2

Toklo

Toklo era bucuros să se afle din nou pe drum, departe de Lacul Marelui Urs și de participanții la Întâlnire. Se simțise captiv pe malul lacului, cu atât de mulți urși prin preajmă care îi spuneau ce să facă și în ce să creadă. Singurul moment în care se simțise liber și puternic fusese acela în care înotase până la Insula Labei de Urs, ca să-i dovedească Marelui Urs că urșii bruni meritau să aibă pești în râuri și teritorii numai ale lor. Acolo se luptase cu Shoteka și ieșise învingător. Era egalul oricărui alt urs brun – nu mai avea nimic de dovedit.

Soarele se înălța pe măsură ce grupul urca pe creasta pietroasă. Nu mai întâlniseră în cale niciun copac – în afară de cel în care se cățărase Lusa – și nici nu găsiseră vreun alt pârâu. Nu aveai unde să te adăpostești de razele soarelui prin acele locuri, iar plantele erau ofilite, dacă nu uscate de tot. Dar Toklo era bucuros să se afle din nou în compania celorlalți. Chiar îi părea bine să urmeze pașii ciudatului pui cu blana castanie, Ujurak.

― Nu cred că știe încotro se îndreaptă, bombăni Taqqiq.

Toklo îl privi cu coada ochiului. În timp ce mergea, acesta își clătina umerii, ținându-și ochii întredeschiși din pricina soarelui.

― Ba da, știe, îl corectă Toklo.

Acesta era singurul tovarăș de călătorie pe care l-ar fi abandonat bucuros pe malul lacului, gândi el.

Lusa lăsă să-i scape un scurt oftat, iar Kallik îi aruncă lui Toklo acea privire care exprima nerăbdarea.

Cel puțin Kallik nu era la fel de rea ca fratele ei. Mersese toată noaptea fără să se plângă vreun moment, cu toate că avea labele pline de praf, iar blana îi devenise opacă de atâta mizerie. Nici blana lui Toklo nu era mai curată, dar culoarea maro-roșcat a acesteia cu siguranță masca murdăria.

Lusa pășea umăr la umăr cu Kallik, de parcă cele două ursoaice s-ar fi născut în același bârlog. Toklo își imagina cum sporovăiseră ele fără oprire încă din clipa în care părăsiseră Lacul Marelui Urs. Drumul fusese mult mai liniștit atunci când nu erau decât el și cu Ujurak.

― Chiar ai zburat în cer? întrebă Lusa.

― Păi… nu am zburat eu, încercă să explice Kallik. Am fost purtată de o pasăre de metal uriașă.

Lusa făcu ochii mari:

― Trebuie să fie cea mai mare pasăre din lume!

― Era un fel de animal de foc zburător, spuse Kallik. Avea același miros: mirosul arsurii și de fără-gheare.

― Și eu am văzut o mulțime de fără-gheare… adică de fețe-turtite, spuse Lusa. Fețele-turtite au fost cele care ne aduceau mâncare și care ne lăsau să trăim în Valea Urșilor.

― Și nu v-au făcut niciodată vreun rău?

― Nu, niciodată, răspunse Lusa dând din cap, după care făcu o pauză, și privirea i se întunecă.

Se uită către Toklo, iar acesta înțelese că ursoaica se gândea în acea clipă la mama lui, Oka – cea care fusese răpită de fețele-turtite, după ce aceasta o atacase pe una dintre ele.

― Ne… ne hrăneau, oferindu-ne un loc în care să putem trăi, repetă ea.

Pe Toklo îl dureau mușchii după partida de înot din ziua precedentă, în Lacul Marelui Urs. Când era în apă, i-a apărut în minte imaginea lui Oka însoțită de fratele lui mai mic, Toby, care murise înainte să ajungă la Marele Râu al Somonilor. După luni întregi în care crezuse că mama și fratele lui ar fi vrut să-l înece pentru ca spiritul lui să se unească cu spiritele lor, aceștia i-au arătat că îl iubesc și că își doresc ca el să rămână în viață. Îl salvaseră pe Toklo de la înec și îl încurajaseră să reziste până la insulă. Acum le simțea și mai tare lipsa.

Continuând să urce pieptiș și ascultând sporovăiala ursoaicelor, își coborî capul și își privi labele. Se simțea obosit, deși nu ar fi vrut niciodată ca tovarășii săi de drum să observe acest lucru, în special Taqqiq.

― Uf!

Tocmai se lovise de ursul cel alb, care stătea pe o piatră albă, mare și plată.

― Hei! mârâi Taqqiq, agitându-și ghearele. Ai grijă pe unde umbli! Urșii bruni nu sunt doar chiori, ci și proști?

Toklo făcu un pas înapoi, înghițindu-și un mârâit. În locul în care ajunseseră, pietrele formau o creastă îngustă, după care drumul continua la vale. Ujurak se așezase pe una dintre pietrele cenușii, privind peisajul care li se deschidea în față. Toklo făcu un ultim efort și i se alătură.

În vale se putea vedea un podiș plin cu pietre cenușii urmate mai încolo, către orizont, de niște fâșii verzi de iarbă. Mijindu-și ochii și privind în bătaia vântului, Toklo zări câteva lacuri mici și, mai departe, niște dungi de culoare verde-închis, probabil niște crânguri.

Ujurak își ridică botul negru și începu să adulmece vântul. Deasupra lui, un șoim se aventurase până în înaltul văzduhului, aproape de norișorii care brăzdau seninul cerului. Toklo îl surprinse pe Ujurak privind zborul păsării și se alarmă. Dacă puiul de urs s-ar fi transformat și el în șoim, pe loc, și și-ar fi luat zborul? „Te rog, nu fă asta!" îl rugă Toklo în gând. Chiar atunci, Ujurak își coborî capul, iar Toklo respiră ușurat.

În spatele lui, ceilalți urși făceau și ei ultimii pași la deal. Toklo se uită la fiecare dintre ei – un urs brun care nu era întotdeauna un urs brun, două ursoaice, una neagră, alta albă, care nu se mai opreau din vorbit și un urs alb cu gărgăuni în cap. Îl privi încă o dată pe Taqqiq, cu colțul ochiului. Ce ar putea gândi oare dacă l-ar vedea pe Ujurak transformându-se într-o pasăre, o broască sau un șoarece? Cine știe? Ar fi mult mai bine ca Taqqiq să nu afle niciodată de ce este în stare puiul.

Toklo își scutură capul ca să își limpezească gândurile, privind peisajul din vale. Cu siguranță, Ujurak încerca să citească „semnele" despre care le tot vorbise în ultima vreme. Doar una

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Exploratorii. Cartea a III-a - Muntele de fum

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor