Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Supraviețuitorii. Cartea a IV-a - Un drum primejdios

Supraviețuitorii. Cartea a IV-a - Un drum primejdios

Citiți previzualizarea

Supraviețuitorii. Cartea a IV-a - Un drum primejdios

evaluări:
4/5 (2 evaluări)
Lungime:
309 pages
8 hours
Lansat:
Mar 30, 2017
ISBN:
9786067960150
Format:
Carte

Descriere

Un nou bestseller internațional de la creatorii seriei „Pisicile războinice” Lumea nu va mai fi niciodată la fel după Marele Mârâit - așa s-ar numi un cutremur devastator văzut prin ochii unui cățel. Pământul s-a despicat pe de-a întregul și au dispărut toate labele-lungi – așa s-ar numi seminția omenească prin ochii aceluiași cățel. Hrana a devenit aproape imposibil de găsit, apa este otrăvită, iar dușmanii mișună la tot pasul. În această situație, câinii se văd nevoiți să deprindă toate aptitudinile unor supraviețuitori. A venit vremea lor să domine lumea. Norocel, un Câine Singuratic obișnuit să trăiască pe cont propriu, s-a integrat în Haita Câinilor Legați pentru a face față condițiilor dure de viață de după Marele Mârâit. Când un atac puternic îi pune în pericol nu numai pe Câinii Legați, ci și pe inamicii lor, Câinii Sălbatici, Norocel își dă seama că singura lor șansă de supraviețuire este să se unească. Tocmai această decizie îi va provoca probleme, iar în cele din urmă va fi alungat din haita unită. Cartea a IV-a prilejuiește împăcarea dintre Norocel și Alfa, conducătorul Haitei Sălbatice. Dar între ei rămâne în continuare o tensiune mocnită: Alfa lasă de înțeles că nu va fi niciodată dispus să accepte compania anumitor câini. Haita recent unită se află în căutarea unui nou cămin, cât mai îndepărtat de Tabăra Câinilor Fioroși. Câinii descoperă treptat că niciun teritoriu nu este complet lipsit de pericole. Atunci când întâlnesc un alt grup de câini care a supraviețuit Marelui Mârâit, Norocel speră ca cele două haite să se alieze. Însă, această nouă Haită, condusă de Teroare, laba dreaptă a Câinelui-Spaimă, s-ar putea să se transforme în cel mai periculos inamic pe care l-au întâlnit vreodată... „O carte plină de întâmplări palpitante și minunate.“ - Kirkus Reviews „Tinerii cititori vor găsi o mulțime de lucruri fascinante în această carte de aventuri, de la intriga palpitantă până la caracterizările fiecărui cățel în parte. O lectură ideală pentru fanii «Pisicilor războinice».” – Booklist „Să vezi lumea prin ochii unui cățel îți poate schimba viziunea asupra vieții. Acțiunea și pericolul îi vor ține pe cititori în suspans, iar finalul pe muchie de cuțit îi va determina să deschidă nerăbdători următoarea carte din serie.” - Jennifer Rummel, VOYA Din aceeași serie: Supraviețuitorii. Cartea I - Orașul pustiu Supraviețuitorii. Cartea a II-a - Dușmanul ascuns Supraviețuitorii. Cartea a III-a – Căderea întunericului

Lansat:
Mar 30, 2017
ISBN:
9786067960150
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Supraviețuitorii. Cartea a IV-a - Un drum primejdios

Cărți conex

Previzualizare carte

Supraviețuitorii. Cartea a IV-a - Un drum primejdios - Erin Hunter

negre

PROLOG

― Lasă-te păgubaș, Ham-Ham! Eu sunt câinele tău Alfa!

Scârț lătra printre gâfâieli, rostogolindu-se peste Ham-Ham, amândoi ridicând în aer nori de praf. Iarba tăiată scurt se uscase în timpul zilelor fierbinți, pârjolită de razele Câinelui-Soare, iar cățeii se hârjoneau acum peste stratul de flori multicolore plantate de labele-lungi. Acest mic teritoriu îngrădit era atât de ordonat și de ferit! O tăvăleală pe cinste era ceea ce îi lipsise.

Lovind din piciorușe, Ham-Ham reuși să se elibereze de sub greutatea lui Scârț, după care se trânti peste sora lui mai mică.

― Nu-i adevărat. Eu sunt Alfa!

― Stai că vezi tu, Ham-Ham! pufni Scârț nemulțumită.

În timp ce cățelușa încerca să îl apuce de ceafă, Ham-Ham se rostogoli odată cu surioara lui, apoi îi apucă laba din spate cu dinții de lapte.

― Au! Au! schelălăi Scârț.

― Te doare, nu-i așa? Te doare? întrebă Ham-Ham mișcându-și numai colțul buzelor, ca să nu scape din gură lăbuța lui Scârț.

― Ha!

Profitând de neatenția frățiorului ei, Scârț se răsuci și făcu un salt.

― Te-am păcălit, Ham-Ham! lătră ea.

― Vezi tu… apucă Ham-Ham să spună înainte să se ridice în picioare și să își fugărească surioara. Te prind eu, imediat, Omeg…

Deodată se opri nedumerit, alunecând cu labele pe pământ. Nările îi fremătau. „Ce e mirosul ăsta?"

Scârț dispăruse după colțul casei labelor-lungi, iar hămăielile ei se auzeau tot mai slab, dar, dintr-odată, lui Ham-Ham nu îi mai păsă de toate acestea. Izul ciudat îi înțepa neplăcut nările, făcându-l să tușească. Își dădu cu laba peste bot și își scutură capul, clipind des.

Ham-Ham strănută. Cu răsuflarea tăiată, trase aerul viciat în piept. Imediat scânci, dezgustat.

Duhnea ingrozitor. Dar ce putea să fie oare? Și unde era Cățeaua-Mamă? Descurajat și tremurând, Ham-Ham se ghemui la pământ.

„Ia stai un pic, gândi el. „Acum nu mai sunt un pui!

Ham-Ham se ridică în picioare și își scutură blănița. Mirosul era foarte puternic, iar el avea capacitatea de a distinge orice miros – mai târziu va fi cel mai bun în meseria asta! „Pot și singur să văd de unde vine putoarea asta". Ham-Ham adulmecă aerul și se luă după miros, încercând să nu mai tușească sau să mai strănute. Aerul, însă, îi ardea gâtlejul…

„Acolo! Ușa unei case a labelor-lungi stătea întredeschisă, iar Ham-Ham o deschise de tot cu botul. Aici miasma era și mai puternică și cățelușul începu să lăcrimeze. „Trebuie să cercetez în continuare ce se întâmplă. Nu mă pot întoarce…

Cu mare băgare de seamă, se strecură în casă, zornăind gheruțele pe gresie. În fața lui se afla cel mai mic pui al labelor-lungi – un pui cu părul lung și galben, prins într-o codiță. Ham-Ham o linse pe micuța femelă. Aceasta obișnuia să latre la el, rugându-l astfel să se joace împreună, dar acum nu mai făcu acest lucru.

Micuța era prinsă într-un nou joc: se urcase pe o cutie-pentru-stat și se sprijinea de turnul acela de metal lucios în care labele-lungi obișnuiesc să își depoziteze hrana. Ham-Ham strâmbă din nas și înclină capul, nedumerit.

Puiul de labe-lungi ținea ceva în mâini. După ce micuța scutură obiectul respectiv și scoase de acolo un băț, Ham-Ham auzi un zornăit sec. „Până la urmă, e doar un joc? se întrebă el. „Se distrează cu o nouă jucărie. Cred că mă pot juca și eu cu ea!

Dar bățul acela avea un iz ciudat: Ham-Ham îi distingea mirosul chiar de la distanța la care se afla. Avea un capăt roșu, de parcă ar fi fost înmuiat în sânge – și degaja o miasmă acră. Ham-Ham auzi deodată un sâsâit ciudat, ca de șarpe…

„Nu e în regulă…"

Lui Ham-Ham nici nu îi mai păsa că putea avea necazuri cu labele-lungi. Putoarea, zgomotul și bățul acela ciudat erau deja mai mult decât putea suporta cățelușul. „Oprește-te din jocul ăsta, pui de labe-lungi, oprește-te!" Dându-și capul pe spate, Ham-Ham lătră cât putu de tare.

Speriată, micuța cu părul galben scăpă jucăria din mână. Odată căzută la pământ, aceasta împrăștie în jur mai multe bețe. Ham-Ham lătră din nou, zgâriind cu gheruțele podeaua lucioasă, atât de speriat de bețigașele cu miros pătrunzător, încât nici măcar nu îndrăznea să se întoarcă cu spatele la ele. În tot acest timp, sâsâitul devenea tot mai sonor.

Fața puiului de labe-lungi se încreți de spaimă și de supărare, făcându-l pe Ham-Ham să latre cu și mai multă frenezie. Nu înțelegea exact ce se întâmplă, dar știa că trebuia să o cheme pe Cățeaua lui Mamă.

Însă, înainte ca aceasta să ajungă acolo, în cameră își făcură apariția dintr-odată niște labe-lungi mature care țipau și oftau. O femelă scoase un țipăt ascuțit și o luă în brațe pe micuța cu păr galben. Se auzeau bombăneli și, pentru o clipă, Ham-Ham se opri din lătrat, întrebându-se dacă nu cumva dăduse de necaz.

Dar labele-lungi nici măcar nu îl băgară în seamă. Masculul se repezi să deschidă piatra-clară din zid pentru ca miasma aceea oribilă, înecăcioasă, să poată ieși. Un alt mascul, mai mic decât labele-lungi mature, dar mai înalt decât micuța femelă, se așeză în genunchi lângă Ham-Ham, luându-l apoi în brațe.

Ham-Ham tremura îngrozit, însă tânărul labe-lungi nu părea supărat, ci scotea sunete liniștitoare, ținând cățelușul la piept și gâdilându-i bărbia.

― Bun băiat!

Erau sunetele pe care acesta le scotea mereu, în timp ce îl purta pe cățeluș afară din casă.

― Bun băiat!

Ajunseseră afară, iar putoarea nu se mai simțea atât de tare. Celelalte labe-lungi se adunaseră în jurul lui Ham-Ham, mângâindu-l pe cap și frământându-i urechiușele. Femela mai în vârstă o cocoloșea pe cea mică, în ciuda cuvintelor aspre pe care i le lătra la ureche și a lacrimilor care îi țâșniseră din ochi.

Ham-Ham ridică privirea către labele-lungi, ținându-și codița ferm, între picioare, dar nimeni nu îl certa pentru gălăgia pe care o făcuse mai devreme. „Bun băiat!, mârâiau acestea fără contenire. După care se auzi: „Norocos. Atât de norocos. Norocel….

Era deja prea mult. Cuprins de panică, Ham-Ham se răsuci și se zvârcoli până când masculul cel tânăr îl puse înapoi pe pământ. Simțindu-se din nou liber, cățelușul se repezi către adăpost.

Cățeaua-Mamă îl întâlni la jumătatea drumului, fluturându-și coada și privindu-l cu niște ochi strălucitori, plini de mândrie. Ham-Ham se opri brusc între picioarele din față ale acesteia, lăsându-se lins, cu multă afecțiune, pe cap.

― Bună treabă ai făcut, Ham-Ham! îi șopti aceasta. Ai alertat labele-lungi cu privire la ceva extrem de important.

― Ah, scânci el. Și eu care crezusem că vor fi cu toții supărați pe mine, ca de obicei, pentru că am lătrat. Nu și de data asta?

― Nu, îl liniști Cățeaua-Mamă spălându-i cu limba o urechiușă. Și cred că tocmai ți-au găsit și numele de câine matur: Norocel.

Ham-Ham strâmbă din nas. Nu-și putea ascunde mica dezamăgire cauzată, de fapt, de propriile așteptări.

― Eu credeam că o să fiu în stare să îmi aleg singur numele.

― Câinii Sălbatici procedează în felul acesta, îi spuse Cățeaua-Mamă pe un ton dojenitor. Și mai există unii Câini Legați care nu acceptă ca labele-lungi să îi numească cum vor ele. Însă numele pe care tocmai ți l-au dat este frumos – ar trebui să te mândrești cu el.

― Norocel… rosti Ham-Ham ca pentru sine.

Aruncă o ultimă privire către labele-lungi, dar acestea se retrăgeau deja în casă, închizând ușa după ele.

― Norocel…

Cățeaua-Mamă îl împunse ușor cu botul:

― E un nume bun, Ham-Ham… Fulger a fost norocos atunci când Câinii-Cer l-au salvat, iar despre Câinele-Pădure s-a spus dintotdeauna că e norocos.

În vocea Cățelei-Mamă se simțea un ton amuzat.

― Este un nume care te va feri de necazuri, micuțule – și am un presentiment că vei avea nevoie de asta. Privește-l ca pe un dar primit din partea Câinelui-Pădure.

Vorbele acestea îl făcură pe Ham-Ham să își umfle pieptul de mândrie.

― Norocel, rosti el lingându-se pe bot, încercând parcă să simtă gustul noului său nume. De acord. Dacă vine din partea Câinelui-Pădure, trebuie să fie un nume important.

Cățeaua-Mamă izbucni în râs și îl împinse pe Ham-Ham către adăpostul în care obișnuia să doarmă, împreună cu frățiorii lui. Soarele coborât către orizont lumina pereții, iar Ham-Ham simțea deja cum îl cuprinde toropeala. Fusese o zi obositoare, iar cățelușului i se făcuse dor de blănițele moi pentru dormit primite de la labele-lungi.

Un cămin… căldură… iar acum Ham-Ham își primise și numele de câine matur. Labele-lungi erau bune cu el. Dintotdeauna fuseseră așa. Da, știa că poate să aibă încredere în ele.

„Eu sunt Norocel, gândi Ham-Ham, ghemuindu-se somnoros lângă Cățeaua-Mamă, în vreme ce aceasta se făcea comodă la umbra răcoroasă a adăpostului. „Sper să fiu norocos întotdeauna…

CAPITOLUL UNU

Fugind, Norocel simțea cum labele sale izbesc pământul de la rădăcina copacilor. Razele soarelui aruncau peste crengile de deasupra lui pete de culoarea bronzului și frunzele căzute pe pământ străluceau sub puterea lor. Puțin mai în față, Norocel zări spatele Fiorosului, tovarășul lui de Haită – care alerga prin pădure, ca și el.

Norocel grăbi pasul, încordându-și mușchii ca să țină ritmul. Undeva în spatele lui, alerga și tânăra Limbuța, iar el trebuia să se asigure că aceasta nu va rămâne în urmă, pentru că nu voia să încetinească din cauza ei. Cu inima zvâcnind, cu limba scoasă gustând aerul tare al sezonului Frunzelor Ruginii, Norocel își dădea seama că devenise mai puternic și mai rapid decât fusese vreodată în toate călătoriile făcute pe cer de Cățeaua-Lună. Se simțea de parcă ar fi putut alerga la nesfârșit.

„E bine să te afli în sălbăticie, gândi el privind cum poteca abruptă strălucea sub razele de soare. „E ceva foarte diferit de tot ce am trăit înainte, pe străzi – dar e o viață frumoasă….

Cândva ar fi mârâit neîncrezător dacă cineva i-ar fi spus că va trece printr-o asemenea transformare. Iubise zilele în care fusese un Câine Singuratic, bătând la pas străzile orașului și căutând resturi de mâncare aruncate de labele-lungi. Odată fusese extrem de mândru că reușise să șterpelească un pui bătrân, pe jumătate mâncat, din lada de gunoi a unei Case a Hranei.

„Iar acum, iată-mă! Departe de străzi, sub privirea Câinelui-Pădure, folosindu-mi toate simțurile ca să vânez cea mai rapidă pradă."

Făcând un salt peste trunchiul prăbușit al unui copac, Norocel simți cum îl cuprinde un sentiment sălbatic de mândrie. Nu cu mult timp în urmă, fusese obligat să accepte rolul de Omega, drept pedeapsă pentru că se alăturase Haitei ca spion al surorii lui mai mici, Bella, și al Câinilor Legați pe care aceasta îi călăuzise în afara orașului distrus al labelor-lungi. Urâse poziția de Omega, însă trebuia să recunoască faptul că retrogradarea îl învățase o mulțime de lucruri despre loialitate și umilință – și despre cum te simțeai pe cea mai de jos treaptă la care putea ajunge un câine. Experiența făcuse din el un câine mai viteaz. În plus, acum aprecia noua sa poziție în ierarhia Haitei la adevărata ei valoare. Atribuirea rolului de Omega fusese un șoc și o schimbare prea bruscă – de la poziția de vânător apreciat și de câine aflat în serviciul de patrulare.

Bineînțeles, fiecare Haită are nevoie de un Omega, care să aducă și să care tot felul de lucruri – să facă, în general, toate treburile murdare și neplăcute. Norocel știa că rolul în sine este important.

Doar că nu avea de gând să îl mai joace vreodată.

Acum că Haita călătorea, nu mai era așa nevoie de câini pentru serviciul de patrulare, ci de mai mulți vânători, care să poată hrăni atât de multe guri. Norocel muncise din greu ca să avanseze în ierarhie și acționase cu hotărâre. Dusese la îndeplinire toate sarcinile degradante care îi fuseseră impuse, dar crezuse în șansele lui, folosindu-și dreptul de a face dovada propriilor aptitudini, provocând alți câini la lupte rituale. Încă simțea un ghimpe în inimă din pricina primei înfrângeri – cea suferită în fața lui Trosc, vânătorul cu blana alb-cenușie –, dar în cele din urmă reușise să obțină o primă victorie. Acum era și el vânător – o funcție înaltă, apreciată și respectată în ierarhia Haitei. Căuta din nou pradă, pe care trebuia să o aducă în ultima Tabără în care se stabilise Haita în pădure.

Defileul îngust nu era un cămin la fel de bun ca fosta lor Tabără. Aceea rămăsese mult în urmă, de cealaltă parte a crestei albe, plasată la adăpostul unui deal scund, care se continua cu o pajiște presărată cu flori. Dar, deocamdată, valea împădurită era un loc suficient de sigur pentru ca membrii Haitei să ia o pauză, la o distanță confortabilă de Câinii Fioroși, care îi amenințaseră.

Această pădure părea puțin neobișnuită, însă Norocel era fericit să se bazeze pe propriile instincte și pe credința ce i-o purta Câinelui-Pădure. Atacul Lamei forțase Haita să se mute din nou, și lucrul acesta îi rănise mândria. Dar, în același timp, Norocel se bucura de schimbare. În timpul ultimelor călătorii ale Câinelui-Soare, viața se arătase generoasă cu membrii Haitei, iar Norocel și-ar fi dorit ca această situație să dureze cât mai mult.

― Norocel!

Fiorosul, câinele uriaș cu blana cafenie, își întorsese capul ca să-și latre tovarășul de vânătoare.

― Ține minte, păstrează-ți mirosul în alertă, în cazul în care Lamă și ceilalți din Haita ei vor apărea.

― Nu-ți face griji!

Norocel nu avea cum să o uite pe șefa crudă a Câinilor Fioroși. Amintindu-și fața ei rânjită și arogantă, simți cum i se zbârlește blana de pe ceafă. Norocel adulmecă aerul rece al pădurii, încercând să depisteze prezența inamicului, dar nu simți decât mirosul frunzelor putrede, al apei curgătoare și al creaturilor mărunte care își găsiseră sălaș la adăpostul copacilor.

„Lamă nu se va apropia de Haită atâta vreme cât eu voi fi aici ca s-o opresc…"

― Perfect. Fii în continuare vigilent și asigură-te că și ceilalți fac același lucru, spuse Fiorosul rotindu-și capul uriaș și scrutând pădurea din jur. Alfa e sigur că Lamă se va întoarce ca să se răzbune.

― Cred că Alfa are dreptate, răspunse Norocel grăbind pasul și alergând, în cele din urmă, umăr la umăr cu Fiorosul. Aproape am ajuns la terenul de vânătoare.

Alfa, lupul-câine, insistase ca Fiorosul să îl însoțească pe Norocel la prima sa partidă de vânătoare. Norocel era destul de sigur că ordinul fusese dat pentru ca șansele de reușită să fie mai mari – și nu ca un semn al neîncrederii pe care liderul Haitei ar avea-o încă față de fostul câine de oraș. Ciudat că lui Alfa îi păsa de viața lui, după toate tensiunile care avuseseră loc între ei, însă Norocel și lupul-câine păreau să fi ajuns oarecum la pace.

Cel puțin pentru moment.

Norocel nu credea că va ajunge vreodată să aibă încredere deplină în Alfa, dar nu era un gând pe care i l-ar fi împărtășit Fiorosului. Acesta era al treilea câine din ierarhia Haitei – după Dulce, care ocupa funcția de Beta – și fusese dintotdeauna loial până la sacrificiu conducătorului său.

― Norocel!

Hămăitul vesel venea dinspre un smoc de iarbă aflat în stânga lui: era nimeni alta decât Limbuța.

― Ai reușit să te ții după noi, constată Norocel amuzat. Bravo ție!

Tânăra cățea din Haita Câinilor Fioroși se umflă în pene, înălțându-și capul. Mândria pe care o simțea Norocel pentru ea era mereu întinată de niște presimțiri ciudate. Cu toate că era încă tânără, faptul că Limbuța aparținea rasei dușmanilor lor se vădea în mușchii ei dezvoltați, în blana lucioasă și în fălcile puternice, înzestrate cu dinți ascuțiți. Câțiva dintre ceilalți câini erau încă neliniștiți de faptul că un Câine Fioros fusese primit în sânul Haitei lor. Le era greu să accepte asta.

„Niște proști. Limbuța e la fel de fioroasă ca un iepure."

― Fii cu ochii în patru, Limbuțo, îi spuse Norocel tinerei cățele. Și nu uita că am pornit în căutarea unui iepure alb. Săgeată a jurat că a văzut unul prin desișul de aici.

― De ce trebuie neapărat să fie un iepure alb? se încruntă Limbuța. Simt aici mirosul mai multor animale.

Răspunsul Limbuței îl nedumeri pe Norocel, însă acesta încercă să îi explice pe un ton cât mai vesel:

― Alfa insistă să avem un iepure alb ca neaua pentru Ceremonia Numirii.

Limbuța lăsă capul în piept, simțind cum își pierde toată energia.

― A… pentru Zvârcolici și Năsuc. Sunt sigură că va fi ceva extraordinar, spuse ea, după care adăugă pe un ton în care se putea citi o umbră de nemulțumire: nu că eu aș ști ceva despre Numirile astea.

― Nici eu nu știu, o împunse Norocel, vesel, cu botul. Pentru mine nu s-a organizat nicio Ceremonie a Numirii, Limbuțo.

― Pe cuvânt? se miră ea ridicând capul, puțin mai încrezătoare.

― Pe cuvânt. Nici măcar nu-mi amintesc cum mi-am căpătat numele. Uneori mă mai cuprinde câte o amintire vagă, dar…

Norocel dădu din umeri.

― Îmi amintesc de un pui de labe-lungi, cu părul galben strâns într-o coadă. Și îmi amintesc de faptul că puiul acesta era în pericol. Mai țin minte că reușisem să o mulțumesc cu ceva pe Cățeaua mea Mamă. Aud și o voce care îmi spune „Norocel"…, dar amintirea se estompează chiar în clipa în care am impresia că am regăsit-o, asemenea unei prăzi care îți tot scapă din gheare.

Limbuța râse cu o voce groasă, care îi aminti lui Norocel cât de repede creștea tânăra lui prietenă.

― Cel puțin acum știu că nu sunt singura în această situație.

― Dar nu e ceva prin care trebuie să treacă toți câinii, îi aminti Norocel. Gândește-te, numai, la Câinii Legați.

Limbuța pufni zâmbind:

― Da, ei nu știu să facă nimic așa cum trebuie.

„Sărmana Limbuța. Încearcă să facă pe viteaza, dar eu știu că e disperată să își capete numele de câine adult, asemenea tuturor celorlalți", își spuse Norocel în sinea lui. Străduindu-se să nu arate cât era de supărat pe Alfa pentru situația creată, îi dădu cățelușei un ghiont.

― O să ai parte și tu de o Ceremonie a Numirii, nu-ți face griji.

― Sper să fie așa, spuse Limbuța încruntându-se. De ce nu mă lasă Alfa să capăt acum un nume?

― Să vă spun cum mi-am găsit eu numele? se auzi deodată vocea Fiorosului, care se așezase din nou lângă Norocel.

― Dă-i drumul, îi răspunse Norocel, bucuros că exista o poveste care să distragă atenția Limbuței, făcând-o să uite de problema ei – cu toate că povestea însăși implica o Ceremonie de Numire.

Tânăra cățelușă părea, însă, nerăbdătoare să o asculte.

― Care a fost numele tău de pui? întrebă ea.

― Melc! lătră Fiorosul amuzat.

― Melc? îl privi Limbuța cu neîncredere.

― Pe cuvânt, o asigură Fiorosul. Cățeaua mea Mamă mi-a zis Melc pentru că îmi plăceau foarte mult melcii. Îmi petreceam toată ziua căutându-i, rostogolindu-i și băgându-mi nasul în căsuțele lor.

― Puah! exclamă Limbuța cutremurându-se.

― Taci, Limbuțo! o mustră Norocel, cu toate că și lui îi era silă.

Fiorosul adăugă, mârâind amuzat:

― Obișnuiam să ador melcii. Și acum mă bucur dacă dau peste vreunul. Desigur, nu puteam rămâne Melc pentru totdeauna, așa că, la scurtă vreme după ce mi-au crescut dinții, am fost rugat de membrii Haitei să-mi aleg numele adevărat.

― Și cum l-ai ales? se interesă Limbuța, cu un dram de invidie în voce.

― Știam că, pentru un câine atât de mare, eram rapid. Am știut asta încă din ziua în care am învățat să alerg. Puteam să alerg aproape la fel de repede ca Fulger, râse Fiorosul amintindu-și. Sau cel puțin așa credeam pe vremea când eram tânăr și înfumurat. Îl priveam pe Fulger pe cer și mă gândeam că arată asemenea unei dungi de foc – și atunci mi-am dat seama. Am înțeles imediat că numele meu adevărat era Fiorosul. Nu credeți că mi se potrivește?

Norocel încuviință cu un mârâit, amuzat de felul în care uriașul câine se mândrea cu numele său.

― Ți se potrivește. Deci așa se desfășoară o Ceremonie a Numirii? Câinii înșiși aleg cine și ce sunt?

Fiorosul încuviință:

― Da. Numele definește caracterul unui câine. Iată de ce este atât de important. E vital pentru un câine să își găsească numele potrivit, deoarece acesta îl va caracteriza pentru tot restul vieții.

― Îmi place ideea, șopti Norocel.

― Și mie, adăugă Limbuța necăjită.

Norocel îi linse, afectuos, o ureche.

― Eu am fost mereu un Câine Singuratic și de aceea nu am avut o Haită care să mă învețe cum să îmi aleg numele. Dar dacă un câine face deja parte dintr-o Haită, cred că e bine pentru acesta să poată alege cine vrea să fie în Haita respectivă.

― Exact, încuviință Fiorosul. Un câine devine un membru adevărat al Haitei atunci când își alege numele. Sau o cățea, adăugă el privind-o cu blândețe pe Limbuța.

― Pare ceva mai firesc decât să așteptăm ca labele-lungi să ne dea un nume, spuse Norocel cu jumătate de voce, simțind o urmă de regret pentru felul în care își căpătase numele.

― Mult mai firesc! aprobă Fiorosul. Este… priviți! Acolo!

O umbră trecu fulgerător prin vegetația joasă din fața lor. O nălucă pământie, nu albă, dar cu siguranță era vorba despre…

― Un iepure! hămăi Limbuța.

Tânăra cățea din Haita Câinilor Fioroși țâșni pe urmele creaturii, lătrând încontinuu.

― Limbuța! strigă Norocel pornind după ea și împungându-i blana cu botul. Liniște!

Limbuța se opri brusc, împrăștiind prin aer o mulțime de frunze aurii.

― Of!

Fiorosul o ajunse din urmă, mârâind.

― O să mai găsim o grămadă de iepuri, cu condiția să nu îi sperii tu pe toți.

Limbuța lăsă capul în pământ și își băgă coada între picioare, după care scânci spăsită:

― Iartă-mă, Norocel! Iartă-mă, Fiorosule!

Norocel o liniști molfăindu-i ușor o ureche.

― Nu te îngrijora. Orice câine mai greșește.

Cu toate cuvintele încurajatoare, în vocea lui Norocel se simțea neliniștea. Câinii Fioroși erau dresați de labele-lungi pentru atac, nu pentru vânătoare și furișat. Limbuța era o cățea bună la inimă, dar printre instinctele ei nu se numărau prudența

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Supraviețuitorii. Cartea a IV-a - Un drum primejdios

4.0
2 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor