Din Liverpool în Carpați. Cum mi-am găsit fericirea în inima Transilvaniei

aici

Cuvânt-înainte

de Sir Ranulph Fiennes

Unii dintre noi explorează lumea într-un mod cât se poate de fizic și de concret; se luptă cu provocările ridicate de vreme, cu riscurile ce pândesc din natură și forțează limitele propriei rezistențe fizice. Deși țintele pe care și le propun pot părea de neatins, cu o planificare riguroasă, cu sprijinul unei echipe bune și ținându-se cu dinții de ideea că nu vor renunța, până și cele mai cumplite obstacole pot fi depășite. Dar eu cred că mult mai dificil și mai solicitant este să te apuci a-ți explora tenebroasa lume interioară, scufundându-te în bezna psihicului propriu.

Nu avem hărți după care să ne ghidăm prin hățișurile minții, nimeni nu ne poate însoți în această călătorie interioară, iar timpul e un concept lipsit de orice valoare. Cam ca în Transilvania anului 2004, anul în care cumnata mea a decis să numească „acasă" această parte a lumii mărginită la sud de Munții Carpați. Tot ce puteam vedea pe Google Maps era o pătură verde, difuză – acolo era locul în care plănuia Arabella să trăiască. Tot restul lumii fusese fotografiat din spațiu, până la ultimul detaliu, dar Carpații rămăseseră un loc misterios.

Când am mers prima oară în Transilvania, în vizită la Arabella, tura zilnică de alergare (din Măgura în jos, spre Bran și înapoi) mi-a amintit – o amintire vie – de anii adolescenței mele, când alergam prin pădurile de fag, pe abruptele coaste calcaroase din Sussexul de Vest cu Ginny, sora lui Abbs, și cu frații ei, George și Charles. Cred că, de fapt, Abbs nici măcar nu se născuse la momentul acestor aventuri ale noastre.

Am continuat să explorez, cu Ginny, de-a lungul celor 45 de ani pe care i-am trăit împreună, și să întreprindem călătorii pe care nimeni nu le mai încercase. Dar călătoria cea mai dificilă pe care am avut-o de făcut – lungă și înspăimântător de singuratică – a fost să trec peste durerea provocată de boala lui Ginny și de moartea ei prematură. Cu toții suntem condamnați să facem această călătorie, la un moment sau altul în viață, și toți facem față deceselor celor apropiați pe cât de bine putem; eu m-am refugiat în muncă și am căutat alinare la prieteni, iar Abbs a părăsit tot ce-i era cât de cât familiar și s-a mutat în România, pentru a-și trăi viața în solitudine, în Munții Carpați.

Mie, unuia, nu-mi place să fiu singur și nu pot înțelege de ce ar alege cineva să ducă un trai solitar, ca să nu mai vorbim de o viață departe de rude, de prieteni și de cultura pe care o cunoaște. Mi s-a întâmplat să pornesc singur în călătorii, dar ăsta era serviciul meu; fac asta având în spate efortul de planificare și sprijin din partea unei echipe în care am deplină încredere. Dar ca Abbs să se arunce în acest labirint care este Europa de Est, la 50 de ani trecuți, și să trebuiască să reînvie abilitățile necesare unei vieți în mediul rural, după trei decenii petrecute în Anglia urbană, pare puțin necugetat – asta ca să nu mă exprim prea dur. Dar, pentru a doua oară în viață, ea a demonstrat că poate trece cu succes prin această schimbare radicală.

Tot o alegere bizară a părut și decizia ei de a părăsi Londra pentru a se muta la Liverpool, în anii ’80, dar Abbs a văzut potențialul acestui oraș și a jucat, ca jurnalistă și scriitoare, un rol în transformarea Liverpoolului într-unul dintre cele mai cool orașe din Marea Britanie.

Această misterioasă parte din Transilvania a devenit acum, la un deceniu după ce Abbs și-a revendicat bucățica din acest ținut, una dintre destinațiile turistice de top. Și nu doar atât; Abbs a găsit unul dintre cele mai frumoase sate din toată țara. O să spună că n-a fost vorba decât despre noroc, în niciun caz despre rațiune – dar Ginny avea și ea talentul ăsta de a găsi o bucățică de Paradis în cele mai neașteptate locuri. Știu că ar fi fost copleșită de admirație față de această mișcare curajoasă întreprinsă de sora ei mai mică.

Și, da, a fost curaj la mijloc, orice-ar spune Abbs. E drept, poate că ea nu s-a aventurat până la marginea lumii, ca sora ei, dar a călătorit prin zonele acelea ale lumii interioare încă nebătute, punând în acest timp repere pe o hartă a unei noi etape din viață – a ei, în România.

Citind cum a folosit Abbs singurătatea și timpul pentru a găsi o mai profundă înțelegere a vieții și a locului ei în lume, veți obține un fel de ghid pentru propriile călătorii interioare – dacă veți avea curajul să vă aventurați pe un astfel de drum.

Ranulph Fiennes

Exmoor, 18 mai 2016

Prefață

Mai mult de 200000 de români au plecat din țara lor, îndreptându-se spre Marea Britanie, iar din Anglia au venit încoace doar câteva mii de britanici doritori să locuiască în România. Cei mai mulți s-au stabilit în București sau în alte orașe mari; câțiva au descoperit, ca și mine, atmosfera deosebită a mediului rural. Unii vin în România în virtutea unui contract propus de guvernul britanic, de vreo corporație sau de vreun ONG. Unii se alătură sau pun bazele unei organizații caritabile. Alții se întorc acasă după câțiva ani, însă cei mai mulți rămân aici, pentru că se îndrăgostesc de România.

Fiecare are o poveste de spus. Din 2010, eu am trăit într-o bulă, un paradis – într-un sat transilvănean aflat cam la altitudinea la care se află cele mai înalte piscuri muntoase din Marea Britanie. Mi-am vândut casa și am părăsit Anglia la vârsta de 50 de ani, tocmai când începusem să mă bucur de un oarecare succes ca editor de carte și autor. Abandonându-mi viața citadină, de om ocupat, am ales o existență de sihastru, în munții aflați la granița estică a Europei.

Nu am familie aici, iar înainte de a ajunge pe aceste meleaguri nu aveam nici prieteni, nu știam niciun cuvânt în limba română și cunoscusem doar patru români – care locuiau, toți, în Liverpool. Așa că prima întrebare pe care mi-o pun românii este „De ce te-ai mutat aici?. A doua este „Îți place?, urmată de „Păi și cum, rămâi aici?".

Răspunsul la prima întrebare este complicat; la cea de-a doua este chiar simplu, iar la cea de-a treia, încă și mai simplu: sunt fericită. Mi-am găsit Itaca și nu mai vreau s-o părăsesc. Ar fi nevoie de o criză majoră ca să mă determine să plec din Măgura.

Orice viață se autodetermină întru câtva; suntem formați și fasonați de experiența proprie, iar asta ne conferă caracterul nostru unic. Avem foarte mult în comun cu restul umanității, dar trăim prezentul prin filtrul propriului trecut. Uneori putem învăța de la ceilalți, însă de cele mai multe ori vom face greșelile noastre. Putem, măcar, să avem consolarea de a ști că și alți oameni au făcut greșeli și că și-au revenit de pe urma lor.

Adesea stau și mă minunez cum s-a putut ca drumul vieții să mă aducă prin aceste locuri, unde stau, ciugulind litere și cuvinte de pe tastatura computerului, încercând să nu-mi las privirea să rătăcească afară, pe geamul de la birou, unde pot vedea lumina și asculta ciripitul lăstunilor și răgetul tragic al câte vreunui măgar din satul vecin. Este tare distractiv să încerci să te concentrezi la lucru când tot ce se întâmplă afară te tentează să abandonezi ecranul computerului și să dai fuga să te scalzi în lumina aurie a soarelui.

Nu e ceva neobișnuit ca un britanic să se mute în altă parte din Europa, însă, cum spunea și unul dintre prietenii mei din Liverpool: „Cei mai mulți se duc în Provența sau în Algarve. Numai tu ai fi în stare să alegi Transilvania!".

Dar norocul meu fantastic, că am ajuns aici, a trecut prin multe mâini de ajutor și prin multe suflete generoase. Semințele aventurii mele transilvănene mi-au fost semănate în suflet în primii ani ai copilăriei, părinții mei alcoolici oferindu-mi o libertate ferice, care aducea, pe alocuri, cu haosul. Am reușit să ajung la vârsta de 50 de ani întreagă și fără cazier (aproape). Joburile destul de aleatoare pe care le-am avut, de la operă și teatru la jurnalism juridic și de afaceri, au constituit o fascinație și mi-au adus o mare satisfacție – în orice direcție, mai puțin cea financiară. Am părăsit Sussexul rural pentru a petrece 11 ani în Londra, apoi 20 în Liverpool, unde mi-am adus și eu contribuția la renașterea orașului.

Părea că sunt în regulă, aveam o mică afacere în domeniul editării de carte, o reputație destul de bună pe plan local și câțiva prieteni de nădejde. Dar totul fusese clădit pe nisipuri mișcătoare, iar o serie de decese în familie mi-au zguduit viața sentimentală. Cele cinci înmormântări – prima fiind a surorii mele, iar ultima, a mamei – au fost suficiente pentru a face ca totul să se ducă de râpă. Această cădere – un fel de „câlți în creier" – a făcut să nu mai pot lucra, să nu mai pot gândi, să nu mai pot lua o decizie. N-aveam de lucru, n-aveam bani. Urma să-mi pierd casa, afacerea, totul. Așa că, deși trecusem de 50 de ani, nu eram deloc în formă, nu stăteam prea bine cu banii și eram singură, m-am mutat în Transilvania ca să-mi revin și ca să o iau de la capăt.

Aceasta este povestea modului în care am reușit să evit un dezastru – și a prețului plătit, precum și povestea felului în care Transilvania m-a readus la viață, oferindu-mi pace, siguranță și bucurie.

Mulțumiri

După cum vă veți convinge citind cartea aceasta, există o mulțime de oameni cărora trebuie să le mulțumesc pentru ajutorul oferit încă din momentul în care am pus prima oară piciorul în Transilvania. Așadar, tuturor vecinilor și prietenilor de aici, din sat, dar și din alte zone din România: vă rog să acceptați profunda mea recunoștință pentru felul grozav în care m-ați primit aici și pentru ajutorul neîncetat de care m-am bucurat, pentru generozitatea și toleranța voastră. Nu aș fi supraviețuit aici nici măcar o iarnă, d-apoi șase ani, fără voi.

În primul rând – și neobosiți! – sunt Dan și Luminița Marin, fără de care nu ar fi existat casa mea, nu aș fi emigrat, nu aș fi avut o viață nouă și… nici cartea aceasta. Încă de când m-am mutat, Sergiu Stănescu și Greg Helm mi-au demonstrat prietenia lor neclintită, pe care nu mi-o explic în niciun chip.

Sunt pe lumea asta doi oameni care au fost nespus de generoși, sprijinindu-mi încercarea de a mă transforma la loc în șoricel de țară, din marea admiratoare a vieții urbane ce eram; nu știu dacă voi reuși vreodată să-mi exprim întru totul recunoștința față de ei. Ran Fiennes și Francesca Hill m-au ajutat, fiecare, cu un altruism desăvârșit, să rămân pe linia de plutire – de dragul surorii mele, Ginny, soția lui Ran și prietena Francescăi încă din vremea facultății.

Lui Gil Eastham, generosul meu prieten din California, îi mulțumesc din tot sufletul pentru ceea ce a numit „bursa mea de scriitoare" – un sprijin grozav pentru demersurile mele de a scrie, care nu au avut loc mereu în cele mai fericite condiții; țin minte și acum o perioadă în care lucram într-o încăpere rece ca un frigider, scriind, de cele mai multe ori, cu degetele aproape complet amorțite de frig.

Pentru intrarea în lumea cărții din București le mulțumesc lui Sarah Grant și Simon Parker, iar pentru faptul că m-au prezentat Ancăi Salvator, de la Editura ALL, îi mulțumesc în mod deosebit lui Silviu Schuster.

Mulți, mulți oameni au contribuit la apariția acestei cărți, în moduri felurite: Kate Lowe, Julia Campbell, Jan Harvey, Rupert Wolfe-Murray, Liz Finch, Voirrey Branthwaite, Greg Helm, Sergiu și Gabriela Stănescu; îi mulțumesc lui Matei Buță pentru minunatele portrete. Toți cei de la Editura ALL m-au susținut cu un entuziasm însuflețit și au contribuit la transformarea cărții mele în realitate: prietena mea, Anca Salvator, minunata mea redactoră – Ioana Văcărescu, experții în marketing – Livia Lucan și Daniel Eberhat, formidabilul Mihail Penescu și Andra Penescu, care a creat o copertă extraordinară. Le mulțumesc tuturor celor care au lucrat la cartea aceasta (nu în ultimul rând tipografiei). Și mai ales genialei mele traducătoare, Monica Mitarcă.

Că tot veni vorba despre degete înghețate – Amanda Courtier Dye a fost teribil de atentă și mi-a trimis o pereche de mănuși din cașmir superbe, suficient de delicate încât să pot tasta și atunci când temperatura scădea îngrijorător de mult.

Am fost atât de norocoasă de când am venit în România, încât sunt sigură că am uitat pe câte cineva, persoane cărora le mulțumesc pentru bunătatea, ajutorul, sfaturile și informațiile oferite. Le cer scuze pentru memoria mea – atât de slabă! – și le mulțumesc din inimă tuturor.

Și dacă vreți să vedeți cu ochii voștri…

Am postat o mulțime de fotografii ce înfățișează locuri, personaje și chiar scene descrise în carte. Le puteți găsi pe blogul cărții, https://stakeintransylvania.com. M-aș bucura enorm să aflu părerea cititorilor, vă mulțumesc de pe acum pentru fiecare comentariu constructiv, pentru orice share și like.

Tot aici veți găsi, din când în când, știri despre carte, despre diverse concursuri, oferte și alte asemenea lucruri grozave! Puteți urmări tot ce se întâmplă cu Din Liverpool în Carpați, introducând adresa voastră de e-mail (care va rămâne, vă asigur, cât se poate de secretă).

Întoarcerea în timp

Podul are potențial pentru două-trei dormitoare și baie.

Necesită podea, pereți și ferestre.

Transilvania este unul dintre cele mai puternice branduri. Toată lumea recunoaște acest cuvânt și-ți poate servi pe loc un nume asociat cu acest brand. Până și țâncii britanici, care se uită la tine ca la felul șaișpe când menționezi ceva gen Ghormenghast sau Ruritania¹, tot știu câte ceva despre Transilvania.

Așa că, atunci când pomenesc faptul că locuiesc aici, prima reacție este, de obicei, ceva de genul „Adică la Dracula acasă?. Și următoarea, tot de obicei, sună cam așa: „Dar nu-i pe bune, nu?. Sau cel puțin așa sunau, până ce industria turismului a descoperit și ea ținutul acesta minunat.

Transilvania – cea mai mare regiune a României – a tot urcat pe lista locurilor pe care e musai să le vezi ca turist: în 2016 a ajuns pe primul loc al recomandărilor în câteva dintre ghidurile turistice internaționale și pe diferite canale media. Asta înseamnă, firește, că a devenit și un loc foarte căutat de cei care doresc să cumpere o casă de vacanță. Din fericire pentru mine, majoritatea oamenilor vor o casă de vacanță undeva pe o coastă însorită și se mulțumesc cu un apartament într-un bloc alb și plictisitor, câtă vreme pot vedea de la fereastră apa albastră și pot ajunge ușor la bere și la pizza. Puțini sunt oamenii care vor munți, păduri, sălbăticie și liniște, iar cele patru sate românești cele mai cunoscute în direcția asta, a căutării unei case, par să fie Predeluț, Șirnea, Peștera și Măgura – toate numărându-se printre cele nouă sate care alcătuiesc Branul.

Dar, nici ca loc pentru o casă de vacanță, aici nu este ușor de supraviețuit pentru toată lumea. Eu însămi aproape că nu am reușit să fac față, din cauza lungilor ierni aspre. Unora dintre noi le e greu să-și imagineze cum ar fi să trăiască undeva unde nu-s magazine, baruri, cinematografe, restaurante, într-un loc unde casele nu sunt legate la canalizare sau la gaz. Și unde până și drumul e o provocare: opt kilometri de pietriș, gropi adânci și curbe răscroite adânc.

Cred că am fost primul străin care a cumpărat o casă în acest sat și unul dintre puținii străini care au și trăit aici; de obicei, am fost o sursă numai bună de bârfe și de amuzament. Satele sunt la fel, peste tot pe lumea asta – și cei care se mută într-un sat englezesc trebuie să fie pregătiți să devină un obiect al curiozității; iar acolo nici nu e sigur că vor fi primiți cu căldura cu care am fost întâmpinată eu în România.

Numele acestui sat este Măgura, care înseamnă deal; se găsește într-unul dintre parcurile naționale ale României, acolo unde se înfundă drumul. Pentru mine, născută într-un cătun din Sussex, pe numele său River², părea cum nu se poate mai potrivit. Poți merge cu mașina în satul următor, Peștera, sau la Bran, cu faimosul său castel – dar drumurile sunt atât de proaste, încât în cea mai mare parte a anului ai nevoie de un 4x4 forțos ca să le faci față, iar eu nu dețin un asemenea monstru.

Locul ăsta e fix cum ar fi Sussexul, dacă ar fi la munte – și cu niște animale de pradă bonus. Și nu orice Sussex, ci ăla de acum 50 de ani: propria-mi mașină a timpului, unde, în afară de câteva mașini și antene de satelit, secolul XXI nu a reușit să lase cine știe ce urme.

Cale lungă de la casa mea, teribil de urbană, din Liverpool.

Cum am ajuns aici ține destul de mult de întâmplare; lucrurile s-au aranjat din senin, iar oamenii au intrat în acțiune și au avut grijă ca lucrurile să se desfășoare în favoarea mea. Probabil am avut și eu un aport în toată treaba asta, dar mi s-a părut că nu am făcut decât să aștept și să aprob.

În 2003 mi-am dorit o vacanță și am găsit pe internet un site care oferea o săptămână în Transilvania, în care urma să aflăm totul despre lupi și folclorul local. Și cum aș fi putut rezista acestei oferte, când fusesem crescută cu filme cu Dracula? Ce am văzut pe site-ul acela legat de zona asta din România arăta fantastic – orașe medievale, natură încă neatinsă, prețuri mici. O ocazie, ce mai!

Micul nostru grup de femei avea să stea la o pensiune proaspăt construită, din Zărnești, un orășel la 35 de kilometri de Brașov, în sudul Transilvaniei. Activitățile acelei săptămâni au fost coordonate de un cuplu din zonă, Dan și Luminița Marin, iar cursul de folclor era ținut de o expertă englezoaică, Sue Jennings. În prima noastră noapte acolo – era luna august – a fost o furtună. Ferestrele camerei mele dădeau spre niște dealuri verzi, puțin țuguiate, așa că am stat pe balcon și m-am uitat la fulgerele care săgetau printre dealuri, pe fundalul tunetelor ce pocneau și mârâiau. Urletul care izbucnea din sute de gâtlejuri se datora, probabil, doar câinilor, dar era vorba despre Transilvania, iar copiii nopții – vai, cum mai cântau în întuneric!

Acea săptămână a fost o revelație. Mă așteptam, cumva, la un decor gotic, cu păduri de conifere întunecate și localnici suspicioși. Dar ce-am primit a fost lumină, căldură, culoare și un irezistibil sentiment că suntem bine primiți. Da, am fost duși la Castelul Bran, alias Castelul lui Dracula, dar în afară de menționarea lui Vlad Țepeș, un domnitor de secol XIV, totul părea o frumoasă poveste de vis. Niciun colț înfometat de prădător nu se arăta.

Dan Marin, ghidul nostru, ne-a dus, cu o căruță cu cai, sus, în Măgura. Drumul de țară, pietruit și plin de gropi, se încolăcea spre măgură dintr-o vale tăiată prin păduri de fag care se întind spre văzduh, înalți și golași, în căutarea luminii soarelui. După a douăsprezecea curbă deosebit de periculoasă, ni s-a înfățișat privirilor o priveliște cu pajiști verzi, catifelate, pe care se aflau ici și colo case de lemn. Ne-am tras sufletul după o așa călătorie. Drumul trecea, domol, pe marginea dealurilor și apoi de-a lungul unei creste înguste pe marginea căreia se aflau casele; era populat de câini, găini și copii mici.

Uimitor, neatins de civilizație, magic. Am mâncat de prânz pe o terasă care dădea spre niște câmpuri pline de margarete, bine încadrate de o creastă muntoasă cenușie. Pe mine m-a înțepat o viespe care mi s-a băgat pe sub tivul pantalonilor, ceea ce i-a făcut pe tovarășii mei de călătorie să râdă copios, dar am fost ușurată să aflu că, deși viespile și albinele erau în mare vervă la această altitudine, nu se putea spune același lucru și despre țânțari.

M-am dus acasă știind că mă voi întoarce; nici nu visam că voi cumpăra o proprietate aici. Dar căile vieții sunt tare încurcate.

La începutul lui 2004, sora mea a murit. Generoasă, mi-a lăsat niște bani, ba chiar am și vorbit despre ce voi face cu ei. Să cumpăr obligațiuni premium, m-am gândit. Dar ceva mai încolo, în același an, mi-am dat seama că suma pe care mi-o lăsase mi-ar fi permis să cumpăr un loc în Transilvania. Ranulph, cumnatul meu, era încântat; mi-a spus că Ginny ar fi fost, și ea, încântată de idee. Așa că l-am sunat pe Dan Marin și l-am rugat să-mi găsească niște case de vânzare, pe care să le vizionez.

„În Măgura?, m-a întrebat el, știind cât îmi plăcuse acel sat. „Nu, i-am răspuns. Zăpadă de-un metru patru luni pe an înseamnă mult timp pierdut. Mă gândeam să petrec în Transilvania doar verile și că prietenilor și familiei le-ar fi plăcut să petreacă acolo iernile – dacă aveam să am o casă care să fie ușor accesibilă.

M-am dus în România în iunie și am vizionat o grămadă de case în Zărnești. Două necesitau multe lucrări; aveau niște minunate frize din ipsos, din secolul al XIX-lea, care se desprindeau de pe pereți în bucăți, și igrasia se întindea grațioasă din podele spre pereți. Una dintre ele era tentantă, lumina din camerele principale intra în valuri prin ferestrele imense, avea un potențial imens, o grădină mare și bine gândită, într-o parte se învecina cu o biserică catolică, iar în cealaltă, cu familia Marin. Dar costa dublu față de cât aveam eu bugetul.

Apoi am găsit una care merita să fie luată în considerare. Era pe strada care a ajuns să găzduiască piața în fiecare duminică, foarte aproape de centru, dar într-o zonă de locuit plină de case atrăgătoare. O doamnă din Brașov a venit cu mătușă-sa să ne arate casa. Era îmbrăcată cu un costum de stofă cu dungulițe fine, cu umerii sacoului lați, cu pernițe; mătușa ei era micuță, încovoiată de artrită și de vârstă, cu o eșarfă neagră în jurul feței pământii. Ascunsă în spatele porților mari, casa era mai mare decât părea din exterior, dar necesita reparații masive și fusese nelocuită treisprezece ani. Nu avea decât o grădină micuță, cu trei pomi fructiferi noduroși; loc era numai cât să bagi o mașină și mai avea o terasă pe care încăpeau o masă, două scaune și câteva ghivece cu flori. Înăuntru era loc de îmbunătățiri… Luminița a coborât în pivniță și s-a trezit cu apa până la glezne – din peretele din spate al casei apa curgea ca dintr-o cascadă și ar fi fost nevoie de eforturi inginerești teribil de creative ca să rezolvi, cumva, canalizarea.

Bucătăria era plină de moloz, iar în peretele din spate se căscau niște crăpături redutabile, de la cutremurul din 1977. Dar costa doar vreo 11.000 de lire sterline (550 de milioane de lei vechi), așa că am spus „da", iar doamna din Brașov a promis că se va întoarce a doua zi cu sora sa și urma să facem aranjamentele. Dar a doua zi, nici urmă de soră. S-a dovedit că tot răul a fost spre bine.

După ce am așteptat ceva vreme, Dan s-a uitat la ceas și mi-a sugerat să mergem să privim apusul soarelui sus, în Măgura.

― Bine, am mormăit eu, dar nu vizionez nicio casă.

― Bine, a zis Dan și am pornit cu mașina pe deal. E o casă de vânzare sus, aici, a adăugat el când am ajuns în sat. Știu că nu vrei să cumperi aici, dar eu vreau să văd puțin casa asta.

A oprit mașina în dreptul a trei femei care tropăiau la deal, în niște cizme pline de noroi, cu sapele pe umăr. Rezultatul discuției a fost că toate trei femeile au urcat în mașină, în spate, și au început să ciripească și să chicotească între ele.

― Au spus că, dacă le ducem și pe ele, ne arată casa, a spus Luminița.

Dan a continuat să conducă, debarcând două dintre acele femei bătrâne la cerere. A treia ne-a indicat o cărare îngustă, cu șanțuri săpate în noroi, între niște garduri șubrede. Drumul acela ne-a dus la deal, spre un fel de platou, dincolo de o casă de un galben-aprins, vreo câțiva meri și vreo două hambare aproape dărâmate. Se vedea cum urmele de roți duc iar la vale, așa că Dan a parcat mașina și noi am urmat-o pe bătrână, care a trecut de un pâlc de case din lemn, vopsite în culori vii, cu găini care au început a se agita când am trecut noi pe-acolo. Bătrâna s-a oprit și ne-a arătat o casă care era cam la 200 de metri mai la vale, cu un acoperiș de țiglă care în lumina după-amiezii părea decolorat; un cal păștea pe pajiște. Asta era casa de vânzare.

Nu despre clădire în sine a fost vorba – ea nu avea nimic excepțional: era un cub de lemn cocoțat pe o bucată plată de pământ inundată de verdeață și care mai încolo o lua la vale, câțiva copaci către sud și un grajd înspre vest. Era întregul decor. Priveliștea panoramică asupra dealurilor catifelate, cu vârf rotunjit, care se înfundau în râpe verzi ca postavul, acoperite de copaci, munții cu vârfurile dantelate cu zăpadă spre nord și spre sud. Am auzit un corb plutind leneș în înaltul cerului, croncănitul lui găsindu-și ecoul în clinchetul tălăngilor vacilor.

A fost deștept Dan. El și Luminița știau că odată ce aveam să văd casa, în acel decor spectaculos, nu aveam cum să mă mai împotrivesc. Și așa a fost. O viziune neplăcută, cu iarna care se îmblânzea greu, topindu-se abia sub soarele miezului verii, mi-a apărut în minte pe când mă uitam fascinată la calul care păștea flegmatic florile de câmp de pe pajiște și am știut că, dacă aveam să mă întorc cu spatele și să plec, aveam să regret asta tot restul vieții mele.

Am încercat să-mi păstrez mina obișnuită, dar ghidul nostru și-a dat, fără îndoială, seama că mă îndrăgostisem peste poate de acel loc, iar jocul care-i rămăsese de jucat acum era Cât Costă. Fără Luminița, care ar trebui să fie șef pe undeva pe la ONU, cu talentul de negociator pe care îl are, eu cred că nici nu ajungeam până la negociere.

Totuși, înainte să ne apucăm să ne tocmim, părea de bun-simț să aruncăm o privire înăuntru. Ca să fiu sinceră, nu-mi prea păsa cum arăta. Puteam trăi și într-un coteț, dacă asta însemna că în fiecare dimineață aveam să mă trezesc în acel paradis.

La momentul acela, casa nu era cu mult mai răsărită decât un șopron, așa cum era: pe jumătate finalizată, cu acoperișul neterminat și cu țigle lipsă, fără scară interioară, cu dușumele de pământ aproape peste tot, cu excepția a două camere, cu o țeavă pe post de alimentare cu apă; fără baie, fără bucătărie, fără podea în pod. În jurnalul meu, la acele zile, apare o notiță: „Podul are potențial pentru două-trei dormitoare și baie. Necesită podea, pereți și ferestre. Per total, tot din jurnal: „Accesul nu prea bun, locul, însă, al naibii de fantastic.

M-am întors la Liverpool după ce ne-am înțeles asupra prețului pentru casă și vreun sfert de hectar de pajiște cu flori de câmp; am așteptat vești. Dan și Luminița își luaseră în serios rolul de agenți imobiliari (pe plan local nu exista niciunul) și rezolvau tot ce era de rezolvat. După vreo două săptămâni am primit un telefon de la Dan: „Îmi pare rău, dar e imposibil. Pur și simplu sunt prea multe probleme".

A fost o lovitură – casa aceea mă cucerise definitiv, îmi lăsasem inima acolo. Dar dintre cei cincisprezece moștenitori din acea familie, jumătate ar fi vrut să vândă, iar cealaltă jumătate, nu. Casa nu exista în actele oficiale – și tot așa, problemele continuau la nesfârșit. Din nu știu ce motiv, n-am spus nimănui că picase afacerea cu casa. Pe panoul de plută de deasupra biroului meu lăsasem poza cu casa, dar mi-o scosesem din minte.

Și apoi s-a întâmplat miracolul. La începutul lui octombrie 2004 am primit un telefon de la Dan: „Totul e pregătit. Poți să vii să-ți iei casa".

Cele mai fantastice zece cuvinte pe care le auzisem vreodată.

Luminița muncise neabătută ca să înfrângă orice obstacol. Își petrecuse jumătate din timp la primăria din Moieciu, jumătate pe la notariat și încă vreo jumătate cu familiile din Măgura. Mi-ar fi plăcut să pot asista neștiută la toate acestea… dar reușise să facă totul până la capăt, ba chiar aranjase și o programare la notar și chemase un traducător – o cerință legală, ca să se asigure că înțeleg ce semnez. Dan mi-a trimis un e-mail cu costurile desfășurate: pământul, taxele, impozitele ș.a.m.d., un total impresionant de un miliard trei sute de milioane de lei vechi. Așa că am descins, în Liverpool, la sediul de pe Strada Dale al Băncii Regale a Scoției, am aranjat să transfer o parte din bani și apoi m-am urcat în avion spre București.

În Zărnești am stat la soții Marin. În fiecare zi mă duceam la Banca Comercială Română, în centru, să văd dacă banii mei reușiseră să ajungă din Liverpool. Nu, nu și iar nu. Am presupus atunci că banca din România era ineficientă și le-am cerut să verifice dacă nu cumva banii se blocaseră pe undeva prin sistemul lor informatic. Nu. Nici urmă de liră sterlină din direcția Marii Britanii. Așa că am dat telefon la Banca Regală.

Am trimis mii și mii de scuze mintale BCR-ului pentru că îi acuzasem că ei fuseseră de vină. S-a dovedit că Banca Regală nici măcar nu trimisese banii, pentru că nu reușiseră să obțină de la mine destule date de identificare. Și nici nu-și bătuseră capul să mă anunțe în vreun fel – pur și simplu refuzaseră cererea de transfer. Am luat-o puțin razna, nu de alta, dar mai aveam două zile la dispoziție să semnez actele și să plătesc, așa că doamna aceea tânără de la telefon, cu o voce atât de plăcută, dar atât de lipsită de puterea de a face ceva în această situație, mi-a promis că va face tot ce poate. Mi-a telefonat spre seară, pe când noi mergeam cu mașina prin pădurile care duc spre Măgura.

― Puteți veni pe la sucursala noastră, ca să rezolvăm rapid totul?

― Nu, nu pot, sunt la altitudinea de 1.000 de metri, undeva în munți, în Transilvania, i-am explicat scrâșnind puțin din dinți și am mai adăugat că, dacă nu reușesc să-mi trimită banii până a doua zi, o să fiu furioasă foc.

Încă un miracol s-a produs, iar banii au alunecat lin pe fir și mi-au intrat în cont a doua zi; am părăsit sucursala BCR cu un sac de voiaj burdușit cu bancnote. Pentru 24 de ore, am fost miliardară.

A doua zi, împreună cu Luminița și cu Dan, am mers la notariat, unde am cunoscut o mulțime de oameni – membri ai familiei din Măgura, vânzătorii. Documentele mi-au fost traduse și citite, apoi au fost semnate și ștampilate; banii au fost numărați și așezați în diferite teancuri, au fost verificați, pachetele ștampilate, semnate și înmânate diferitelor grupuscule de membri ai respectivei familii. S-au produs o grămadă de plecăciuni și pupături de mâini, urările curgeau cu generozitate – și după aia casa a fost a mea. Miraculos, mai ales că în urmă cu trei luni părea un lucru imposibil. Luminița nu numai că reușise să își croiască drum prin diferitele capcane și complicături, dar, împreună cu Dan, merseseră înainte, neabătuți, cu credința că voi merge și eu înainte și că nu mă voi răzgândi.

După ce am plecat de la notariat, Luminița a sugerat că ar trebui să cumpărăm câte ceva și să mergem la Măgura, să sărbătorim, așa că, înarmați cu o sacoșă cu vin spumant și fursecuri, ne-am întâlnit cu Nelu și Emilia Banu, cu cei trei copii ai lor, Ionuț, Dragoș și bebelușul Georgi, și cu mama Emiliei – cea care ne arătase casa, în iulie. Eram toți în casa aceea goală și toastam pentru fericitul eveniment cu vin spumant cald, care mie mi s-a urcat la cap una-două; nu-i vorbă, că eram deja amețită de euforia momentului. Era 4 noiembrie 2004 și îmi revendicasem o bucățică din Transilvania.

¹ Castelul Ghormenghast și țara Ruritania – locații fictive în care au loc acțiunile din operele autorilor britanici clasici Mevyn Peake și, respectiv, Anthony Hope.

² Râu (lb. engleză, în original).

Bram, Bran și alte nume sonore

Tocmai am revăzut filmul „Dracula";

ciudat, chiar au nimerit-o – în versiunea asta,

Transilvania nu e un ținut plin de păduri de pini,

ci aici domnește, atotputernic, fagul.

Peste tot în lume, Transilvania este asociată cu un anumit cuvânt, mai presus de altele.

Trebuie să recunosc că și eu am ajuns aici prima oară (pentru o săptămână) tot datorită acelui aristocrat cu dinți ascuțiți, dar avea legătură mai degrabă cu o nostalgie față de anii ’60 și cu sora mea mai mare, decât cu vreo aplecare față de gotic. Soră-mii, Ginny, îi plăceau vechile filme de groază produse de Hammer Films, care au impus figura lui Christopher Lee în rolul lui Dracula, speriind fetele drăguțe din suburbiile londoneze – mă uitam și eu la ele, cel puțin până eram făcută pachet și trimisă la culcare, ca să fiu scutită, micuța de mine, de coșmaruri.

Ei bine, da, acum trăiesc la cincisprezece minute de Castelul Bran, asta socotind în zbor de lilieci, și chiar am cumpărat niște tricouri din acelea imprimate cu stropi de sânge, de la bazarul din fața intrării în castel, drept cadou pentru prieteni. Dar singura