Despre guvernarea reprezentativă

1861

PREFAȚA AUTORULUI

Aceia care mi-au făcut onoarea de a-mi citi scrierile anterioare poate că nu vor resimți prea puternic impresia că volumul de față aduce vreo noutate, deoarece principiile sunt acelea la care am lucrat cea mai mare parte a vieții mele, iar cele mai multe dintre sugestiile practice au fost anticipate de către alții sau de către mine însumi. Există totuși noutate în faptul de a le fi adus laolaltă și de a le fi expus în conexiunea lor, ca și, cred eu, într-o bună parte din argumentele aduse în sprijinul lor. În orice caz, unele dintre opinii, chiar dacă nu sunt noi, au deocamdată tot atât de puține șanse să întrunească acordul general ca și cum ar fi.

Mi se pare, totuși, după diverse indicii și mai ales după dezbaterile recente asupra reformei parlamentului, că atât conservatorii, cât și liberalii (dacă îi pot numi în continuare așa cum se numesc încă ei înșiși) și-au pierdut încrederea în crezurile politice pe care le mărturisesc în mod formal, în timp ce nici unii, nici ceilalți nu par să fi făcut vreun progres în a-și găsi unul mai bun. Trebuie totuși să fie posibilă o doctrină mai bună; nu un simplu compromis, prin găsirea unei căi de mijloc între cele două, ci ceva mai vast decât fiecare dintre ele și care, în virtutea puterii sale superioare de cuprindere, să poată fi adoptat și de un liberal, și de un conservator, fără ca aceștia să renunțe la nimic din ceea ce simt că este cu adevărat valoros în propriul lor crez. Când atât de mulți simt în mod nelămurit nevoia unei asemenea doctrine și atât de puțini chiar se amăgesc că ar fi găsit-o, oricine poate oferi, cu modestie, contribuția pe care propriile gânduri – și tot ce știe mai bun din gândurile altora – sunt în măsură să o dea pentru elaborarea ei.

CAPITOLUL I

În ce măsură sunt formele de guvernare o chestiune de alegere

Toate speculațiile asupra formelor de guvernare poartă amprenta mai mult sau mai puțin exclusivă a două teorii divergente referitoare la instituțiile politice; sau, pentru a ne exprima mai exact, a două concepții divergente cu privire la ceea ce sunt instituțiile politice.

Unele spirite concep guvernarea drept o artă strict practică, dând astfel naștere unor întrebări legate exclusiv de scop și de mijloace. Formele de guvernare sunt asimilate tuturor celorlalte mijloace care servesc la realizarea obiectivelor omenești. Ele sunt considerate a fi în întregime o chestiune de invenție și ingeniozitate. Fiind făcute de om, se presupune că omul poate alege să le facă sau nu, precum și modul în care vor fi făcute și după ce model. Guvernarea este – potrivit acestei concepții – o problemă care trebuie tratată ca orice altă chestiune de afaceri. Primul pas constă în a defini scopurile pe care trebuie să le servească guvernarea. Următorul este de a cerceta care formă de guvernare este cea mai potrivită pentru îndeplinirea acestor scopuri. Odată ce ne-am edificat asupra acestor două puncte și am stabilit forma de guvernare care combină cât mai mult bine cu cât mai puțin rău, nu ne mai rămâne decât să obținem, pentru opinia personală la care am ajuns, acordul compatrioților noștri sau al celor cărora le sunt destinate instituțiile. A găsi cea mai bună formă de guvernare, a-i convinge pe alții că este cea mai bună și, acestea odată făcute, a-i convinge să se străduiască să o obțină – iată care este ordinea ideilor în mintea acelora care adoptă acest punct de vedere în filosofia politică. Ei privesc o constituție în aceeași lumină în care privesc (respectând proporțiile) un tractor cu aburi sau o mașină de treierat.

Acestora li se opune un alt tip de gânditori politici, care sunt atât de departe de a asemăna o formă de guvernare cu o mașină încât o privesc ca pe un fel de produs spontan, iar știința guvernării este privită ca o ramură (ca să zicem așa) a istoriei naturale. Potrivit lor, formele de guvernare nu sunt o chestiune de alegere. Trebuie să le luăm, în general, așa cum le găsim. Formele de guvernare nu pot fi întocmite prin planificare premeditată. Ele „nu se fac, ci cresc". Treaba noastră în ceea ce le privește este, ca și în cazul celorlalte realități ale universului, să ne familiarizăm cu proprietățile lor naturale și să ne adaptăm la ele. Instituțiile politice fundamentale ale unui popor sunt considerate de către această școală ca un fel de produs organic al naturii și vieții acelui popor: un rod al obiceiurilor, instinctelor, nevoilor și dorințelor sale inconștiente, prea puțin al intențiilor sale deliberate. Voința oamenilor nu a avut alt rol în această chestiune decât de a veni în întâmpinarea necesităților de moment cu mecanisme de moment, mecanisme care, dacă sunt îndeajuns de concordante cu caracterul și cu sentimentele naționale, de obicei se perpetuează și alcătuiesc, prin acumulare succesivă, o organizare politică adecvată poporului căruia îi aparține; în zadar s-ar încerca impunerea ei unui popor a cărui natură și ale cărui condiții nu au generat-o în mod spontan.

Este greu de hotărât care dintre aceste doctrine ar fi cea mai absurdă, dacă am putea presupune că fiecare în parte este susținută ca o teorie exclusivă. Însă principiile pe care le declară oamenii cu privire la indiferent ce subiect aflat în dezbatere sunt de obicei o expresie cu totul incompletă a opiniilor pe care le susțin cu adevărat. Nimeni nu crede că orice popor este capabil să clădească orice tip de instituții. Oricât de departe am duce analogia cu dispozitivele mecanice, un om nu alege nici măcar o unealtă de lemn sau de metal pe singurul temei că este cea mai bună în sine, ci se întreabă dacă îndeplinește celelalte condiții care trebuie combinate cu ea astfel încât să-i facă utilizarea avantajoasă și, în particular, dacă aceia care o vor folosi posedă cunoașterea și îndemânarea necesare pentru mânuirea ei. Pe de altă parte, nici aceia care vorbesc despre instituții ca și cum ar fi un fel de organisme vii nu sunt cu adevărat fataliști politici, așa cum ne dau de înțeles. Ei nu pretind că oamenii nu au absolut nicio posibilitate de a alege forma de guvernare sub care vor trăi sau că o cercetare a consecințelor care decurg din diferite forme de organizare politică nu are absolut niciun rol atunci când decidem care dintre ele ar fi de preferat. Deși fiecare parte își exagerează masiv propria teorie, din dorința de a se împotrivi celeilalte, și deși niciuna dintre părți nu și-o susține pe a sa într-o formă nealterată, cele două doctrine corespund unei diferențe profund statornicite între două moduri de gândire; și deși este evident că niciuna dintre ele nu are în întregime dreptate, fiind totodată la fel de evident că niciuna dintre ele nu este pe de-a-ntregul greșită, trebuie să ne străduim să pătrundem la rădăcinile lor și să profităm de adevărul fiecăreia.

Așadar, să ne amintim în primul rând că instituțiile politice (oricât de ignorată ar fi uneori această idee) sunt opera oamenilor, că își datorează originea și întreaga existență voinței umane. Oamenii nu s-au trezit într-o dimineață de vară cu ele gata răsărite. Nici nu sunt asemenea copacilor, care, odată sădiți, „cresc necontenit, în timp ce „oamenii dorm¹. În fiecare stadiu al existenței lor, activitatea umană voluntară este aceea care le face să fie ceea ce sunt. Prin urmare, asemenea tuturor lucrurilor făcute de oameni, ele pot fi ori bine, ori prost făcute; este posibil ca în producerea lor să fi fost puse la lucru judecata și îndemânarea sau, la fel de bine, reversul acestora. În plus, dacă un popor a omis – sau, din cauza presiunii exterioare, nu i-a stat în putere – să-și dea o constituție prin procedeul experimental al aplicării unui corectiv fiecărui rău pe măsură ce acesta se ivește sau pe măsură ce aceia care-l suferă dobândesc puterea de a i se opune, această întârziere a progresului politic este fără îndoială un mare dezavantaj pentru el, dar ea nu dovedește că acel ceva care a fost bun pentru alții n-ar fi putut fi bun și pentru el și nici că va înceta de a mai fi bun atunci când va socoti că-i potrivit să-l adopte.

Pe de altă parte, este de reținut și faptul că mașinăria politică nu merge de la sine. Întrucât ea a fost din capul locului făcută de către oameni, tot de către oameni trebuie să fie și acționată, ba chiar de către oamenii de rând. Ea are nevoie nu de simplul lor consimțământ, ci de participarea lor activă; și trebuie să fie ajustată la capacitățile și calitățile oamenilor așa cum sunt ei. Aceasta presupune trei condiții. Oamenii cărora le este destinată forma de guvernare trebuie să fie dispuși să o accepte sau cel puțin să nu fie atât de refractari încât să pună în calea instituirii ei un obstacol insurmontabil. Ei trebuie să fie dispuși și capabili să facă ceea ce este necesar pentru a o menține. Și trebuie să fie dispuși și capabili să facă ceea ce ea reclamă de la ei, pentru a putea să-și îndeplinească scopurile. Cuvintele „să facă" trebuie înțelese ca incluzând nu doar acțiunea, ci și abținerea de la acțiune. Ei trebuie să fie capabili să îndeplinească condițiile necesare acțiunii, precum și condițiile necesare autocontrolului, care sunt indispensabile fie pentru a menține organizarea politică instituită, fie pentru a o ajuta să realizeze obiectivele pe care se așteaptă să le atingă aceasta.

Eșecul în îndeplinirea oricăreia dintre aceste condiții face ca o formă de guvernare – oricât de atrăgătoare ar fi promisiunile ei – să fie nepotrivită acelui caz particular.

Cea dintâi piedică – aversiunea poporului pentru o formă particulară de guvernare – abia dacă are nevoie de exemple, întrucât ea nu poate fi niciodată ignorată în teorie. Această situație se ivește mereu. Nimic (cu excepția unei forțe străine) nu poate determina un trib de indieni nord-americani să se supună constrângerilor unei guvernări reglementate și civilizate. Același lucru s-ar fi putut spune, deși în termeni mai puțin tranșanți, și despre barbarii care au năvălit în Imperiul Roman. A fost nevoie de secole și de o întreagă schimbare de circumstanțe istorice pentru a-i aduce la ordine și supunere chiar și față de propriii conducători – atunci când nu luptau efectiv sub steagul lor. Există națiuni care nu se vor supune de bunăvoie niciunei guvernări, cu excepția aceleia exercitate de anumite familii, care din timpuri imemoriale au avut privilegiul de a le furniza conducătorii. Unele națiuni nu pot fi făcute să îndure o monarhie decât prin cucerire străină; altele sunt tot atât de ostile unei republici. În prezent, această piedică ajunge adeseori până la imposibilitatea de a pune în practică o anumită organizare politică.

Însă există și cazuri în care un popor, deși nu îi este ostil unei forme de guvernare (probabil chiar și-o dorește), poate fi lipsit de dorința de a-i îndeplini condițiile ori poate fi incapabil să o facă. Un astfel de popor poate fi incapabil să îndeplinească condițiile necesare pentru a menține existența formei de guvernare, fie și doar cu numele. De pildă, un popor poate să prefere o guvernare liberă, însă dacă din indolență, neglijență, lașitate sau lipsă de spirit civic el este inadecvat eforturilor necesare pentru păstrarea ei, dacă nu se va lupta pentru ea când aceasta este atacată în mod direct, dacă poate fi indus în eroare de artificiile înșelătoare menite să-l determine să o părăsească ori dacă o descurajare de moment, o panică temporară sau o izbucnire de entuziasm pentru un individ îl pot determina să-și aștearnă libertățile la picioarele unui om, fie chiar unul de seamă, ori să-l învestească cu puteri care să-i permită să-i submineze instituțiile, în toate aceste situații poporul în cauză este, mai mult sau mai puțin, nepotrivit pentru libertate. Și chiar dacă i-ar prinde bine să se bucure de această libertate fie și pentru puțină vreme, va trece mult timp până să beneficieze cu adevărat de pe urma ei. De asemenea, un popor poate să nu dorească ori să fie incapabil să îndeplinească sarcinile pe care i le impune o anumită formă de guvernare. Un popor rudimentar, deși conștient într-o oarecare măsură de binefacerile societății civilizate, poate fi incapabil de autocontrolul pe care aceasta i le impune: patimile oamenilor pot fi prea violente sau orgoliul lor prea neînduplecat pentru ca ei să renunțe la conflictele private și să lase pe seama legilor răzbunarea nedreptăților reale sau presupuse pe care le-au suportat. Într-un astfel de caz, o guvernare civilizată va trebui să acționeze despotic într-un grad considerabil pentru a fi cu adevărat avantajoasă pentru ei; să fie astfel încât poporul să nu mai exercite el însuși controlul și să-i îngrădească acestuia acțiunile prin forță. De asemenea, trebuie să considerăm că un popor care nu va coopera activ cu legea și cu autoritățile publice pentru reprimarea răufăcătorilor este potrivit doar pentru o libertate limitată și condiționată. Un popor de oameni care sunt dispuși mai degrabă să adăpostească un delincvent decât să-l predea autorităților sau care, precum hindușii, mai degrabă vor comite sperjur pentru a-l acoperi pe omul care i-a jefuit decât să-și creeze probleme sau să se expună răzbunării depunând mărturie împotriva lui sau care, așa cum se întâmpla până de curând cu unele națiuni europene, întorc capul în altă parte dacă un om îl înjunghie pe un altul în plină stradă (socotind că este treaba poliției să se ocupe de problemă și că este mai prudent să nu se bage în ce nu-i privește) ori care este revoltat de o execuție, dar nu este șocat de un asasinat – un astfel de popor are nevoie ca autoritățile publice să dispună de puteri represive mult mai dure decât în alte cazuri, de vreme ce primele și cele mai indispensabile condiții ale vieții civilizate nu au pe ce altceva să se sprijine. Fără îndoială, la orice popor care a ieșit din sălbăticie aceste stări de spirit deplorabile sunt de regulă consecințele proastei guvernări anterioare, care l-a deprins să privească legea ca și cum ar fi fost făcută pentru alte scopuri decât binele lui și să îi socotească pe aceia care o administrează ca și cum ar fi dușmani mai răi decât cei care o încalcă pe față. Însă oricât de mică ar fi vina acelora la care s-au dezvoltat astfel de deprinderi mentale și chiar dacă acestea pot fi în cele din urmă învinse de o guvernare mai bună, câtă vreme ele totuși există, asupra unui popor cu o astfel de înclinație guvernarea trebuie să exercite mai multă putere decât asupra unui popor ale cărui simpatii se află de partea legii și care este dispus să sprijine în mod activ impunerea ei. De asemenea, instituțiile reprezentative au puțină valoare și pot fi un simplu instrument al tiraniei sau al intrigii, atunci când majoritatea alegătorilor nu sunt suficient de interesați de propria lor guvernare pentru a vota; sau, dacă totuși votează, nu își dau voturile pe considerente publice, ci și le vând pe bani sau votează la comanda cuiva care deține control asupra lor sau căruia, din motive personale, doresc să-i câștige favorurile. Votul popular practicat în această manieră, în locul unei garanții împotriva proastei guvernări, nu este decât o rotiță în plus în mașinăria acesteia. Pe lângă aceste piedici morale, dificultățile mecanice constituie adesea un impediment de nedepășit pentru formele de guvernare. În lumea antică, deși ar fi putut să existe – și adesea a existat – o mare independență individuală sau locală, nu s-a putut naște nimic de genul unei guvernări populare reglementate, care să depășească limitele unei singure cetăți. Și aceasta întrucât nu existau condițiile fizice ale formării și propagării unei opinii publice decât printre aceia care puteau fi aduși laolaltă să discute chestiuni publice în aceeași agora. Se crede în general că acest obstacol a fost înlăturat prin adoptarea sistemului reprezentativ. Însă pentru a-l depăși complet a fost nevoie de tipar și chiar de ziare, adevăratul echivalent – deși nu unul potrivit în toate privințele – al Pnyxului și al Forumului.² Au existat stadii ale societății în care nici măcar o monarhie nu a putut supraviețui pe un teritoriu foarte extins, ci s-a spart inevitabil în mici principate, fie independente unele de altele, fie ținute laolaltă printr-o legătură slabă, precum cea feudală; mecanismul autorității nu era îndeajuns de perfecționat pentru a face ca poruncile conducătorului să fie ascultate la mare distanță de persoana acestuia. El depindea în principal de fidelitatea benevolă până și în ceea ce privește ascultarea în rândurile propriei armate; nici nu existau mijloace de a-i face pe oameni să plătească taxe suficient de mari ca să susțină forța necesară pentru a impune ascultare de-a lungul unui vast teritoriu. În aceste cazuri (și în toate cazurile similare) trebuie să înțelegem că dimensiunea obstacolelor poate fi mai mare ori mai mică. Poate fi într-atât de mare încât să ducă la o foarte proastă funcționare a formei de guvernare, fără a o împiedica să existe sau să fie preferabilă din punct de vedere practic oricărei altei forme posibile. Acest ultim aspect este determinat în principal de tendințele diferitelor forme de guvernare de a promova Progresul – o chestiune pe care încă nu am ajuns să o discutăm.

Am examinat cele trei condiții fundamentale ale adecvării formelor de guvernare la poporul guvernat. Dacă susținătorii așa-numitei „teorii naturaliste" a politicii nu vor decât să insiste asupra necesității acestor trei condiții, dacă vor să spună doar că nicio guvernare nu poate exista în mod durabil fără să îndeplinească primele două condiții și, într-o măsură considerabilă, pe a treia, atunci doctrina lor, limitată în acest fel, este incontestabilă. Orice ar vrea să spună mai mult decât atât mi se pare de nesusținut. Tot ceea ce ni se spune despre necesitatea unui fundament istoric pentru instituții, despre existența lor în armonie cu obiceiurile și caracterul național și altele asemenea fie are acest înțeles, fie nu are niciunul. Există o mare doză de sentimentalism pur în legătură cu aceste formule sau cu unele similare, dincolo de semnificația rațională pe care o conțin. Însă din punct de vedere practic aceste pretinse cerințe ale instituțiilor politice sunt doar niște înlesniri pentru realizarea celor trei condiții. Atunci când o instituție – sau un set de instituții – își are calea pregătită de opiniile, gusturile și obiceiurile unui popor, acesta nu numai că este mai lesne determinat să o accepte, dar va și învăța mai ușor și va fi de la început mai înclinat să facă ceea ce este necesar atât pentru menținerea instituțiilor, cât și pentru punerea lor la lucru în așa fel încât acestea să poată obțină cele mai bune rezultate de care sunt în stare. Ar fi o mare greșeală pentru orice legislator să nu-și ajusteze măsurile așa încât să profite de astfel de obiceiuri și sentimente preexistente atunci când acestea există. Pe de altă parte, ar fi exagerat să le considerăm drept condiții necesare, în condițiile în care ele nu reprezintă decât niște simple înlesniri și avantaje. Oamenii sunt mai ușor de convins să facă – și fac cu mai multă ușurință – ceea ce sunt deja obișnuiți să facă; însă oamenii învață și lucruri noi. Familiaritatea este de mare ajutor; dar stăruința îndelungată într-o idee o va face familiară chiar dacă la început a fost străină. Există o mulțime de exemple în care un întreg popor a dorit cu aviditate să încerce lucruri noi. Măsura în care un popor posedă capacitatea de a face lucruri noi și de a se adapta la noi circumstanțe este ea însăși unul dintre elementele în discuție. Aceasta este o calitate în privința căreia națiunile și stadiile de civilizație se deosebesc mult între ele. Capacitatea unui anumit popor de a îndeplini condițiile unei anumite forme de guvernare nu poate fi decisă pe baza vreunei reguli universal valabile. Cunoașterea acelui popor particular, precum și inteligența și judecata practică generală trebuie să ne călăuzească. Mai există un aspect pe care nu trebuie să îl scăpăm din vedere: un popor poate să nu fie pregătit pentru instituții bune, însă a-i aprinde dorința pentru ele reprezintă o parte necesară a pregătirii. A recomanda și a pleda pentru o instituție sau o formă de guvernare anume și a-i pune avantajele în cea mai puternică lumină constituie unul dintre modurile (adeseori singurul mod posibil) de a educa spiritul națiunii nu numai pentru a accepta sau a revendica instituția, ci și pentru a o face să funcționeze. Ce alt mijloc aveau patrioții italieni ai generației trecute și ai celei actuale de a pregăti poporul italian pentru libertate în unitate dacă nu pe acela de a-l incita să o ceară? Oricum, aceia care își asumă o astfel de sarcină trebuie să fie nu doar îndeajuns de pătrunși de beneficiile instituției sau organizării politice pe care o recomandă, ci și suficient de înzestrați cu capacitățile morale, intelectuale și de acțiune pentru punerea ei la lucru, astfel încât să poată evita, în măsura în care este posibil, stârnirea unei dorințe care să se afle cu mult înaintea putinței.

Concluzia celor spuse până acum este că, în limitele puse de cele trei condiții la care ne-am referit atât de des, instituțiile și formele de guvernare sunt o chestiune de alegere. Cercetarea în abstract (cum i se zice) a celei mai bune forme de guvernare nu este o utilizare himerică a intelectului științific, ci una extrem de practică; iar a introduce într-o țară oarecare cele mai bune instituții care, în starea existentă a acelei țări, sunt capabile să îndeplinească condițiile într-o măsură acceptabilă este unul dintre cele mai raționale obiective către care se pot îndrepta eforturile practice. Tot ce s-ar putea spune pentru a discredita eficacitatea voinței și a intenției umane în chestiuni legate de guvernare s-ar putea spune despre ele în oricare altă aplicare a lor. În toate lucrurile există limite foarte stricte ale puterii umane. Aceasta poate acționa doar prin stăpânirea uneia sau mai multor forțe ale naturii. Prin urmare, forțele care trebuie aplicate utilizării dorite trebuie să existe și vor acționa numai în conformitate cu propriile legi. Nu putem face râul să curgă invers, însă nici nu avem motive pentru a spune că morile de vânt „nu sunt făcute, ci cresc". În politică, la fel ca în mecanică, puterea care ține motorul pornit trebuie căutată în afara mașinăriei. Iar dacă nu se află la îndemână sau dacă este insuficientă pentru a depăși obstacolele la care este rezonabil să ne așteptăm, atunci mecanismul va eșua. Această observație nu îi este specifică numai artei politice; tot ce ne spune este că politica se supune acelorași limitări și condiții ca toate celelalte arte.

În acest punct întâmpinăm o altă obiecție (sau aceeași obiecție, însă într-o formă diferită): se susține că forțele de care depind marile fenomene politice nu se supun direcției imprimate de politicieni sau filosofi. Se afirmă că guvernarea unei țări este fixată și determinată dinainte, în toate aspectele sale fundamentale, de către starea țării din punctul de vedere al distribuției factorilor de putere socială. Cea mai însemnată forță din societate, indiferent care ar fi această forță, va obține autoritatea de a guverna, iar o schimbare în constituția politică nu poate fi de durată decât dacă este precedată sau însoțită de o distribuție modificată a puterii în societatea însăși. Prin urmare, o națiune nu-și poate alege forma de guvernare. Își poate alege detaliile și organizarea practică, însă în privința esenței întregului, sediul puterii supreme, circumstanțele sociale sunt acelea care decid pentru ea.

Admit fără întârziere că există o parte de adevăr în această doctrină; însă, pentru a o face cât de cât utilizabilă, trebuie adusă la o exprimare clară și redusă la niște limite rezonabile. Când spunem că cea mai puternică forță din societate se va impune ca cea mai puternică în guvernare, ce se înțelege prin forță? Nu mușchi și tendoane, altminteri democrația pură ar fi singura formă de organizare politică ce ar putea exista. La simpla forță musculară adăugați alte două elemente, proprietatea și inteligența, și ajungem mai aproape de adevăr, dar suntem încă departe de a-l fi atins. Nu numai că o majoritate este adeseori ținută în ascultare de o minoritate, dar majoritatea poate fi superioară în privința proprietății și mai ales a inteligenței, și totuși să fie ținută în supunere, prin forță sau prin alte mijloace, de către o minoritate care îi este inferioară în ambele privințe. Pentru a deveni influenți din punct de vedere politic, acești diferiți factori de putere trebuie organizați; iar avantajul în ceea ce privește organizarea le revine în mod necesar acelora care se află în posesia guvernării. O tabără mult mai slabă în privința tuturor celorlalți factori de putere poate să prevaleze masiv când intră în joc puterile conferite de guvernare și își poate păstra vreme îndelungată superioritatea doar prin aceasta – deși, fără îndoială, o astfel de guvernare se află în starea numită în mecanică „echilibru instabil", asemenea unui obiect care este instabil la capătul său mai mic și care, odată perturbat, tinde să se îndepărteze tot mai mult de starea sa anterioară, nu să revină la ea.

Însă există obiecții chiar mai puternice la această teorie a guvernării, așa cum este ea formulată de obicei. Acea putere din societate care are o tendință oarecare de a se converti în putere politică nu este o putere tăcută, mai degrabă pasivă, ci o putere activă; cu alte cuvinte, o putere exercitată în mod real, deci o foarte mică parte din întreaga putere existentă. Din punct de vedere politic, o bună parte a puterii constă în voință. Așadar, cum este cu putință să luăm în calcul factorii de putere politică fără să ținem cont de ceva care acționează după propria voință? A crede că încercarea de a influența constituția guvernării acționând asupra opiniei este zadarnică (întrucât aceia care controlează puterea în societate o controlează în cele din urmă și pe aceea a guvernării) înseamnă a uita că opinia este prin ea însăși una dintre cele mai importante forțe sociale active. Un om care are o convingere constituie o putere socială egală cu aceea a nouăzeci și nouă de oameni care au doar interese. Aceia care izbutesc să creeze convingerea generală că este de preferat o anumită formă de guvernare – sau un fapt social de orice fel – aproape că au realizat cel mai însemnat pas care ar putea fi realizat pentru atragerea puterilor societății de partea acesteia. În ziua în care cel dintâi martir a fost ucis cu pietre la Ierusalim, în vreme ce acela care urma să fie „Apostolul neamurilor era de față și „s-a făcut părtaș la uciderea lui, ar fi putut crede cineva că tabăra celui lapidat era atunci și acolo cea mai puternică forță din societate? Și nu a dovedit acea întâmplare că într-adevăr așa stau lucrurile? Convingerea lor era cea mai puternică dintre cele existente în acea vreme. Același factor a făcut dintr-un călugăr din Wittenberg o forță socială mai puternică decât împăratul Carol Quintul și toți prinții adunați la întrunirea Dietei de la Worms.

Se poate obiecta că în astfel de cazuri a fost implicată religia, convingerile religioase având o forță aparte. Să luăm, așadar, un exemplu pur politic, în care religia, în măsura în care a fost câtuși de puțin implicată, s-a aflat mai degrabă în tabăra perdantă. Acela care mai are încă nevoie să fie convins că gândirea speculativă este unul dintre elementele principale ale puterii sociale să mediteze asupra epocii în care abia dacă exista în Europa un tron care să nu fie ocupat de un rege liberal și reformator, de un împărat liberal și reformator sau, cel mai bizar dintre toate, de un papă liberal și reformator: epoca lui Frederic cel Mare, a Ecaterinei a II-a, a lui Iosif al II-lea, a lui Leopold al II-lea, a lui Benedict al XIV-lea, a lui Ganganelli, a lui Pombal, a lui Aranda. În astfel de vremuri până și Bourbonii din Regatul Neapolelui erau liberali și reformatori, iar toate spiritele active ale nobilimii franceze erau ticsite cu idei care, după numai puțin timp, aveau să le coste atât de scump. Este cu siguranță un exemplu concludent, aratându-ne cât de departe se află simpla putere fizică și economică de a constitui întregul puterii sociale. Nu prin vreo schimbare în distribuția intereselor materiale, ci prin răspândirea convingerilor morale s-a pus capăt sclaviei negre în Imperiul Britanic și în alte părți. Șerbii din Rusia își datorează emanciparea dacă nu unui sentiment al datoriei, atunci cel puțin dezvoltării unei opinii mai luminate cu privire la adevăratele interese ale statului. Modul în care acționează oamenii este determinat de ceea ce gândesc; deși credințele și convingerile oamenilor de rând sunt determinate într-o mult mai mare măsură de poziția lor personală decât de rațiune, nu mică este forța exercitată asupra lor de credințele și convingerile acelora a căror poziție personală este diferită și de autoritatea reunită a celor instruiți. Așadar, atunci când majoritatea celor instruiți pot fi convinși să admită că o anumită alcătuire socială sau politică – ori altă instituție – este bună, iar o alta este rea, că una este dezirabilă, iar alta este condamnabilă, s-a făcut deja foarte mult pentru a-i da uneia sau a-i retrage celeilalte acea superioritate a forței sociale care o face să existe. Iar maxima potrivit căreia guvernarea unei țări este ceea ce forțele sociale existente o fac să fie este adevărată numai în sensul în care ea favorizează, iar nu descurajează, încercarea de a face o alegere rațională între toate formele de guvernare care pot fi puse în practică în condițiile existente al societății.

¹ Mill îl parafrazează aici pe Walter Scott: „Jock, când n-ai nimic altceva de făcut, poți foart e bine să sădești un pom; el va crește, Jock, în timp ce tu dormi." (The Heart of Midlothian, 1818)

² Principalele locuri de adunare publică din Atena, respectiv din Roma. (N. tr.)

CAPITOLUL II

Criteriul unei bune forme de guvernare

Forma de guvernare a oricărei țări fiind (în limitele anumitor condiții bine definite) o chestiune de alegere, rămâne să vedem acum pe baza cărui test ar trebui direcționată alegerea, care sunt cele mai potrivite trăsături distinctive ale formei de guvernare în vederea promovării intereselor oricărei societăți date.

Înainte de a începe această cercetare, pare să fie necesar să decidem care sunt funcțiile proprii guvernării, întrucât eligibilitatea mijloacelor trebuie să depindă de adaptarea lor la scop, guvernarea în totalitatea sa nefiind decât un mijloc. Însă acest mod de a pune problema ajută investigația mai puțin decât am putea crede și nici măcar nu oferă o perspectivă asupra întregii chestiuni. Căci, în primul rând, funcțiile proprii guvernării nu sunt ceva fix, ci sunt diferite pentru diferitele stări ale societății: mult mai extinse într-o stare înapoiată decât într-una avansată. Și, în al doilea rând, caracterul unei guvernări sau al unui set de instituții politice nu poate fi evaluat suficient câtă vreme ne limităm atenția la sfera