Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Criza Uniunii Europene şi ordinea globală în era Trump

Criza Uniunii Europene şi ordinea globală în era Trump

Citiți previzualizarea

Criza Uniunii Europene şi ordinea globală în era Trump

Lungime:
465 pagini
6 ore
Editor:
Lansat:
3 apr. 2017
ISBN:
9786064000651
Format:
Carte

Descriere

"Ceea ce unește multiplele și altminteri foarte diferitele perspective și abordări din această carte este ideea de criză a Uniunii Europene și tentativele de refacere a ordinii globale, la sfârșitul a ceea ce putem numi „etapa post-Război Rece". Nu avem încă o denumire consacrată a erei în care intrăm, dar începem să îi deslușim contururile: instabilitate, incertitudine, frustrare, adâncirea clivajului sistem vs. antisistem (a se vedea alegerea lui Donald Trump la Casa Albă și Brexitul), intensificarea mișcărilor contestatare, în special ale tinerilor, violenţă crescută, schimbări foarte rapide de context politic și economic, tendinţe de dezintegrare la nivel european și la nivelul unor state naţionale, recrudescenţa curentelor naţionaliste și faliilor identitare rasiale, etnice și religioase, concurenţă dusă până la agresivitate și potenţial conflictual, slăbirea puterii hegemonice a Statelor Unite, fragmentarea sistemului internaţional și dezacorduri frecvente în cadrul sistemelor de organizare ale lumii occidentale. Volumul think-tankului „Citadel" se dorește, așadar, o diagnoză a Uniunii Europene și a vecinătăţilor ei și, prin extensie, o privire mai largă asupra politicii globale, asupra sistemului de aranjamente ale lumii în care trăim, la sfârșitul erei Obama și începutul erei Trump. Firește, nu avem pretenţia de a trata exhaustiv acest moment al crizei (crizelor) europene sau al ordinii internaţionale, dar reușim totuși să deschidem, credem noi, câteva direcţii majore de înţelegere a contextului în care ne aflăm."
Valentin Naumescu

Editor:
Lansat:
3 apr. 2017
ISBN:
9786064000651
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Criza Uniunii Europene şi ordinea globală în era Trump

Cărți conex

Previzualizare carte

Criza Uniunii Europene şi ordinea globală în era Trump - Valentin Naumescu

Notă introductivă

Despre Grupul Citadel și reflecțiile asupra crizei

Grupul de Reflecție și Analiză Internațională Citadel este un think-tank de politică internațională înființat la Facultatea de Studii Europene a Universității „Babeș-Bolyai" Cluj-Napoca, în martie 2013. Suntem printre puținele centre de reflecție specializate în politică externă din România și, din informațiile pe care le avem, singurul din Transilvania. Membrii fondatori sunt universitari clujeni din domeniile relații internaționale, studii europene, științe politice, economice și juridice, istorie și studii culturale, în conformitate cu tradiția interdisciplinară a europenisticii.

De la fondare până în prezent, Grupul Citadel a organizat 19 dezbateri, conferințe-dezbatere și mese rotunde publice, deschise studenților, presei și tuturor celor interesați, pe teme de actualitate de pe agenda internațională. Alături de contribuțiile membrilor fondatori, numeroși invitați de prestigiu din afara Universității „Babeș-Bolyai" au conferit substanță, expertiză și credibilitate de prim nivel discuțiilor care au avut loc, respectiv ideilor exprimate în cadrul evenimentelor noastre.

Printre invitații la proiectele „Citadel" din ultimii patru ani, cu riscul de a omite unele prezențe, i-aș menționa pe președintele României, Excelența Sa Klaus Werner Iohannis, fostul vicecancelar al Germaniei, Franz Müntefering, ministrul Afacerilor Externe al României, Bogdan Aurescu (Domnia Sa participând de mai multe ori la dezbaterile Grupului Citadel, atât înainte, în timpul, cât și după exercitarea funcției de șef al diplomației române), ambasadorul Statelor Unite ale Americii la București, Excelența Sa Hans Klemm, ambasadorul Republicii Moldova în România, Excelența Sa Iurie Reniță, fostul director al Serviciului de Informații Externe, profesorul Mihai-Răzvan Ungureanu, fostul director general al Institutului Diplomatic Român, profesorul Radu Carp, directorul Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române, profesorul Dan Dungaciu, fostul secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe și fost ambasador al României la Berlin și Washington, Adrian Vierița, doamna Caroline Kennedy, profesor de relații internaționale la University of Hull, directori din Ministerul Afacerilor Externe și alți specialiști recunoscuți pe plan național și european pentru expertiza lor.

Mass-media locale și naționale au reflectat pe larg dezbaterile Grupului Citadel, ceea ce a constituit o surpriză plăcută și a încurajat proiectele noastre, în condițiile în care se credea, de regulă, că nu există în România un public suficient de numeros pentru tematica politicii internaționale. Ecourile și reacțiile primite ne-au dovedit însă contrariul.

Ideea acestui volum a venit în primăvara lui 2016 de la profesorul Marius Jucan, unul dintre membrii fondatori ai Grupului Citadel. S-a pornit de la ideea că, după mai bine de trei ani de activitate, am acumulat suficientă experiență, capacitate analitică și resurse de expertiză pentru a alcătui un volum colectiv de evaluări ale contextului actual. Am contat în acest sens, de la bun început, pe colaborarea cu invitații noștri, ale căror contribuții sau intervenții în cadrul dezbaterilor Citadel au completat în mod fericit setul de texte elaborate de colegii universitari clujeni.

Pentru că suntem un think-tank esențialmente academic, iar formarea studenților ne interesează în mod deosebit, am decis în acest an, pentru prima dată, să acceptăm doi studenți în Grupul Citadel. Cei doi studenți selectați sunt masteranzi în anul terminal al programului de Studii Transatlantice, iar încercările lor analitice, purtând inevitabil amprenta debutului și a vârstei foarte tinere, sunt prezente în acest volum. Sperăm ca în viitor să ne deschidem și mai mult spre studenți, iar cei selectați să confirme, prin performanțele în cariera profesională pe care și-o vor alege, încrederea acordată.

Ceea ce unește multiplele și altminteri foarte diferitele perspective și abordări din această carte este ideea de criză a Uniunii Europene și tentativele de refacere a ordinii globale, la sfârșitul a ceea ce putem numi „etapa post-Război Rece". Nu avem încă o denumire consacrată a erei în care intrăm, dar începem să îi deslușim contururile: instabilitate, incertitudine, frustrare, adâncirea clivajului sistem vs antisistem (a se vedea alegerea lui Donald Trump la Casa Albă și Brexitul), intensificarea mișcărilor contestatare — în special ale tinerilor —, violență crescută, schimbări foarte rapide de context politic și economic, tendințe de dezintegrare la nivel european și la nivelul unor state naționale, recrudescența curentelor naționaliste și a faliilor identitare, concurență dusă până la agresivitate și potențial conflictual, slăbirea puterii hegemonice a Statelor Unite, fragmentarea sistemului internațional și dezacorduri frecvente în cadrul sistemelor de organizare ale lumii occidentale.

În fața tot mai dificilelor provocări externe și interne, ordinea europeană și euroatlantică încearcă să se apere, să găsească cele mai potrivite răspunsuri și (re)ajustări la noile realități. Uneori aceste eforturi reușesc, alteori nu. Victoria lui Donald Trump a zguduit America și lumea, născând mai multe întrebări decât răspunsuri. Pe acest fond de confuzie, agenda politică europeană este încărcată de evenimente care transmit publicului mesaje contradictorii, deopotrivă pozitive și negative. În această vară, de exemplu, pe insula italiană Ventotene, unde în timpul dictaturii fasciste a lui Mussolini au fost întemnițați precursorii federalismului european Altiero Spinelli și Ernesto Rossi, autorii „Manifestului pentru Europa Unită și Liberă din 1941, a fost organizat un minisummit european în formatul Germania–Franța–Italia, în care cele mai mari trei țări fondatoare ale Comunității Europene au transmis, simbolic, semnalul voinței politice de relansare a Proiectului European, în condițiile votului de ieșire a Marii Britanii din Uniunea Europeană. Pe de altă parte, pe 2 octombrie a avut loc în Ungaria un referendum în care guvernul Orbán a cerut populației să se opună primirii de imigranți prin „cotele stabilite de Uniunea Europeană pentru fiecare stat membru, referendum eșuat din lipsă de cvorum.

Tragedia Siriei durează deja de aproape șase ani, iar drama Ucrainei de trei ani, soluțiile întârziind să apară și într-un caz, și în celălalt. Turcia a fost, de asemenea, prin evoluțiile și tensiunile politice interne, care par să o plaseze deja în era post-kemalismului, în prim-planul atenției în vara lui 2016, având în vedere statutul multiplu al Ankarei de partener strategic al Statelor Unite, cel de putere regională semnificativă, „călare" pe două continente și, respectiv, acela de unic membru al NATO din Orientul Mijlociu și din lumea islamică. Rusia surprinde prin mișcările strategice din politica sa externă, încercând încontinuu să-și lărgească spațiul de influență. Traversăm în orice caz o perioadă de profunde și dramatice schimbări politice, economice, sociale și culturale ale lumii europene și noneuropene, care restructurează în consecință sistemul relațiilor internaționale.

Volumul Citadel se dorește așadar o diagnoză a Uniunii Europene și vecinătăților ei și, prin extensie, o privire mai largă asupra politicii globale, asupra sistemului de aranjamente ale lumii în care trăim, la sfârșitul erei Obama și începutul erei Trump. Firește, nu avem pretenția de a trata exhaustiv acest moment al crizei (crizelor) europene sau al ordinii internaționale, dar reușim totuși să deschidem, credem noi, câteva direcții majore de înțelegere a contextului în care ne aflăm.

În numele colegilor mei din Grupul de reflecție Citadel, doresc să mulțumesc tuturor celor care au generat valoare adăugată activităților noastre, din 2013 până în prezent, și celor care au contribuit efectiv la realizarea volumului de față. Acest lucru a fost posibil fie prin textele unor conferințe susținute în cadrul think-tankului, fie prin intervenții substanțiale la dezbateri și mese rotunde, fie prin elaborarea unor analize pe teme specifice, publicate anterior în versiuni electronice sau dedicate explicit acestui proiect editorial.

Mulțumim în egală măsură platformei de comunicare Contributors.ro și Editurii Trei pentru interesul reînnoit și deschiderea acordată temelor de politică internațională, precum și pentru colaborarea tehnică impecabilă la realizarea acestui volum. La un an și câteva luni de la apariția cărții mele Marile schimbări. Crize și perspective de politică internațională (2015), la aceeași editură, Criza Uniunii Europene și ordinea globală în era Trump vine acum să aducă un plus de explorare și înțelegere a dificilului context pe care îl traversează sistemul internațional, în general, și Europa, în mod special.

Valentin Naumescu

Cluj-Napoca, noiembrie 2016

1.

Criza ca amenințare a securității: Europa și vecinătățile

1.1.

O criză a încrederii și securității?

Criza Uniunii Europene și noua ordine globală. Șapte perspective

Valentin Naumescu

1. Criza de legitimitate și nevoia unui discurs refondator al Uniunii Europene

———

25 mai 2016, Contributors.ro

Puncte-cheie:

● După eșecul Tratatului Constituțional din 2005, respins (surprinzător, în contextul optimist de atunci) în referendumurile din Franța și Olanda, Uniunea Europeană a intrat într-o lungă și complicată spirală a crizelor, care se agravează în prezent sub presiunea noii provocări a „crizei migranților" din Orientul Mijlociu și Nordul Africii, pe care Uniunea se dovedește incapabilă să o gestioneze rezonabil;

● Principalele crize identificate și abordate până acum, cu rezultate relativ modeste, au fost: criza economică (după 2008), criza politică (dificultatea tot mai mare cu care se ajunge la consens decizional și de direcție strategică) și criza instituțională (nemulțumiri crescânde legate de performanțele instituțiilor europene, acestea invocând la rândul lor limitări ale competențelor și lipsa pârghiilor eficace de intervenție), fiecare dintre acestea cu reflectări, evenimente și situații concrete, punctuale, de-a lungul ultimilor ani;

● A patra dimensiune a crizei europene se profilează însă tot mai pregnant: criza legitimității, dublată de nevoia puternică a unui discurs refondator al Uniunii Europene, bazat pe condițiile și provocările secolului XXI;

● Dincolo de perspectiva apropiată a Brexitului, faptul că jumătate din populația Austriei l-a votat în alegerile prezidențiale pe candidatul partidului de extremă-dreapta, chiar cu victoria la limită a unui proeuropean, adusă de voturile prin corespondență, care au creat o diferență finală de doar 31 000 voturi la nivel național (0,6%), rămâne un semnal sever al ideii că o parte importantă a cetățenilor încep să pună sub semnul întrebării valorile și însăși rațiunea de a fi a Uniunii Europene;

● Votul probabil foarte strâns pentru Brexitul din 23 iunie, chiar presupunând, optimist, că o majoritate la limită a britanicilor se va opune în cele din urmă ieșirii Regatului Unit din Uniunea Europeană sau ascensiunea Frontului Național în Franța și a Alternativei pentru Germania în alegerile regionale, respectiv respingerea Tratatului de Asociere UE–Ucraina în referendumul din Olanda, toate arată amplificarea opoziției cetățenilor la continuarea procesului de integrare europeană și, posibil, stoparea acestui proces politic;

● Tensiunea dintre principiul fondator „Ever Closer Union"¹ și principiul democrației și suveranității naționale se adâncește. Uniunea Europeană fără democrație s-ar întoarce la Imperiu (o versiune extinsă, actualizată tehnologic, a Sfântului Imperiu Romano-Germanic), iar democrațiile suverane fără Uniunea Europeană s-ar întoarce la confruntarea statelor naționale, care a caracterizat practic istoria modernă a continentului;

● Tehnicizată în exces, Uniunea Europeană a devenit o colecție ternă de regulamente și norme, pierzând „fiorul politic care a însuflețit etapa „părinților fondatori² Jean Monnet–Robert Schuman–Konrad Adenauer–Alcide de Gasperi;

● Cine și cum ar putea „reinventa" astăzi Proiectul European, la peste 70 de ani distanță de cel de-al Doilea Război Mondial, (re) legitimându-l în fața unei generații care nu mai are memoria și angoasa conflictului militar de pe continent, care se simte din nou atrasă de discursurile identitare, xenofobe și (uneori) autoritariste și care pare să nu mai vadă beneficiile construcției europene comune?

*

Criza de legitimitate a Uniunii Europene mijește în sondajele de opinie din tot mai multe țări membre. Eurobarometrele³ indică scăderea suportului popular pentru procesul de integrare europeană spre niveluri critice, care aproape că ar trebui, dintr-o perspectivă pur democratică, să determine organizarea de referendumuri de reconfirmare sau de recunoaștere a unei alte voințe politice a cetățenilor, de la caz la caz. Pe de altă parte, știm prea bine că intrarea într-o logică a referendumurilor naționale ar duce curând la desființarea de facto a Uniunii Europene, la blocarea și anularea dimensiunii supranaționale (federale sau confederale) pe care se întemeiază în esență Uniunea, politicile și instituțiile ei.

Dilema pare așadar perfectă. Tensiunea axiomatică între principiul Europei unite și solidare, căreia i s-a cedat o parte semnificativă din suveranitatea națională a fiecărui membru (aceasta este, în fond, diferența esențială între Uniunea Europeană de acum și sistemele de alianțe între statele suverane de dinaintea războaielor mondiale), și pretenția confirmării tuturor deciziilor politice sau economice prin procese democratice la nivel național sugerează o contradicție ireconciliabilă. Având în vedere competitivitatea tot mai intensă la nivel global și interconectarea cu alte mari centre de putere (Statele Unite, China, Rusia), Europa nu mai poate fi în prezent și unită, și compusă din state naționale suverane. Proiectele privind „Uniunea fiscală și bancară" sau Uniunea Energetică sunt bune exemple în acest sens, dintre cele mai recente, care cer o opțiune clară. Oamenii vor trebui curând să aleagă, iar alegerea lor va fi de o importanță crucială pentru destinul generațiilor viitoare.

Continentul european, atât de greu încercat în secolul XX de experimente naționaliste și autoritariste, nu poate renunța nici la Uniunea Europeană, nici la democrație și statele naționale suverane, fără să plătească un preț dureros. Dar clivajul între cele două paradigme se adâncește amenințător, chiar dacă liderii momentului se străduiesc să ne liniștească și să ne convingă că lucrurile funcționează în continuare. În absența unei platforme refondatoare, larg acceptate de cetățenii țărilor membre, este limpede că Proiectul European integrator și statele naționale suverane, chiar democratice fiind, nu se mai suportă reciproc. O dovedesc referendumurile din 2016, organizate în Olanda (aprilie), Marea Britanie (iunie) și Ungaria (octombrie). Imposibila alegere se apropie de punctul culminant.

Ce s-ar întâmpla astăzi dacă cineva ar forța alegerea unui principiu în detrimentul celuilalt? Uniunea Europeană fără democrație s-ar întoarce la Imperiu (o versiune extinsă, actualizată tehnologic, a Sfântului Imperiu Romano-Germanic), iar democrațiile suverane fără Uniunea Europeană s-ar întoarce la confruntarea statelor naționale, care a caracterizat practic istoria modernă a continentului. Cu siguranță nu ne-am simți confortabil sau în siguranță nici într-o variantă, nici în cealaltă.

Desigur, cel mai puternic argument pentru construcția Comunităților Europene în anii ’50 a fost teama. Teama de război, de o nouă rivalitate franco-germană, de o eventuală expansiune a influenței Uniunii Sovietice într-o Europă occidentală aflată în sărăcie și lipsuri. Italia, de exemplu, a fost la un pas să cadă sub guvernarea comuniștilor, imediat după război, pe cale democratică. CIA și serviciile secrete occidentale au acționat substanțial în alegerile din 1948⁴ pentru a se asigura că Partidul Comunist Italian rămâne în opoziție pe durata efortului de revigorare economică postbelică a țării. Planul Marshall a avut și el un anumit rol politic intern. N-a fost ușor. Resentimentele bălteau, societățile erau confuze, iar direcția politică și strategică nu părea în primii ani foarte clară. Dar teama de divizare și de război i-a unit în cele din urmă pe vest-europeni (șase state la început, apoi nouă, apoi 12 la sfârșitul Războiului Rece) iar succesele, bunăstarea și dezvoltarea economică au apărut. Ce le mai unește acum, concret, pe cele încă 28 de state membre ale Uniunii Europene, dincolo de o retorică proeuropeană superficială și tot mai neconvingătoare? Ce teamă mai ține unită construcția europeană?

Ar fi interesant de urmărit de unde ar putea veni astăzi un „discurs refondator", în sensul unei noi platforme argumentative a Uniunii Europene. Iată câteva variante propuse pe continent, niciuna perfectă, fiecare cu specificul intereselor ei și cu limitările ei:

Varianta Cameron, adică discursul pentru rămânerea în Uniunea Europeană bazat strict pe stimularea temerilor privind creșterea costurilor și pierderilor economice în cazul Brexitului, dar în același timp pe stoparea integrării politice. Va fi testată curând, la referendumul britanic din 23 iunie;

Varianta Merkel, bazată pe reiterarea obligațiilor de solidaritate politică și financiară ale statelor membre în legătură cu respectarea deciziilor Uniunii Europene, exemplul cel mai recent fiind subiectul asumării cotelor de refugiați;

Varianta balticilor, bazată pe teama unei agresiuni a Rusiei și pe menținerea unității europene și euroatlantice ca garanție pentru limitarea tendințelor expansioniste ale Moscovei, inclusiv pe menținerea sancțiunilor internaționale la adresa Rusiei;

Varianta Van der Bellen (după numele noului președinte ales al Austriei, Alexander Van der Bellen, un ecologist de 72 de ani), bazată pe un intens discurs proeuropean federalist și pe o componentă ecologistă, pe exploatarea temerii privind ascensiunea extremei-dreapta, dar și pe opoziția la TTIP, adică la acordul transatlantic SUA–UE privind crearea imensului spațiu de liber schimb comercial și investițional, care ar fi, crede liderul austriac, potrivnic intereselor economice, sociale și de mediu ale Europei;

Varianta „Europa cu două viteze" (respectiv clubul select și periferia), susținută în general de țările competitive din nord-vestul Uniunii Europene, întemeiată pe acceptarea funcționării unor grupuri cu parametri diferiți în interiorul Uniunii și pe menținerea sau chiar consolidarea și instituționalizarea acestor diferențieri între statele membre, viziune bazată în fond pe realitățile economice, politice, sociale, culturale și administrative de pe teren;

Varianta asistențială, în care crede Europa săracă (sudică), bazată eminamente pe ideea că Uniunea Europeană este un sac cu bani care se cuvine a fi împărțit cu generozitate de la Bruxelles către economiile îndatorate, neperformante sau corupte precum Grecia, România, Bulgaria etc.;

Varianta corporatistă sau, să-i spunem generic, „Volkswagen" (puteți înlocui numele cu al oricărui alt gigant european, dacă nu vă place), bazată exclusiv pe interesul comercial al marilor companii, al exporturilor pe o piață unificată (fără diferențieri și criterii politice), pe susținerea legăturilor cu Statele Unite (inclusiv TTIP), dar și pe reluarea afacerilor cu Rusia, adică pe o viziune minimalistă, economic liberală și capitalistă asupra Europei.

Toate discursurile de mai sus sunt, într-un fel sau altul, proeuropene. S-ar putea ca niciunul să nu fie însă pe placul tuturor celor care susțin Proiectul European, părându-ne fie prea mercantile, prea disciplinante politic, obsedate geopolitic și rusofobe, exclusiviste, oportuniste, fie „hipsteriste", anticapitaliste sau antiamericane. E semnul cel mai clar că însăși Ideea Europeană este văzută astăzi diferit, de la Londra la București, de la Berlin la Atena sau de la Viena la Vilnius.

„Discursul fondator" din anii ’50 a fost cel al Europei păcii, care a fost receptat la fel de toate societățile vest-europene care au aderat la proiect. Astăzi, nu mai avem o singură viziune, o perspectivă unificatoare, ci mai multe versiuni și nuanțe concurente, chiar și în tabăra proeuropenilor. Dar, oricum am lua lucrurile, în absența unei relegitimări politice a Uniunii Europene, acceptată de o majoritate rezonabilă a cetățenilor și societăților europene, este puțin probabil ca generația următoare să mai găsească suficiente argumente pentru a explica motivul pentru care cele 28 de state membre ar trebui să mai rămână împreună, să-și pună resursele la comun și să asculte de un singur centru de comandă (chiar dacă au o cotă de reprezentare la masa decizională), iar intrarea în epoca referendumurilor suveraniste să pună punct celui mai frumos și mai idealist proiect al Europei moderne.

2. America s-a schimbat. Să ne pregătim pentru schimbarea lumii

———

9 noiembrie 2016, Contributors.ro

Puncte-cheie:

Epoca Obama s-a încheiat cu repudierea totală a moștenirii sale politice, lăsându-l în urmă pe Trump, candidatul cu profilul politic și intelectual totalmente contrar modelului de guvernare de până acum;

Balansarea puternică spre opțiunea Trump vine cu toate consecințele de politică internă și externă, economice, sociale și culturale care decurg din această dramatică schimbare a opțiunii fundamentale a Americii;

● Victoria lui Trump consacră consolidarea curentului antisistem la nivelul democrațiilor occidentale, al cărui prim semn major a fost victoria taberei Brexit în Marea Britanie, pe 23 iunie a.c., la care se adaugă semnale rău prevestitoare din Franța și Germania, dinspre partide naționaliste aflate în ascensiune. Se naște un nou tip de sensibilitate politică și intelectuală în Occident;

Au fost trei linii majore de clivaj în discuție: falia sistem vs antisistem (dimensiunea politică), falia globalism vs americanism (dimensiunea economică) și falia nerostită corectitudine politică vs supremația albă (dimensiunea culturală). În toate cele trei bătălii a câștigat categoric Trump;

● Se pare că majoritatea americanilor s-au săturat de mainstream-ul lor politic, de globalizarea pe care ei au creat-o acum 30 de ani și care și-a inversat acum sensul de acțiune, aducând profit Chinei și umplând lumea occidentală de imigranți, dar și de principiul corectitudinii politice, care însemna, în esență, că o majoritate nu poate face tot ce dorește într-o țară, că minoritățile de orice fel sunt discriminate pozitiv, fiind aduse practic, prin drepturile legale conferite, pe picior de egalitate cu majoritățile;

Trump nu va face tot ce a promis în campania electorală — din tot felul de motive —, dar va face suficient pentru a schimba America și ordinea globală;

Să ne așteptăm, în martie–aprilie, la un Summit Trump–Putin, care va marca începutul unei negocieri (deal) la pachet, pe diverse teme, Statele Unite–Rusia;

Să ne așteptăm, în schimb, la o tensionare a relațiilor Americii cu China, pe dosare economice și politice, globale și regionale;

Să ne pregătim pentru intrarea NATO într-un con de umbră și de inactivitate politică, strategică și militară, cel puțin pe durata următorului mandat de patru ani, dar nu la desființarea NATO;

Să ne pregătim pentru o Uniune Europeană care va conta mai puțin pe America și va căuta soluții proprii de securitate, chiar dacă, realist vorbind, acestea ni se vor părea tuturor mai puțin credibile din punct de vedere militar;

România? România va trebui să lucreze cu administrația Trump. Să căutăm urgent piste spre oamenii de încredere din echipa lui Trump, pentru a explica importanța geostrategică a României în zonă (în caz că îi mai interesează zona), pentru a începe să construim încrederea și legătura cu Casa Albă, esențiale pentru menținerea „parteneriatului strategic bilateral consolidat" Statele Unite–România în realitate, dincolo de cuvintele de pe o hârtie semnată acum câțiva ani. În următoarele luni, rolul Ambasadei României la Washington va fi uriaș, căci ambasadorul nostru și serviciile de intelligence vor trebui să găsească urgent drumul cel mai scurt, cel mai de încredere și cel mai eficient, prin conexiunile pe care să sperăm că le avem în echipa de campanie a lui Donald Trump, spre cel de-al patruzeci și cincilea președinte al Statelor Unite ale Americii. Aglomerația va fi mare la ușile noului star al politicii mondiale.

*

Asta a fost, s-a încheiat. Poporul american a vorbit. Hillary Clinton a câștigat categoric „votul popular"⁵, dar a pierdut la fel de categoric „votul electoral"⁶ (se pare, după primele estimări, cu 306–232), cel care contează. Trump a câștigat în 30 dintre cele 50 de state, inclusiv în șase state-cheie⁷, care votaseră în ultimii opt ani pentru democrați. Pe toate cele trei linii de clivaj, respectiv falia politică (sistem vs antisistem), falia economică (globalism vs americanism) și falia culturală nerostită (corectitudine politică vs supremația albă), opțiunea Trump a triumfat. Americanii „și-au luat țara înapoi" într-o manieră care îi îngrozește pe cei 47,8%⁸ care au votat pentru Hillary Clinton (cu aproximativ 2 000 000 mai mulți decât votanții lui Trump la nivel național), pe o parte dintre cei care au stat acasă și mai ales pe cei mici din lumea occidentală, cum suntem noi, care mizau pe America pentru securitatea lor.

Sunt câteva observații fundamentale care trebuie formulate acum, înainte de a trece la predicții și sugestii pentru viitor. Unele le-am mai spus în analize anterioare, altele sunt o premieră. Unu: nimic nu e sigur în politica internațională, nu există garanții absolute, iar cine se complace în lozinci și sloganuri se poate trezi peste noapte într-o lume schimbată. Doi: se confirmă teoria ciclurilor istorice și a marilor alternanțe ale opțiunilor fundamentale, generația americană actuală punând punct unei paradigme liberale (în sensul american al termenului) și de deschidere care se impusese treptat, începând cu epoca J.F. Kennedy și valul protestelor tinerilor din 1968. Trei: America se închide, se întoarce cu fața spre ea însăși, ceea ce nu înseamnă că va dărâma tot ce a construit în lume în ultimele trei decenii, dar nu va mai face eforturi semnificative să apere vechea ordine globală liberală. Patru: este prima dată în istoria Statelor Unite când este ales un președinte care nu a avut nicio funcție în serviciul public, și asta spune ceva despre cât de tare își urăsc americanii establishmentul politic. Cinci: „gigantul adormit" s-a trezit, iar acesta era, așa cum s-a formulat deja în media americane, the white American working class, cea mai frustrată categorie socială a Americii. Șase: din America profundă, din America rurală și a orășelelor de tipul Twin Peaks, de la fermele din Midwest, de la red-necks, de la șoferii de trucks și de pe stadioanele de baseball, unde obezii beau bere și mănâncă hamburger și popcorn (nu e nimic peiorativ în această descriere), a răbufnit mișcarea Trump, care a măturat sistemul. Șapte: perdanții în această măsurare a forțelor sunt nu numai în politică (Partidul Democrat și liderii Partidului Republican), ci și universitățile de stânga, intelectualii liberali, mediile culturale și artistice, mass-media mainstream etc. Opt: cea mai importantă dintre toate disputele care s-au tranșat astăzi este tocmai cea nerostită, tabuul Americii, adică înfrângerea „corectitudinii politice" de către dorința de revanșă a ideii de supremație albă. Nimeni, niciun analist, nu a dorit să vorbească explicit despre creșterea acestei frustrări în ultimii ani. Nouă: cu cât tabăra Clinton îl numea mai intens pe Trump „rasist și sexist", cu atât acesta creștea mai mult în sondaje. Aceasta este adevărata față a majorității tăcute a societății americane, încă albe, care nu avea acces (pentru că este profund ignorantă, ca și o mare parte dintre susținătorii lui Hillary Clinton de altfel, să nu ne facem iluzii) la poziții guvernamentale și politice, la cariere în universități, la mass-media, la dezbaterile intelectuale, și se simțea exclusă din propria țară. America profundă își neagă elitele. Zece: curentul antisistem nu se va opri la victoria lui Trump, ci va exista o creștere puternică a expresiei politice a frustrării clasei submijlocii și în alte societăți occidentale, începând probabil cu Franța și Germania în alegerile din 2017.

Dar ordinea globală Trump? Noul președinte va face doar o parte din ceea ce a promis, dar suficient ca să ne facă să simțim că trăim într-o altă ordine internațională. Să ne așteptăm, după inaugurare, în martie–aprilie, la un prim Summit Trump–Putin și la un deal Statele Unite–Rusia pe un pachet de teme. Nu le anticipăm acum, vom reveni. Să ne așteptăm la o tensionare severă a relațiilor americano-chineze, pe dosare economice și politice, globale și regionale. Uniunea Europeană și Statele Unite se vor distanța în continuare, iar semnarea Acordului de Liber Schimb TTIP, în condițiile dorite de europeni, devine improbabilă.

Ca fapt divers, cred că unul dintre lucrurile pe care Trump le va face, tocmai datorită simbolismului și controverselor din campanie legate de acest proiect, va fi zidul stupid dintre Statele Unite și Mexic. Nu va fi, în mod evident, pe toată lungimea frontierei comune, nu va fi „din beton și de trei metri înălțime", va fi un simulacru de zid (vom avea și un moment de televiziune al inaugurării lui, în stil Trump) și va fi combinat cu alte măsuri de întărire a controlului la frontieră. Dar un zid va face, o caricatură de zid, ca să arate că își îndeplinește promisiunile electorale.

România și alte țări din Flancul Estic al NATO vor trebui să intre urgent în „ședințe de strategie" și să își mobilizeze întreaga inteligență de stat de care dispun, ca să-și găsească soluțiile de urmat pentru relaționarea cu Statele Unite, în mandatul care începe pe 20 ianuarie 2017. Vom porni pe drumul spre noul lider de la Casa Albă cu vechea noastră asumpție: „Lasă că nu este dracu’ atât de negru…" Sună cinic, dar asta trebuie să facem. Despre noile relații americano-române vom mai avea însă ocazia să discutăm.

În esență, Trump și sistemul relațiilor internaționale vor trebui să conviețuiască. Și o vor face. Lumea nu poate exclude America din calculele sale, pentru că este condusă de un Trump deocamdată nefrecventabil ca discurs (mai vedem cum se schimbă acest discurs, după ianuarie 2017), iar America lui Trump nu poate supraviețui ca primă mare putere a lumii fără a relaționa pozitiv cu Uniunea Europeană. Din aceste două considerente esențiale va rezulta compromisul mandatului lui Donald Trump la Casa Albă.

3. Uniunea Europeană 2.0, refondată sub patronajul Germaniei. Opțiuni grele la orizont pentru națiunile Europei

———

30 iunie 2016, Contributors.ro

Puncte-cheie:

● Cu mult înainte de Brexitul din 23 iunie, Uniunea Europeană dădea semne obiective de uzură politică, economică, socială și culturală, dincolo de pretențiile subiective ale britanicilor la un statut special⁹ și de dorința lor evidentă de a profita doar de avantajele Pieței Comune, fără asumarea costurilor participării Regatului Unit la politicile comune ale organizației;

● Succesiunea de crize ale Uniunii semnala de câțiva ani, așa cum am mai spus, nevoia unei relegitimări, a unui „discurs refondator" (în sensul unei noi platforme de încredere, adaptată intereselor și condițiilor secolului XXI), a unui concept politic proaspăt și a unor politici revizuite, care să reinventeze Ideea Europeană pe înțelesul generațiilor de vest-europeni lipsiți de memoria celui de-al Doilea Război Mondial (adică pentru toți cei de acum), precum și al primei generații de est-europeni fără memoria comunismului (cei sub 30 de ani);

● Din păcate, adoptarea unui nou Tratat este imposibilă în contextul politic actual, deteriorat la cote de avarie, ceea ce întreține cercul vicios al Uniunii Europene. Pot fi luate în considerare deocamdată numai măsuri care respectă actualul Tratat de la Lisabona, semnat în 2007 și intrat în vigoare la 1 decembrie 2009;

● Istoric vorbind, Europa se află la sfârșitul unui ciclu și începutul altuia nou, prin epuizarea resurselor de atractivitate ale Paradigmei Integrării, respectiv din perspectiva revigorării naționalismelor, care deschide posibilitatea intrării într-o nouă eră a dezintegrării europene;

● În acest punct, opțiunile noastre ca europeni se despart: unii vor lua calea emoțională a naționalismului și protecționismului, crezând că națiunea (așa mică și limitată cum apare ea pe continentul european, în raport cu uriașele națiuni noneuropene) mai poate fi structura socială și politică de bază pentru înfruntarea competiției dure din secolul XXI, alții vor asuma rațional că peninsula europeană, în fond cel mai mic și îmbătrânit continent (la propriu și la figurat), ar putea rezista fluxurilor și presiunilor economice și populaționale în creștere dinspre marele Orient/Eurasia numai printr-un proiect unitar, integrat și numai într-o alianță transatlantică puternică, alături de Statele Unite, așa cum afirmă Henry Kissinger în relativ recenta sa carte World Order¹⁰ (septembrie 2014);

● După Brexit, Germania s-a oferit să preia conducerea (re)impulsionării Proiectului European¹¹, practic al înființării unei Uniuni Europene 2.0, mai mică, dar mai pragmatică, mai eficientă și mai fermă decât cea actuală. Franța și Italia sunt, cel puțin în acest moment al demersului, alături de Germania, ca state fondatoare ale Comunității Europene. Totuși, marile probleme structurale legate de datoriile imense și de deficitele publice, de coerența internă slabă și de competitivitatea îndoielnică a țărilor din sudul Europei (regiune superpozabilă, în mare parte, cu statele asistate din grupul PIIGS¹²), precum și idiosincraziile culturale ale țărilor mediteraneene la ideea dominației germane ne fac să ne gândim că, pe termen lung, cel mai probabil Germania își va găsi aliați mai compatibili cu etosul prusac în nordul și eventual centrul continentului, în fostele regiuni care au aparținut cândva Sfântului Imperiu Romano-Germanic, plus țările care vor decide că e preferabil să meargă pe această cale (deci în siajul Berlinului) decât să pornească într-o aventură solitară „pe mare", de tip britanic;

● Decizii grele urmează să fie luate în anii următori în Europa, cu puternice componente strategice și cu impact pe termen lung. Vor trebui făcute curând opțiuni dificile, fie de continuare a integrării economice și politice — chiar cu prețul unui rol dominant al Germaniei și al acceptării unei noi limitări a suveranității naționale, situație neconfortabilă pentru tot mai mulți, dar inevitabilă în acest scenariu —, fie de îmbrățișare a „noului discurs suveranist, naționalist și conservator care își face loc în diferite țări ale Uniunii, inclusiv în Europa Centrală, prevestind coagularea unui viitor curent antigerman și distrugerea completă a Uniunii Europene ca bloc politic și economic, spre marea satisfacție a Rusiei lui Putin. Mă tem că o soluție de mijloc nu va exista. Există însă și un scenariu chiar mai rău decât cele două variante de mai sus, acela în care Germania însăși devine anti-UE, caz în care, distinși cititori, totul s-a terminat aici în Europa, iar singurul lucru pe care l-ar mai putea face aceia dintre noi care nu se simt prea bătrâni, dar știu ce urmează este să ia drumul „lumii noi, spre însorita Australie, cât mai departe de infernul protecționismelor și naționalismelor redeșteptate.

*

La dreapta sau la stânga spectrului politic, în variantele ideologice moderate ale acestor „etichete", toate vocile care se pronunță astăzi pe scena publică spun, în esență, același lucru, anume că Uniunea Europeană trebuie reconceptualizată, refondată, reconstruită, reînsuflețită, reajustată funcțional în acord cu interesele și nevoile unor generații pe care Proiectul de Pace Schuman-Adenauer din 1950 nu le mai convinge. Totuși, la fel de adevărat este că o reformă de substanță, și nu doar stilistică a Uniunii nu este posibilă fără un nou Tratat. Un astfel de tratat, realist vorbind, nu poate fi adoptat în următorii 2–3 ani, poate chiar mai mult, având în vedere calendarul retragerii Regatului Unit din instituțiile comunitare (presupunând că Parlamentul britanic va da curs referendumului și va vota legea Brexitului, iar guvernul de la Londra va notifica activarea art. 50 din Tratat, privind ieșirea unei țări din Uniune), precum și în contextul sensibil al alegerilor din Germania și Franța, programate în 2017. Oricum am lua lucrurile, Uniunea Europeană este blocată din perspectiva marilor reforme, cel puțin până în 2019 sau chiar dincolo de acest orizont.

După ce Marea Britanie „și-a luat lumea în cap" și a plecat din sistemul reglementărilor birocratice de tip Bruxelles, iar marile orașe franceze arată tot mai mult a periferii ale Magrebului păzite

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Criza Uniunii Europene şi ordinea globală în era Trump

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor