Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Adevărul şi alte minciuni

Adevărul şi alte minciuni

Citiți previzualizarea

Adevărul şi alte minciuni

evaluări:
4/5 (2 evaluări)
Lungime:
278 pages
4 hours
Lansat:
Apr 3, 2017
ISBN:
9786064000774
Format:
Carte

Descriere

Premiul European pentru Literatură Crime 2015
Unde se sfârșește adevărul și unde începe minciuna? 
Henry Hayden este admirat de toată lumea. Un celebru autor de bestselleruri. Un soț iubitor și devotat. Un vecin generos și atent. 
Dar Henry Hayden e numai o imagine, o mască. Trecutul său e un secret și cu atât mai mult metodele sale. Doar el și soția sa știu că de fapt ea este autoarea romanelor care l-au făcut faimos. 
Când amanta lui rămâne însărcinată, fațada pe care Henry și-a construit-o cu grijă e pe cale să se năruie. Iar într-o noapte ploioasă, în vârful unei stânci abrupte, soluția perfectă devine greșeala sa cea mai cumplită.
"Suntem într-un fel de eră de aur a antieroului sociopat, atât în cărți cât și pe ecrane, de la personajul Dexter al lui Jeff Lindsay până la eroinele borderline create de Gillian Flynn și Paula Hawkins. De obicei antieroul înfruntă niște adversari formidabili, iar Arango se asigură că lucrurile nu vor fi niciodată ușoare pentru Henry." - Th e New York Times Book Review
"Arango analizează decăderea umană prin personalitatea borderline a lui Henry Hayden. Veți fi nerăbdători să aflați dacă mașinațiunile lui Henry îl vor pro¬teja sau dimpotrivă, dacă haosul pe care l-a creat îi va distruge propria armură." – Booklist
"Un senzațional thriller psihologic care sondează mintea unui om lipsit de suflet." - Publishers Weekly

Lansat:
Apr 3, 2017
ISBN:
9786064000774
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Adevărul şi alte minciuni

Cărți conex


În interiorul cărții

Citate de top

  • Adevăratul artist este bolnav, considerase Fernando Pessoa și așteptase toată viața trăsura către abis.

Previzualizare carte

Adevărul şi alte minciuni - Sascha Arango

Kadee

I

Fatal. O scurtă privire asupra imaginii a fost de ajuns pentru ca sumbra bănuială a lunilor din urmă să devină certitudine. Embrionul zăcea încovoiat ca un batracian, un ochi îl privea țintă. Ce era acolo, deasupra cozii de balaur, un picior sau un tentacul?

Momentele de mare certitudine sunt rare în viață. Dar, în clipa aceea, Henry privi în viitor. Batracianul acesta avea să crească, să devină o persoană. Va avea drepturi, pretenții, va pune întrebări și, la un moment dat, va fi aflat totul pentru a deveni un om.

Pe imaginea ecografică, nu mai mare decât o carte poștală, se vedeau în dreapta, lângă embrion, o scală gri, în stânga litere, sus data, numele mamei și numele doctoriței. Henry nu avea nici cea mai mică îndoială că era autentică.

Betty, care stătea lângă el, la volanul mașinii, și fuma, văzu lacrimile din ochii lui. Îi așeză o mână pe obraz. Credea că sunt lacrimi de bucurie. Or el se gândea la soția lui, Martha. De ce nu putea să aștepte ea un copil de la el? De ce Henry trebuia să stea aici, în mașină, lângă această femeie?

Se disprețuia, îi era rușine, îi părea sincer rău. Viața îți dă totul, fusese întotdeauna deviza lui Henry, dar niciodată totul deodată.

Era după-amiază. Dinspre faleză se înălța vuietul monoton al valurilor, vântul îndoia firele de iarbă și apăsa în geamurile laterale ale automobilului Subaru verde. Henry nu trebuia decât să pornească motorul, să apese pedala de accelerație, mașina ar fi gonit peste faleză și s-ar fi prăbușit în adâncul mării. În cinci secunde s-ar fi terminat totul, impactul i-ar fi ucis pe toți trei. Dar pentru asta ar fi trebuit să se ridice din scaunul pasagerului și să schimbe locul cu Betty. Mult prea complicat.

— Ce spui?

Ce să spună? Situația era deja destul de gravă, chestia aceea din uterul ei sigur se mișca deja și, dacă Henry învățase un lucru, atunci acesta era să nu spună ceea ce era mai bine să rămână nespus.

În ultimii ani, Betty nu-l văzuse decât o singură dată plângând, asta fusese la Smith College din Massachusetts, când i se conferise titlul de doctor honoris causa. Până atunci crezuse că Henry nu plânge niciodată. Henry stătuse neclintit în rândul întâi și se gândise la soția lui.

Betty se aplecă peste schimbătorul de viteze și îl îmbrățișă. Ascultară așa, o vreme, unul respirația celuilalt, până când Henry deschise portiera și vomită în iarbă. Revăzu lasagna pe care i-o gătise Marthei la prânz. Semăna cu un compot de embrion, făcut din bucățele de aluat de culoarea cărnii. Priveliștea aceea îl făcu să se înece și începu să tușească îngrozitor.

Betty se descălță, sări din mașină, îl trase pe Henry de pe scaun, îl îmbrățișă și îl strânse cu putere, până când lui Henry îi țâșni lasagna pe nas. Era fenomenal cum reușea Betty să facă ceea ce trebuie, fără să stea pe gânduri. Stătură așa amândoi în iarbă, lângă Subaru, în timp ce vântul împrăștia firicele de spumă marină.

— Spune acum. Ce să facem?

Răspunsul corect ar fi fost: Scumpa mea, treaba asta nu se va sfârși bine. Dar un asemenea răspuns are urmări. Ori schimbă situația, ori îi pune capăt. Și atunci regretele nu mai sunt nici ele de vreun folos. Și cine ar vrea să schimbe o situație care e bună și comodă?

— Mă duc acasă și îi spun totul soției mele.

— Chiar?

Henry văzu uimirea de pe chipul lui Betty și rămase la rândul său surprins. De ce spusese asta? Nu-i stătea în fire să exagereze, nu ar fi fost necesar să spună totul.

— Cum adică totul?

— Totul. Am să-i spun, pur și simplu, totul. Gata cu minciunile.

— Și dacă te iartă?

— Cum să mă ierte?

— Dar copilul?

— Va fi fetiță, sper.

Betty îl îmbrățișă pe Henry și îl sărută pe gură.

— Henry, uneori ești extraordinar.

Da, uneori era extraordinar. Acum se va duce acasă și va înlocui minciuna cu adevărul. Va spune, în sfârșit, totul, fără menajamente, cu toate detaliile urâte, mă rog, poate nu chiar toate, dar, oricum, esențialul. Pentru asta era necesar să taie adânc în ceea ce era sănătos, vor curge lacrimi, durerea va fi cumplită, și pentru el. Va fi sfârșitul încrederii și armoniei dintre Martha și el — dar și un act de eliberare. El nu va mai fi un derbedeu infam și nu va mai trebui să se rușineze atât de tare. Trebuia să o facă. Adevărul înaintea frumuseții, toate celelalte vor veni de la sine.

Cuprinse talia subțire a lui Betty. În iarbă zăcea un bolovan, suficient de mare și de greu pentru a executa o lovitură mortală. Nu trebuia decât să se aplece și să-l ridice.

— Hai, urcă.

Henry se așeză la volan și porni motorul. În loc să gonească înainte, peste marginea falezei, dădu în marșarier și lăsă mașina să ruleze încet înapoi. O mare greșeală, după cum avea să descopere mai târziu.

*

Drumul îngust, din plăci de beton găurite, șerpuia abia vizibil printr-o pădurice de pini, de la faleză până la drumul forestier unde se afla mașina lui, ascunsă sub niște crengi joase. Betty coborî geamul lateral, își mai aprinse o țigară mentolată și trase fumul în piept.

— Doar n-o să facă vreo prostie?

— Sper că nu.

— Cum va reacționa? Îi spui că eu sunt?

Că tu ești ce? îi stătu lui Henry pe limbă să întrebe.

— Îi spun dacă mă întreabă, se mulțumi să răspundă.

Bineînțeles că Martha va întreba. Oricine află că a fost înșelat sistematic vrea să știe de ce, de când și cu cine. E normal. Când suntem înșelați apare o enigmă pe care vrem s-o dezlegăm.

Betty își așeză mâna cu țigara aprinsă pe coapsa lui.

— Doar am avut grijă, iubitule. Vreau să zic că nici tu, nici eu nu ne-am dorit un copil, nu-i așa?

Henry încuviință; gestul lui nu putea fi mai sincer și mai profund. Nu, nu-și dorea un copil și în niciun caz de la Betty. Ea era amanta lui, niciodată nu va fi o mamă bună, nu era făcută pentru asta, era mult prea absorbită de propria-i persoană. Un copil cu el i-ar da putere asupra lui, Betty i-ar smulge masca de pe față și l-ar încolți, până când Henry n-ar mai avea cale de scăpare. Cocheta de ceva vreme cu ideea unei vasectomii, dar ceva nedefinit îl reținuse. Poate dorința de a mai avea, totuși, un copil cu Martha.

— A vrut cumva să capete ființă, spuse Henry.

Betty zâmbi, buzele îi tremurară. Henry nimerise tonul potrivit.

— Cred că va fi fetiță.

Coborâră și schimbară iarăși locurile. Betty se așeză la volan, încălță un pantof, apăsă mecanic ambreiajul și mișcă schimbătorul dintr-o parte în alta.

Nu se bucură, își zise ea. Dar n-ar fi fost o așteptare prea mare din partea unui bărbat care tocmai a luat hotărârea să-și schimbe viața și să pună capăt căsniciei sale? Betty nu știa prea multe despre Henry, în pofida relației lor de ani de zile, dar un lucru știa: Henry nu era un om de familie.

De-abia așteaptă, își zise Henry. De-abia așteaptă să renunț la toate pentru ea. Or, el nu avea de gând să renunțe la izolarea lui lipsită de griji pentru o viață de familie pentru care nu era făcut. După marea spovedanie în fața soției sale avea nevoie de o nouă identitate. Va fi o treabă istovitoare să născocească un alt Henry, un Henry doar pentru Betty. Numai gândul la asta îl obosea.

— Pot să fac ceva?

Henry dădu din cap.

— Lasă-te de fumat.

Betty trase din țigară și o aruncă pe geam.

— Va fi îngrozitor.

— Da. Va fi îngrozitor. Te sun când s-a terminat.

Betty băgă în viteză.

— Până unde ai ajuns cu romanul?

— Nu mai am mult.

Henry se aplecă spre ea pe lângă portiera deschisă.

— Ai spus cuiva ceva despre noi doi?

— N-am spus nimănui, răspunse ea.

— Copilul e al meu, nu? Vreau să zic, chiar există, chiar va veni?

— Da. E al tău. Va veni.

Betty îi întinse buzele întredeschise să i le sărute. Henry se aplecă fără tragere de inimă spre ea, limba ei îi pătrunse în gură ca un șurub gros, fără filet. Henry închise portiera. Betty coborî pe drumul forestier înspre șosea. Privi în urma ei, până când dispăru din câmpul lui vizual. Apoi stinse cu pantoful țigara ei fumată pe jumătate, care zăcea încă arzând în iarbă. O credea. Betty nu-l mințea, fiindcă era prea lipsită de imaginație. Era tânără și atletică, mult mai elegantă decât Martha, frumoasă și mai puțin inteligentă, dar foarte practică. Și acum aștepta un copil de la el; un test de paternitate era de prisos.

Pragmatismul sec al lui Betty făcuse impresie asupra lui Henry încă de la prima întâlnire. Betty își lua ce-i plăcea. Avea inițiativă și picioare zvelte, pistrui pe sânii ca niște portocale, ochi verzi și păr blond, ondulat. La prima lor întâlnire purtase o rochie cu imprimeu — un model cu animale din specii pe cale de dispariție.

Relația lor a început încă de când s-au întâlnit prima oară. Henry n-a trebuit să-și dea silința, să se prefacă, să o curteze, n-a trebuit — ca de atâtea alte ori — să facă nimic cu perseverență, fiindcă ea îl considera un geniu. De aceea nici nu o deranja câtuși de puțin că el era însurat și nu voia copii. Dimpotrivă. Totul avea să se rezolve în timp. Aștepta de multă vreme pe cineva ca el, i-a spus-o franc. Celor mai mulți dintre bărbați le lipsea, în opinia ei, o oarecare măreție. Ce înțelegea ea prin asta nu i-a spus.

Între timp, Betty ajunsese redactor-șef la editura Moreany. Începuse ca ajutor temporar în departamentul de vânzări, deși se considerase supracalificată pentru acest post, de vreme ce la momentul respectiv își încheiase deja studiile de literatură. Cele mai multe seminarii fuseseră plicticoase și regretase că nu studiase dreptul, așa cum o sfătuiseră părinții săi. În pofida calificării pe care o avea, posibilitățile de promovare în cadrul editurii erau limitate. În pauzele de prânz se furișa în birourile redactorilor ca să citească. De plictiseală, scosese într-o bună zi din mormanul de manuscrise nesolicitate textul dactilografiat al lui Henry, ca să aibă ce să citească la cantină. Henry expediase textul printat, fără niciun comentariu, pentru a plăti mai puțin. Până atunci fusese mereu strâmtorat.

Betty citise vreo treizeci de pagini, fără să se atingă de mâncare. Pe urmă dăduse fuga la etajul al treilea, în biroul fondatorului editurii, Claus Moreany, și îl smulsese din moțăiala de amiază. Patru ore mai târziu, Moreany în persoană îi telefona lui Henry.

— Bună ziua, mă numesc Claus Moreany.

— Serios? Dumnezeule.

— Ați scris ceva minunat. Ceva cu adevărat minunat. Ați vândut deja drepturile?

Nu le vânduse. Primul roman, Frank Ellis, s-a vândut în zece milioane de exemplare în toată lumea. Un thriller, cum se spune, cu multă violență și multe conflicte. Era povestea unui autist care devine polițist pentru a-l descoperi pe ucigașul surorii sale. Prima sută de mii de exemplare s-a vândut — și a fost mai mult ca sigur și citită — într-o singură lună. Profitul a salvat editura Moreany de la insolvență. Acum, după opt ani, Henry era autor de bestselleruri, tradus în douăzeci de limbi, deținător al mai multor premii și naiba-mai-știe-ce. Între timp, la editura Moreany mai apăruseră încă cinci romane bestseller, toate erau ecranizate, adaptate pentru teatru, iar Frank Ellis era deja folosit ca material didactic în școli. Un roman devenit deja clasic. Iar Henry era în continuare căsătorit cu Martha.

În afară de Henry, nu mai știa decât Martha că, de fapt, el nu scrisese nici măcar un cuvânt din romanele acestea.

II

De multe ori Henry se întrebase cum ar fi decurs viața lui dacă nu ar fi cunoscut-o pe Martha. Răspunsul pe care și-l dădea era mereu același: ca și până atunci. Nu ar fi devenit important, prin urmare n-ar fi putut trăi în bunăstare și libertate, cu siguranță n-ar fi condus un automobil italian sport și nimeni nu i-ar fi cunoscut numele. În privința asta, Henry nu avea nicio îndoială. Ar fi rămas invizibil — o artă în sine. Bineînțeles că lupta pentru existență e palpitantă, că abia lipsurile dau valoare lucrurilor, că banii își pierd însemnătatea de îndată ce există din abundență. Toate acestea sunt adevărate. Dar nu sunt plictiseala și indiferența un tribut acceptabil pentru o viață în bunăstare și lux și, în tot cazul, preferabile foamei, suferinței și dinților cariați? Nu trebuie să fii celebru pentru a fi fericit, mai ales atunci când popularitatea este atât de des confundată cu importanța, dar, de când Henry pășise din obscuritatea anonimatului în lumina celebrității, avea un trai infinit mai confortabil. Prin urmare nu se mai preocupa de ani de zile decât de menținerea acestui statu-quo. Mai mult de atât nu avea cum să realizeze, Henry era realist. Chiar dacă viața asta era plictisitoare.

Manuscrisul romanului Frank Ellis era descoperirea lui. Se afla sub un pat străin, învelit în hârtie pentru copt. Henry l-a găsit în timp ce-și căuta, chinuit de o durere bubuitoare de cap, șoseta stângă, pentru a se furișa, ca de atâtea alte ori, dintr-o cameră străină. Pe femeia care se afla în pat lângă el nu o mai văzuse niciodată și nici nu simțea vreo dorință de a o cunoaște. Îi vedea doar piciorul, curbele de la adâncitura șoldului până la părul subțire castaniu, și mai departe nu se mai uită. Soba era rece, camera întunecoasă, mirosea a praf și aerul era stătut. Venise momentul să-și ia tălpășița.

Lui Henry îi era cumplit de sete; cu o noapte înainte băuse peste măsură. Fusese noaptea dinaintea zilei în care împlinea treizeci și șase de ani. Nu-l felicitase nimeni. Nici n-ar fi avut cum, căci nu știa nimeni. Cine să știe? Un călător nu leagă prietenii durabile, iar părinții lui muriseră de mult.

Henry nu avea o locuință proprie, un venit stabil și nici nu știa ce se va întâmpla mai departe cu el. De ce să fi avut? Viitorul e incert, iar cine spune că știe ce-l așteaptă minte. Trecutul nu e decât amintire și, ca atare, nimic altceva decât o construcție — numai prezentul este cert, se desfășoară și piere imediat. Ce-l chinuia pe Henry mai mult decât incertitudinile era să se gândească la certitudini. Să știi ce te așteaptă este ca și cum ai accepta să cadă drobul de sare. Ce mare lucru poate să mai vină în afară de căință, moarte și decădere? Potrivit acestei evaluări pe deplin realiste, Henry își definea viața drept un proces global pe care istoricii n-aveau să-l judece decât după moartea lui. Și ferice de cel care nu lasă nimic în urma lui, fiindcă nu trebuie să se teamă de nicio judecată.

Tăcerea este împotriva firii umane. Cu propoziția aceasta începea manuscrisul Marthei. Autorul acestei propoziții ar fi putut fi la fel de bine el, își zise Henry. Perfect adevărată și atât de simplă. Citi și următoarea propoziție, apoi pe următoarea, nu-și mai trase pe picior șoseta stângă, nici nu se mai furișă din micul apartament, nici nu șterpeli, ca în alte dăți, bani aflați la vedere sau alte obiecte pe care le-ar fi putut vinde ca să-și cumpere ceva de mâncare.

De la primul paragraf avu senzația că povestea respectivă nu se deosebea cu mult de a lui. Citi întregul manuscris din scoarță-n scoarță, răsfoindu-l cât mai silențios cu putință, ca să n-o trezească pe necunoscuta care dormea lângă el, sforăind ușor. Pe paginile culese la mașina de scris nu exista nicio corectură, din câte își dădea el seama, nicio greșeală de dactilografiere, nicio virgulă nelalocul ei. Din timp în timp se oprea din citit, pentru a o studia mai atent pe femeia adormită. Se mai întâlniseră, oare, cândva? Îi vorbise despre sine și uitase întâlnirea lor? Oare cum o chema? Îi spusese, de fapt, cum o cheamă? Prea multe nu spusese. Nu atrăgea atenția prin nimic, avea o constituție delicată și gene lungi, care îi ocroteau acum ochii închiși.

*

Când Martha se trezi după-amiaza devreme, Henry încinsese deja soba, rezolvase misterul robinetelor care picurau, fixase perdeaua de la duș, făcuse ordine în bucătărie și pregătise niște ochiuri. Unsese cu ulei micuța mașină de scris de pe masa din bucătărie și îndreptase pârghia blocată a unei litere deasupra flăcării de la aragaz. Manuscrisul Marthei se afla iarăși sub pat, învelit în hârtie pentru copt. Martha se așeză la masă și mâncă ouăle cu multă poftă.

El îi propuse să locuiască împreună, ea nu spuse nimic, ceea ce el interpretă drept un da.

Rămaseră toată ziua împreună, ea îi povesti cum se purtase el în noaptea precedentă, că spusese despre sine că e un om fără valoare. Henry încuviință, dar de amintit nu-și mai amintea nimic.

După-amiază mâncară înghețată și se plimbară prin grădina botanică, unde Henry îi mai povesti câte ceva despre viața lui de până atunci. Îi vorbi despre copilăria lui, cum se sfârșise odată cu dispariția mamei și cu moartea tatălui, care căzuse pe scări. Despre anii pe care-i trăise ascuns nu pomeni nimic.

Martha nu-l întrerupse nici măcar o singură dată și nici nu-l întrebă nimic. Îl ținu strâns de braț în timp ce merseră prin sera tropicală și, la un moment dat, își sprijini capul de umărul lui. Până în ziua aceea, Henry nu povestise nimănui atâtea lucruri despre sine — și majoritatea erau adevărate. Nu omise nimic esențial, nu înfrumuseță nimic și nu născoci aproape nimic. A fost o după-amiază fericită în grădina botanică, prima din multele după-amiezi fericite cu Martha.

Dormiră și în noaptea următoare în patul Marthei, lângă sobă. De data aceasta, Henry a fost tandru și treaz, grijuliu, aproape timid. Iar ea a fost foarte tăcută, respirația ei era fierbinte și precipitată. Mai târziu, când el dormea buștean, Martha se ridică și se așeză la mașina de scris din bucătărie. Henry se trezi de la loviturile clapelor. Monotone, cu scurte pauze, punct. Pe urmă, clinchetul clopoțelului de la capătul rândului. Punct, rând nou, punct, alineat. Un zbârnâit ascuțit, când Martha scotea o coală scrisă din mașină, scurte zbârnâituri repetate când fixa o coală nouă. Deci așa se produce literatura, își zise Henry. Clămpăniturile continuară toată noaptea, până a doua zi dimineața.

Următorul lucru de care se ocupă Henry fu să repare patul. Pe urmă făcu rost de un suport de cauciuc pentru mașina de scris, procură două scaune noi de bucătărie și montă contorul de curent, ca să plătească mai puțin pentru încălzire. În vreme ce făcea toate astea, se gândea cum se poate întemeia un cămin în lipsa unui capital propriu și în ce măsură era el persoana potrivită.

Henry se ocupa de gospodărie, iar Martha nu comenta nimic despre activitățile lui domestice. În general, nu comenta nimic. Henry admira acest lucru. Dar nu avea sentimentul că Martha nu avea păreri sau era dezinteresată, nu, era doar mulțumită și nu avea nimic de obiectat legat de persoana lui. Era ca și cum ea ar fi prevăzut toate acestea.

Henry observă că Martha nu-și citea niciodată povestirile. Nu vorbea despre ele, nu era mândră de ele. Când încheia una o începea pe următoarea, ca un copac care își leapădă toamna frunzele. Avea limpede în cap ideea pentru povestirea următoare încă de când o scria pe precedenta, căci între povestiri nu exista vreo pauză de creație. Henry nu se dumiri multă vreme din ce trăia ea. Studiase, dar nu spunea ce. Avea probabil niște economii, dar nu mergea decât rareori la bancă. Atunci când nu avea nimic de mâncare nu mânca. După-amiaza pleca de acasă pentru a înota la bazinul municipal. Henry o urmări o dată, într-adevăr se ducea să înoate.

Henry descoperi în pivniță un geamantan burdușit cu manuscrise mucegăite, ascuns în grabă, ca niște cadavre de copii, sub rahat de șobolan și apă. Colile se lipiseră unele de altele, formând un cocoloș. Pe alocuri se mai recunoșteau unele cuvinte. Povestiri pierdute. Și manuscrisul romanului Frank Ellis ar fi putrezit sau, într-o zi friguroasă, în sobă, s-ar fi transformat într-o căldură efemeră, dacă nu l-ar fi ascuns Henry. Acesta era meritul lui. El îl salvase pe Frank Ellis, chiar dacă nu el îl născocise, avea să-și spună mai târziu Henry ca să aibă conștiința împăcată. Era și asta ceva.

— Pe mine nu mă interesează literatura, spunea Martha referitor la acest subiect. Eu nu vreau decât să scriu.

Henry ținu minte asta pentru mai târziu. De unde își lua Martha, în lumea ermetică a trăirilor ei, ideile pentru crearea unor personaje atât de reușite rămase un mister pentru Henry. Nu călătorise mult și totuși cunoștea întreaga lume. El gătea pentru ea, stăteau de vorbă, tăceau și făceau dragoste. Ea se trezea noaptea să scrie, el gătea după-amiaza devreme și pe urmă citea ce scrisese ea.

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Adevărul şi alte minciuni

4.0
2 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor