Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Delirurile vieții cotidiene

Delirurile vieții cotidiene

Citiți previzualizarea

Delirurile vieții cotidiene

Lungime:
251 pagini
3 ore
Lansat:
Apr 3, 2017
ISBN:
9786064000811
Format:
Carte

Descriere

Iubim, urâm, invidiem, ne dorim şi sperăm... ne construim scenarii în care credem şi pe care le perpetuăm, în care îi angrenăm pe ceilalţi, atribuindu-le roluri mai mult sau mai puţin importante. Ne lăsăm, la rândul nostru, seduşi în poveştile altora. Să fie acestea "deliruri", ţesături psihice, care printr-o analiză minuţioasă se pot destrăma? Atunci, ce se află la baza lor şi cum ni le putem asuma, pentru a întrezări şi, în cele din urmă, a locui realitatea obiectivă?
Purtând cititorul prin lumea interioară a personajelor unor autori precum Shakespeare, Samuel Butler sau Dickens, cât şi prin aceea a propriilor pacienţi, Shengold ilustrează felul în care aceste deliruri iau naştere în copilăria timpurie, se menţin sărăcindu-ne şi rigidizându-ne viaţa şi pot fi estompate printr-o maturizare reală, adesea rod al travaliului psihanalitic.

Lansat:
Apr 3, 2017
ISBN:
9786064000811
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Delirurile vieții cotidiene

Cărți conex

Previzualizare carte

Delirurile vieții cotidiene - Leonard Shengold

(N.t.).

MULȚUMIRI

În cărțile anterioare, am mulțumit prietenilor, colegilor, profesorilor și, în special, pacienților și mi-am exprimat recunoștința pentru contribuția lor. Cinci prieteni foarte dragi, colegii mei Shelley Orgel, Austin Silber, Vann Spruiell, Ed Weinshel și Gladys Topkis (care mi-a fost și editor) au citit o schiță preliminară a acestei cărți și mi-au oferit critici și sugestii neprețuite, la fel ca și soția mea, care a parcurs cu atenție fiecare cuvânt din fiecare schiță a fiecărui capitol. Nu pot să le mulțumesc îndeajuns. Mă simt în special îndatorat lui Lawrence Kenney, minunatul editor al manuscrisului meu, pentru sugestiile sale extrem de valoaroase și pline de tact. Le sunt recunoscător lui Jon Snow și lui Laurence Shengold pentru foarte necesarul ajutor în ceea ce privește problemele pe care le-am avut cu computerul. Îi sunt dator lui David Raby, din a cărui frumoasă biografie a lui Samuel Butler am învățat multe și la care am recurs pe larg în capitolul respectiv.

Privind în urmă la cele cinci cărți care mi-au însuflețit viața de-a lungul ultimilor șapte ani, le resimt acut deficiențele, dar am și un sentiment limpede de mândrie. Nu am încercat să dau mai mult decât sunt capabil. Mi-am prezentat sinteza proprie și foarte personală a teoriei psihanalitice și, în special, a practicii psihanalitice — aceasta din urmă bazată pe relativ puținele cazuri analitice pe care orice analist (iar eu am fost unul ocupat) le poate studia, chiar de-a lungul unei activități de aproape patruzeci de ani. Drept perspectivă cuprinzătoare a psihologiei umane, am croit o haină plină de găuri: puncte oarbe (sunt prezente aici unele din propriile mele deliruri din viața cotidiană), ignoranță și inadecvări. Există mulți contribuitori foarte valoroși la gândirea psihanalitică ale căror lucrări le cunosc prea puțin sau pe care le-am folosit inadecvat sau chiar deloc, și le datorez scuze. În toate cărțile mele m-am folosit de marea literatură, precum și de practica mea clinică, pentru a-mi ilustra ideile. Aici am urmat exemplul lui Freud. Scriitorii de psihanaliză ar trebui să frecventeze operele marilor psihologi ai trecutului pentru propriile lor încercări exploratorii. Aceasta se aplică și lucrului cu care presupun că cititorul este deja familiar referitor la delirurile vieții cotidiene: accentuând efectele lor patologice (distructive și rezistente), am spus puține despre utilizarea lor pozitivă (defensivă și adaptativă). Chiar nu am putea trăi fără o mare doză de negare și delir și întâlnim din plin acest mesaj în marea literatură. Ibsen vorbește despre nevoia de „iluziile vieții sau de „minciuni vitale (Rața sălbatică); Eugene O’Neill, un dramaturg de mai mică anvergură, folosește o expresie mai ciudată, „vise deșarte" (Vine omul cu gheața). În Frații Karamazov, Marele Inchizitor al lui Dostoievski vorbește despre nevoia omului de iluzie, de unde datoria Bisericii de a-i furniza „magie, mister și autoritate". Iar cel mai elocvent dintre toți este Blaise Pascal, care ne reamintește în mod repetat că avem nevoie de iluzii și de distragere de la soarta și rolul omului într-un univers al infiniturilor. Freud prezintă inconștientul ca atemporal și imuabil, și până și cei mai înțelepți maeștri ai realității vor regresa uneori la acest element fundamental al realității psihice. Meandrele și tragedia condiției umane necesită iluzii și deliruri tranzitorii liniștitoare ale nemuririi și ale unui univers imuabil.

INTRODUCERE

Dar la urma urmei suntem părinți, împovărați

de toate iluziile care acompaniază această condiție.

— Freud, Scrisoare adresată viitorului ginere,

Max Halberstadt, 7 iulie, 1912

Cititorule, privește în jurul tău și privește în interiorul tău. Încerc să sublinez că noi, oamenii obișnuiți, știm cu toții ceea ce considerăm a fi de la sine înțeles: micile excentricități și „nebunii" ale noastre și ale cunoștințelor noastre.

Când eram medic psihiatru rezident la spitalul Kings County din Brooklyn în anii ’50, am participat la prelegeri despre psihozele majore ținute de un medic și psihanalist imigrant, Jan Frank. Cred că Jan se născuse în Ungaria, dar trăise mulți ani la Praga și își avusese formarea și practica psihiatrică și psihanalitică acolo. Fusese alungat din iubita lui Cehoslovacie de către naziști și lucrase în Kansas la fundația Menninger înainte să vină la New York. Era un profesor minunat și își intervieva pacienții într-un mod exhibiționist, dar abil. De obicei, putea să-i facă chiar și pe cei tăcuți să reacționeze la flateriile lui empatice, iar alegerea unui pacient pe care să ni-l prezinte dr. Frank (și care ar fi putut să-l deruteze sau să-l încurce) la conferința lui săptămânală din secție era una din plăcerile de a fi rezident în ultimul an. După ceea ce era de obicei un interviu uluitor, Jan urma să evoce, să descrie și să explice sensul fenomenelor clinice ai căror martori fuseserăm, dar pe care noi, rezidenții, nu le observam sau înțelegeam corect întotdeauna. Reușitele lui, obținute parțial prin marele lui talent de imitator, păreau aproape magice. Imitarea era una bizară — pacienții psihotici cu diverse origini etnice care veneau din Brooklyn sau Queens vorbeau fiecare cu propria versiune a accentului central european pronunțat, sălbatic și ciudat al lui Jan. Jan Frank era în mod evident un excentric. Era greu să mi-l imaginez lucrând ani în șir la Menninger; părea că locul lui e mai degrabă în Oz decât în Kansas. Era diferit de noi, ceilalți — prin postură și mers, îmbrăcăminte și discurs. Felul lui de a vorbi foarte specific, vag maghiar, plin de schimbări subtile și explozii intermitente de ton și tonalitate, gravita în jurul unei pleiade de greșeli de pronunție foarte caracteristice (și deseori, cred, intenționate). Mi se părea că discursul lui se desfășura în mare parte cu ajutorul asociațiilor libere, ornamentate cu jocuri de cuvinte și citate (primele deseori neprovenite din limba engleză, ultimele de obicei din literatura clasică și extrem de rar din literatura familiară sau bine cunoscută). Jocurile lui de cuvinte erau deseori neinteligibile pentru cea mai mare parte a auditoriului, dar îl amuzau întotdeauna pe Jan, al cărui chicot satisfăcut și autolaudativ putea atinge crescendouri prelungite de ciripeli ascuțite. În ciuda tuturor acestora, când termina o oră de predare, puteai simți că nebunia lui era una cu metodă — ne făcea să simțim cum era să fii schizofrenic sau maniaco-depresiv, și, mai presus de toate, că oamenii aceștia sunt persoane, nu doar agregate de simptome sau generalizări bleuleriene. Și ne-a învățat că mare parte din discursul și acțiunile lor putea fi înțeleasă și legată de îngrijorările și problemele lor umane. Limbajul lor, care de obicei părea inițial o aberație, se dezvăluia prin traducerea lui Jan sau prin dialogul cu pacientul (avea aici o dibăcie inegalabilă) ca fiind în mare parte o comunicare inteligibilă care marca umanitatea esențială a ciudatelor creaturi pe care, la început, le tratasem cu izolare defensivă și reductivă². Am învățat de la Jan că acești nebuni nu erau chiar atât de diferiți de noi. Această idee, o lecție esențială pentru oricine urmărește să ajute o persoană psihotică, aduce cu sine propriile anxietăți, dar a învăța să-i suportăm și chiar să aflăm de la ei lucruri despre noi înșine, precum și despre pacienții noștri, făcea parte din meseria noastră. Îi sunt extraordinar de recunoscător lui Jan pentru ceea ce m-a ajutat să înțeleg.

Jan avea un fel unic, de neuitat, de a se mișca — atât cu ticuri, cât și atletic; își folosea corpul în mod expresiv aproape tot timpul. „Noi, europenii, vorbim cu mâinile", ne-a anunțat el, cerându-și cumva scuze. Vorbea cu mâinile, dar și cu labele picioarelor și toracele. M-am întrebat dacă nu avea o formă ușoară a sindromului Tourette. Față în față cu un pacient schizofren, el adopta și adapta tiparele de vorbire ale acestuia, gesticulația expresivă sau imobilismul lui și forma de gândire (de tip proces primar) pentru a deveni o versiune maghiară mai animată, uneori caricaturizată, a unei imagini în oglindă a persoanei pe care o intervieva. Când noi, ca proaspeți rezidenți, nefamiliarizați cu psihoticii și încă temători față de ei, am văzut acest tip de demonstrație pentru prima oară, dr. Frank, în exhibiționismul lui kinetic dramatic și exagerat, ne părea mult mai nebun decât pacientul. După interviu, el proclama cu vervă: „Știu, toți credeți că sunt meshugga³, nu-i așa?" (așa era). „Dar pacientul este cel meshugga. Eu sunt doar meshugoid. Teza mea din această carte este că noi, chiar și cei mai sănătoși mental dintre noi, suntem cu toții într-o oarecare măsură „meshugoizi — dar cele două categorii pot coexista, desigur, înăuntrul aceleiași persoane.

Această carte nu este despre diagnostic, pe care îl socotesc a avea o utilitate limitată (vezi Shengold, 1989); nu mă ocup aici de psihozele majore. A-ți da seama de ubicuitatea delirurilor vieții cotidiene nu necesită ca psihanalistul să aibă a treia ureche sau un ochi în plus (Un Oeil en trop⁵). Percepția și apercepția acestui „fapt" existențial sunt disponibile observatorului și autoobservatorului inteligent și sunt înregistrate în operele marilor autori de ficțiune, biografie și autobiografie, cu toții fini psihologi. Gândiți-vă la personajele și, în anumite cazuri, la viețile lui Shakespeare, Cehov, Tolstoi, Turgheniev, Balzac, Stendhal, Flaubert, Proust, Jane Austen, Dickens, surorile Brontë, George Eliot, Henry James, Ibsen; sau la operele nonficționale ale lui Montaigne, Rousseau, Saint-Simon, Herzen; și la cărțile despre viețile multor altor mari (sau mai puțin mari) bărbați și femei din toate domeniile. Dar această carte este scrisă nu pentru a indica ceea ce poate afla oricine destul de ușor despre ceilalți și, fără tragere de inimă, despre sine. Doresc să accentuez dificultățile pe care le provoacă în relația dintre ființele umane urmele meshugoide ale funcționării mentale diferite, vibrant schimbătoare, ale sugarului și copilului mic. Vreau să mă axez în mod specific pe curenții emoționali infantili reziduali, așa cum se prezintă ei în relația dintre psihoterapeut și pacientul său adult. Acești curenți atât motivează, cât și împiedică orice tip de travaliu psihanalitic, deoarece ei afectează profund fenomenele transferului⁶ și rezistenței pe care se bazează psihanalizele clinice. În tratament, rezistențele provin uneori din negarea aspectelor infantile ale reprezentărilor mentale ale pacientului legate de sine, de părinți și de alte persoane care (prin intermediul transferului) au luat locul părinților în mod tranzitoriu sau semnificativ. Deseori, un pacient raționalizează o trăsătură de caracter, o defensă sau un simptom bizar spunând: „Oh, mama (tata) e așa! Acest lucru se dovedește a însemna (deși nu este întotdeauna enunțat ca atare) „Așadar, nu contează! Prin urmare, nu este „asumat" (vezi Capitolul 7).

Am consultat odată o femeie de 30 de ani din Vestul Mijlociu. Analistul ei, pe care nu-l cunoșteam, citise cartea mea Soul Murder, despre abuzul asupra copiilor și incest. El o îndemnase să vină la New York și să-mi vorbească despre relația cu tatăl ei, care aparent nu se modificase prea mult chiar după ani de terapie și analiză. Mama pacientei murise chiar când pacienta, copil unic, ajunsese la pubertate. Tatăl ei nu s-a recăsătorit. Se aștepta ca fata să preia toate îndatoririle mamei, iar în mare parte ea s-a supus, având grijă de casă și jucând rolul de amfitrioană pentru tatăl ei. Până de curând, avusese puțini prieteni. Era evident că era inteligentă și că fusese o elevă și o studentă bună, dar izolată din punct de vedere social. Părea mai mult copil decât femeie matură. Deși conform spuselor ei tatăl ei nu se culcase cu ea, nu numai că glumea mereu pe seama aceasta, ci și o îmbrățișa și încerca s-o pipăie. El voia să doarmă în patul lui, iar când călătoreau împreună insista întotdeauna să doarmă la hotel într-un pat dublu. În timpul interviului, mi-a descris amănunțit modul lui de seducție; cuvintele ei conțineau nemulțumire și chiar indignare, dar tonul ei era indiferent. Am avut impresia clară a unui zâmbet de automulțumire în timp ce descria tentativele tatălui ei și amestecul de supunere și refuz cu care reacționase. Tatăl ei i-a stricat toate relațiile apropiate, nu numai cu băieți și bărbați, ci chiar și cu prietenele. El se retrăsese din afaceri și scopul principal al vieții lui părea să fi devenit a fi companionul fiicei lui. Au devenit un cuplu și mergeau peste tot împreună.

În final, după mai mulți ani de tratament, psihiatrul/analistul ei insistase să se mute din casa părintească și să-și ia apartamentul ei și un loc de muncă. A făcut acest lucru, dar slujba ei era una neînsemnată, iar câștigurile abia îi acopereau cheltuielile de întreținere. A început să aibă câteva prietene. A apelat la tatăl ei pentru plata tratamentului, dar el a făcut acest lucru cu reticență și întârzia mereu cu plata, făcându-l pe analist să aștepte. În ceea ce privește mutatul ei din casa părintească, se plângea că tatăl ei venea mereu în vizită — chiar o aștepta în sala de așteptare a cabinetului. El planifica vacanțe împreună „drăguțe", pe care pacienta le găsea aproape irezistibile.

Am început să simt ceva din frustrarea trăită probabil de către analistul ei referitor la motivația acestei biete victime a dorințelor posesive și sexuale ale tatălui ei. Mi se părea că era într-o stare de sclavie secretă, predominant masochistă, consimțită, poate chiar entuziastă — o sclavie care este de asemenea o legătură, una care punea în scenă ceva din răzbunarea și satisfacția de a-și frustra atât tatăl, cât și analistul. Reușise cumva să-și reconstruiască situația parentală timpurie făcându-i pe tată și pe analist să se certe din cauza ei; aceștia, nu ea, deveniseră responsabili pentru acțiunile și sentimentele ei. Așadar, ar trebui să nu fi fost surprins (și totuși am fost șocat) când am observat că, atunci când pacienta vorbea despre tatăl ei, își îndrepta capul spre sala de așteptare a cabinetului meu. M-am surprins spunând: „Doar nu vrei să spui că ai venit aici cu tatăl tău. „Ba da, e în sala de așteptare. A insistat să vină. Și, deși a promis că rezervă două camere de hotel, a luat una singură! Acest lucru a fost proclamat cu un zâmbet triumfător. Atât pacienta, cât și tatăl ei aveau tendințe similare care implicau tot felul de maniere și practici bizare; ambii erau plini de o duplicitate pentru care nu-și asumau nicio răspundere și ambii erau supuși a ceea ce Pascal numea „iluzii voluntare"⁷. N-aveam mari speranțe că această femeie va fi cu adevărat motivată să se separe de tatăl ei. Erau uniți în „nebunia" lor comună. Am tras concluzia că nu numai separarea pacientei de tatăl ei era o operațiune de tip simulacru, ci și consultația, și m-am temut că analiza ei ar putea fi la fel.

Dorința pacientei de schimbare părea să fie acompaniată de opusul ei. Ceea ce era „delirant aici era clivajul defensiv prin care era imposibil să integreze dorințele contradictorii — un clivaj vertical în minte care reprezintă un tip primitiv de funcționare mentală ce înflorește în perioada timpurie a dezvoltării mentale. În cazul adultului, rezultatul reprezintă ceva asemănător cu „dublugânditul lui Orwell⁸.

Clivajul este unul dintre mecanismele defensive primare care produc manifestări de tip delir și asemănătoare delirului; aceste mecanisme pot face astfel încât conflictele din interiorul minților noastre să fie imposibil de asumat — (repet ceea ce voi reitera mereu în această carte). Nu se poate analiza ceva ce nu este prezent. Freud spunea: „cei de la Nürenberg nu spânzură pe cineva înainte de a le cădea în mână" (Micul Hans, p. 118).

Voi schița acum conținutul restului cărții. Am ca premisă o versiune de bază și simplificată a teoriei freudiene privind dezvoltarea psihică (evidențiată în literatura recentă într-o minunată carte a lui Jonathan Lear, Love and Its Place in Nature). Funcționarea primitivă a minții, care debutează în perioada foarte timpurie a dezvoltării mentale, prezintă gândirea de tip proces primar, afecte „primare" contradictorii (ALB SAU NEGRU) intense, încărcate de intensitate somatică, defense primare⁹, separare inadecvată de un părinte primar, posesia doar a unor insule de Eu integrator. Toate acestea, în cursul dezvoltării relațiilor cu obiectul (jargon psihanalitic pentru înregistrarea mentală a figurilor parentale și realizarea separării de ele) și a maturizării mentale, devin parțial transformate într-o funcționare psihică predominant matură¹⁰.

Funcționarea primară nu dispare niciodată. O parte din ea poate continua cu modificări ușoare (numim acest lucru „fixație"). Ceea ce este transformat poate, printr-o regresie trecătoare sau mai durabilă, să se întoarcă la vechea funcționare. Toți rămânem cu fragmente, individual variabile, ale modurilor de operare inițial halucinatorii și delirante. Halucinațiile tind să dispară în cazul celor mai mulți oameni (cu excepția viselor, unor stări de conștiință modificată normale și patologice și în stări de intoxicație și psihotice), dar delirurile sau delirurile aproximative (le numesc cvasideliruri) continuă pentru majoritatea nevroticilor. Aceste deliruri cotidiene (din nou, diferite în grad, intensitate și varietate la nivel individual) sunt rareori turbulente, dar influențează și chiar motivează puternic gândirea, sentimentul și acțiunea.

Nu sunt deloc mulțumit să utilizez cuvântul delir (din cauza conotațiilor lui patologice specifice) sau chiar cvasidelir. Această nemulțumire a fost oglindită de comentariile mai multor prieteni cu care am discutat problema (sau care au citit părți din manuscrisul acestei cărți). Dar, din nefericire, nu am putut să mă opresc asupra unui termen mai bun pentru a denota rămășițele cvasipsihotice ale proceselor mentale primitive care continuă în viața adultă. Dat fiind că tot ce știm și avem din punct de vedere mental este formațiunea de compromis (Brenner), aceste procese sunt mult mai complicate decât simptomele primare (cum ar fi delirul), defensele primare (cum ar fi negarea), impulsurile primare (canibale, criminale, polimorf perverse ș.a.m.d.) și le includ pe toate acestea. Am încercat să modific această utilizare a termenului delir punându-i uneori ghilimele și folosind cvasidelir și alte formulări mai descriptive — varietatea denotă în mod adecvat o gamă a intensității delirului. Dar cititorul are scuzele mele pentru că am folosit delir nu atât în sens propriu, cât în sens metaforic și pentru efect retoric (voi încerca să definesc și să discut acești termeni în mai mare detaliu în Capitolul 2). Poate un termen mai bun ar fi convingeri fixe, dar el sună prea nepatologic și îi lipsește forța motrice conotată de termenul deliruri.

Am încercat să mă ocup de deliruri narcisice „cotidiene" (deliruri care implică sinele și părintele — de omnipotență, nemurire, perfecțiune, a fi preferatul zeilor — părinților —; deliruri paranoide; deliruri asociate cu perversiunile; deliruri derivate din identificarea cu părinții (psihotică și nepsihotică); toate acestea, evident, se pot suprapune. Capitolul despre invidie se centrează în jurul motivului pentru care aceste deliruri sunt necesare din punct de vedere defensiv: pentru a reduce povara centrală preoedipiană (care poate deveni oedipiană) oferită de intensitatea pulsiunilor instinctuale, în special de către distructivitatea agresivă. Îmi voi ilustra ideile prin material atât clinic, cât și literar (aplecându-mă mai ales asupra scriitorului englez din secolul al XIX-lea Samuel Butler, care a fost deja subiectul unui studiu psihanalitic al lui Phyllis Greenacre).

Cartea are un scop clinic. Cred că aceste manifestări cu intensitate delirantă (rămășițe ale vieții psihice primare) ne leagă de amprentele mentale timpurii ale părinților, de care ne agățăm ca fiind indispensabili pentru existența noastră. Așadar, aceste „deliruri" ne leagă și de promisiunea glorioasă și de pericolele și afectele cumplite ale acelei perioade timpurii — promisiune și pericole care sunt strâns legate de pilonii parentali primari ai identităților noastre. Aceste legături cu un trecut îndepărtat dau forță și formă rezistenței noastre la schimbare și maturizare în viață. (Rezultă că acest lucru este adevărat și pentru rezistențele la tratamentul psihoterapeutic și psihanalitic; a recunoaște intensitățile delirante poate fi util, dacă nu uneori chiar necesar, pentru terapeut și pacient deopotrivă). În final, delirurile vieții cotidiene nu pot fi eliminate niciodată, dar trebuie să fie recunoscute și asumate¹¹ înainte de a putea fi atenuate. Desigur, acest lucru se poate întâmpla în viață odată cu maturizarea și, dacă maturizarea este inhibată, este posibilă prin intermediul psihoterapiei o oarecare doză (uneori considerabilă) de eliberare. Voi

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Delirurile vieții cotidiene

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor