Jurnal

Gheorghe D. Pallade

(1858 - 1903)

Om politic liberal mai puțin cunoscut, Gheorghe D. Pallade a lăsat un jurnal care, deși cuprinde o perioadă destul de scurtă în timp, 1 martie 1897 – 8 ianuarie 1898, ne va introduce în atmosfera extrem de frământată din interiorul Partidului Național Liberal.

S-a născut în anul 1858 la Bârlad, dintr-o familie înstărită. Și-a făcut studiile secundare și universitare în țară, luându-și licența în drept la Facultatea de drept a Universității din București în anul 1880. Intră în magistratură până în 1884 când, participând la alegeri este ales deputat pe listele Partidului Național Liberal. Din acest moment viața lui devine publică și intră în vâltoarea luptelor politice. În același an, alături de C.A. Rosetti a susținut colegiul unic și libertatea absolută a presei. De fapt a și fost colaborator al ziarului Românul.

În cele ce urmează ne vom opri asupra câtorva momente din viața de politician a lui Gh.D. Pallade.

Încă din 1882, conștient de importanța numelui său, Ion C. Brătianu apărea tot mai rar în Cameră; la atacurile opoziției ori nu răspundea deloc, ori o făcea cu violență. Titu Maiorescu, în „Istoria politică a României sub domnia lui Carol I, spunea că pe Fleva îl numește „butoi fără fund, lui Kogălniceanu îi zicea că-i dă „tot ce-i cere". S-a închis într-un grup închis de apropiați, ocupându-se cu toate amănuntele administrației, devenind, cum se spunea, cu atât mai inaccesibil la observațiile puținilor membri independenți din partid cu cât toți ceilalți l-au obișnuit să i se supună orbește. De fapt, semnalul l-ar fi dat Dimitrie A. Sturdza, prin cuvintele rostite de pe banca ministerială în ședința Camerei din 11 noiembrie 1882:

„Ori de câte ori Brătianu mă va chema pe această bancă, voi veni, și de îndată ce-mi va zice: e bine să lucrezi aiurea și să vină altul în locul d-tale, totdeauna voi face așa".

La 8 aprilie 1885 moare C.A. Rosetti, iar câțiva membri mai marcanți s-au văzut siliți să se retragă din luptă.

Viața politică, dar și cea socială, devine tot mai agitată. Atentatul împotriva primului ministru, 4 septembrie 1886, îl face pe procuror să implice atât oameni politici, dar și „cetățenii indignați, de fapt o ceată de bătăuși organizați de primărie, care au devastat câteva redacții ale ziarelor de opoziție. Urmare a acestei acțiuni se produc încăierări de stradă la alegerile comunale din Botoșani (1 nov. 1886), la Galați (5 mai 1887), apoi la Buzău, Turnu-Severin, Râmnicu-Vâlcea. Ministrul de externe M. Pherekyde îl provoacă la duel pe M. Fleva și-l rănește (14 ianuarie 1887). La Iași când Regele Carol I participă la sfințirea Bisericii Mitropolitane (22 aprilie 1887) se produc bătăi și răniri între agenții poliției și cei puși de opoziție să fluiere. Sosirea la Iași a fost precedată de un afiș al Comitetului „Opoziției unite locale, îndemnând cetățenii să nu-l întâmpine pe Rege, care ar fi Regele unei „coterii politice. Printre semnatari s-ar fi aflat profesorii universitari Gh. Mârzescu și Miltiade Tzoni. Pentru acest fapt ministrul Cultelor, Dimitrie A. Sturdza, îi dă în judecata Universității din București și cere destituirea lor, dar juriul universitar își declină competența de a judeca acest delict politic (13 ianuarie 1887). Printre apărători ca N. Ionescu, G. Vernescu, N. Fleva, Alexandru Lahovari îl găsim și pe Gh.D. Pallade, iar când acuzații au ieșit din Universitate cu acel verdict favorabil lor, au fost duși în triumf la clubul „Unirea„, unde N. Fleva, Alex. Lahovari și Gh. Pallade au ținut discursuri pentru lauda lor și „însuflețirea studenților adunați acolo.

Privind acest episod, Titu Maiorescu, junimistul conservator, nota că „între deputații din opoziție se semnalează Pallade de la Bârlad prin neînfrânarea limbajului său, de a cărui exuberanță majoritatea nu poate scăpa decât părăsind sala de ședințe".

Un alt moment din viața de om politic al lui Gh. D. Pallade este cel din mai 1891. În 1888 îl găsim ca membru al disidenței liberale. La 4 mai 1891 moare Ion I. Brătianu. La 21 mai „Voința Națională„ publică o declarație prin care se anunța că Dimitrie Brătianu va fi noul șef al Partidului Național Liberal. Declarația a fost semnată de toți liberalii mai cunoscuți, printre care figurează alături de Dimitrie Sturdza, P.S. Aurelian, M. Pherekyde, Eugen Stătescu și foștii răzvrătiți N. Fleva, Gh.D. Pallade, etc. Astfel, în urma acestei concilieri a tuturor elementelor liberale, Gh.D. Pallade a reintrat în partid, devenind, în timpul regimului conservator, unul din cei mai energici companioni ai opoziției liberale. Dar, așa cum am arătat, Gh.D. Pallade își desfășoară și activitatea de ziarist, fiind director politic al organului liberal Gazeta Poporului (1895), dar și ca profesor de economie politică la Școala liberă de științe de stat.

La 8 iunie 1892 moare Dimitrie Brătianu. La Congresul național-liberal, ținut la Iași, mulți fruntași ai partidului îl proclamă șef al partidului pe Dimitrie Sturdza. Peste trei ani, în 1895, Gh.D. Pallade revine în prima linie a Partidului Național Liberal. Dar rolul important în relansarea sa l-a avut același D.A. Sturdza. Să ne fie îngăduit a prezenta personalitatea noului prim-ministru al guvernului liberal (4 oct. 1895 – 31 martie 1897), D.A. Sturdza, prin cuvintele celui care a trecut în opoziție, Titu Maiorescu:

„Încărunțit de trebile statului, unul din puținii care mai rămăseseră din timpurile Divanurilor Ad-Hoc, distins – dacă nu printr-o inteligență strălucită, dar desigur printr-o neobosită sârguință în studierea actelor istorice ale românilor și prin deplina cunoaștere a situației politice din Austro-Ungaria și Germania, când un asemenea om, după un asemenea trecut, cu asemenea cunoștințe, lua o asemenea atitudine de trei ori seculară, ca cea transilvană, toată lumea, nu numai partizanii săi, nu numai tinerimea ușor inflamabilă, toată lumea onestă și patriotică se putea aștepta la o schimbare hotărâtoare, la o fază până atunci necunoscută de mândrie națională și de izbândă în politica română".

La 4 octombrie 1895 D.A. Sturdza a fost chemat pentru prima oară să formeze guvernul liberal. Momentul era de o însemnătate deosebită nu numai pe plan intern, dar și pentru politică externă a Regatului român. Noul prim-ministru, în numele partidului liberal, și-a propus în politica internă repararea și restabilirea pactului fundamental al țării, iar în politica externă îndreptarea situației românilor din Ungaria printr-o intervenție mai energică pe lângă guvernul statului austro-ungar. Dar iată componența cabinetului Sturdza din 4 octombrie 1895:

Dimitrie A. Sturdza – președinte și externe;

Eugeniu Stătescu – justiție;

Petru Poni – culte;

General C. Budișteanu – război;

Nicolae Fleva – interne;

G.C. Cantacuzino (Râfoveanu) – finanțe;

Gh.D. Pallade – domenii;

C.I. Stoicescu – lucrări publice.

Astfel format, guvernul se prezenta ca un întreg după violenta dezbinare din 1888. Intrarea în guvern a lui Fleva și Pallade putea trece drept un semn al unirii desăvârșite. Totuși, urcarea rapidă a lui Pallade a luat prin surprindere atât pe mulți fruntași din P. N. L., cât și pe adversari, și aceasta mai ales după impresia ce a făcut-o după lupta sa contra lui I.C. Brătianu în 1887.

La 12 ianuarie 1898 este numit ministru la Justiție, iar la 1 octombrie la Finanțe de unde se retrage la 11 aprilie 1899 la venirea regimului conservator condus de G.Gr. Cantacuzino. Ca ministru la Finanțe se pare că nu a fost binevenită numirea sa. Iată, pe scurt, activitatea sa de aici.

La sfârșitul anului 1898 guvernul Sturdza prezintă Camerei proiectul pentru bugetul 1899 – 1900. El a fost alcătuit de ministrul de Finanțe, Pallade. Conservatorii îi acuză pe liberali de lipsă de autoritate și în unele cazuri chiar de lipsă de corectitudine în materie financiară internațională, slăbind creditul statului pe piețele Europei. S-au făcut emisiuni de rentă pentru îmbrăcămintea soldaților, instrumente chirurgicale, etc. Cu prilejul conversiunii de la 1898 care prelungea termenul de amortizare de la 40 la 60 de ani, Casa de Depuneri, spun tot conservatorii, în loc să prezinte obligațiile de stat la preschimbare cu rentă 4%, le-a vândut pe nesimțite și le-a înlocuit cu efecte financiare de 5%.

S-a încercat negocierea unui împrumut la Paris. Guvernul, ca oricare altul de altfel, întrebuințează un intermediar căruia la 1/13 aprilie 1898 îi dă scrisori de acreditare confirmate ulterior de Gh.D. Pallade. Încercarea n-a izbutit, iar ministrul de Finanțe, împotriva legii bugetare și cu toate încercările făcute de o autoritate financiară, Menelas Ghermani, a emis bonuri de tezaur în valoare de până la 60 de milioane, iar pentru 1899 erau contractate lucrări de peste 45 de milioane fără nici o prevedere a mijloacelor de acoperire. Aceasta a fost una din cauzele crizei financiare prin care a trecut statul român în toamna anului 1899, după retragerea guvernului Sturdza.

La 14 februarie 1901 îl găsim pe Gh.D. Pallade din nou la Finanțe, post din care a demisionat la 9 ianuarie 1902. La 18 iulie 1902 este numit ministru de Externe, demisionând la 22 noiembrie același an datorită gravei boli care i-a și răpus viața la 27 mai 1903.

Aceasta a fost viața politică, prezentată pe scurt, a lui Gh.D. Pallade. Paginile de jurnal, deși nu acoperă nici un an de zile, prezintă una din cele mai zbuciumate perioade al Partidului Național Liberal. Subiective sau nu, paginile rămase de la Gh.D. Pallade vin să completeze istoria politică a României de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Lăsăm pe seama cititorului să analizeze jurnalul lui Gh.D. Pallade. Nouă nu ne rămâne decât să arătăm că am considerat ca notele să fie cât se poate de complete, persoanele și locurile fiind foarte numeroase, fără de care, chiar un cititor avizat nu s-ar descurca. Iată de ce am recurs la soluția de a despărți notele de indicele de nume. Trebuie, de asemenea, să atragem atenția că notele sunt așezate alfabetic, deoarece tot volumul ar fi fost prea încărcat de numere și cifre. Sperăm că modesta noastră contribuție prin editarea acestui jurnal să împlinească un scurt moment din frământata noastră istorie politică a României de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

1897

1 – 4 martie. Sâmbătă dl. Sturdza a trimis lui P. Grădișteanu, vicepreședintele Senatului o scrisoare prin care își da demisia din președinte al Senatului și senator. Vestea a căzut ca o bombă asupra Senatului și Guvernului. La Cameră aflându-se de această hotărâre a șefului partidului, mare parte din deputați și Primul ministru care era acolo, s-au îndreptat spre Senat.

Deși cei mai mulți ar fi voit să nu se citească scrisoarea – și poate că era mai bine –, Grădișteanu însă care umbla după încurcătură, i-a dat citire; bineînțeles că imediat a adăugat că Senatul trebuie să respingă demisia d-lui Sturdza și să-l roage să-și ia locul de onoare ce partidul și Senatul i l-a încredințat. Aurelian se unește și el cu opinia lui Grădișteanu și Senatul respinge demisia. Guvernul însă, în loc să-și dea seama de importanța actului și a însemnătății sale politice, caută din contră să irite atât pe senatori cât și pe deputați contra lui Sturdza, arătându-l ca pe un om nervos și irascibil care e destinat să facă numai des coups de tête atât de dăunabile partidului.

Am văzut mulți amici chiar ai lui Sturdza strâmți la cap care-mi ziceau că dacă avea vreo nemulțumire de ce nu ne-a spus-o și să dăm vot de blam guvernului. Ei nu voiau să înțeleagă că Sturdza a evitat asemenea o ciocnire ce ar fi putut săpa un abis între amicii guvernului și majoritatea Senatului, ceea ce ar fi făcut dificilă lucrarea mai departe împreună, ci din contră, a voit să facă un act care chiar dacă s-ar fi putut interpreta ca făcut ab ivoto totuși era de natură de a deștepta guvernul că merge pe cale rea și că prin urmare trebuie să aducă o îndreptare a lucrurilor.

Adunarea intimă de sâmbătă seara. La 8½ după înțelegerea avută ne întâlnim la Sturdza. Gogu, Pherekide, Nacu, Ionel Brătianu și eu. Peste câteva minute vine și Stolojanu și Djuvara care, deși neinvitați, îi chemăm înăuntru.

Sturdza expune cele întâmplate vineri seara în fața mea și arată că incidentul cu Porumbaru n-a fost decât picătura care a făcut să se umple vasul. Că deși cu ocazia alegerii sale ca președinte al Senatului a ținut să explice cum vede el lucrurile, totuși guvernul a continuat a-l lăsa cu totul străin de mersul lucrurilor. Din contră, de atunci pare că au organizat mai bine golul în jurul său. Că această situație e intolerabilă pentru el, care are răspunderea lucrurilor ca șef și pe de alta deși vede că parte din miniștrii lucrează la dezorganizarea și compromiterea partidului, totuși nu se poate aduce nici o îndreptare a lucrurilor. Că prin urmare o limpezire a situației se impune.

Cum însă să o provocăm? Aurelian în loc să dea adevărata importanță actului domnului Sturdza, din contră, consideră afacerea ca clasată deoarece Senatul a respins demisia domnului Sturdza.

Unii sunt de părere că domnul Sturdza să provoace o explicare; cu drept cuvânt domnul Sturdza nu împărtășește această părere și aștepta ca inițiativa de lămurire să vină de la guvern. Nacu și Djuvara propun atunci ca Gogu Stoicescu să declare că-și dau demisia dacă situația nu se limpezește căutându-se a se stabili o completă înțelegere cu șeful partidului. Gogu răspunde cu drept cuvânt că e bine să așteptăm, să vedem ce va propune domnul Aurelian, domnului Sturdza în întrunirea ce va să aibă loc a doua zi și în urmă - vom aviza pentru aceasta: e bine să ne adunăm.

Duminică seara. Eu cu această ocazie atrag atenția tuturor ca de astă dată să ne ferim de duplicitatea guvernului și să se mulțumim cu echivocuri și cu jumătăți de măsură. Trebuie ca să ne dea alt spirit direcția guvernului fiindcă cel actual prezidează o operă de imoralitate și de corupere a caracterelor. Așa eu nu aș admite cu nici un preț ca Ministerul de Interne să rămână în mâna unui om care făurește intriga contra forțelor vii ale partidului, dovadă, înțelegerea prefecților de a mai vedea pe Cantacuzino. Ionel, pușlama ce este, crede că nu e bine să împingem lucrurile prea departe, fiindcă a avea pe Lascăr contra unei viitoare formațiuni ar fi primejdios. Eu îi ripostez cu vigoare că nu trebuie să ne speriem de ticăloșia oamenilor fără scrupul, fiindcă aceasta ar fi un premiu dat oamenilor fără caracter și o pildă rea de urmat amatorilor de succes în partidul liberal.

Duminică a fost adunarea la Creditul funciar rural pentru alegerea a doi membrii în locul lui Sturdza și G. Filipescu. Mulți fruntași ai partidului participau la vot. Toată lumea era însă sub emoția demisiei domnului Sturdza. Amicii guvernului căutau să învinovățească precipitarea domnului Sturdza și să-l facă răspunzător de slăbirea partidului. Am văzut cu surprindere pe Gr. Grădișteanu fervent critic și puțin cam smintit, și pe Procopie.

Sturdza a stat mult de vorbă cu Aurelian. Duminică seara ne-am adunat iar la Sturdza tot cei de sâmbăta seara, afară de Pherekide. Domnul Sturdza ne-a comunicat că din toată conversația cu Aurelian s-a convins încă o dată mai mult că acești oameni nu sunt de bună credință. Că Aurelian a căutat să evite o explicație francă, mărginindu-se a regreta demisia și rugându-se să revină asupra ei. Față cu această duplicitate ne întrebăm ce e de făcut în Cameră și Senat a doua zi, dacă cineva din opoziție face o întrebare asupra demisiei și semnificației sale. Domnul Sturdza crede că ar fi bine să nu se țină ședința publică până ce nu va avea loc o explicare.

Pentru ca să silim însă guvernul să accepte neținerea ședinței și să evităm oricare explicații, convenirăm ca Gogu și Stoicescu să se ducă imediat la Aurelian și să-i comunice că întrucât chestiunea demisiei domnului Sturdza nu e tranșată, nu pot să mai ia parte la lucrările parlamentare; că, prin urmare, sunt de părere ca luni să nu se țină ședința și că altfel depinde de cele ce se vor petrece luni în corpurile legiuitoare pentru ca ei, marți, să se știe dacă mai pot sta pe băncile de miniștrii sau trebuie să-și ia locurile de deputat.

Gogu ne-a declarat că deoarece i-a promis Regelui ca până la plecarea Ducelui de Hessa nu-i va reînnoi demisia, nu poate să-și calce cuvântul. Altfel ar fi putut declara lui Aurelian că se retrage imediat. El pleacă la Aurelian și noi rămânem până la 11 când ne împrăștiem văzând că întârzie prea mult.

Ziarele conservatoare jubilează, ele cred că ruptura între Sturdza și Aurelian e definitivă și deci imposibilitatea partidului liberal de a mai deține puterea manifestă. Mai nostimă e „Dreptatea„ care spune că Sturdza a cedat în urma întrevederii ce a avut-o cu Regele vineri, când acesta i-a arătat o scrisoare a Împăratului Germaniei în care-l denunță că l-a criticat pe Rege în întrevederea ce a avut-o la Berlin. Halul în care a ajuns bietul Fleva, ca să publice asemenea năzdrăvănii, inspiră milă.

Luni dimineața. Poni vine la mine alarmat de vestea neașteptată ce primise la Iași. Eu îi explic cauzele proxime, căci pe cele mai îndepărtate le cunoștea și el. Îi spun că s-a hotărât a nu se ține ședințele la Senat și Cameră și că Sturdza deocamdată nu va răspunde la adresa făcută de biroul Senatului spre a-și retrage demisia. El crede că se face o greșeală lăsându-se Senatul fără răspuns și că potrivit articolului 14 al Regulamentului Senatului care nu permite vicepreședinților a prezida Senatul decât cu delegația președintelui, ar atrage severe critici fiindcă oprește lucrările lui. Ne-am dus atunci să-l vedem pe Gogu la finanțe. El era absent, fiind dus la Consiliul de Miniștri. Jancovici îl aștepta la 10½ după recomandarea lui Gogu, aceasta ne-a făcut să-l așteptăm și noi. La 11½ Gogu vine și ne spune că după comunicarea făcută duminică seara au avut consiliu la 10. Că Aurelian a recunoscut în Consiliu că lucrurile nu pot merge așa cum sunt și că o remaniere se impune. El crede că este în interesul partidului, fiecare din ei sunt gata a se demite. Porumbaru lipsea. Lascăr, care pentru el a declarat că demisionează, a spus că Porumbescu nu poate ieși din minister fiindcă ar fi să-i distrugem cariera politică. Mârzescu declară că el a venit pe poarta mare și că numai așa înțelege să iasă, deci așteaptă un vot de blam pentru a se retrage. Giani, care era de față la acest consiliu, a declarat că el nu înțelege remanierea întrucât nu vede ce diferențe de principiu ne deosebesc. S-a convenit, în fine, ca la Cameră ședința să fie ridicată după cererea guvernului pentru trecerea în secțiuni și la Senat să se constituie interpelarea doctorului Manolescu.

În ceea ce privește posibilitatea vicepreședintelui de a ține ședința chiar fără delegația președintelui, s-a spus că întrucât la Senat se continuă discuția de sâmbătă, delegația dată lui Grădișteanu continuă. Nu ne-am mai dus la Sturdza.

La Cameră, Aurelian a cerut trecerea în secțiuni imediat după citirea unui mesaj al Ministerului de Război. Propunerea a fost primită fără opunere. Fleva și ai săi nu erau hotărâți de a face vreo opoziție, din contră, pare că și-au impus de a urma în liniște desfășurarea crizei.

La Senat mare zăpăceală. Grădișteanu întreba Senatul dacă are nevoie de delegație pentru a prezida și, deși altădată s-a opinat altfel, el crede că regulamentul îi permite.

După ce s-a vorbit pentru și contra acestei teze cu oarecare înțepături la adresa lui Sturdza, se cere închiderea discuției pe motiv că, fiind vorba de demisia președintelui care e și șeful partidului, e potrivit a discuta dacă nu e mai bine a nu se ține ședința ca semn de deferență.

Costescu Comăneanu arată că toată importanța politică a