Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Caracterul nevrotic

Caracterul nevrotic

Citiți previzualizarea

Caracterul nevrotic

evaluări:
3.5/5 (3 evaluări)
Lungime:
430 pagini
8 ore
Lansat:
May 9, 2017
ISBN:
9786064001450
Format:
Carte

Descriere

Cum am putea înțelege sensibilitatea crescută, irascibilitatea, vulnerabilitatea, sugestibilitatea, egoismul, apetența pentru fantastic, înstrăinarea de realitate, dorința de a domina, răutatea, bunătatea care duce până la sacrificiu, cochetăria, lașitatea și frica unor oameni pe care îi întâlnim în cabinet sau în viața de zi cu zi? 
În cartea de față, Alfred Adler ne oferă un răspuns: din sentimentul de inferioritate din copilărie se naște o intensă dorință de putere care ajunge în cele din urmă să fie limitată și să se piardă sub presiunea cerințelor societății și a semnalelor lansate de către sentimentul social. Astfel, întregul tablou al nevrozei și toate simptomele acesteia sunt influențate, ba chiar determinate, de un iluzoriu scop final care ar aduce creșterea stimei de sine.

Lansat:
May 9, 2017
ISBN:
9786064001450
Format:
Carte

Despre autor

Alfred Adler (1870


Legat de Caracterul nevrotic

Cărți conex

Previzualizare carte

Caracterul nevrotic - Alfred Adler

CUVÂNT-ÎNAINTE LA PRIMA EDIȚIE

După ce în „Studiu asupra inferiorității organice" (1907) am încercat să analizez structura și tectonica organelor în legătură cu baza lor genetică, cu performanța lor și destinul lor, am continuat cu aplicarea aceleiași metode de observare în cadrul psihopatologiei — bazându-mă în egală măsură pe constatările deja existente, dar și pe propria mea experiență. În lucrarea de față sunt cuprinse cele mai importante rezultate ale studiilor mele comparative de psihologie individuală referitoare la nevroze.

Ca și în cazul teoriei inferiorității organice, în psihologia individuală comparativă baza empirică este utilizată spre a se constitui drept măsură ficțională a normei, pentru a putea măsura și compara, prin intermediul acesteia, gradele de abatere. În ambele domenii ale cunoașterii, cercetarea comparativă pornește de la originea fenomenului, realizând comparații cu situația prezentă și căutând să extragă din acestea tendințele viitoare. Această abordare ne determină să privim presiunea dezvoltării și dezvoltarea patologică drept rezultantele unei lupte care se declanșează în plan organic pentru menținerea echilibrului, pentru obținerea performanței și pentru civilizare; aceeași disponibilitate de a declanșa o luptă se manifestă, în plan psihic, sub semnul unui idei ficționale asupra personalității, iar influența acesteia se extinde până la dezvoltarea unui caracter nevrotic și a simptomelor nevrotice. Astfel, dacă în plan organic privim „individul ca pe un tot unitar, ale cărui părți lucrează spre atingerea aceluiași scop" (Virchow) — multiplele abilități și mișcări psihice ale organismului organizându-se sub forma unei personalități unitare, care se structurează conform unui plan —, atunci vom putea înțelege fiecare fenomen al vieții în parte ca și cum urme ale trecutului, prezentului și viitorului, precum și o idee călăuzitoare supraordonată ar fi prezente în el.

În acest mod i s-a relevat autorului acestei cărți faptul că până și cea mai nesemnificativă trăsătură a vieții psihice se desfășoară în acord cu o dinamică bine planificată. Psihologia individuală comparativă întrevede, în fiecare manifestare psihică, amprenta — un așa-zis simbol al scenariului de viață, a cărui orientare este una unitară — care devine mult mai explicită în cadrul psihologiei nevrozelor și psihozelor.

Rezultatele unei asemenea analize a caracterului nevrotic vor constitui dovezi ale valorii și aplicabilității metodei noastre — a psihologiei individuale comparative — în problemele vieții psihice.

Viena, februarie 1912

Dr. Alfred Adler

CUVÂNT-ÎNAINTE LA A DOUA EDIȚIE

Concepția filosofică generală cu privire la psihicul uman, prin intermediul căreia am ilustrat caracterul nevrotic, a devenit pentru mine și pentru un cerc extins de cunoștințe o viziune asupra lumii și o modalitate de cunoaștere a oamenilor, față de care orice alt mod de a conceptualiza viața psihică se dovedește a fi incorect sau lacunar.

Între cele două ediții ale acestei cărți se găsește războiul mondial cu consecințele sale, se află cea mai îngrozitoare nevroză de masă pe care cultura noastră nevrotică și bolnavă, măcinată de lupta pentru putere și politica de prestigiu, a ales să o trăiască. Modul îngrozitor de desfășurare a evenimentelor vremii confirmă, într-un mod grotesc, ideile simple prezentate în carte.

Acest mod de desfășurare a evenimentelor se dovedește a fi opera demonică a dorinței de a domina, care s-a descătușat în masă și care sufocă sau abuzează de eternul sentiment social al omenirii.

Psihologia individuală depășește cu mult limitele înguste ale unei perspective psihologice descriptive. În viziunea noastră, a vedea și a recunoaște un om înseamnă: a-l scoate din ghearele dorinței sale rănite, exagerate, dar irezistibile de a se asemăna divinității și a-l determina să tindă către sentimentul social, care reprezintă logica de neclintit a conviețuirii umane.

Extinderea doctrinei mele a făcut necesară aducerea anumitor clarificări și completări în volumul prezent. Din același motiv, va apărea în curând un al doilea volum¹ care, în afara unor lucrări anterioare importante, cuprinde și unele completări necesare, precum și noi lucrări.

O retrospectivă asupra dezvoltării psihologiei individuale atestă extinderea neîntreruptă a cercetării psihicului în trei planuri interdependente: din sentimentul de inferioritate din copilărie se naște o intensă dorință de putere care ajunge în cele din urmă să fie limitată și să se piardă sub presiunea cerințelor societății și a semnalelor lansate de către sentimentul social, ale cărui baze sunt atât fiziologice, cât și sociale. Poate că prin această indicație explicită oferim o mână de ajutor șarlatanilor și povestitorilor, înclinați adesea către vorbăria fără sens.

Sper ca cititorul serios să ajungă ca, împreună cu mine, să împărtășească viziunea conform căreia psihicul uman este angajat în mod unitar spre îndeplinirea scopului de a obține superioritatea, astfel încât orice acțiuni, trăsături de caracter și simptome vor avea, în mod indubitabil, un înțeles supraordonat. Desigur că descoperirile pe care le va face îl vor însărcina pe viață cu misiunea de a renunța la strădania de a obține putere personală și de a persevera în educarea interesului social.

Viena, mai 1919

Dr. Alfred Adler


¹ Între timp a apărut: Practica și teoria psihologiei individuale. Pentru medici, psihologi și profesori (1926), Editura Trei, 2011, București.

CUVÂNT-ÎNAINTE LA A TREIA EDIȚIE

Poate că nu este inutil să precizăm faptul că ideile noastre referitoare la psihologia individuală, dezbătute pentru prima dată în această carte, exclud existența unei legături absolut necesare cu un substrat organic.

Constatările noastre dovedesc, mai degrabă, faptul că dezvoltarea psihică a omului și eșecurile sale, precum și nevrozele și psihozele își au originea în atitudinea acestuia față de logica absolută a conviețuirii umane. Gradul său de eroare — adaptarea deficitară la cerințele universale și sociale — se află la originea tuturor tulburărilor psihice, dând măsura acestora. Nevroticul trăiește și trudește într-o lume care nu este a noastră. Opoziția pe care acesta o manifestă în raport cu adevărul absolut este mai mare decât a noastră, a celorlalți.

Astfel, el ajunge să se opună nu ca urmare a structurii celulare cerebrale și nici ca urmare a unor influențe hormonale, ci ca urmare a unui sentiment de inferioritate dezvoltat atunci când, în copilărie, s-a aflat într-o postură dificilă. În acest punct își are originea tendința de a comite tot felul de erori, care continuă să-i influențeze dezvoltarea psihică. Nu împărtășim viziunea conform căreia ar exista o predispoziție organică spre dezvoltarea unei nevroze, însă am ilustrat, mai clar decât toți ceilalți autori, contribuția pe care inferioritatea unui organ o are în dobândirea unei anumite poziții psihice, modul în care vulnerabilitatea fizică contribuie, în prealabil, la dezvoltarea unui sentiment de inferioritate.

Psihologia individuală pe care noi o promovăm înțelege viața psihică a omului ca pe o adoptare a unei atitudini față de cerințele vieții sociale, care este supusă la numeroase încercări. Atitudinea adoptată în cazul nevrozelor și psihozelor este una profund eronată. Ipoteza conform căreia un anumit tip de libidou sexual înnăscut constituie un factor obligatoriu sau chiar exclusiv care contribuie la dezvoltarea psihică nu se verifică în niciuna dintre surse, iar „conservarea energiei psihice" ne pare a fi o pioasă speranță a autorilor, la care subscriem bucuroși.

Atitudinea critică față de perspectiva lui Freud și a lui Kretschmer, care a devenit mai evidentă în această ediție, își găsește explicația în importanța pe care acești autori o au în dezvoltarea psihologiei nevrozelor. În măsura în care acest lucru a fost posibil, am încercat să mă poziționez corect și față de toți ceilalți autori care au adus contribuții originale în domeniu.

Angajamentul față de onestitate nu-mi dă pace cu ocazia editării celei de-a treia ediții a acestei cărți. Astfel încât doresc să fac o mărturisire care, cu siguranță, mă va priva pentru totdeauna de atașamentul cititorilor mei. În urma faptului că prezenta carte a obținut o evaluare detaliată negativă, Colegiul Profesorilor de la Universitatea din Viena a respins cererea mea de abilitare ca profesor universitar.

În urma acestei decizii, mi-a fost imposibil, până în prezent, să susțin prelegeri publice pentru studenți și medici. Deși de această dată a fost posibilă, cunoscătorii înțeleg cât de dificilă a devenit diseminarea convingerilor mele. Este posibil ca următoarea împrejurare să se fi dovedit a fi, oarecum, de ajutor:

Convingerile exprimate în cadrul psihologiei individuale fac apel la renunțarea necondiționată la lupta pentru putere și la dezvoltarea sentimentului social. Cuvântul de ordine al acesteia îl reprezintă aproapele, precum și adoptarea unei atitudini care să dovedească interes social, în contextul provocărilor inerente care apar în cadrul societății.

Este posibil ca anumite școli predecesoare să fi transmis învățăminte mai valoroase. De asemenea, este posibil să existe unele mai noi și mai înțelepte. Însă, cu siguranță, nu există unele care să aducă un beneficiu mai important comunității.

Viena, martie 1922

Dr. Alfred Adler

CUVÂNT-ÎNAINTE LA A PATRA EDIȚIE

Vreau ca în această ediție să sădesc germenii unor noi evoluții în domeniul psihologiei. Aceștia nu vor scăpa ochiului cunoscătorului. Iar, pentru ceilalți, cartea va constitui o pregătire în vederea înțelegerii informațiilor referitoare la psihologia individuală, pe care le vor întâlni în alte surse.

Ceea ce ne conferă siguranță, atât în dezvoltarea teoretică a ideilor noastre, cât și în practică, nouă — celor care practicăm psihologia individuală — este, printre altele, un fapt puțin luat în seamă: fiecare pas înainte constituie o consecință logică a convingerilor noastre de bază. Până acum, nu a fost necesar să modificăm ceva în edificiul nostru și nici să-l sprijinim cu convingeri de altă natură.

Viena, decembrie 1927

Dr. Alfred Adler

PARTEA TEORETICĂ

INTRODUCERE

„Totul depinde de credințele noastre. Ambiția, bogăția și invidia — toate ascultă de opiniile noastre. De aceea suferința ni se trage din ceea ce credem."

SENECA, SCRISORI CĂTRE LUCILIUS (78, 13)

Studiul caracterului nevrotic reprezintă o parte importantă a psihologiei nevrozelor. Ca toate fenomenele psihice, acesta poate fi înțeles numai dacă este pus în legătură cu întreaga viață psihică. Este suficientă chiar și o cunoaștere sumară a nevrozei pentru a recunoaște specificul acesteia. Toți autorii care s-au ocupat de problematica nevrotismului s-au referit cu deosebit interes la anumite trăsături de caracter pe care le prezintă nevroticul. Concluzia a fost una generală, și anume că nevroticul prezintă o serie de trăsături de caracter extrem de accentuate, care depășesc limitele normalității. Sensibilitatea crescută, irascibilitatea, vulnerabilitatea, sugestibilitatea, egoismul, apetența pentru fantastic, înstrăinarea de realitate, însă și trăsături ceva mai specifice, precum dorința de a domina, răutatea, bunătatea care duce până la sacrificiu, cochetăria, lașitatea și frica, neatenția sunt prezente în majoritatea anamnezelor și aici ar trebui să-i amintim pe toți acei autori riguroși pentru a le confirma contribuția. Dintre cei mai noi autori ar fi de amintit Janet, care este un continuator al tradiției renumitei Școli franceze și care a efectuat notabile și subtile analize. În special accentul pus pe acel „sentiment d’incomplétude" pe care nevroticul îl trăiește se află în concordanță cu descoperirile mele. Prin urmare, văd necesar să dezvolt în lucrările proprii acest aspect esențial al vieții psihice a nevroticului. Constatările mele cu privire la unitatea personalității reprezintă un câștig durabil care dezleagă misterul acelei double vie, al polarității, al ambivalenței (Bleuler).

Indiferent de modul în care am aborda analiza bolilor psihogene, vom observa unul și același fenomen: că întregul tablou al nevrozei, precum și toate simptomele acesteia sunt influențate, ba chiar determinate, de un iluzoriu scop final. Acest scop final are așadar o forță formativă, de direcționare și de ordonare. Acesta poate fi dedus și privind la tendința și „sensul" simptomelor patologice. În situația în care se încearcă excluderea acestei ipoteze, ceea ce rămâne este doar o serie confuză de trăiri, pulsiuni, componente, vulnerabilități și anomalii, care au făcut ca unora să le pară extrem de antipatică nebuloasa nevrozei, iar altora să le trezească un avânt îndrăzneț de descoperire a acesteia. Dacă se aderă însă la ideea că la baza fiecărui fenomen există un scop final, conceput ca finalitate cauzală (W. Stern), atunci se face lumină în angrenajul psihic — care, de altfel, este unul destul de obscur — și devine posibil să citești într-acesta ca într-o carte deschisă.

Pierre Janet cu siguranță că împărtășea acest punct de vedere, după cum reiese din unele dintre descrierile sale clasice referitoare la „Sănătatea mentală a istericului" (1894)². Acesta a renunțat însă la a face o prezentare în detaliu, subliniind faptul că „Până în prezent am descris numai trăsături generale și simple ale caracterului care, datorită legăturilor pe care le stabilesc și influențate fiind de anumite circumstanțe exterioare, pot determina diverse atitudini și comportamente caracteristice. Nu este însă potrivit să intrăm aici în detaliile acestei descrieri, întrucât aceasta ar prezenta mai degrabă asemănări cu un roman de moravuri decât cu o lucrare clinică". În ciuda faptului că avea o înțelegere clară asupra conexiunii dintre psihologia nevrozelor și filosofia morală, menținându-și poziția în toate lucrările sale, până la sfârșit, acest autor s-a pierdut pe drumul către elaborarea unei sinteze.

Josef Breuer, un bun cunoscător al filosofiei germane, „a găsit piatra strălucitoare, care se afla pe drum. El a atras atenția asupra „sensului simptomului și a decis să afle de la pacient — singurul care putea oferi răspunsuri — care sunt originea și scopul acestuia. Astfel, acest autor a dat naștere unei metode care își propune să elucideze istoric și genetic unele fenomene ale psihologiei individuale, folosindu-se de o ipoteză preliminară conform căreia există o determinare a fenomenelor psihice. Modul în care această metodă a fost dezvoltată și aprofundată de către Sigmund Freud — în acest demers existând nenumărate definiri ale unor probleme, precum și soluții testate și apoi din nou abandonate — este parte a istoriei contemporane, bucurându-se atât de apreciere, cât și de critică. Mai puțin pentru a da curs unui spirit critic și mai mult pentru a-mi exprima propriul punct de vedere, să-mi fie permis ca, dintre formidabilele și valoroasele realizări ale lui Freud, să extrag trei dintre convingerile sale fundamentale eronate, întrucât acestea amenință să blocheze progresul în înțelegerea nevrozei. Prima obiecție se referă la concepția sa despre libido ca forța motrice în dezvoltarea nevrozei. Tocmai nevroza, mai mult decât starea psihică normală, evidențiază în mod clar cum, prin intermediul fixării unui scop nevrotic, sentimentul plăcerii, nuanțarea acestuia, precum și intensitatea acestui sentiment sunt condiționate în mod forțat de îndeplinirea acestui scop, astfel încât, de fapt, nevroticul nu mai poate răspunde atracției obținerii plăcerii decât prin intermediul așa-zisei sale energii psihice sănătoase, în timp ce partea sa nevrotică are de îndeplinit scopuri „superioare. Dacă vom traduce însă „libido prin termenul polisemantic „iubire, atunci, printr-o utilizare iscusită și o extindere a sensului acestor cuvinte, nu vom putea să explicăm toate fenomenele cosmice — dar vom putea să le descriem. Parafrazând în acest mod, mulți vor avea impresia că toate mișcările psihice umane sunt înțesate de „libido, când, în realitate, fericitul câștigător nu face decât să culeagă ce a semănat. Ultimele interpretări lasă impresia că ideile lui Freud referitoare la libido merg în mod clar în direcția punctului de vedere pe care noi îl împărtășim referitor la sentimentul social și la aspirația către un ideal al personalității („ideal al Eului"), fapt care, pentru extinderea gradului de înțelegere, s-ar dovedi salutar.

Sub forma acestei lupte nevrotice pentru atingerea unui scop ni s-a relevat nouă strădania de creștere a sentimentului propriei valori, a cărei cea mai simplă formă se poate recunoaște prin intermediul acelui exagerat „protest viril". Această formulă: „vreau să fiu un bărbat desăvârșit! reprezintă ficțiunea călăuzitoare a oricărei nevroze, așa-zisa „apercepție fundamentală (Jerusalem), căreia în psihicul nevrotic i se conferă însă o mai mare valoare de adevăr decât în psihicul normal. Iar acestei idei călăuzitoare i se subodonează atât libidoul și pulsiunea sexuală, cât și tendința spre perversiune, indiferent de unde ar proveni acestea. „Voința de putere" și „voința de aparență" a lui Nietzsche înglobează mult din ceea ce se regăsește și în concepția noastră, care se intersectează, de asemenea, în anumite puncte, cu ideile lui Férés și ale altor autori mai vechi, conform cărora originile sentimentului de plăcere se găsesc în sentimentul puterii, iar cele ale sentimentului de neplăcere, în sentimentul neputinței. O a doua obiecție se referă la ideea fundamentală a lui Freud referitoare la etiologia sexuală a nevrozelor, o opinie pe care în trecut și Pierre Janet a considerat-o discutabilă, când acesta (op.cit.) și-a adresat întrebarea: „Să fie oare percepția propriului gen punctul central în jurul căruia se construiesc celelalte sinteze psihologice?" Gradul de utilizare al imaginii sexuale construiește o identitate, pe care în special nevroticul și-o autoelaborează. La mistici, precum Bader, se întâlnesc adesea asemenea deghizări înșelătoare. După cum și vorbirea, cu a sa tendință către plasticitate, întinde capcane periculoase cercetătorului neavizat. Aceasta nu trebuie însă să-l inducă în eroare pe psiholog. Conținutul sexual al fenomenelor nevrotice își are cu precădere originea în opoziția ideală dintre „masculin și feminin", care a luat naștere din protestul viril. Instinctul sexual din imaginarul și din viața nevroticului se organizează în funcție de scopul masculinității, nefiind de fapt o pulsiune, ci o compulsie. Întregul tablou al nevrozei sexuale este o metaforă care exprimă distanța pacientului față de scopul iluzoriu al masculinității și modul în care acesta încearcă să o depășească sau să o perpetueze.³ Este surprinzător faptul că Freud, un fin cunoscător al simbolismului vieții, nu a reușit să descifreze simbolismul apercepțiilor din plan sexual, sexualitatea ca jargon, ca modus dicendi. Însă putem înțelege acest fapt dacă ne vom referi la a treia eroare fundamentală, presupunerea sa conform căreia nevroticul se află sub presiunea unor dorințe infantile, îndeosebi a dorinței de incest, care prind viață noapte de noapte (teoria visului), precum și în realitate, în anumite ocazii. În realitate toate dorințele infantile sunt ele însele deja sub presiunea scopului final ficțional, având de obicei caracterul unor gânduri călăuzitoare, dar bine ordonate, iar din motive care țin de economia gândirii, acestea se pretează spre a fi utilizate drept simboluri de operare. O fetiță bolnavă care, stăpânită fiind de un sentiment profund de insecuritate pe parcursul întregii copilării, se atașează de tată, dorind în același timp să-i fie superioară mamei, va putea considera, în mod accidental, că această constelație psihică poate fi explicată prin intermediul „metaforei incestului", ca și cum ea și-ar dori să fie soția tatălui. Aici, scopul final este dat și operant: ea își poate învinge insecuritatea numai în prezența tatălui. Inteligența ei psihomotorie care se dezvoltă și memoria ei care acționează într-o manieră inconștientă determină același răspuns agresiv în toate situațiile de insecuritate: o atitudine pregătitoare de a se refugia la tată, ca și cum ar fi soția acestuia. Acolo ea are un sentiment al propriei valori, pe care și l-a fixat ca scop și care își are originea în idealul masculin din copilărie, acesta constituind o supracompensare a sentimentului ei de inferioritate. Ulterior, ea acționează în mod simbolic, atunci când are o atitudine temătoare în fața unei povești de iubire sau a unei căsătorii atâta timp cât acestea se constituie drept amenințare la adresa sentimentului propriei valori și atâta timp cât dificultățile pe care le întâmpină sunt mai mari decât în cazul tatălui. Astfel, în concordanță cu scopul, așteptările ei sunt potrivnice destinului specific femeii, ea căutând siguranța acolo unde a găsit-o dintotdeauna, la propriul tată. Ea aplică un artificiu, acționând în baza unei ficțiuni iraționale, dar își poate astfel atinge cu certitudine scopul de a se eschiva de la îndeplinirea rolului de femeie. Cu cât este mai mare sentimentul de insecuritate al acestei fete, cu atât se atașează mai mult de propria ei idee ficțională, raportându-se față de aceasta într-un sens propriu. Și pentru că gândirea umană adoră abstractizarea simbolică, uneori pacienta reușește, iar cu un anumit efort întotdeauna și analistul acesteia, să realizeze efortul nevroticului: de a-și asigura, captivă în tabloul simbolic al mișcării psihice incestuoase, aceeași superioritate ca și în prezența tatălui. Freud a trebuit să privească acest fenomen, care este unul orientat către un scop, ca pe o retrăire a unor dorințe infantile, întrucât el a atribuit celor din urmă calitatea de forțe libidinale. Noi considerăm că maniera infantilă de a acționa, utilizarea frecventă a construcțiilor ajutătoare securizante, cum considerăm că este ficțiunea nevrotică, pregătirea motorie care începe de timpuriu, tendința pronunțată către abstractizare și simbolizare constituie mijloacele nevroticului de a-și atinge scopul, de a-și asigura securitatea, de a-și întări sentimentul propriei valori, de a-și afirma protestul viril. Nevroza ne relevă împlinirea unor intenții eronate. Orice gândire și orice comportament pot fi urmărite retroactiv până la experiențele din copilărie. Din punctul de vedere al „regresiei" freudiene, persoana bolnavă psihic nu se deosebește de cea sănătoasă. Diferența este dată numai de faptul că persoana nevrotică se bazează pe erori mult prea grave, fapt care o determină să adopte o atitudine greșită în raport cu viața. „Regresia" reprezintă însă o normalitate a gândirii și a acțiunii.

Dacă însoțim aceste considerații critice și cu întrebări referitoare la modul în care au luat naștere simptomele nevrotice, care este motivul pentru care pacientul își dorește să fie bărbat și caută neîncetat să aducă dovezi ale superiorității sale, de unde provine nevoia puternică de a-și consolida sentimentul propriei valori, de ce acesta face asemenea eforturi, adică, mai pe scurt, întrebarea referitoare la scopul ultim al acestor artificii ale psihicului nevrotic, se poate ghici care este rezultatul oricărei analize: la originea dezvoltării nevrozei se află sentimentul amenințător de insecuritate și inferioritate care solicită cu putere fixarea unui scop călăuzitor, securizant și liniștitor, o concretizare a scopului superiorității, pentru ca astfel viața să devină suportabilă. Ceea ce considerăm a fi nevroză se referă la irosirea nechibzuită a resurselor psihice existente. Între acestea se remarcă în mod special: construcțiile ajutătoare și șabloanele în gândire, acțiune și voință.

Desigur că un asemenea psihic aflat într-o stare considerabilă de tensiune, ca urmare a strădaniei de a îndeplini scopul de întărire a sentimentului propriei valori, va ieși în evidență în momentul integrării în societate, în profesie și în dragoste, dincolo de simptomele nevrotice evidente. Sentimentul de a avea un punct slab îl stăpânește pe nevrotic într-atât, încât își concentrează toate forțele pentru a-și confecționa un scut de protecție. În acest demers, sensibilitatea sa se accentuează, învață să țină cont de conexiunile care unora încă le scapă, este excesiv de precaut, prevede toate consecințele posibile încă dinaintea unei fapte sau a unei suferințe, se străduiește să audă dincolo de cuvinte și să prevadă, devine meschin, nesătul, econom, caută să extindă tot mai mult, în timp și spațiu, granițele influenței și puterii sale — și, astfel, își pierde naturalețea și calmul care sunt asigurate doar în condițiile sănătații și vigorii psihice. Neîncrederea sa în raport cu sine și cu ceilalți crește tot mai mult, invidia sa, firea sa răutăcioasă, tendințele sale agresive și crude iau amploare și sunt menite să-i asigure superioritatea în raport cu mediul. Există și situația în care încearcă să-i înlănțuie și să-i cucerească pe ceilalți fiind foarte ascultător, supus și umil, iar nu în puține rânduri aceste trăsături devin masochiste, prin intermediul lor încercând să-l înlănțuie și să-l cucerească pe celălalt. Așadar, atât activismul crescut, cât și pasivitatea accentuată reprezintă artificii induse de scopul ficțional al creșterii puterii, al „dorinței de a fi deasupra", de protestul viril. Prin accentuarea excesivă a unora dintre problemele vieții (independența, precauția, igiena etc.) pacientul destabilizează contextul vieții și ajunge pe o pantă a inutilității, unde se întâlnesc persoanele greu educabile, nevroticii, criminalii, sinucigașii, perverșii și prostituatele.

Kretschmer a dat de curând denumirea de „spectru schizotimic unor tablouri clinice care se aseamănă întru totul celor descrise de mine, atât de mult încât el însuși remarcă, la un moment dat, faptul că aceste tipuri au fost uneori descrise drept caractere „nevrotice. Cine este familiarizat cu dovezile pe care le-am adus aici, referitoare la inferioritatea organică, nu va întâmpina nicio greutate în a recunoaște că tipul său schizotim descrie același tablou. Celelalte descoperiri ale sale, îndeosebi cele referitoare la fizionomie, nu pot decât să ne bucure. Dacă acestea se vor confirma, atunci va deveni posibil ca, privind fața pacientului, să fie recunoscută inferioritatea de organ. Desigur că pesimismul lui Kraepelin, care îl paralizează atât pe Kretschmer, cât și psihiatria contemporană, îl împiedică și pe acest autor să admită faptul că persoanele cu inferiorități organice pot avea parte de educație.

Și astfel ne-am apropiat de acele fenomene psihice a căror dezbatere va constitui conținutul acestei lucrări care se referă la caracterul nevrotic. În cazul nevroticilor nu vom găsi trăsături de caracter cu totul noi și nu există la ei nici măcar o singură trăsătură pe care să nu o prezinte și persoana normală. Însă caracterul nevrotic este unul care iese în evidență și are implicații mai profunde, chiar dacă acesta capătă înțelesuri pentru medic și pacient doar prin intermediul analizei. Acesta este în mod continuu „sensibilizat", împins mereu în față pentru a realiza contactul cu mediul, cu viitorul. Numai cunoașterea acestor predispoziții psihice, care se întind precum niște antene sensibile, face posibilă adoptarea unei atitudini de înțelegere față de lupta nevroticului cu sarcinile pe care le are de îndeplinit, față de instinctul său agresiv mereu activat, față de neliniștea și nerăbdarea sa, întrucât aceste antene se întind către toate fenomenele din mediul înconjurător, evaluând neîncetat — în funcție de scopul stabilit — avantajele și dezavantajele. Aceste predispoziții realizează măsurarea și compararea asiduă și trezesc, prin intermediul atenției lor imanente, frica, speranța, îndoiala, dezgustul, ura, iubirea, așteptarea de toate tipurile, încercând să asigure apărarea psihicului față de surprize și față de diminuarea sentimentului propriei valori. Aceste predispoziții determină realizarea până și a celor mai periferice pregătiri motorii, acestea fiind tot timpul mobile, tot timpul pregătite să preîntâmpine o înjosire a persoanei. Ele înglobează forța experienței externe și interne, sunt saturate de urmele mnezice ale unor experiențe înfricoșătoare, dar și consolatoare, și au transformat memorarea acestora într-o abilitate, automatizând-o. Acestea nu servesc imperativelor categorice de gradul doi spre a se impune, ci pentru ca, în ultimă instanță, să întărească sentimentul propriei valori. Și realizează acest demers încercând să impregneze neliniștii și nesiguranței vieții anumite principii directoare și stabilind repere precum dreapta și stânga, sus și jos, a face bine și a face rău și a distinge binele de rău. Trăsăturile de caracter accentuate sunt deja clar recognoscibile în dispoziția nevrotică a psihicului din perioada copilăriei, când acestea constituie terenul pentru manifestări precum supărarea, anumite ciudățenii și excentricități. Acestea se evidențiază și mai mult dacă, în urma unei înjosiri mai grave sau a apariției unei dispute care atentează la propria superioritate, tendințele de securizare se accentuează, determinând în același timp apariția unor simptome care reprezintă noi artificii eficiente. Acestea sunt extrem de elaborate, se constituie conform unor tipare și exemple și sunt menite ca, în orice situație nouă ar putea apărea, să desfășoare și să conducă spre victorie lupta pentru configurarea sentimentului propriei valori. Din punctul de vedere al efectului lor, acestea determină potențarea afectului și scăderea pragului de sensibilitate comparativ cu persoana normală. Este de la sine înțeles faptul că și caracterul nevrotic, ca și cel normal, se formează din materialul existent la origini, din mișcările psihice și experiențele funcționării organelor. Aceste predispoziții psihice, care sunt interconectate cu mediul înconjurător, devin nevrotice atunci când se confruntă cu o decizie amenințătoare, când senzația de urgență internă intensifică tendința de securizare, iar aceasta determină formarea și mobilizarea unor trăsături de caracter mai eficiente, când scopul ficțional al vieții devine unul mai dogmatic, determinând accentuarea principiilor secundare care corespund acestor trăsături de caracter. Acum începe să fie ipostaziat caracterul, iar transformarea sa dintr-un mijloc într-un scop conduce la autonomizarea sa, în timp ce un fel de sacralizare a lui creează imuabilitate și o valoare eternă. Caracterul nevrotic este incapabil să se adapteze realității, întrucât acesta acționează în vitutea unui ideal imposibil de atins; acesta reprezintă un produs și un mijloc al unui psihic prudent, plin de neîncredere, al cărui principiu de bază devine diminuarea sentimentului de inferioritate. Acesta din urmă devine însă o încercare care va eșua, ca urmare a unor opoziții interne, a faptului că premisa este una incorectă, a cerințelor culturale sau a dreptății celorlalți. Precum gestul de tatonare, postura orientată către înapoi, atitudinea corporală adoptată în cazul agresivității, precum mimica — în calitate de formă de exprimare și mijloc de comunicare —, tot așa și trăsăturile de caracter, în special cele nevrotice, servesc drept mijloace și forme de exprimare psihice pentru a se răfui cu viața, pentru a lua poziție, pentru a contribui la consolidarea unei poziții stabile în vâltoarea existenței, în vederea atingerii scopului final securizant — sentimentul de superioritate — sau, cel puțin, pentru a nu eșua.

Astfel, am deconspirat caracterul nevrotic ca fiind aservit unui scop ficțional și dependent de un scop final. Acesta nu s-a dezvoltat independent, sub influența vreunor forțe elementare biologice sau constitutive, ci a căpătat direcție și contur ca urmare a structurării compensatorii, excesive a psihicului și a principiului său director schematic. Structurarea sa excesivă a luat naștere sub presiunea nesiguranței, iar tendința de a recurge la personificare reprezintă succesul îndoielnic al tendinței de securizare. Direcția pe care caracterul nevrotic o urmează se intersectează cu direcția superiorității. Astfel, fiecare trăsătură nevrotică de caracter deconspiră, prin orientarea sa, faptul că este străbătută de lupta pentru putere, care încearcă să o transforme într-un mijloc ce nu dă greș în înlăturarea oricărei umilințe constante din calea existenței.

În partea practică vom ilustra, printr-o serie de cazuri clinice, modul în care schema nevrotică dă naștere unor constelații psihopatologice specifice, și anume înțelegerea experiențelor prin intermediul caracterului nevrotic și prin adoptarea unei strategii nevrotice de viață.


² Tradusă [în limba germană — n.red.] de Dr. Max Kahane.

³ Adler, Practica și teoria psihologiei individuale. Pentru medici, psihologi și profesori și în Problem der Distanz.

I

ORIGINEA ȘI DEZVOLTAREA SENTIMENTULUI DE INFERIORITATE ȘI CONSECINȚELE ACESTUIA

Observațiile formulate în cadrul „Teoriei inferiorității organice"⁴ se ocupă de cauzele, comportamentul, condițiile exterioare și modalitatea modificată de funcționare a organelor inferioare și m-au condus, printre altele, la ideile referitoare la compensarea care are loc prin intermediul sistemului nervos central, cărora li s-au adăugat anumite considerații despre psihogeneză. S-a dovedit că există o legătură notabilă între inferioritatea de organ și supracompensarea psihică, astfel încât mi s-a conturat următoarea idee fundamentală: sentimentele legate de inferioritatea de organ se constituie pentru individ într-o stimulare constantă care structurează dezvoltarea psihicului său. Din punct de vedere fiziologic, are loc o consolidare calitativă și cantitativă a căilor neuronale, dar în același timp inferioritatea originară a acestor căi poate fi recunoscută în cadrul imaginii de ansamblu, ca urmare a particularităților tectonice și funcționale ale acestora. Latura psihică a acestei compensări și supracompensări poate fi înțeleasă numai prin intermediul unor observații și a unei analize psihologice.

După descrierea detaliată a inferiorității organelor — ca etiologie a nevrozei — din lucrările mele anterioare, în special în „Studiu, în „Pulsiunea agresivă⁵, în „hermafrodismul psihic5, în „dispoziția nevrotică5, precum și în „tratamentul psihologic al nevralgiei de trigemen⁶, mă pot opri în prezenta descriere asupra acelor aspecte care constituie o deschidere suplimentară a legăturilor dintre inferioritatea de organ și compensarea psihică și care sunt de interes pentru problematica caracterului nevrotic. Pe scurt, subliniez faptul că inferioritatea organică descrisă de mine înglobează, pe de o parte, „deficitele unor asemenea organe, stagnarea în dezvoltare — care adesea este perceptibilă, deficitul de dezvoltare — în sens histologic și funcțional, eșecul funcțional din perioada postnatală și, pe de altă parte, accentuarea tendinței de creștere — care apare în cazul presiunii de a obține compensarea și corelarea, urmărirea frecventă a unor performanțe funcționale, precum și caracterul prematur al unor organe și sisteme de organe. În orice caz, se poate remarca foarte ușor — în cadrul observării copiilor și al anamnezei adulților — faptul că, dacă aceștia au organe care în mod evident sunt inferioare, ele se reflectă și în psihicul copilului, ceea ce face ca autoevaluarea acestora să fie mai scăzută, sporindu-le astfel sentimentul de insecuritate psihologică; însă tocmai din această subevaluare se naște lupta pentru autoafirmare, care poate lua forme mult mai grave decât cele la care ne așteptăm. Atunci când aria de acțiune a organului inferior compensator se extinde din punct de vedere cantitativ și calitativ, iar acesta își dezvoltă mijloace de protecție atât intrinseci, cât și provenite din întregul organism, copilul care prezintă această predispoziție și care trăiește acest sentiment de inferioritate își va extrage, din propriile capacități psihice, mijloace adesea neobișnuite de creștere a sentimentului propriei valori, printre care se remarcă, îndeosebi, cele nevrotice și psihotice.

Idei cu privire la inferioritate, predispoziție și vulnerabilitate constitutivă se găsesc încă de la începuturile medicinei științifice. Dacă decidem ca, în acest moment, să facem abstracție de numeroase realizări notabile — deși conțin puncte de vedere esențiale —, acest lucru se întâmplă pentru că ele afirmă legătura cu tulburările organice și psihice, dar nu o și argumentează. În acest context ne referim la concepțiile despre patologie, care se bazează pe convingerea generală a existenței unei degenerescențe. Teoria lui Stiller referitoare la habitusul astenic merge mult mai în profunzime, încercând să consemneze și legăturile etiologice. Teoria lui Anton referitoare la compensare se limitează mult prea mult la sistemele de corelare din cadrul sistemului nervos central; însă atât el, cât și capabilul său discipol Otto Groβ au întreprins experimente remarcabile, pentru ca, pe aceste baze, să faciliteze o mai bună cunoaștere a unor tablouri clinice ale psihicului. Conceptul de braditrofie al lui Bouchard, diateza exudativă pe care Ponfick, Escherich, Czerny, Moro și Strümpell o descriu și o înțeleg drept predispoziție la boală, artritismul infantil al lui Comby, diateza angioneurotică a lui Kreibich, limfatismul lui Heubner, statusul timico-limfatic, spasmofilia lui Escherich și vagotonia lui Hess-Eppinger reprezintă încercări de succes ale ultimelor decenii de a descrie anumite tablouri ale unor stări, ținând seama de anumite inferiorități organice congenitale.⁷ Tuturor le este comun faptul că fac referire la ereditate și la caracterele infantile. Însă, deși reprezentanții acestor teorii atrag ei înșiși atenția asupra limitelor fluctuante ale predispozițiilor descrise, nu este de neglijat faptul că există impresia că ar fi fost formulate anumite tipologii predominante și că, de-a lungul timpului, acestea vor descrie un grup numeros, acela al cazurilor care înregistrează diferite minusuri. De o importanță deosebită pentru înțelegerea inferiorității înnăscute a organelor și a predispoziției la boală au fost cercetările referitoare la glandele endocrine, în cadrul cărora s-au evidențiat deviații morfologice sau funcționale; asemenea cercetări sunt cele referitoare la glanda tiroidiană, glandele paratiroidiene, gonade, sistemul cromafin, hipofiză. Prin prisma acestor inferiorități organice a fost mai simplu să fie dobândită o perspectivă de ansamblu și, de asemenea, a devenit mai clar care sunt conexiunile stabilite cu compensarea și corelația în economia întregului organism.

În privința celorlalți autori care nu au pornit de la primum movens, ci și-au bazat concepțiile pe sinergia și interacțiunea mai multor inferiorități de organ este de amintit în special Martius. De asemenea și în expunerea mea „despre inferioritatea organelor (1907) am adus în prim-plan faptul că există o coordonare între inferioritățile simultane. Nu este de subestimat „că organele care prezintă simultan anumite inferiorități par să fie solidare, ca și cum ar fi încheiat o alianță. Și concepțiile lui Bartel referitoare la status timico-limfatic s-au extins foarte mult — reprezentând o îmbogățire importantă a științei —, atât de mult, încât granițele teoriei sale se intersectează deja cu sistemele altor autori. Pe căi independente și menționând descoperiri cu totul

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Caracterul nevrotic

3.7
3 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor