Frumusețea lucrurilor trecătoare

existat.

Capitolul 1

Sensei

Domnul Profesor

Când am ajuns în Japonia, la începutul lunii aprilie, cireșii, omniprezenți, înveseleau cu florile lor rozalii malurile râului Kamo, care traversa orașul lăsând în urma sa zeci de poduri arcuite ca spinările unui dragon acvatic. Fiecare curte de școală, facultate și templu avea măcar unul, iar Calea Filosofului din Higashiyama, mult bătută de Nishida Kitaro¹, număra sute de-a lungul canalului subțire ce ducea de la Pavilionul de Argint la Nanzen-ji. Pierzându-mă pe-acolo în drum spre facultate, unde aveam să-l întâlnesc pentru prima oară pe Sensei, îmi imaginam cum aveam să revin pe Calea Filosofului împreună cu el și să vorbim cu sinceră pasiune despre starea jurnalismului japonez.

Am ajuns să fiu studenta lui Sensei printr-o serie de coincidențe fericite. Îmi scrisesem lucrarea de licență despre presa niponă și s-a întâmplat să folosesc în bibliografie o carte scrisă de el în colaborare cu un tânăr cercetător american, pe când era visiting professor la Harvard. Ulterior am aplicat la Universitatea Doshisha din Kyoto, iar secretariatul i-a trimis propunerea mea de cercetare. Prezența cărții lui în lista mea de bibliografie a fost o surpriză plăcută care l-a ajutat în luarea deciziei de a mă accepta ca studentă. Privind în urmă, sună ca un plan foarte bine calculat, dar adevărul e că nu știam că el era profesor la acea universitate și nici nu-mi trecuse prin minte să-l caut pentru a profita de acest avantaj. A fost doar noroc.

Sensei era trecut deja de 60 de ani, cu peste o duzină de cărți publicate la activ, o rubrică săptămânală în cel mai mare ziar din oraș, Kyoto Shimbun², mereu invitat de CCTV să-și dea cu părerea asupra diferitelor incidente și tensiuni dintre Japonia și China. A călătorit prin lume, a predat în Statele Unite, vorbea engleză la un nivel avansat și era căsătorit cu o fostă asistentă medicală, însă nu avea copii.

La prima noastră întâlnire, m-a dus la restaurantul franțuzesc aflat la etajul șapte al Kanbaikanului, o clădire a universității ce adăpostea o parte a Facultății de Drept și Business, cămine, săli de conferințe și Centrul de Asistență a Studenților. Deși construită recent, lucru ușor de intuit după interioare, imita clădirile din secolul al XIX-lea ale campusului vechi, realizate în stil neogotic, cu exteriorul de cărămidă roșie, ferestre înalte și două frontoane false care creau iluzia unei biserici cu două intrări.

Ne-am întâlnit în curtea interioară a clădirii, încadrată de arcade rotunde și pavată cu piatră. A venit împreună cu soția sa. Au insistat să ne facem poze pentru a marca ocazia. Hinako-san a zâmbit încântată și mi-a spus ceva în japoneză, iar Sensei mi-a tradus cuvintele ei:

— Spune că ești frumoasă ca Audrey Hepburn!

Nu știu care parte din mine, de la ochii mei albaștri la buzele mele subțiri și părul meu șaten creț, a putut să-i aducă aminte de ea.

— Mulțumesc… a fost tot ce-am putut să spun.

— Azi venim aici pentru că e prima dată când ne întâlnim, m-a avertizat Sensei în timp ce urcam cu liftul la restaurant, data viitoare însă ne vedem în clădirea cadrelor didactice la o cafea instant!

Voiam să fac o primă impresie bună și, pentru a da dovadă de seriozitate, am vrut să discut despre cercetarea mea, dar Sensei părea, poate din cauză că era soția lui acolo, că nu voia să abordeze încă acest subiect.

— Trebuie să schimbăm puțin tema ta de cercetare. Nu mai e relevantă. Deja s-a scris destul pe seama ei.

Era vorba despre o dezvoltare a lucrării mele de licență despre cluburile de presă japoneze, care fusese cam săracă din cauza lipsei surselor de cercetare. Cu toate acestea, dăduse foarte bine în fața comitetului de evaluare, având în vedere că nu era nimic scris despre jurnalismul nipon în limba română.

— Dar deocamdată concentrează-te pe cursurile de limbă și vorbim despre asta în toamnă.

Când am plecat în Kyoto, nu vorbeam limba japoneză. Făcusem un curs facultativ în timpul studenției la Cluj, dar cu două ore pe săptămână n-am ajuns prea departe. Știam doar îndeajuns cât să fiu plasată în nivelul 1 al cursurilor de limbă japoneză, în loc de nivelul 0, al începătorilor absoluți. În prima mea lună acolo, am fost bântuită de coșmaruri în care oameni fără fețe îmi vorbeau într-un limbaj neinteligibil. În supermarket, mă plimbam frustrată prin raioane marcate cu caractere japoneze³, incapabilă să găsesc zahărul.

Nu eram încă, oficial, studentă la universitate, ci fusesem repartizată centrului de limbă japoneză pentru un semestru. Majoritatea covârșitoare a studenților străini nonasiatici de la Doshisha erau înscriși la el. Mulți veneau prin programe de schimb pentru șase luni de la universitățile din propriile țări, dar exista și posibilitatea de a te înscrie în program direct la centru, pentru un an. Programul, care presupunea cursuri de limbă, de la 9:00 la 12:00 în fiecare dimineață, și ore suplimentare de cultură japoneză după-masă, amintea mai degrabă de școală decât de universitate.

— Încă nu te poți înscrie la cursurile mele, dar am unul pe care-l predau masteranzilor, la care aș vrea să vii. În acest fel ne și vedem în fiecare săptămână. Ai adresa mea de e-mail. Dacă vrei să discuți ceva cu mine, scrie-mi. Am și telefon mobil, dar îl țin închis majoritatea timpului. Nu-mi place să mă poată deranja lumea oricând.

Cred că, în cei doi ani ai mei în Japonia, l-am sunat pe Sensei de două ori și de fiecare dată telefonul îi era închis.

După două zile, Sensei mi-a trimis un e-mail prin care mă invita să merg împreună cu el și Hinako-san la templul Heian pentru hanami, adică să privim împreună florile de cireș. Am acceptat bucuroasă, fiind curioasă să văd cum se manifestă această foarte cunoscută pasiune niponă, care apare ca un laitmotiv în toate formele de artă japoneze. Singura problemă era că, pe lângă privit, nu știam ce presupuneau hanami-urile. Căutând informații online, mi s-a creat imaginea unui gen de picnic într-un loc înconjurat de pomi în floare și m-am gândit că ar fi frumos să pregătesc ceva exotic – adică românesc – pentru această ocazie.

Căminul în care fusesem repartizată era de fapt un bloc pus în folosința studenților doctoranzi într-o suburbie obscură din Kyoto, Mukaijima. Stăteam într-o garsonieră cu un balcon destul de mare și cu o baie turnată într-o singură bucată, ce includea o cadă scurtă, dar adâncă, o chiuvetă cu un dulăpior și o toaletă, toate înghesuite într-o încăpere de doi metri pătrați. Bucătăria, plasată nu departe de intrare, consta dintr-un reșou electric cu un singur ochi, o chiuvetă, un cuptor cu microunde, un frigider și un dulăpior cu două rafturi.

Având în vedere aceste dotări și repertoriul meu limitat în materie de gătit, a trebuit să găsesc ceva gustos ce nu presupunea prea mult efort. Mi-am dat seama că puteam să fac salam de biscuiți. Aveam nevoie doar de o oală și de biscuiții potriviți.

Am fost foarte mulțumită de alegerea mea, nu doar pentru că am păstrat un salam întreg pentru propria-mi degustare, ci și pentru că nu întâlnisem pe nimeni căruia să nu-i placă până atunci. În ziua în care urma să merg la hanami, am tăiat cu grijă o rudă de salam de biscuiți și am aliniat frumos feliile într-o cutie de plastic drăguță, cumpărată special pentru această ocazie.

Urmând să mă întâlnesc cu Sensei după terminarea cursurilor din acea zi, am luat cutia cu mine la facultate. Era deja a doua săptămână a lunii aprilie, iar temperatura trecuse de 20 de grade. Untul din salam începu să se topească pe la amiază, iar toate rândurile mele ordonate se prefăcură într-o plăcintă diformă nu prea atrăgătoare.

Spre seară, cu tragere de inimă, i-am prezentat lui Sensei cutia, explicându-i că era un desert românesc.

— O, mulțumim, mulțumim, vom gusta acasă.

Nici nu s-a uitat la cutie. I-a dat-o în schimb soției s-o pună într-o plasă și ne-am îndreptat, cu un taxi, înspre templul Heian. M-am simțit dezamăgită și mă întrebam dacă era ceva anume ce trebuia mâncat la hanami.

Poarta templului Heian se ridica roșie și sclipitoare în întuneric, ca un π gigantic trasat de un matematician celest. Dincolo de ea, intrarea, ca o căsuță cu etaj, acoperișuri țuguiate verzui și stâlpi roșii, avea ușile deschise. Era prima oară când vizitam un templu shintoist. Clădirile complexului aveau o măreție arhitecturală aparte, diferită de orice văzusem în Europa. Erau impozante, dar în același timp erau o întruchipare a frumosului ce îmi fusese ascunsă până atunci. Umbra ei ștearsă se ghicea în pozele și în filmele văzute în anii studenției mele la Cluj. Realitate ei covârșitoare îmi făcuse însă sufletul să cânte.

— Templul acesta are peste 1200 de ani, mi-a spus Sensei.

— A fost renovat recent? l-am întrebat.

Vopseaua de un roșu aprins mi se părea prea proaspătă pentru a fi supraviețuit atât de mult timp capriciilor vremii.

— 90% din el a ars în 1976, dar a fost reconstruit exact cum a fost, la trei ani după, mi-a explicat.

— Păcat, să supraviețuiască peste o mie de ani ca să fie distrus în zilele noastre. Cum s-a întâmplat?

— Un nebun i-a dat foc.

— Ca Herostratus, mi-am amintit legenda.

— Cel care a dat foc templului lui Artemis? și-a răscolit Sensei vastele cunoștințe.

Am încuviințat.

— Aici a fost vorba de un atentat de natură politică. Făptașul era socialist.

Trecând printr-una dintre uși, am străbătut curtea interioară și am ajuns în prima grădină cu cireși. Era ca o livadă în floare, iluminată. Pomi înalți își etalau coroanele de ramuri întortocheate, pline de ciorchine ce se revărsau peste grilaje de bambus și podețe, reflectându-și rozul pal în iazuri. Poteca trecea pe sub crengile lor încărcate și era greu să-ți înfrângi senzația că te aflai într-o grădină secretă din sânul primăverii.

Cu oarecare naivitate, am remarcat:

— Cu atâția cireși, sigur vor fi multe cireșe la vară!

Și Sensei a început să râdă și să își agite mâna în semn de negare.

— Sunt doar ornamentali, fructele nu se pot mânca.

M-am apropiat de acele flori delicate și am încercat să le miros, dar nicio aromă puternică nu-mi izbi nările. Poate doar o mireasmă slabă. N-am putut să n-o compar cu merii înfloriți pe lângă care treceam în copilărie în drum spre școală. Petale mari, albe, vesele, un minunat miros îmbătător purtat de vânt, care te făcea mereu să cauți cu privirea acel pom cunoscut pe-ale cărui ramuri se cățărau vara copii ca să-i fure roadele.

— E wabi-sabi, frumusețea lucrurilor trecătoare, a spus Sensei. Florile de cireș sunt frumoase, dar în același timp sunt trecătoare. Suntem fericiți că le vedem, dar în același timp e o fericire puțin tristă pentru că suntem conștienți că ele vor dispărea în curând.

Uitându-mă în jur, la gloata de turiști cu aparate foto care mai de care mai înspăimântător echipate și la stolurile de adolescente cu voci pițigăiate purtând ca un ecou din gură-n gură „ce drăguuuțțțț", mi s-a părut oarecum improbabil ca toți acei oameni să gândească la fel ca Sensei.

Ieșind din prima grădină, ajungeai într-una și mai mare, în mijlocul căreia se întindea un eleșteu pe a cărui margine se înșirau cireși în floare și arbori verzi cu ramuri ondulate. Mi-am dat seama că ceea ce considerasem o afectare estetică a picturii japoneze, acea rotunjime a naturii, nu era altceva decât o reprezentare a realității. Totul părea compus din curbe dulci și trăsături fine lăsate de un penel divin, desenând frunze lunguiețe și flori rozalii în cinci petale. Printre ramurile înflorite, am zărit semiluna singuratică, în înaltul cerului, jinduind parcă să se plimbe și ea pe acele alei primăvăratice.

În mijlocul iazului se ridica o căsuță de lemn în stil vechi japonez, cu pereți albi și acoperiș în valuri, iluminată în albastru și înconjurată de cireși. Deasupra ei se ridica întunericul, dedesubt era eleșteul, suprafață neatinsă ce reda fiecare detaliu ca-ntr-o oglindă. Două lumi se atingeau și era greu să-ți dai seama care era cea adevărată. Pe terasa deschisă a căsuței se afla un grup de oameni. Am presupus că era vorba de o ceainărie; auzisem că majoritatea templelor aveau una. După un moment însă au început să se audă acordurile unei chitare acompaniate de alte câteva instrumente muzicale. Mi-am dat seama brusc de ce nu erau picnicuri întinse niciunde. Era, de fapt, un concert.

— Foarte frumos! mi-a spus Hinako-san în engleză, zâmbind.

— Da, într-adevăr! Și-apoi, întorcându-mă către Sensei: Am crezut că hanami-ul este un picnic!

— Ei, depinde unde mergi. La temple de obicei nu se face. Dacă mergi pe malul râului, în schimb, vei vedea multe.

Aș fi vrut să-mi fi spus asta înainte de a le face cadou un morman diform de unt și biscuiți.

Am ascultat o vreme concertul, iar apoi, deși Hinako-san părea că ar vrea să stea până la sfârșit, Sensei, cu aerul unei gazde grăbite, ne îndreptă pașii spre aleea care ducea la ieșire. Aici se afla de fapt ceainăria. O domnișoară în kimono stătea în ușă întâmpinând clienții.

— Am primit două tichete pentru ceainărie cadou de la ziar, mi-a spus domnul profesor.

Mă așteptam să sugereze ca eu și Hinako-san să mergem împreună. În schimb, îi dădu soției toate bagajele noastre, o postă lângă ușă și-i spuse să ne aștepte acolo.

Ne-am descălțat la intrarea în ceainărie și ne-am așezat pe tatami⁴, așteptând să fim serviți. Două fete în kimono apărură cu boluri pentru ceai și îngenuncheară în fața noastră. În spatele lor, prin ferestrele deschise, se vedea grădina cu cireși. Muzica ajungea până la noi doar ca un zvon. Ceremonia a început cu o aplecare. Wagashi ⁵ sub forma unor flori de cireș dolofane ne-au fost așezate în față, apoi a urmat amestecatul ceaiului. Pentru că era atât de multă lume care trebuia servită, totul s-a făcut cu precizie și rapiditate. Mișcările, de obicei domoale și perfect calculate, se derulau la mare viteză.

— Prima data mănânci wagashi-ul, apoi bei ceaiul, mi-a explicat Sensei.

Am făcut cum mi-a spus. Wagashi-ul s-a dovedit a fi o pastă gumoasă cu o umplutură foarte dulceagă care mi-a amorțit papilele gustative. La primele câteva înghițituri, nici n-am simțit gustul ceaiului. De-abia la a treia, a patra încercare am început să-l simt și mi-am dat seama de ce era nevoie să mănânci acele deserturi foarte dulci înainte. Ceaiul era atât de groaznic de amar, încât a început să-mi întoarcă stomacul pe dos. Ulterior, m-am învățat minte să nu mănânc niciodată tot desertul odată. Îl mâncam treptat, pentru a nu simți niciodată gustul ceaiului, altfel n-aș fi putut să-l termin. Iar asta ar fi fost o insultă.

Când am ieșit din ceainărie, Hinako-san nu mai era acolo. Am găsit-o la intrarea în cea de-a doua grădină, ascultând concertul.

¹ Cunoscut filosof japonez și profesor al Universității Kyoto.

² Fondat în 1879 și cu un tiraj de 500 000 de exemplare pe zi, este cel mai mare și renumit ziar din Kyoto.

³ Scrierea japoneză este alcătuită din trei tipuri de caractere: două silabare a câte 46 de caractere – hiragana, limbajul simplu, și katakana, folosit pentru cuvintele împrumutate din alte limbi – și Kanji, ideograme de origine chineză, cele de bază fiind în număr de 2 136 la ora actuală.

⁴ Rogojină din paie de orez folosită ca pardoseală în camerele tradiționale japoneze.

⁵ Dulciuri tradiționale japoneze.

Capitolul 2

Kurama

Universitatea Doshisha, fondată în 1875 de Jo Niijima, primul absolvent japonez al unei universități americane și un erou al epocii Meiji, era cunoscută pentru excelența în discipline umane și pentru campusul său vechi, în stil european. Fiind o universitate creștină, precum fondatorul ei, avea propria capelă și o catedră de teologie. Plasată chiar vizavi de Palatul Imperial, construcția sa distrusese o serie de altare și de temple budiste din preajma sa. Avea trei campusuri: Imadegawa, acel faimos grup de clădiri de cărămidă roșie în stil neogotic, Shinmachi, un complex de doar cinci clădiri aflat foarte aproape de primul, și Kyotanabe, cel mai mare și încăpător dintre toate, care se afla într-o zonă rurală în afara orașului Kyoto. Studenții străini care frecventau programele de limbă japoneză ale universității aveau ore doar în Imadegawa. Norocul a făcut ca și catedra de jurnalism să se afle în același campus. Kanbaikanul, clădirea cu restaurantul francez, era între Shinmachi și Imadegawa, neaparținând