Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Copiii de pe strada mea

Copiii de pe strada mea

Citiți previzualizarea

Copiii de pe strada mea

Lungime:
126 pages
2 hours
Lansat:
May 12, 2017
ISBN:
9786067422580
Format:
Carte

Descriere

„Cartea lui Iustin Mihailov se adresează unui public cititor și iubitor de proză memorialistică. Și asemenea tuturor autorilor acestui tip de literatură subiectivă, demersul său scriitoricesc are drept scop așezarea propriei sale experiențe în lumea cunoașterii. Dar nu e doar atât. Sondarea memoriei «răscolind cu ochii nevăzuți ai minții pe potecile copilăriei» și expunerea narativă fără a respecta o ordine cronologică strictă, ci ținând mai degrabă de impulsurile lăuntrice emoționale, imprimă cărții Copiii de pe strada mea o dublă valență. Iustin Mihailov nu e doar un bun neurochirurg, ci și un minunat terapeut. Căci cea de-a doua valență a cărții sale are menirea de a fi un remediu, un leac pentru sufletul său uneori mohorât de prea multele responsabilități ale vieții de matur. Și atunci când tristețea îndrăznește să-l tulbure insistent, plonjează cu aplomb în adâncurile memoriei, de unde revine întremat și cu puterile sufletești regenerate” (Petru Frăsilă”



Lansat:
May 12, 2017
ISBN:
9786067422580
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Copiii de pe strada mea

Cărți conex

Previzualizare carte

Copiii de pe strada mea - Iustin Mihailov

personal.

Copiii de pe strada mea – terapie spirituală prin amintirile copilăriei

În prag de Crăciun mi-a poposit pe birou un manuscris cu rugămintea prietenească de a scrie un cuvânt de întâmpinare, poate un fel de semirecenzie – mai mult sau mai puțin laudativă, după cum voi considera de cuviință după ce voi fi citit cartea aflată în pragul întâlnirii cu tiparnița.

Grea misiune, aș putea zice acum, când după câteva încercări scriitoricești știu din proprie experiență cât de multă muncă se află în spatele unui manuscris. Mi-ar fi fost mult mai ușor să scriu despre doctorul, excelentul neurochirurg Iustin Mihailov, un om bonom, spiritual și un prieten de cursă lungă. Dar cum să refuzi un prieten în prag de Crăciun, mai ales unul pentru care „În fiecare an, Crăciunul era cea mai așteptată sărbătoare din casa noastră și asta nu doar pentru darurile pe care le urmăream deopotrivă copiii și adulții, ci pentru farmecul unor nopți petrecute în jurul bradului, lângă soba încinsă, care ne umplea sufletele de căldură" după cum el însuși mărturisește într-unul dintre capitolele cărții supusă judecății subsemnatului? Astfel că, printre numeroase întâlniri de business, imprimări în studio, deadline-uri și proiecte ce zilnic par a nu suporta amânare, am purces la lecturarea manuscrisului.

N-a fost prea greu să mă prindă firul narațiunilor din retrospectiva copilăriei autorului, poate și pentru că – asemeni probabil multor dintre cititorii ce se vor apleca asupra acestei cărți – m-am regăsit în întâmplările narate și sentimentele induse.

În principal, cartea lui Iustin Mihailov se adresează unui public cititor și iubitor de proză memorialistică. Și asemenea tuturor autorilor acestui tip de literatură subiectivă, demersul său scriitoricesc are drept scop așezarea propriei sale experiențe în lumea cunoașterii. Dar nu e doar atât. Sondarea memoriei „răscolind cu ochii nevăzuți ai minții pe potecile copilăriei" și expunerea narativă fără a respecta o ordine cronologică strictă, ci ținând mai degrabă de impulsurile lăuntrice emoționale, imprimă cărții Copiii de pe strada mea o dublă valență. Iustin Mihailov nu e doar un bun neurochirurg, ci și un minunat terapeut. Căci cea de a doua valență a cărții sale are menirea de a fi un remediu, un leac pentru sufletul său uneori mohorât de prea multele responsabilități ale vieții de matur. Și atunci când tristețea îndrăznește să-l tulbure insistent, plonjează cu aplomb în adâncurile memoriei, de unde revine întremat și cu puterile sufletești regenerate.

„Da, redescoperisem copilul din mine, pe care-l crezusem rătăcit în problemele adultului, dar pe care-l scoteam la iveală uneori. Din când în când, acest țânc are tupeu și îmi dă ghes, trăgându-mă de mânecă", mărturisește autorul, dorind parcă să-și convingă cititorii de rostul indirect al scrierilor sale. Iustin Mihailov pare să nu știe că nu are nevoie de nicio justificare. Pentru că amintirile sale sunt autentice și trăite la maximum. Familia, prietenii de pe strada copilăriei, maidanul, salcâmii și teii, toate sunt acolo vii și eterne în inima sa, iar noi nu putem fi decât foarte bucuroși și plini de gratitudine pentru că avem ocazia să-i fim părtași în această incursiune memorialistică prin tainițele trecute ale Păcurariului. Deoarece emoțiile domniei sale sunt sincere și autorul nu se jenează în a le împărți cu cititorii săi.

De altfel, această opinie este confirmată chiar de către autor, căci la final, după numeroase istorisiri de fapte si gânduri, domnia sa mărturisește spre luare aminte (și poate chiar sugestionare discretă a cititorilor săi): „Mă simt mai ușor acum, cu mintea limpede și despovărată, lăsând celelalte probleme la o parte. Le-oi găsi eu soluții cândva. E bine ca uneori să ne căutăm copilăria pe care o credeam pierdută, dar care zace doar ascunsă sub platoșa adesea prea dură a vieții".

Copiii de pe strada mea nu e o carte pretențioasă, cu lipici la „elitele vremii noastre. E rodul viu al unui călător prin viață și lume, hărăzit nativ cu darul povestirii. Ritmul scrisului este alert și compoziția discursului vivace prin întreg complexul de tehnici folosite: crearea atmosferei, înlocuirea cu abilitate a celor două planuri (prezent, trecut), enumerări spumoase, dialoguri strânse în flash-uri de memorie, gânduri răzlețe care își găsesc în final locul binemeritat în imaginea de ansamblu, chiar informații documentare și o grafică condensată, detaliată pentru descrierea personajelor, a decorului întâmplărilor și a „năzdrăvăniilor băiatului cuminte.

Timpul amintirilor este adus în prezent prin subterfugii nuanțate psihologic. Cititorii cunosc că acțiunea s-a desfășurat undeva în trecut, dar o simt lângă ei ca o experiență imediată. Și se lasă prinși în jocul acesta „curativ", pentru că, nu-i așa? în fiecare matur înțelept sălășluiește tăcut și uneori pe nedrept abandonat un copil poznaș care abia așteaptă să-l luăm de mână pentru a ne călăuzi pe calea regăsirii bucuriei de a fi călători și exploratori pe drumul vieții.

Petru Frăsilă

Orice povestire are un început

Boc-boc răsună pașii mei pe caldarâmul străzii, în ritm cazon, stârnind reverberații de catedrală în liniștea profundă a nopții de iunie. E întuneric, mult prea întuneric, iar locurile îmi sunt străine, deși mă aflu în orașul meu, iubitul meu oraș. Oare cum am ajuns aici? Cu toate astea merg înainte, fără frică, ghidat de o sfoară nevăzută prin bezna de catran. Merg pe mijlocul străzii și nu reușesc să disting siluetele caselor de pe margini. E doar un abis de început de lume, străjer al acestui drum spre nicăieri. Nu se aude niciun foșnet. Și vântul a ațipit în noaptea caldă de vară, plină de fiori necunoscuți. Sunt singura ființă de pe o planetă a nemișcării.

În depărtare se zărește lumina palidă a unui felinar, o lună portocalie aninată ca un dovleac știrb în vârful unui par. Mă îndrept spre acest liman pentru a mă salva din rătăcirea pe apele negre și reci. Roiuri de gâze dau târcoale becului firav, încercând să prindă un fir de lumină, într-un amețitor dans al ielelor. Lumina se cerne tot mai rar spre pământ, dezvăluind o poartă masivă de metal ce închide strada fără niciun avertisment. Lumini și umbre se amestecă peste această opreliște. Ce-o fi cu această poartă apărută brusc în mijlocul străzii pentru a-mi bara plimbarea? Dau să mă răsucesc, dar întunericul e de nepătruns și nu-mi permite întoarcerea. Stau prizonier în fața porții și caut o cale de evadare. Un mâner, un singur mâner răsare pe jumătatea porții și mă provoacă la încercare. Mă apropii, apuc mânerul în palmă, oftez din rărunchi și trag din greu de poarta care se deschide încetișor, cuminte la atingerea mea. Ar fi trebuit, poate, să se audă un scrâșnet metalic în liniștea nopții, dar balamalele păreau unse de o mână grijulie. O curiozitate nestăvilită mă împinge înainte, ca un resort tainic, pentru a trece dincolo de pragul misterios. Un pas, doi, trei, apoi o lumină orbitoare țâșnește din partea cealaltă, arzându-mi ochii și silindu-mă să-mi cobor pleoapele. Reușesc apoi să mă obișnuiesc cu lumina și pot deschide ochii, cu uimirea primei priviri aruncate asupra lumii.

Un copil coboară pe treptele unei străzi, purtat de mâini de cei doi părinți ai săi. E în pantaloni scurți, iar capul îi e acoperit de o cununiță de stejar. E tot vremea lui cireșar. Băiatul își întoarce ochii rotunzi și iscoditori spre părinți și îi întreabă cu o candoare copilărească:

— Oare cu premiul întâi am trecut clasa?

Nu mă pot abține să nu zâmbesc și îmi vine să-mi trec degetele prin părul ciufulit al copilului. Aceeași întrebare o pusesem și eu, demult, la terminarea clasei întâi, iar părinții mei s-au amuzat copios. Surâsul mi-a înghețat brusc pe față. Stai oleacă, nu se poate. Băiatul de pe treptele străzii eram chiar eu. Și-atunci am priceput eu că poarta aceea fermecată m-a condus spre un alt tărâm ferecat în tainițele ființei mele. Poarta amintirilor s-a deschis spre minunata lume a copilăriei mele și am ajuns acum să asist la spectacolul propriei mele vieți.

Strada amintirilor

Cișmeaua Păcurari. Strada copilăriei mele se găsește pe undeva la poalele Copoului, făcând legătura între faimoasa colină a Iașului și șesul Bahluiului. Izvorăște din surata sa mai mare, aglomerată și zgomotoasă, Păcurari, pentru a se scurge la început molcom, iar mai apoi s-o cotească brusc și să se prăvălească abrupt, direct spre vale. Urmează o porțiune lină înainte de se sfârși în vechile depozite ale gării. Era o stradă umilă și urgisită, uitată de mai-marii orașului, pierdută în hățișul altor ulițe, suferinde și ele, ce alcătuiau un cartier liniștit și încărcat de verdeață. Pavată cu o piatră colțuroasă și dușmănoasă, se adăpostea vara la umbra salcâmilor, se înveșmânta toamna în straie arămii, își trăgea iarna cuvertură albă, pentru ca primăvara, torente înfierbântate să muște adânc din trupul ei firav, provocându-i răni adânci, ce niciodată nu se vor vindeca.

Mi-aduc aminte fiecare casă de pe stradă. Fiecare poartă, stâlp, copac, grădină sunt la locul lor, întipărite în sufletul meu, neștirbite de negura vremii. Sus, în colț, la subsuoara croită între stradă și bulevard, se ridica impunătoare o casă cu mai multe etaje, asemănătoare unui vapor. Și chiar așa i se spunea: casa-vapor, pentru că părea o arcă a lui Noe plăsmuită din piatră, pentru timpurile noastre. De aici, trotuarul era alcătuit în trepte pentru a ușura amețeala coborârii. Peste drum se afla o casă ce părea lipsită de îndrăzneală în confruntarea cu înălțimile, preferând să se pitească în pământ. Din cauza dealului abrupt, parterul abia dacă se ițea deasupra caldarâmului, deschizându-se însă pe cealaltă parte spre văile înconjurătoare. Casa aparținea unui evreu, avocatul Aduram.

Mai la vale, pe aceeași parte, o hidoșenie de construcție, o casă paralelipipedică, cu etaj, cu pereți scorojiți și icterizați sub apăsarea vremii, fără niciun ornament la exterior, cu ferestre ce respingeau lumina, aparținea familiei Firică. Tatăl, bărbos și neîngrijit, era certat cu munca, dar era în schimb un fervent adept al lui Bachus. Mama, îmbătrânită de timpuriu, cu fața pământie și încrustată de șanțuri adânci, robotea din greu la o fabrică din oraș, pentru a aduce puțină agoniseală gurilor flămânde aflate în așteptare acasă. Cei șapte copii știau prea puțin drumurile spre școală, lăsați de izbeliște să cutreiere străzile și să bată maidanele. Erau șapte suflete căutându-și calea pe această lume zbuciumată.

Dacă traversam strada, ajungeam într-o curte pătrată, mărginită de clădiri insalubre, cu un etaj, naționalizate, unde trăiau de

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Copiii de pe strada mea

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor