Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Cabaret Biarritz

Cabaret Biarritz

Citiți previzualizarea

Cabaret Biarritz

Lungime:
395 pages
7 hours
Lansat:
May 17, 2017
ISBN:
9786064001559
Format:
Carte

Descriere

Premiul Nadal 2015
În 1938, scriitorul de romane populare Georges Miet este trimis de o editură din Paris să investigheze moartea suspectă a unei tinere din Biarritz și să scrie o carte despre cele întâmplate. 
Folosindu-se de acest pretext, autorul ne duce în anul 1925, în celebra stațiune Biarritz, un loc plin de glamour, unde o societate extrem de sofisticată își trăia cei mai fericiți ani. 
În încercarea de a rezolva misterul morții tinerei, Georges Miet stă de vorbă cu mai multe personaje, care de care mai surprinzătoare, iar cu fiecare nouă depoziție începem să fim tot mai convinși că ceea ce a părut o sinucidere ar putea fi o crimă. 
Roman polifonic, Cabaret Biarritz face radiografia unei epoci fericite, a unei societăți care tocmai își revenise după rănile adânci provocate de Primul Război Mondial, o panoramă a aspirațiilor, a visurilor și a coșmarurilor pe care oamenii le aveau în vara anului 1925.
“În Cabaret Biarritz ancheta polițienească se împletește magistral cu parodia socială.” - El País
“Dintr-o perspectivă postmodernă, Cabaret Biarritz aplică o lentilă parodică asupra trecutului. José C. Vales este un scriitor de primă mână, de o forță imaginativă și stilistică ieșită din comun.” - El Cultural
“Investigația jurnalistică, poveștile de dragoste și portretul societății de la acea vreme alcătuiesc o narațiune care provoacă și surprinde cititorul la fiecare pas.” - Culturamas

Lansat:
May 17, 2017
ISBN:
9786064001559
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Cabaret Biarritz

Cărți conex

Previzualizare carte

Cabaret Biarritz - José C. Vales

mer.

Introducere

Apariția, căderea în uitare și renașterea

„interviurilor din Biarritz"

Ediție tradusă și îngrijită de Eliazer Marcos Inxausti

Nu ar mai trebui să fie nevoie să repetăm aici, pentru că e bine cunoscut și a fost repetat până la sațietate în numeroase studii anterioare faptul că Philippe Fourac, proprietarul și directorul editurii La Fortune, a fost cel care în 1938 i-a comandat scriitorului Georges Miet scrierea unui roman al cărui subiect principal să se bazeze pe groaznicele și dramaticele întâmplări care cu câțiva ani mai înainte zguduiseră eleganta stațiune turistică Biarritz, din sudul țării.¹

Ani de zile, Philippe Fourac, mare iubitor de cărți (dar nu de literatură adevărată), s-a ocupat de publicarea cărților cu succes la public editate de La Fortune (să amintim Les sortilèges de Camille, de Pierre Salme, căzut acum în dizgrație, sau povestirea Profondeurs, de Rémi Fauvel, scrisă într-un limbaj încă și mai dur, dacă se poate, ca să nu zicem pornografic de-a dreptul). Când proprietarii editurii La Fortune au atins o vârstă la care nu mai făceau diferența dintre o farfurie cu supă și o carte — și, de cele mai multe ori, preferau prima în loc de a doua —, moștenitorii lor au ajuns la un acord cu Philippe Fourac, astfel că acesta a preluat editura și a devenit proprietarul ei.

Fourac a menținut orientarea către publicul larg al editurii și a continuat să plătească serviciile celebrului Hibou (al cărui nume real era Pascal Trémoinne), faimos la vremea lui pentru virulența cu care scotea la lumină biciul său critic și șfichiuia fără milă în textele publicate în defunctul Le Nouvel Qoutidien de París.² Editura La Fortune a mai beneficiat de colaborarea unui arheolog belgian, care se ocupa de colecția de istorie (istorie antică, în principal, inclusiv istorie biblică, a Egiptului, Mesopotamiei, Greciei și Romei), și de colaborarea unei aristocrate, cu adevărat de viță nobilă, care-și făcea veacul în Elveția și recomanda „cărți pentru doamne. Aceste cărți pentru femei se împărțeau între cele de obiceiuri ciudate, conduită socială, povești neobișnuite, călătorii exotice, trucuri feminine (de toate tipurile), galanterie și iubiri de toate soiurile (printre care se găseau povești care le-ar face să roșească până și pe cele mai libertine fete din Place Pigalle). La rândul său, Fourac a continuat să publice romane populare, pentru că, după părerea lui, asta era ceea ce voiau să citească francezii. (E cât se poate de sigur că respingea cărțile care „puțeau a literatură și că îi critica nemilos pe imitatorii moderni ai lui Balzac, Hugo, Stendhal, Flaubert sau Maupassant; despre inovațiile avangardei nici nu a vrut să audă și le numea „infecții și boli grave ale vanității"). Ca editor, a avut mai multe succese notabile, printre care se numără Margaret Jaunty cea perfidă, semnată de o scriitoare engleză, Lisa Wanton, și o colecție de povești umoristice semnate (dar cu siguranță nu și scrise) de un actor de comedie care-și spunea Félon.

Editorul îl cunoscuse în 1936 pe tânărul Georges Miet, un flăcău suferind de artroză, șchiop și aproape orb, care abia dacă-și dăduse măsura talentului în câteva povestiri premiate la concursuri literare din provincie și de către niște instituții academice de mâna a doua. Pe atunci, Georges Miet (Paris, 1916) își dorea cu înfrigurare să ajungă scriitor și să trăiască din scris (dar nu literatură adevărată). E cât se poate de cert că directorul editurii La Fortune a citit un articol de-al său într-o fițuică de cartier și i s-a părut că acel necunoscut Georges Miet ar fi bun la „compus cărți". Această expresie ajuta la definirea rolului diferitelor funcții în procesul de elaborare literară: proprietarul editurii urma să se ocupe de găsirea întâmplărilor și subiectelor despre care el considera că ar putea fi rentabile în chioșcuri și librării, iar tânărul Miet urma să le scrie într-un stil cât mai atractiv, în special pentru femei, ele fiind cele care, după părerea sa, cereau și aveau mai mare nevoie de romane de divertisment. Desigur, nu exista niciun scriitor — care să se considere ca atare — dispus să consimtă la o asemenea infamă întreprindere livrescă (dar nu literară). În orice caz, versatul Fourac și-a dat seama — fler de afacerist — că tânărul Georges Miet, după cât de zdrențăros și nevolnic părea, cu siguranță nu avea nici după ce să bea apă și că era mai plin de purici decât șobolanii din Saint-Germain, așa că era foarte posibil să accepte o comandă, pe care ar putea-o semna cu pseudonim și, din mers, să învețe meseria de scriitor, care nu e atât de simplă pe cât se crede în zilele noastre. Așa se face că întreprinderii la care niciun scriitor nu a acceptat să colaboreze din cauza vanităților și orgoliilor specifice autorilor moderni, tânărul Georges Miet i s-a dedicat cu pasiune de literat adevărat și a început să compună cele mai lamentabile povești care-i treceau prin cap lui Philippe Fourac, șeful său.

Se știe că, trei ani la rând, Georges Miet a scris pentru editura La Fortune cărți de îndoielnică valoare (literară și morală). A folosit diferite pseudonime (cel mai cunoscut fiind Marc Avent) și a avut succese moderate și neplătite cu Cochetele din Paris (o comedie de amor, picantă, dar nu vulgară), cu Niciodată nu te vei mai întoarce de la Passchendaele (o dramă de război, plasată în timpul Primului Război Mondial) și cu o carte de călătorii exotice (în India și Nepal), scrisă la o masă dintr-un colț al Bibliotecii Naționale din Paris.³

În 1938, așa cum s-a arătat la începutul acestui prolog, probabil pentru a domoli vanitatea literară a tânărului — și, cu un drum, de a-l lega definitiv de munca la editură —, Philippe Fourac i-a comandat lui Georges Miet un roman „serios" despre îngrozitoarele și dramaticele întâmplări petrecute în Biarritz, în vara anului 1925. (În realitate, chiar dacă se putea vorbi de o muncă ceva mai literară, probabil că Fourac nu se aștepta la altceva decât la un roman în care aspectele cele mai violente, mai sângeroase și mai morbide să devină rentabile în librării și la chioșcuri). După câte se pare, și conform tuturor indiciilor, Georges Miet a început să lucreze la acel proiect cuprins de mult entuziasm, chiar dacă șeful său nu i-a oferit niciodată banii și condițiile necesare pentru a se putea dedica artei literare, în circumstanțe cât de cât apropiate de cele în care lucrează un autor adevărat. Așa că scriitorul nostru și-a început munca pândit de sărăcie și de mizerie.

E absolut sigur că Georges Miet a început munca de documentare în primăvara anului 1938 — la aproape treisprezece ani de la întâmplările în cauză — și în vară s-a dus la Bordeaux, apoi la Biarritz pentru a se dedica unui proiect literar pe care îl considera cel mai important din întreaga lui viață nenorocită. Nu se știe unde s-a cazat în Bordeaux — probabil în sala de așteptare din gară —, dar se știe că în stațiunea de pe coastă a închiriat o cameră la Maison Malevitch, o pensiune din spatele bisericii Sainte Eugénie, ținută de două surori moscovite care — după spusele lor — aparțineau aristocrației și, firește, marelui exil rusesc din decadele trecute. Pe durata șederilor sale la Paris, Miet locuia la subsolul unei frizerii, unde părea să-i fie destul de bine și comod.

Din puținele însemnări personale ale tânărului Georges Miet se poate măcar deduce că acea vară și-a dedicat-o studierii documentelor oficiale, că a trecut pe la jandarmerie și pe la judecătoriile din Biarritz, Bordeaux și Paris căutând probe și dovezi oficiale, exacte. După cum s-a spus, înspăimântătoarele întâmplări, pe care avea de gând să le scrie, se petrecuseră cu aproape cincisprezece ani înainte ca el să-și înceapă munca, astfel că multe dintre documente se pierduseră sau fuseseră furate ori distruse de praf și de scurgerea timpului, sau fuseseră mâncate de viermi și de molii, sau se aflau într-o stare atât de deplorabilă, încât nu mai puteau fi folosite. În iarna următoare — dacă e să dăm crezare surselor indirecte —, Miet s-a întors la Paris, la confortabilul său birou din frizerie, unde a început să cerceteze cu febrilitate prin hemerotecile și bibliotecile din capitală; probabil că și-a dedicat toate forțele căutării și notării de elemente complementare poveștii, privitoare la contextul social, istoric și politic. Din nefericire, chiar dacă se știe cu destulă siguranță că notițele muncii de documentare umpleau aproape șase carnețele, aceste manuscrise s-au pierdut în incendiul care a devastat frizeria, după moartea scriitorului, în 1946.

În tot cazul, după cum s-a precizat deja, Georges Miet a început pregătirile pentru celebrele sale interviuri în primăvara anului 1938. În timpul iernii urmase cursurile unei școli de stenografie unde învățase „să transcrie cu precizie și rapiditate cuvintele unui om care vorbește folosind un ritm normal"⁵. Sus-numitele interviuri — à la Miet — s-au întins pe mai mult de șase ani. (După cum era ușor de prevăzut, după doar câteva luni, proprietarul editurii La Fortune a încetat să-l mai susțină economic și i-a transmis că deja nu-l mai interesa povestea aceea și nici ceea ce Miet ar fi putut scrie despre ea. Din câte se pare, i-a oferit alte teme și subiecte, mai populare și mai hrănitoare, dar Miet era deja prins în mrejele întâmplărilor înfiorătoare petrecute în Biarritz și a refuzat să se întoarcă la editură). Cum o fi supraviețuit în toți acei ani, când, în plus, țara a fost implicată în cel de-al Doilea Război Mondial și supusă puterii germane? Nimeni nu știe cu certitudine. Roland Dutel, biograful „oficial" al scriitorului, susține în lucrarea sa Georges Miet: la voix et la parole (1979) că autorul nostru a fost cărbunar în cel puțin trei perioade, muncind până la extenuare în nopțile și zorii parizieni; probabil că banii obținuți din astfel de munci iernatice îi folosea vara pentru a călători și a face celebrele lui interviuri.

Când Parisul a fost eliberat, în august 1944, Miet trebuie să fi terminat toate interviurile, dar viața lui dezorganizată (prea multă trudă de cărbunar, prea multe lipsuri și prea multă umezeală în frizerie, după câte se pare) și neajunsurile războiului își puseseră amprenta definitiv pe sănătatea șubredă a scriitorului. În 1945, aproape în pragul morții, cum zice biograful său — cu prea mult dramatism, după părerea mea —, Miet cere ajutor editurii La Fortune scriind o scrisoare către proprietarul acesteia prin care se arăta dispus să termine romanul („marele roman despre Biarritz", scrie el literal) în schimbul unui mic avans…

Există ceva tragic în acest episod din viața lui Miet. Scriitorul, cufundat în munca la roman, nu știa că editorul Fourac murise cu un an înainte, în circumstanțe rușinoase, în timpul unui asalt al Rezistenței. (Se pare că Fourac publicase foi volante și manuale pentru SS și pentru autoritățile naziste, iar cineva îl denunțase. Cele mai radicale și mai subversive elemente din Rezistență au descoperit că magazia editurii La Fortune era burdușită cu cărți și ziare colaboraționiste care explicau cum să înfrângi voința francezilor. Chiar dacă leșul spânzurat al lui Fourac a atârnat timp de trei zile pe fațada sediului editurii, Miet nu a aflat niciodată).

Firește, nimeni nu a răspuns cererii de ajutor a lui Georges Miet. Crezându-se — pe bună dreptate — abandonat și singur, Miet a murit în 6 sau 7 ianuarie 1946, probabil de febră tifoidă, în subsolul mucegăit și insalubru al acelei frizerii din cartierul Saint-Germain. Astfel, imensa muncă a lui Miet a rămas în voia sorții, în bezna cea mai cumplită pe care și-o poate imagina un autor: fără ca nimeni să știe că a scris ceva, fără ca nimeni să se aștepte să fi scris, ba mai mult, fără ca nimeni să aibă cel mai mic interes de a citi ce scrisese.

Din fericire, după câteva peripeții puțin edificatoare⁶, conform lui Roland Dutel, istețul anticar Gilles P. Vue a găsit carnetele lui Miet și a încercat să le vândă unor edituri. Cum interviurile lui Miet erau oferite la pachet cu alte zeci de manuscrise pierdute, de diverși autori (majoritatea necunoscuți atât atunci, cât și astăzi), unele și-au găsit locul în planurile editurilor, librăriilor, revistelor și ale almanahurilor. Dar acesta nu a fost și cazul manuscriselor lui Miet, respinse de toate editurile la care au fost prezentate. În sfârșit, în 1961, manuscrisele cu interviurile au ajuns pe mâna unui angajat al cunoscutului editor Dégriffé.

După ce Emmanuel Dégriffé a intrat în stăpânirea operei lui Georges Miet, degeaba a început comunitatea literară și academică să facă apel la obligația morală și intelectuală de a publica așa-numitele „interviuri din Biarritz", umplându-se astfel un vid care vreme de zeci de ani blocase accesul cititorilor și cercetătorilor la niște documente de o excepțională valoare istorică, socială și culturală.

La un moment dat (așa cum reiese din mediocrul Dictionnaire de Curiosités Littéraires Parisiennes)⁷, s-a vrut revenirea la ideea inițială de a rescrie interviurile sub forma unei narațiuni convenționale: se considera de la sine înțeles că interviurile constituiau scheletul unui viitor roman și, de-a lungul ultimelor decade, în Franța, nu puțini au fost cei care și-au imaginat cum ar fi povestea bazată pe acele carnete cu însemnări. Totuși, trecerea timpului și temeinicia interviurilor lui Georges Miet au făcut ca munca lui să fie privită dintr-o altă perspectivă.

Camille Muletier, profesoară de literatură la Catedra J.-J. Rousseau din Lyon, a vorbit, încă la începutul anilor 1980, despre posibilitatea ca romanul assommant al lui Georges Miet să fie gata scris și să aibă exact" forma acelor interviuri. De atunci — și până în zilele noastre — ideea de a scrie un roman plecând de la interviurile lui Georges Miet a fost, din fericire, definitiv înlăturată. Și, de fapt, așa cum scria profesor doctor Muletier în cunoscuta ei lucrare, „nu există o formă mai bună de a-l celebra pe Georges Miet, cu neîmplinita lui pasiune literară, decât aceea de a transcrie interviurile așa cum le-a scris el; iar pe de altă parte, adaugă ea, cu perspicacitate, cu siguranță „nu există o manieră mai potrivită pentru a reda dramaticele întâmplări petrecute la Biarritz, în acea vară a anului 1925.

În sfârșit, după intense și complicate negocieri cu proprietarii de drept și cu alți reprezentanți legali ai persoanelor implicate, colecția completă de interviuri ale lui Georges Miet a fost publicată în Franța, cu șase ani în urmă (Ed. Atlantis, Bordeaux, 2009). Prezenta ediție critică înglobează textele integrale ale lui Georges Miet, adnotate conform celor mai stricte criterii istoriografice și filologice. Publicarea „interviurilor din Biarritz" rezolvă definitiv una dintre cele mai stingheritoare probleme ale romanului francez și, pe de altă parte, umple un gol de care mulți specialiști s-au plâns în repetate rânduri în ultimele decenii.

În ceea ce privește editarea textului, trebuie spus că însemnările lui Miet nu au un titlu anume, deși pe ultima pagină din cel de-al doilea carnet scriitorul a scris și a subliniat: Des pechés estivantes (Păcatele estivale sau viciile estivale). Majoritatea specialiștilor au crezut mereu că acesta ar fi trebuit să fie titlul cărții, și chiar așa apare pe coperta ediției franceze din 2009⁹. Totuși, editorul spaniol a considerat mai potrivit să confere acestei cărți stranii un aer mai elegant, mai atractiv sau mai sugestiv, și s-a hotărât să o intituleze Cabaret Biarritz¹⁰. În plus, trebuie spus și că unor capitole, 16 și 17, respectiv 22 și 23, li s-a schimbat ordinea inițială, față de ediția franceză, pe bună dreptate — în acest caz — considerându-se că în noua lor poziție capitolele dau mai multă coerență întregului. De asemenea, au fost eliminate câteva pasaje irelevante, unele ilizibile, altele de-a dreptul ininteligibile. Oricum, toate intervențiile, atât ale traducătorului, cât și cele ale editorilor sunt menționate exact, la locul unde apar în carte.

Bibliografie

BALDWIN, Cesare: „Les papiers perdus de Georges Miet", en Revue-au-Revoir, XVII [nov. 1995].

BEAUFILS, Monique y Julie: Biarritz, mémoires en images (4 volume). Alan Sutton Éditions, 2001–2004.

DÉGOURD, Léopold: Sur le titre „Des pechés estivantes", de Georges Miet. Renoir, Paris, 1977.

DUNST, Ofelia: Georges Miet: éphémère. Bourges Université, Bourges, 1999.

DUPONT, Lucille: Nostalgie. Bergson, Paris, 1968.

DUTEL, Roland: Georges Miet: la voix et la parole. Auvergne, Paris, 1979.

ÉTAM, Thomas: Interview game. Belford, Londres, 1989.

HALBWACHS, Maurice: Les causes du suicide. Alcan, Paris, 1930.

HÉMI, Pascal: La fin des spirites. Bonnard, Paris, 1997.

KLINSMANN, Jeanne: Nôtre vie à Biarritz (3 volume). Atlantiquité, Burdeos, 2003.

LÉONARD, Simon: Les écrits de Miet: dialogue et monologue. Graphics, Amiens, 2001.

MINNEARD, Charles: Histoire de la littérature populaire française. Colossal, Paris, 1982.

MULETIER, Camille: «La nouvelle idéale de Georges Miet», en Littérale-ment, nr. 86 (februarie 1982), Lyon.

MURARD, Tadeus, y FIESCHLE, Amande: Dictionnaire de Curiosités Littéraires Parisiennes (6 volume). L’Humanité Ed., Paris, 1966.

RENOIR, Ciril: La littérature inaudite (1939–1945). Bergson, Paris, 1966.

TIRE, Sophie: Quotations universelles (19 volume). Compendium, Paris, 1989.

VV. AA.: La belle histoire de Biarritz (9 volume). Antiquedit, Biarritz, 1949.


¹ Cea mai mare parte a datelor despre viața lui Georges Miet a fost luată din Georges Miet: la voix et la parole (Auvergne, Paris, 1979), de Roland Dutel, considerat biograful „oficial" al scriitorului.

² Hibou a căzut cu totul în dizgrație când a venit vorba să dea publicului un roman scris de el: sărăcia evidentă a operei lui i-a distrus pentru totdeauna și presupusa lui pricepere critică.

³ Despre romanele lui La Fortune și alte apariții de genul acesta, vezi Minneard, C., Histoire de la littérature populaire française, Collosal, Paris, 1982

⁴ Vezi Baldwin, C., „Les papiers perdus de Georges Miet", în Revue-au-Revoir, nr. XVII, noiembrie 1995, pp. 33–37.

⁵ Idem, p. 66.

⁶ Pentru povestea manuscriselor lui Miet, în afara textelor citate, vezi și Renoir, C., La littérature inaudite (1939–1945). Bergson, Paris, 1966, pp. 336–339.

⁷ Murard, T. și Fieschle, A., Dictionnaire de Curiosités Littéraires Parisiennes (6 vol.), Ed. L’Humanité, Paris, 1966.

⁸ Muletier, C., „La nouvelle idéale de Georges Miet", în Littéralement, nr. 86, din februarie 1982, Lyon.

⁹ Conform, printre altele, lucrărilor semnate de Dégourd, Étam sau de Léonard (vezi Bibliografia).

¹⁰ Îmi revine mie obligația, ca filolog și cercetător de texte istorice și literare, să anunț aici și să susțin că n-am nicio responsabilitate în această decizie, care ține în totalitate de încăpățânarea editorului.

Cabaret Biarritz

Păcatele estivale

1

M. Léonard Montagnard

De la La Petite Gironde, Bordeaux¹¹

Noi, ziariștii, groparii și viermii suntem singurii care profităm de pe urma morții. Iar în acea perioadă, orice mort îmi pica bine, cum să zic. Dar măcar de asta sunt sigur: noi, ziariștii, știm multe despre morți. Nu toți morții sunt egali, deși poeții îi dau înainte cu egalitatea oamenilor în fața morții și alte prostii. Blablablablabla… Nu e totuna un mort obișnuit, să zicem, care a pierit de pneumonie sau de gripă spaniolă, cu unul căruia i s-a luat gâtul cu o custură; la fel cum nu e același lucru unul care moare pe drumurile din Auvergne cu unul care moare într-un palat din Paris. Pentru noi, morții prețuiesc cât prețuiau și în timpul vieții: un rege ne aduce (groparului și mie) mai mulți bani decât un cerșetor. Și dacă e până acolo, bogații le dau mai multă hrană viermilor; adică nu se compară un om de vază, rotofei și plin de bani, cu un nenorocit de fomist. Povestea asta, spusă la nesfârșit, cum că moartea îi face egali pe oameni e un basm pentru suflete pioase. Un mort ilustru, ce să zic, ca Goethe sau Napoleon ori Mozart, sau apostolul Santiago, de pildă, continuă să aducă beneficii ziarelor, editurilor, librăriilor, revistelor, iar orașele unde sunt îngropați câștigă, firește, sume frumușele de pe urma turiștilor și a celor care le vizitează mormântul, ca niște pelerini devotați ce sunt. Și totuși, oamenii vorbesc despre morți ca despre fleacuri… Cred că sunt țărână și nimic mai mult; întrebați-i pe tipografii din Paris dacă Victor Hugo e mai mult decât un pumn de cenușă. Pe de altă parte, e important și felul în care moare: pentru că mortul poate fi un cerșetor sau o prostituată, dar dacă moare în patul lui nu-i pasă decât proprietarului care a rămas fără cei zece franci de la chiria săptămânală. Alta e povestea dacă mortul are pântecele sfârtecat și nu se cunoaște identitatea asasinului… atunci lucrurile sunt mai interesante. Și cu cât sunt mai interesante, cu atât se vând mai bine. Iar mai multe vânzări înseamnă mai multă fericire. De asta morții îmi picau la fix.

Însă bănuiesc că nu vă interesează prea tare teoria mea despre morți. Mai am una. Vreți să o ascultați? Sunt absolut convins că morții duhnesc cu atât mai tare cu cât au dus o viață infamă. De ce credeți că sfinții miros a flori când mor? Chestia asta apare în toate cărțile, n-aveți decât să citiți, dacă nu mă credeți. În multe schituri și mănăstiri, când din cine știe ce pricină a trebuit să se deschidă mormintele sfinților de sex masculin, s-au simțit adieri de parfum de trandafiri și iasomie; și se zice că groparii au leșinat uneori datorită sfințeniei emanate de acele miresme. Chiar aveam pe undeva pe aici o carte care vorbea cu exactitate despre toate astea… Nu vă interesează? În fine, dacă nu vă interesează…

Și atunci ce vă interesează? A, da… asta. Deja. Hâm…

Pot să vă spun că pe vremea aceea eram șef de secție la ziarul La Petite Gironde și cum vindeam ziarul nu numai în Bordeaux, ci și în toată partea de sud, până la Marsilia, mă ocupam cu știrile cele mai interesante din Gironde, Landes, Gers și alte departamente. Aveam librării, chioșcuri și francize în aproape toate marile orașe din sud: să știți că, în acea perioadă, La Petite Gironde era un ziar de primă clasă. Ca toate ziarele din epocă, și noi alocam mult spațiu noilor tendințe politice din Italia și Germania, foametei din Rusia și la mai știu eu ce, însă oamenii erau mai interesați de aventuri și de expediții, cum a fost cea a englezului care a vrut să urce pe Everest sau peripețiile din Egipt… Da, pe atunci avea mare trecere tot ce ținea de Egipt. Dar, în sfârșit, un ziar regional, cum era ziarul nostru, avea obligația de a se dedica și micilor povești din localitățile noastre. Oamenii din provincie sunt interesați de cine a mai murit. Nu e ca la Paris, unde nu contează dacă a murit unul sau altul. În provincie contează. Morții, vreau să zic.

Un caz aparte era Biarritz, bineînțeles. Pe timpul verii, Biarritz era centrul lumii. Domnul Forestier, care era directorul adjunct al ziarului și avea ulcer, părea mereu agitat și supărat pe tot ce mișca în Biarritz. Trebuia să aflăm dacă sosise vreo somitate la Hôtel du Palais sau la Hôtel d’Angleterre, dacă a fost văzută vreo preafericită spanioloaică la biserica Sainte Eugénie, dacă vreun conte polonez s-a ruinat la cazinoul Bellevue sau dacă vreo nerușinată nobilă pariziană și-a arătat ceva mai mult decât pulpele la Grande Plage. În fiecare zi, după ce îi prezentam știrile și noutățile din Tarn sau din Aveyron, domnul Forestier mă întreba: „Ceva nou în Biarritz?"

Fie că era, fie că nu era ceva nou în Biarritz, arareori puteam anunța noi primii, deoarece, chiar dacă se instala la Hôtel du Palais un viconte rus sau un sir scoțian, ori o contessa italiană, numele lor erau atât de lungi și atât de complicate, încât linotipistul mereu se enerva, țipa și dădea din picioare și refuza să compună toate acele cimilituri pline de t-uri, s-uri, w-uri, r-uri și z-uri. Ura cu precădere limba germană și susținea că austro-ungarii și prusacii pierduseră Marele Război pentru că le fusese imposibil să se înțeleagă în drăcovenia aceea de limbă. Un linotipist nervos e ceva cumplit.

În orice caz, cititorii noștri erau mai puțin interesați de evenimentele sociale, cât de crime. Puține lucruri ațâță curiozitatea și emoția așa cum o fac asasinatele, sinuciderile, bolile îndelungate, suferințele cu final oribil, marile epopei ale nefericirii, apoteoza funerară… Toți ziariștii din acea epocă — și din a noastră — băteau drumurile Franței ca niște copoi, căutând o pasiune fatală, o înjunghiere din dragoste, o invidie criminală, o ranchiună omicidă, o sinucidere exemplară… Pe atunci exista o lege nescrisă conform căreia noi, ziarele, trebuia să oferim acest gen de știri sub formă de foileton, într-așa fel încât povestea să țină cât era vara de lungă sau cât durau sărbătorile de iarnă, oricum, de-a lungul câtorva săptămâni bune… Firește, crimele cele mai interesante, cu investigațiile lor cu tot, le lăsam pentru vară. Cititorilor noștri le plăcea să se bucure de cititul ziarului în casă sau la cafenea, dimineața sau seara, și să-și piardă timpul cu acele lungi istorii violente, în care erau descrise trăsăturile bolnăvicioase ale vreunui asasin, istericalele vreunei țicnite, scandalul din jurul vreunui măcelar, vreunei călugărițe geloase, vreunui gropar înșelat, vreunei contese care noaptea se prostituează, iar dimineața se întâlnește cu prim-ministrul…

E interesant, domnule Miet: din cine știe ce motiv, moartea ne face să ne smiorcăim și să dăm din mâini, să ne lovim în piept cu pumnii și să ne turnăm cenușă în cap… de parcă nu am ști că moartea vine orice-ar fi. Oamenii mor, dragă prietene. Mereu au murit, n-ar trebui să ne surprindă. Oamenii mor din cele mai străvechi timpuri: un obicei ancestral. Și totuși, ne tulbură până la leșin și ne atrage când apare în ziare și în cărți, ne face să citim necrologuri, să cercetăm toate aspectele lugubre ale morții, să aistăm emoționați la spectacole funerare…

De asta, când am aflat că se întâmplaseră toate acelea, mi-am zis că sinuciderea bietei fete ar putea fi salvarea mea. În acel an, măcelarii sângeroși au fost leneși și neîndurători doar față de cotletele de vacă, groparii înșelați au făcut pe niznaiul, călugărițele isterice s-au înțeles de minune cu surorile lor, și contesele cu viață dublă făcuseră suficiente economii încât să nu mai fie nevoite să se dedea la periculoase vicii nocturne. Așadar, sinuciderea unei tinere mă făcea să-mi imaginez niște labirinturi întunecate care, la rândul lor, ar aprinde scânteia scandalului și ar deștepta curiozitatea cititorilor estivali. Cu puțin noroc, fata fusese sedusă de un conte rus (sau, și mai bine, de un preot ortodox rus) și, dându-și seama că o asemenea relație e destinată eșecului, oprobriului public sau disperării totale, se aruncase de pe promontoriul din Biarritz. Așa că toate acelea mi-ar fi servit să-i țin pe cititori cu sufletul la gură cel puțin două săptămâni.

Da, bineînțeles… firește. Am să vă spun ce-mi amintesc.

Toate acelea… Da, totul s-a petrecut în vara anului 1925. Lucrurile au început printr-un accident nefericit… o înotătoare engleză a fost dusă de curenți, iar partenerul ei, un englez, și un membru din Société des Guides Baigneurs s-au înecat încercând să o salveze. Salvamarul se numea Paul Fouquet sau Fourquet. Cred că s-a întâmplat prin 23 sau 24 iulie. (Mereu se îneacă cineva în Biarritz. Curenți fatidici. Imprudenți. Turiști. Hâm…) M-a sunat Vilko din Biarritz și mi-a spus; i-am zis să-mi facă un raport și să mi-l trimită cu poșta de seară. Apoi l-am mai înflorit eu puțin și am reușit să fac o știre patetică și înspăimântătoare, chiar dacă nu a avut nu știu ce succes. Înecații n-au aura sinucigașilor. Ați citit lucrarea domnului Halbwachs? Foarte interesantă.¹²

Iar după două sau trei zile, nu-mi amintesc bine — dar puteți găsi data exactă fără nicio problemă, pentru că toate ziarele au scris imediat, relatând pe larg cazul, uneori excesiv de detaliat, pentru gustul unor suflete mai sensibile —, Vilko m-a sunat din nou.

Vilko. Nu v-am spus cine era Vilko?

Of.

Vilko era pseudonimul lui Paul Villequeau. Un tânăr pe care îl apreciam sincer: din când în când scria articole pentru La Nouvelle Gazette Illustrée de Biarritz, dar ăsta era un ziar ca oricare dintre cele patru sau cinci din oraș, adică o fițuică prost tipărită, despre mersul trenurilor din Gare du Midi și slujbele de la Sainte Eugénie. Noroc că numele gazetei umplea aproape jumătate din prima pagină, pentru că mai mereu nu aveau cu ce să o umple. Problema era că Vilko abia își ducea zilele din colaborările la revistă, așa că dacă apărea vreo știre în oraș, el mă suna pe mine, cu speranța că am să-i cer să facă un raport, ceea ce, de fapt, chiar se întâmpla uneori. Băiatul ăsta îmi plăcea pentru că explica foarte bine și cu exactitate cum mureau oamenii și, în același timp, era strălucitor când trebuia să descrie splendorile și eleganța din Biarritz. Nu vi se pare ciudat? E ca și cum Caravaggio, specialist în pictarea cadavrelor pământii, ar fi înzestrat, în același timp, cu măiestria unui Boucher sau Fragonard și cu finețurile lor rococo. Dar, în sfârșit, talentul pică haotic și aleatoriu printre ziariști, și pe Vilko îl nimerise.

Așadar, vă spuneam că îmi amintesc perfect când m-a sunat Vilko. Cred că încă nu era zece dimineața. Convorbirea a fost îngrozitoare: vocea lui suna de parcă în receptor ar fi fost o insectă înspăimântată și nebună: „În port, domnule Montagnard, în port! Printre scrâșnete și țiuituri am reușit să ghicesc că se petrecuse ceva înspăimântător în portul de pescari din Biarritz, deși bietul Vilko părea incapabil să mă lămurească odată. „Au mâncat-o peștii! l-am auzit cum țipa la celălalt capăt al firului. „Ce s-a întâmplat, Vilko? Mă auzi…? Ce s-a întâmplat? După încă o serie de țiuituri și zumzete metalice, am auzit vocea tremurătoare a corespondentului meu: „Fata de la librăria Operclaritz. A dispărut înainte de furtună. Au găsit-o azi-dimineață pescarii, în port. Moartă!

V-am spus deja că mie morții îmi pică bine? Așa. Bine, nu contează. I-am spus lui Vilko: „Ocupă-te de asta. La prețul din totdeauna: douăzeci de franci; poate douăzeci și cinci. Vreau un raport cu poșta de seară."

În realitate, lucrurile nu erau chiar atât de simple cum îmi spusese prin telefon corespondentul meu. Fata de la librăria Operclaritz se numea Aitzane Palefroi și avea șaisprezece ani. Într-adevăr, dispăruse de vreo două zile sau trei, chiar înaintea unei furtuni de vară neașteptate și îngrozitoare; marinarii au găsit-o prinsă de o bintă de care era amarat un vas la chei. Destinul — sau meteorologia maritimă — a făcut ca un val să o arunce peste digul micului port de pescari sau a târât-o prin gura de intrare în port până când, în mijlocul furtunii violente, un picior i s-a prins de bintă și a rămas acolo, atârnând ca o păpușă, goală și inertă. Prima impresie a lui Vilko a fost că avea fața mâncată de pești, dar poate că i se jupuise când se lovise de bolovanii de pe coastă sau de zidurile portului. Nu aveam de unde ști.

Așa cum îi cerusem, Vilko mi-a trimis raportul cu poșta de seară. Va trebui să-l căutați la vreo bibliotecă sau în arhivele de la La Petite Gironde, pentru că eu nu-l mai am.¹³

În noaptea aceea, după ce am închis ediția ziarului, m-am întors acasă gândindu-mă la marile beneficii pe care ni le aduc tragediile: durerea și moartea unora înseamnă fericirea și supraviețuirea altora… Îmi amintesc că, așa cum mi se întâmpla de fiecare dată în astfel de cazuri, în inima mea se amestecau bucuria unei perspective jurnalistice măgulitoare cu imaginea acelei canefore sinucigașe, Aitzane Palefroi, de șaișpe ani, goală și inertă, agățată ca o păpușă abandonată de o bintă din portul Biarritz.

În dimineața următoare — după anumite prevestiri onirice care mă asigurau că povestea sinucigașei din Biarritz era o mină de aur — am trimis după Marcel Galet, fotograful nostru, căruia i-am cerut să meargă la Biarritz și să fotografieze tot ce se putea fotografia în legătură cu cazul ucenicei de la librăria Operclaritz. I-am zis să ia legătura cu Vilko și să facă împreună un reportaj despre cazul fetei din port. Cum fotografului nu-i plăcea să călătorească, a trebuit să-i promit mai mulți bani decât era recomandabil și am vorbit cu directorul să creeze o rubrică nouă pentru a urmări „cazul sinucigașei din Biarritz"; n-am scos o vorbă despre prevestirile nocturne care erau un semn sau indiciu că voi da lovitura în jurnalism. Eram convins că Aitzane Palefroi, de șaisprezece ani, care apăruse atârnată de o bintă în portul Biarritz avea să-mi aducă mai mulți cititori decât îmi aduseseră sute de măcelari, călugărițe, gropari și contese pervertite.

V-am spus deja că mie morții îmi pică foarte bine?¹⁴


¹¹ La Petite Gironde era ziarul

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Cabaret Biarritz

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor