Acumva

haotic

de ce nu scrie dumnezeu povestiri și romane? pentru că le știe sfârșitul. dacă știi de la bun început unde-o s-ajungi, de ce să mai scrii?

la început au fost fraierii.

mama nu era șmecheră, a fost fraieră toată viața ei de 87 de ani, pe care cum și-a trăit-o? râcâind pământul în satul ei, ca să-și țină familia de mamă și frați mai întâi, de soț și copii mai apoi. nu era proastă, chiar dacă făcuse doar șase clase de școală, nu era încuiată. înțelegea lucruri, în felul ei, desigur, și o ascultai, adică o ascultam când vorbea, mirat și cu sufletul încălzit. cred că avea și talent, femeile – în special – din sat veneau să le dea în bobi. adică să le ghicească ce urmează să li se întâmple. mama curăța bobii de pe un știulete neînceput, alegea patruzeci și unu, îi amesteca îndelung și șoptea patrușunu de bobi, patrușunu de frați, bine știți, bine să-mi dați, cum știți să rodiți, țara s-o hărăniți, așa să-mi spuneți dacă și litania ei continua cu expunerea cazului lui cutărică, dacă mai găsește gâsca albă care n-a venit aseară la mâncare, dacă e de bine că fata cutare vorbește cu ăla, dacă e cazul să facă cineva un drum sau nu. împărțea bobii, citea în ei, dacă ieșeau pe trei, era de bine, dacă pe cinci, de rău. sau invers. ascultam interpretările ei, cum asculta și pacientul, convins că asist la miracol, dar mai ales captat total de poveștile pe care mama le scotea din bobi. când rămâneam singuri, apăsați de un mare gol din moment ce miracolul dispăruse, o întrebam dacă e adevărat.

ce să fie adevărat? zicea.

ce i-ai spus.

e, ce știi tu. vorbe, ce să fie. du-te la treaba ta.

cum vorbe? i-ai spus doar așa, vorbe?

eram dezamăgit să aud asta chiar de la ea. iar când veneau unii pacienți să-i mulțumească pentru ghicit, ce bine a fost că au făcut cum i-a învățat ea, mă lua din nou apa.

hm! parc-aș fi nică vorbind de mama lui. nasol.

de fapt, satele astea ale noastre ce au fost ele mai bine de o mie de ani? oale de pământ în care au fiert sub capac greu esențele ieșite din pământ, ierburi și carne. câți puteau pleca din ele să-și urmeze un talent, o chemare? aproape nimeni, sute și sute de ani. oameni nebăgați în seamă de șmecheri, disprețuiți, fraieri. la marginea satului începea lumea care pentru ei nu exista decât ca un desen pe cortex, ca pe un perete de peșteră, o imagine, o poveste.

mămăliga se face din apă, mălai și sare, și nu explodează. dar asta e deja altă poveste, o legendă urbană, iar eu vreau să spun mai întâi povești de pe ulița mea. pe ulița mea, la capătul dinspre gârlă, locuia un țigan bătrân.

avea o casă veche și un câine.

întâmplările lui, nu știu de ce, erau cunoscute și comentate în casa noastră. cum prindea el pește cu mâna, cum își făcea mâncare singur...

să-și facă mâncare însemna să facă mămăligă. cât timp fierbea mămăliga, se frigea și peștele în jar. după ce răsturna mămăliga pe masa rotundă, joasă, din curte, mai trebuia niște ceapă verde din brazdă și puțină sare.

într-o zi, când s-a întors cu ceapa din grădină, a găsit masa goală.

ai luat-o toată, florică? toată? păi, nu-ți dădeam eu?

noi încercam să imităm mâhnirea din vocea bătrânului și ne spărgeam de râs. cum putuse câinele ăla să ia mămăliga fierbinte în gură? cum ar fi putut el să înțeleagă că a depășit limitele bunului-simț? îl vedeam zilnic cu ochii sticlind de foame.

râdeam, dar să râzi înseamnă să nu înțelegi. dar ce, trebuie să înțelegi tot?

la celălalt capăt al uliței, unul își adusese nevastă în casă. o furase, adică o adusese fără voia părinților.

și acum o pusese să facă mămăligă.

și el, și părinții lui se uitau la ea. fetele măritate trebuie să știe să facă mămăligă

iar ea se pierduse de tot, cu atâția ochi asupra ei.

când s-a întors să răstoarne conținutul fierbinte din ceaun pe masa joasă, rotundă, n-a nimerit masa și a răsturnat mămăliga pe jos, în țărână.

erau în bătătură, la umbră, căci era vară.

în mod normal, aici s-ar fi terminat o căsătorie, dar asta a rezistat. iar femeia era deja bătrână și istoria mămăligii era despre viața și norocul ei.

un strămoș al mamei, niculae nebunu’, avea o amantă în tinerețea lui. și amanta i-a făcut ce i-a făcut, l-a legat. îl chema la ea în gând și el venea. veniși, măi neculai? venii. păi, cum, cu ce. venii cu calul. și unde e calul. îl lăsai la gard, îl legai.

s-a dus femeia să vadă calul legat.

era un mărăcine, niculae nebunu’ venise călare pe mărăcine.

așa a rămas. batjocura copiilor, se temeau de el, dar îi strigau de la distanță nicu nebunu’/ trage cu tunu/ împușcă rațele/ le mănâncă mațele.

fără gârlă pe ulița mea nu-mi dau seama cum ar fi fost. nasol, cred.

iarna, gârla era o fâșie de gheață. zburam cu patinele pe ea. cu patinele, adică fiecare cu patina lui de cornier legată de bocancul drept. cu stângul băgam viteză. în unele locuri gheața transparentă ne lăsa să ne uităm dedesubt. stăteam pe burtă și mă uitam cum m-aș uita pe geam, ca să văd peștii speriați.

ajungeam acasă cu pantalonii înghețați ca niște burlane de tablă care se îndoiau trosnind la genunchi.

vara.

dar când se făcea vară? după ce te scăldai prima dată. cine aștepta vara adevărată ca să intre în gârlă? când nu mai venea gârla mare, când apa se limpezea destul, gata, era vară.

locurile bune de scăldat erau la islaz.

nu pe uliță, acolo oamenii aruncau ce-aveau de aruncat, fiare vechi, sticle sparte în care te tăiai la os. puteai să mori. sau să scapi.

odată, unul a adus un faiton plin de gunoaie. faitonul tras prea aproape de malul abrupt a basculat brusc măgărușul dintre hulube, aruncându-l ca o catapultă romană prin aer în apă.

într-o toamnă, tanti, o vecină venită de la oraș, de-aia îi ziceam tanti, s-a trezit cu gâștele moarte.

plângea și jumulea penele și fulgii de pe ele, să rămână măcar cu atât. pe urmă le-a cărat la gârlă.

dimineața, ne-am trezit în gâgâit de gâște mahmure la poarta lui tanti.

fuseseră bete. de la borhotul de zarzăre, de la boasca de struguri.

și veniseră acasă, dimineața pe răcoare, în pielea goală.

tatăl meu s-a născut în 1915.

în 1916 țara a intrat în război. tatăl lui a plecat la război.

femeile celor plecați la război rămăseseră cu gospodăriile, cu copiii.

bunica mea rămăsese cu doi copii, dar și cu pământurile din câmp și grădină nearate.

bărbații rămași acasă îți arau ei grădina cu boii lor, dar cu ce să-i plătești dacă n-ai bani?

tata a venit de pe front într-o seară, zicea tata. dimineața, s-a bărbierit și dus a fost, nu l-am mai văzut niciodată.

tatăl lui lăsase doi copii acasă când a plecat, și găsise trei când s-a întors. trei băieți, pe tata, pe unchiu’ stan și pe ion.

eu l-am văzut pe tatăl lor. ar fi trebuit să fie bunicul meu.

venise cu mașina de la bucurești. oprise lângă un grup de copii, a întrebat de mine și m-a chemat la el să-mi dea bomboane.

și în mașină erau copii, probabil nepoții lui din bucurești. nu mi-au plăcut. n-am vrut să iau bomboanele.

doar atunci l-am văzut pe tatăl lor și e prea puțin ca să spun c-am avut bunic.

mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe tatăl mamei.

era un om înalt. și cuminte.

cam atâtea cuvinte folosea ea ca să-l descrie.

dacă mama semăna cu tatăl ei, înseamnă că îi plăcea să facă treabă, că vorbea puțin și că nu se certa cu lumea.

cred că era vânos, sau așa credea el despre sine. ridica plugul din brazdă și-l arunca în căruță. de la asta i s-a și tras. s-a rupt ceva în el, a făcut o hernie abdominală.

se lega cu brâu peste mijloc și a continuat să are, că nu era să lase pogoanele așa. aveau multe pogoane, el și nevasta lui, mama lia. nu era să le lase nerărițate și nesăpate, nu era să lase grâul pe câmp. nu era să lase snopii netreierați. dar miriștile n-a mai putut să le are și probabil văzuse și nevasta lui că i se varsă mațele când scoate brâul.

s-au dus cu carul cu boi la bucurești la spital, el a rămas acolo și mama lia s-a întors cu carul cu boi. tot cu carul cu boi a plecat să-l aducă acasă, când a primit veste că-l externează. dacă mama avea cam zece ani, trebuie să fi fost prin 1925. e ceva pentru o femeie de vreo treizeci și cinci să meargă șaizeci de kilometri cu carul cu boi prin sate adormite, pe câmp și prin pădurea râioasa. mai tot ce era de povestit la vremea aia se întâmpla prin păduri sau pe câmp. iar mama lia era o femeie făcută economicos, din puține kilograme de carne, piele și oase, bine puse la locul lor și bine legate cu nervi.

când a ajuns la spital era dimineața, tocmai bine, el a ieșit pe ușa spitalului și i-a spus de acolo, n-o fi fost prea departe, că trebuie să vină un doctor anume să-i semneze hârtiile de externare. să mai aștepte puțin. a așteptat, nu foarte mult, dar el n-a mai ieșit viu, i l-au adus mort.

dacă tot venise să-l ia cu căruța.

îi mai făcuseră o injecție înainte de plecare, din injecția aia a murit, zicea mama.

vrei să te duc la mama lia?

vreau.

la mama lia mă ducea când avea treabă undeva la câmp și nu avea curaj să mă lase singur acasă.

la mama lia, gardul, curtea, casa erau altfel.

gardul era din mărăcini de pădure, albi, cu țepi lungi, ca niște seringi. mărăcinii erau împletiți printre pari și deasupra aveau un mic acoperiș de scânduri, să nu pătrundă apa în gard, să nu putrezească mărăcinii. ei oricum se înnegreau cu timpul și trebuiau schimbați, dar asta nu era o problemă pentru o gospodărie cu bărbat. dar mama lia nu mai avea bărbat de tânără.

curtea îmi plăcea mult, era plină de iarbă și iarba îmi ajungea până la genunchi. aveam cinci-șase ani și așa a rămas în mintea mea imaginea curții de la țară.

casa era albă, cu prispă, urcai prispa, deschideai ușa și intrai în tindă. în tindă, în colțul din dreapta, era hornul și, dedesubtul hornului, vatra cu pirostrii. mă băgam sub horn și vedeam cerul, iar după ce ochii se obișnuiau, vedeam pereții interiori ai hornului, sticloși și negri, îi zicea stirigheață la negreala aia a hornului. sus pe cer era lumină și cald, sub horn, în tindă, era semiîntuneric și răcoare ca într-un observator astronomic. mă uitam îndelung la bucata aia de cer, poate așteptam să se întâmple ceva.

să stai aici lângă casă, zicea mama lia, căci și ea trebuia să plece undeva, dar nu se temea să mă lase singur.

unde mă lăsa ea, creșteau niște mături și tigve, noi nu aveam în curte sau în grădină plante din astea și mă uitam ore întregi la ele.

erau și niște tigve mai vechi, din alți ani, uscate deja și bune de folosit, așezate pe lângă prispă. lumea ține apă în ele sau lapte bătut.

ai lapte bătut, mamă lio?

n-am. dacă n-am vacă, de unde lapte bătut?

dar ce ai?

n-am nimic.

pe tatăl ei îl chema kiprian.

pe soțul ei, dumitru.

dumitru a fost la război în bulgaria. a luat și el, dacă luau toți câte ceva?, un batic de mătase dintr-o casă bulgărească. armată de ocupație, nu?

să-i duc și eu liuței mele!

cum a ieșit din casă, cum s-a urcat pe cal să plece mai departe să ocupe bulgaria, un glonț a lovit, dar nu pe el, a lovit calul.

dumitru a aruncat imediat baticul de mătase.

de ce trebuia să facă el asta? să ia din casa omului?

a fost și în celălalt război, războiul cel mare, din sudul moldovei, cu nemții.

a fost în două războaie și a scăpat din amândouă. a avut zile.

a murit în vreme de pace, om tânăr, dintr-o injecție, la spital la bucurești.

mama lia l-a adus acasă cu carul cu boi.

femeie, bărbatul tău doarme și tu mâni boii?

nu doarme, e mort.

mama lia avea ochi albaștri. din cauza ochilor ei severi, nu vedeai că e doar o mână de om. rămăsese cu patru copii, două fete mai mari, mama era a doua, și doi băieți. rămăsese cu pământul, o groază de pământ, nu mai avea cine să-l muncească. până s-au făcut copiii buni de muncă, dădea pământul în dijmă. oamenii care-i lucrau pământul o știau de frică.

nu mi-amintesc să mă fi luat vreodată în brațe.

în afară de soț, de dumitru, cred că a mai ținut la unul dintre băieți, la codin.

codin abia se făcuse flăcău, stâlpul familiei, și l-au luat și pe el la război.

moartea la stalingrad

în o mie nouă sute patruzeci și trei la stalingrad

a dispărut fratele mamei

codin.

știu cum au lovit rușii flancurile

unde țineau frontul două armate române. pe scurt, au fugit

iar centrul – feldmareșalul paulus și trei sute de mii de germani –

a fost prins în punga rusească. „nu scăpai de katiușe nici

lungit în rasul pământului" spuneau unii care totuși scăpaseră

de acolo. „îți luau plămânii cu totul." dar asta a fost

acum zeci de ani

nu mă născusem pe vremea aia. hm. și-atunci?

codin cel dispărut în încercuire la stalingrad

de ce-mi vine în minte? soldații

mulți au murit de foame. cine a vrut să scape

a mâncat bocanci

șobolani și rădăcini din pământ. „codin al vostru

a zis băi eu nu mănânc șobolani. și n-a mâncat. dar nici

nu l-am mai văzut după aia." de-aia mă gândesc la unchiul ăsta

la cei douăzeci și ceva de ani ai lui.

ce aș fi făcut – suntem același sânge – în locul lui la stalingrad

aș fi mâncat șobolani? ei, asta e!

cum să răspund

în după-amiaza asta calmă de vară? mi-l imaginez în tranșee

crăpând de foame (dacă de foame a murit

cum s-a spus). nu cred că se mai interesa să tragă cu pușca în ruși

sau în oricine altcineva.

urma să moară. nu avea-ncotro și

dacă nu avea încotro, de ce să mai împuște pe alții?

mama lia nu a crezut niciodată că a murit. a fost să întrebe de el la regiment, a mers pe jos la ploiești, unde era regimentul, vreo sută de kilometri.

de câte ori se mai întorcea câte unul din rusia, mulți ani după terminarea războiului, îl căuta să-l întrebe de codin.

după standarde, nu prea aveai ce face nici într-o singură zi, darmite săptămâni, luni și ani. după standarde de care nu aveai habar, nu te gândeai la asta. chiar peste drum era singura fierărie din sat, fierari erau o familie de țigani, fierăria era în curtea lor. curtea era plină de lucruri, cărbuni, fiare vechi, căruțe la reparat, erau oameni și cai. așteptau să pună potcoave, șine la roți, cercuri la butoaie, balamale.

îmi plăceau mirosurile, mai ales cel de copită de cal arsă de potcoava încinsă. îmi plăceau mișcările fierarilor, le știam pe dinafară, mă uitam la ei dacă sar ceva. puneau bucata de fier vechi în cărbuni, foalele negre, de cauciuc cred, aduceau metalul la incandescență, îl scoteau cu cleștele pe nicovală și, cu lovituri de ciocan ritmic-alternative, modelau din fierul moale forma care le trebuia. ciocanele produceau sunete diferite, mai muzicale și mai subțiri ale tânărului, mai grave și mai răgușite ale celui bătrân. sau invers. copilul se uita din ușa larg deschisă a fierăriei.

într-o zi, bucata de fier de pe nicovală a țâșnit ca un glonte de sub ciocan, direct spre ușa larg deschisă. copilul se uita în continuare la fierari, dar vedea că fierarii s-au oprit, fierul încins la roșu nu mai era pe nicovală. totul fusese prea rapid.

a trecut la milimetru, ai văzut? a zis unul din fierari, să admitem că fierarul bătrân. fața lui neagră devenise cenușie. ți-am spus să nu mai lași copii aici, dă-l dracu’ afară din curte. dar ai văzut cum a luat fierul curbă pe deasupra capului? s-a crucit celălalt. copile, să nu te mai prind pe aici. ești însemnat!

am lăsat să treacă două-trei zile, știam că atât le trebuie oamenilor mari să uite. pe urmă m-am prezentat la ușa fierăriei cum te-ai duce la cinema. sau la televizor.

astăzi te duci cu vaca, zicea mama.

trebuia să-mi zici de ieri, țipam eu. cu cine mă mai duc eu acum?

vorbeai de seara cu un prieten când știai că trebuie să te duci cu vaca la păscut. ori chiar cu mai mulți, era și mai bine. vacile pasc ce pasc, câteva ore în șir, apoi se așază jos și rumegă. asta se întâmplă după-masă, când e cald de mori și cauți un pic de umbră. vaca stă la picul ăla de umbră, ațipește cu ochii pe jumătate închiși, rumegă leneș, sau cu hărnicie, depinde cum privești treaba asta fără pic de răgaz, și din când în când oftează de parcă meditează la ceva foarte greu. așa o fi făcând ea lapte, bine, dar nu poți să stai cu orele să te uiți la vacă. cu prietenii joci cuțitașul, purceaua, gropițe, spui porcării despre fete, mai faci mișto de cineva, ai ce face. orice băiat are un briceag în formă de pește, unii au și altfel de bricege vechi, de pe la moși de-ai lor, sau noi, cu multe limbi și cu plexic pe ele, aduse de prin bucurești, care are tată sau ceva cu serviciu în bucurești. briceagul în formă de pește e foarte bun, n-ai ce să zici. sunt întâi seriile de aruncări din palmă, apoi de pe două degete, de pe un deget, din pumn, arunci cuțitașul ținându-l de vârf și, la sfârșit, îi dai o mișcare de răsucire laterală în aer cu degetul mare și arătătorul, și el trebuie să se întoarcă și să se înfigă în pământ. toate aruncările se repetă, câte trei aruncări la fiecare figură, când greșești, ieși și intră altul, intri când îți vine rândul iar și continui de unde ai rămas. cam toți suntem buni la cuțitaș, uneori cine începe jocul îl și termină, nu greșește nimic, rareori găsești câte un fraier și așa că jocul ăsta nu ne ia mult timp dacă nu ai fraierul de care să faci mișto. pentru că dacă ai început să greșești și ceilalți încep să zică o iei în mână, dai cu ăla ca mama după rațe și d-astea, începi să transpiri și să te enervezi și îți dai seama cum e să fii fraier, tu ești fraierul azi. la purcea îți trebuie măciuchiță, pe care oricum trebuie s-o ai ca să mai faci vaca atentă pe unde bagă botul, să nu intre în porumburile oamenilor, că, dacă te prinde omul, o belești. măciuchița e de salcâm, cu un rest de buturugă la capăt, cojită și lustruită, când o arunci vâjâie prin aer și, dacă te pricepi, lovește la fix om, vacă, sau pom, ce vrei tu. dar la joc trebuie să lovești altă măciuchiță așezată jos la doi pași mai întâi, apoi din ce în ce mai departe, și nu trebuie să arunci așa ca un ghiolban, ar fi prea ușor, trebuie să atingi pământul cu capătul subțire și, din mișcare, să-i dai drumul rostogolindu-se prin aer și să cadă la țintă. ai greșit, ai ieșit, rămân doi inși în finală, dacă nu ești unul dintre ei, stai și te uiți. gropițele joci când sunt și fete cu vacile, ăsta e un joc mai mult pentru ele, dar merge și de băieți dacă n-ai ce face. la gropițe ai nevoie de minge, o mingiuță de cauciuc, o arunci și, în gropița cui s-a oprit, acela trebuie să nimerească pe cineva cu mingea, dacă n-ai minge adevărată, faci una de cârpe, dar nu e mișto. fetele nu prea joacă des, oricum, nu sunt grupuri așa de mari de multe ori, iar când sunt, ele se strâng separat, cântă poate știți și voi ce oraș frumos și ce seri sunt la moscova sau altele, treaba lor. dacă nu sunt băieți și n-ai ce face, te duci pe lângă ele, dar atunci tac brusc și una îți zice până la urmă veniși acilea, muceo, muierceo sau d-astea și pleci, ce dreacu’.

nici cu băieții mai mari nu e prea mișto. dacă n-are nimeni un clasament la el, nu prea ai ce vorbi. clasamentul decupat din ziar și scos din buzunar de câte unul ne ține o vreme, cine are șanse la titlu anul ăsta, rapid sau petrolul, cine retrogradează, cine ia cupa. muie steaua, muie dinamo. pe urmă asta se termină, trebuie să treci la altceva, la ce? mai întreabă mă-ta de mine, mă, ăsta micu’? dacă intri la mijloc, ești varză. ce mă-sa, bă, soră-sii i-aș băga-o. mi-o dai și mie pe soră-ta o dată, mă? aerul se încinge, se asprește, capătă un fel de iuțeală.

în grupuri mici de câte doi-trei, depinde cu cine te nimerești, unii au așa o disperare să sature vaca mai repede, intrăm pe răzoare printre pogoanele oamenilor, e iarbă bună sau măcar burean pe răzoare, muhor. am căutat în dicționar muhor, am văzut că-i zice mohor, dar asta ar mai lipsi, să zic hai, mă, să băgăm vacile în mohor! hai să adunăm buruieni la vaci! n-ar mai vorbi nimeni cu mine. stăm cu inima cât puricele pe răzoare, cel puțin eu, poate apărea oricine, vreun paznic al câmpului, vreun om pe pământul căruia ne aflăm, și nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi. cel cu care ești n-are deloc probleme de-astea, smulge chiar câte un cotolan, ei bine, știulete crud de porumb cu foi cu tot, și îi îndeasă vacii sub bot. vaca ezită și ea la început, știe bine din experiență că n-are voie, dar apoi rupe cotolanul, nedumerită, în bucăți mai mici și-l dă pe gât. ar smulge din proprie inițiativă cotolani de pe lujere, dar cel cu care ești îi dă una cu măciuchița peste bot, nu e după cum ar vrea ea. vaca nu mai înțelege, în fine. abia aștept să ieșim la capul locului, la drum. pe marginea drumului, de-o parte și de alta, e un pic de iarbă, mai ales troscot, dar e ori ros de alte vaci ale altora care au trecut pe aici, ori e de praf. pe răzoare, muhorul e crud și verde-curat. când îți mai faci din nou inimă, intrați iar. dacă reușiți vreo patru ture de păscut vacile prin porumbul înalt, nevăzuți din drum, și cine ar intra fără motiv prin porumburile înalte în aerul umed și cald dacă nu sunt urme la capul locului, dacă ai coaie în tine, ei! dacă seara te întorci acasă cu vaca sătulă, mâine dimineață va da o groază de lapte.

mă, unde ai fost ieri cu vaca, te întreabă mama mulgând, uitându-se la găleata plină. să nu te pună dracu’ să intri în porumburile oamenilor.

nu, nu.

dar nu e numai asta, e și teama că vaca se poate umfla. bine, asta se întâmplă la sigur dacă mănâncă trifoi crud sau lucernă și bea apă apoi, dar unii zic că și din cotolani de porumb. în fine, nu există bucurii curate, depline, doar teamă. ai văzut vacă umflată murind în drum, pe uliță, lume adunată în jur. unii zic că veterinarul rezolvă cu o țeavă înfiptă în stomacul umflat de gaze al vacii, o canulă, după cum scrie în dicționar, dar veterinarul și canula lui nu sunt aici acum. veterinarul face injecții găinilor din curte, dar găinile mor fără greș toamna, în fiecare toamnă. asta e cu veterinarul.

locul din drum unde a căzut și a murit o vacă umflată e loc însemnat. dacă treci pe acolo, nu poți opri vaca, se smucește, trage de lanț, te trage după ea. miroase pământul, suflă greu și ridică praful în aer, nu știi dacă e mirosul sau gustul morții cu care vacile se amețesc până le curg balele. dacă se întâmplă să se adune multe, se împung să se dea la o parte cele din față ca să apuce și cele din spate ceva. locul prinde un fel de patină cu timpul, pământul e neted și cenușiu, altceva nu se vede nimic, dar asta nu înseamnă că nu e nimic.

vaca ta și vaca lui, a celui cu care ai fost azi cu vacile la păscut, merg agale spre casă, sătule. ești în urma lor, ai de obicei un maieu alb și un șort negru pe tine, asta e îmbrăcămintea de vară, calci prin praful doar cald, și nu fierbinte cum e la prânz, căci e seară acum, în spate e soarele roșu, satisfăcut că a mai dus o zi la capăt, și tu ai o mulțumire în tine, ca și el, iar când teama încrețește ușor apele grele de mulțumire, te uiți dacă nu se întâmplă ceva rău vacii. te uiți din când în când, apoi uiți.

sunt și dilii. îi simți și te ferești de ei. și ei te simt. diliul n-are nimic de spus, nu povestește, nu vede lucruri. timpul lui e o fâșie îngustă de minute și ore în care trebuie să facă ceva. eu nu vreau să fac nimic mai tot timpul, el vrea să facă ceva tot timpul. stăm întinși pe pământul călduț, crăpat de căldura de după ploaie, aerul e bun, cerul e limpede. dacă ne-ar privi de sus, oricine ar fi, ar