Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Vipia amiezii

Vipia amiezii

Citiți previzualizarea

Vipia amiezii

Lungime:
139 pages
2 hours
Lansat:
Jun 30, 2017
ISBN:
9786067422702
Format:
Carte

Descriere

Paul Cernat: „Optzecistă prin vârstă și background, prozatoarea Doina Popescu are o inteligență vie, mobilă, robustețe dezinvoltă a narației și, fapt deloc la îndemâna oricui, o bună priză la umanitatea personajelor. Scrise alert, americănește, cu prospețime stilistică și o predilecție specială pentru relatarea la prezent proiectată în trecut, cele opt povestiri din Vipia amiezii surprind, în registre diferite, scene de viață cotidiană cu miez atroce. Dincolo de cotidianul consumerist al scenelor de cuplu sau al feliilor de actualitate socială, textele developează, prin filtre livrești sau existențiale abil montate, imagini ale degradării biologice, secrete inavuabile, derive fără ieșire ale unor personaje în conflict cu lumea. Amestecul de vitalitate și morbid e conținut, de altfel, chiar în titlu. Cel puțin trei narațiuni sunt antologice: «Bimbușca» (despre mărirea și decăderea postdecembristă a unei spălătorese care, în anii ’80, ținea singură în frâu infernul unei grădinițe de copii cu dizabilități), «Reka, un frison galactic de demult» (istoria cu substrat psihanalitic a unei relații tulburi din studenție, dintre naratoare și o stranie, deviantă colegă de cămin unguroaică) și piesa-titlu (o devastatoare diagramă clinică în care cancerul galopant, brusc descoperit, al unui sexagenar îi destabilizează viața soției, proiectând-o din realitatea medicală într-o irealitate hipnotică). Ușoara tendință demonstrativă, prezentă mai ales în dialogul dramatic mamă-fiică din «Un pian pentru concert» și în ekfrastic-melodramatica «Tabloul», e compensată de vitalitatea povestirii, de pregnanța personajelor și acuitatea observației realiste. O carte de proză matură, la temperaturi interioare înalte”.

Lansat:
Jun 30, 2017
ISBN:
9786067422702
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Vipia amiezii

Cărți conex

Previzualizare carte

Vipia amiezii - Doina Popescu

2014).

Căpățână de vițel cu scorțișoară

Se dedică Danielei Ulieriu

„Fostul director general al T.M. Energy Group & Global Textiles, dr. în economie Laurențiu Strajă, a dispărut fără urmă de la domiciliu în noaptea de 12 spre 13 august." Asta au titrat pe manșetă, în 14 august 2011, mai multe cotidiene centrale. Unele tabloide au publicat o fotografie cât pagina, înfățișându-l în plan american, într-un costum gri-petrol cu vestă, cămașa bleu-gri și cravată Ralph Lauren, wenge cu puncte albe. Cu un păr bogat, șaten, pieptănat lins peste cap, bărbia ușor ridicată și alură tipică de yuppie, bărbatul dispărut arăta exact așa cum și-l vor aminti angajații marelui holding al cărui CEO fusese până în urmă cu un an. Și așa cum îl cunoscuse Doina când s-a îndrăgostit de el.

*

De mai bine de o săptămână, Capitala fierbe la peste patruzeci de grade la umbră. Reporterii televiziunilor de știri se-ntrec în elocvența de a prăji ouă ochiuri direct pe asfalt ori pe capotele mașinilor sau pe șinele de tramvai, unde termometrele arată și peste șaizeci și cinci de grade Celsius. Bucureștenii privesc mai mult ca oricând spre copaci, de unde așteaptă cu exasperare un miracol – prima creangă clătinată de vânt. Sub cerul fără niciun norișor, frunzele prăfuite atârnă însă într-un calm absolut.

București, 12 august 2011

— Pfuii, ce miroase a scorțișoară! a exclamat Doina, trântindu-și geanta pe unicul raft al cuierului-garderob din holul de la intrare. Ce naiba se întâmplă aici?

Sunase de două ori prelung înainte de a deschide ușa. Și-a închipuit că Laur trebuie să fie la vreun interviu pentru angajare, deși, la cei 47 de ani trecuți și la pretențiile lui (îndreptățite, nu-i vorbă), speranțele de a găsi ceva potrivit scad cu fiecare zi care i se adăuga vârstei. Iar de când a rămas șomer a mai îmbătrânit fix cu unsprezece luni.

Dinspre bucătărie vin aburi și o căldură infernală. Se aude hota vâjâind la turație maximă. Răzbește și un amestec ciudat de mirosuri, dintre care, distinct, cel de scorțișoară. Alcoolul termometrului trebuie să fi sărit de cincizeci de grade. Înainte de a deschide ușa spre infernul cuhniei, cum începuse Laur să-i spună mai în glumă, mai în serios locului ei de tortură, și-a scos fusta, și-a smuls bluza, sutienul și chiloții în care stătuse înhăimurată aproape douăsprezece ore, dintre care zece în „acvariul" de la Global City Business Park. Și-a tras în viteză rochia bleu din pânză topită, agățată de umeri doar cu două șireturi, anume făcută pentru zilele în care nici aerul condiționat nu mai reușește să risipească arșița zilei și zăpușeala irespirabilă a nopții.

În sfârșit, a pășit în bucătărie. Un muscoi tocmai intrase pe geam bâzâind voinicește, s-a izbit dezorientat de fruntea ei, a descris o scurtă spirală a morții și, toropit de căldură, a căzut lat pe gresie, cu piciorușele-n sus. La masa din spatele ușii, Laur, doar în boxerii galbeni, își făcea vânt de zor cu evantaiul ei din pene de struț. Transpirația îi țâșnea din părul ud fleașcă (și într-o accelerată grizonare, constată ea cu tristețe), i se prelingea în bobițe repezi pe obraji și de-a lungul nasului grecesc, se înnoda în bărbie, se scurgea în șiraguri pe pectoralii cândva foarte bine conturați și se oprea în bata elastică a chiloților pe care încă se mai vedea scris „Calvin Klein". Dintr-un oală mare cât un cazan și după toate aparențele nouă, se auzea o bolboroseală domoală, sursa sigură a amestecului de mirosuri și a aburilor care se condensau instantaneu, curgând în șiroaie de-a lungul pereților.

— Dumnezeule, ce faci aici? Ai înnebunit?

Laur zâmbi sibilinic:

— O surpriză. Acolo – și arătă spre oală – fierbe perla bucătăriei brâncovenești. Apoi, solemn: Căpățâna de vițel a stolnicului Cantacuzino.

— Tu chiar ai înnebunit, dragule!… Câte grade-ți închipui că-s aici? Trebuie să fie peste șaizeci! Mori în căldura asta. Și mor și eu. Nici musca n-a rezistat, a zis apăsat, ridicând musca moartă, pe care i-a fluturat-o ostentativ pe sub nas înainte de a o arunca la gunoi.

— Iubito, nu te supăra, lasă-mă să-ți explic, i-a replicat el cu un calm pe care, având în vedere fierbințeala la propriu a situației, ea l-a socotit deplasat.

— Și ce rahat de mâncare e asta? l-a întrebat privind cu dezgust spre aragaz, unde, pe albul plitei, sfârâiau mai multe pete maronii din zeama care, evident, dăduse în foc. Căpățână de vițeeel? Cine naiba mănâncă așa ceva? Și cât ai de gând s-o mai fierbi? Mai bine stinge aragazul și ieși de-aici.

— Păi, cam într-o oră e gata… (Laur zâmbi, uitându-se cu un fel de subînțeles la ceasul de pe perete.) Că deja fierbe de aproape… două! O să iasă o minune, ai să vezi, mâncare domnească, capodopera ospețelor brâncovenești. Uite-aici rețeta, i-a mai zis întinzându-i o foaie scoasă la imprimantă, îmbibată de aburi.

Doina i-a smuls foaia și a zbughit-o în living, unde a pornit imediat aerul condiționat. S-a trântit în fotoliu și a început să citească, întrerupându-se din când în când pentru a face loc exclamațiilor. „Doaaamne… căpățână de vițel umplută! Cu creieri, pulpă, urdă, limbă, slănină, măduvioare, ierburi, fructe… Uoaaa… e o bombă calorică! De unde naiba să iei toate astea? Doamne ferește, scorțișoară-n căpățână de vițel!… Asta-i prea de tot! Și ce migală!… O mai și coși și-i pui și ochii la loc! Da’ cine poate mânca așa ceva?"

A rămas o vreme cu ochii în foaie, apoi s-a hotărât să se întoarcă în bucătărie, cu foaia în mână. A izbit-o iar valul de fierbințeală. Laur, tot pe scaun, cu o expresie extatică, își făcea vânt alene cu penele de struț.

— De unde ai luat ingredientele astea?

— He, he, heee, le-am adunat în timp, i-a răspuns amuzat, Dumnezeu știe de ce. Parcă tu te uiți vreodată în congelator? Știi ce avem în cămară? De astăzi, gata cu fast-food-ul, pizza la cutie și cateringul! Stai jos, să-ți explic.

— Nu pot să stau, știi că nu suport sauna. E mai rău ca-n saună aici. Uite, mi s-au lipit mucoasele nazale, îmi obturează fosele. Respir numai pe gură, ca peștele pe uscat. Haide-n living, c-am pornit aerul…

— Nu-mi dă voie stolnicul să plec. Trebuie să vină și doamna Marica, să vadă căpățâna. Au oaspeți la palat diseară.

— Nu înțeleg ce spui. Nu mai vorbi în dodii! Cine-i stolnicul și cine-i Marica? Și care palat?

— Care?!… Ăla de la Mogoșoaia, cum care? Te faci că nu știi, adăugă făcându-i cu ochiul.

Doina simțea că-și pierde răbdarea. Fără să o mai privească, Laur continua să zâmbească serafic, fluturând alene penele de struț, pleoștite și ele de-atâta condens.

— Nu mai pot să stau aici, mă sufoc. Hai odată-n living!

— Mai târziu. Am ceva de lămurit cu Del Chiaro.

— Ăsta cine mai e? l-a întrebat, întorcându-se din drum tocmai când dădea să iasă pe ușă.

— Cum cine? Anton Maria Del Chiaro, secretarul florentin al Domnului.

— Ce tot bâigui? Te-a năucit căldura. Ieși odată și-nchide aragazul! Ți-au fiert creierii aici!

— Nu pot. Ți-am zis. Nu vreau să-l mai enervez pe stolnic. Mi-a spus să mai torn niște supă-n fiertură exact peste zece minute. La și douășcinci, a adăugat uitându-se la ceas.

Copleșită de căldură și nonsens, Doina a trântit ușa bucătăriei și s-a întins pe canapeaua din living, unde, torcând ușor, aparatul de aer condiționat atenua puțin câte puțin din groaznica zăpușeală. S-a gândit la Laur. Intrase într-un fel de depresie de când și-a pierdut postul la compania americană, care, în septembrie anul trecut, și-a închis filialele din România și Bulgaria și s-a mutat cu tot calabalâcul în China, la o mână de lucru nesindicalizată și nerușinat de ieftină. Sigur, ar fi putut pleca și el la Guangzhou, unde i se oferise un post echivalent, pe un salariu de vreo trei ori mai mare, dar a spus nu. Cum s-ar fi uitat, i-a spus, în ochii angajaților minori? Ea ce era să facă?… L-a trimis de câteva ori la psiholog. N-avea timp de el și nici energie, pe care și-o lăsa zilnic în biroul-vitrină, într-o hală cu douăzeci de salariați și fără un oberliht prin care să intre măcar un firicel de aer de afară.

Nu și-a dat seama cum a furat-o somnul. A trezit-o mirosul puternic de scorțișoară. Când a deschis ochii, se întunecase binișor. În clarobscur, a văzut masa lor pliantă întinsă pentru douăsprezece persoane. Pe fața din damasc alb trona, în imensul platou de argint moștenit de Laur de la bunici, un cap de vițel întreg, cu ochi cu tot. În jurul lui erau frigănele de baghetă, peste care fuseseră puse foi de andive, în care străluceau bobițe de rodie. Alternau cu felii aproape ovale dintr-o carne închisă la culoare. Asta trebuie să fie limba de vită, și-a spus, amintindu-și că citise despre ea în rețetă. De jur-împrejurul platoului erau înșirate farfuriile Rosenthal din porțelan ivoire, paharele de cristal, tacâmurile și sfeșnicele de argint (moștenite tot de Laur, tot de la bunica maternă). În sfeșnice ardeau lumânări albe. O masă aranjată cu dichis, gata parcă de oaspeți.

S-a ridicat buimacă, s-a împiedicat în propriii papuci, a aprins lumina și s-a îndreptat spre bucătărie. Acolo, nimeni, doar mirosurile, condensul și probabil tot vreo șaizeci de grade. Aragazul, cel puțin, fusese curățat.

— Laur! Laur!

Niciun răspuns.

— Laur!

Nimic. Nici în dormitoare, nici în birou, în niciuna din băi și nici în balcon. S-a aplecat peste balustradă. A văzut amândouă mașini luminate de felinarul din colț, parcate una lângă alta sub plopul proaspăt toaletat. „Hm, acum și-a găsit și primăria să-i taie crengile, pe arșița asta!", și-a zis.

L-a mai căutat o dată în toate camerele, ba și la mansardă. Gândindu-se că deja face un lucru absurd, a deschis și dulapurile, s-a uitat și în debarale, și în dressing room, și în cămară, a coborât la subsol și l-a strigat din nou, prelung, cu tremoluri:

— Laaauuuur!

E clar, nu era în casă. Unde să fi plecat așa, fără o vorbă? S-a dus în birou, unde, în laptopul lui, un fișier Word fusese lăsat deschis. „Aha!, și-a zis, „invitație la lectură deci… Și-a luat ochelarii, i-a sprayat cu „Doctor Optic", i-a șters bine, i-a potrivit la ochi și s-a așezat pe scaun, ducând automat mâna pe mouse.

„Stolnicul Constantin Cantacuzino, umanist erudit, expert în grande cuisine, maestrul de ceremonii al ospețelor brâncovenești, intrigant și asasin, eminență cenușie și turnător la Înalta Poartă al marelui Domn creștin Constantin Brâncoveanu și, peste toate acestea, autorul enigmaticului manuscris brâncovenesc intitulat Carte întru care se scriu mâncările de pește și raci, stridii, melci, legume, erburi și alte mâncări de sec și de dulce despre orânduiala lor, accesibil în excepționala transliterare din alfabetul chirilic în cel latin săvârșită de istoricul Ioana Constantinescu.

What the fuck is this?! a exclamat, cu nelipsita replică din filmele ce rulează vară de vară la mall.

A parcurs în viteză tot fișierul, scrolling down, și a văzut că are treizeci de pagini.

Fiindcă dispariția lui Laur îi paralizase orice inițiativă – „Cine știe pe unde umblă acum? Mă fac de râs alertând poliția de pomană, ba risc să mă trezesc și c-o

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Vipia amiezii

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor