În căutarea fericirii

Prefața editorului

„Mulți zic: «Cine ne va arăta fericirea?»

Eu însă zic: «Fă să răsară peste noi lumina Feței Tale, Doamne!»" (Psalmul 4:6)

Într-o zi de febrilă activitate pe tărâm duhovnicesc, printre numeroasele mesaje electronice primite de pretutindeni, s-a numărat și un e-mail provenit din partea unui bun și vechi prieten. L-am numit pe autorul cărții de față: pastorul Ezechel Suciu. Dacă pe celelalte le-am amânat pentru ceva mai târziu, pe cel expediat de fratele Ezechel l-am deschis fără nicio clipă de zăbavă. De altfel, incitant era și titlul: O nouă carte…

Da, autorul celor trei scrieri deja publicate: Faptele apostolilor, Iubiți pe Domnul! și Trezește-te tu, care dormi! și care s-au bucurat de o largă apreciere din partea cititorilor, căutase, colectase și… confecționase materialul necesar pentru o nouă carte, intitulată În căutarea fericirii.

Dar de unde preocuparea și interesul pentru o abordare personală, cu accente originale, cu nuanțe nu numai biblice, dar deseori și filozofice, a eternei probleme privind identificarea sursei fericirii?

Oare creștinul Ezechel Suciu, un rob al Domnului cu o vastă experiență de viață duhovnicească și cu o bogată activitate pastorală, se mai află el însuși în căutarea fericirii?

Evident că acest om al lui Dumnezeu a dat de multă vreme peste izvorul adevăratei fericiri, astfel că demersul său în cartea de față provine exclusiv din dorința de a-i îndruma și pe alții în direcția cea bună.

El știe calea într-acolo! (cf. Ioan 14:4) Și se așază cu dragoste și demnitate la răscruce, ca un indicator competent!

Și ceea ce-l împinge la a da curs acestui deziderat este un sentiment asemănător celui pe care l-a trăit psalmistul, când a spus: „Mă bucur de Cuvântul Tău ca unul care găsește o mare pradă" (Ps. 119:162).

Sub povara unei asemenea bucurii și, deopotrivă, responsabilități, cu calmul său ardelenesc și tonul cumpănit al unui om înțelept, dar cu convingerea unui veritabil păstor sufletesc, fratele Ezechel ar zice, împreună cu niște bărbați marginalizați de oameni, dar binecuvântați de Domnul:

„Nu facem bine! Ziua aceasta este o zi de veste bună. Dacă vom tăcea și dacă vom aștepta până la lumina zilei de mâine, vom fi pedepsiți. Veniți acum și haidem să dăm de știre…" (2 Împărați 7:9)

M-am alăturat din tot sufletul inițiativei încă o carte, deoarece, trebuie să mărturisesc că adverbul încă, acest cuvânt mic, dar cu semnificație mare, m-a pus pe gânduri. Așa că mi-au venit îndată în minte câteva pasaje biblice semnificative:

Astfel, după o scurtă pauză pentru a-și trage răsuflarea, Elihu îi spune lui Iov: „Așteaptă puțin și voi urma, căci mai am încă de vorbit pentru Dumnezeu" (Iov 36:9).

David declară: „Pe Tine mă sprijinesc, din pântecele mamei mele. Tu ești binefăcătorul meu încă din pântecele mamei" (Ps. 71:6).

Regele Solomon observă: „Copilul lasă să se vadă încă din faptele lui dacă purtarea lui va fi curată și fără prihană" (Prov. 20:11).

„Isus i-a răspuns: «Femeie, ce am Eu a face cu tine? Nu Mi-a venit încă ceasul!»" (Ioan 2:4)

Tot Mântuitorul, în ziua cea mare a praznicului Înnoirii Templului: „Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit" (Ioan 7:39).

Apostolul neamurilor afirmă: „Căci, pe când eram noi încă fără putere, Cristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiți" (Rom. 5:6).

În fine, cel mai profund pasaj cristologic spune: „La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce" (Fil. 2:8).

Și, desigur, lista ar putea continua, fiind una extrem de lungă…

Dar dintre toate textele redate aici și dintre cele care ar mai putea fi adăugate, pasajul pe care-l voi reproduce acum mi-a slujit ca imboldul cel mai presant în a-mi îngemăna eforturile cu ale preaiubitului meu frate Ezechel.

„Încă puțină, foarte puțină vreme și „Cel ce vine va veni, și nu va zăbovi… (Evrei 10:37)

Drept urmare, îndeosebi în perspectiva apropiatei și iminentei reveniri a Domnului Isus Cristos, este menirea noastră să-i ajutăm pe cât mai mulți dintre semenii noștri să afle sursa fericirii adevărate.

Iar noi vrem s-o facem și prin aceste rânduri, pe care le încredințăm tiparului cu recunoștință față de Dumnezeu și ca unii care ne numărăm printre fericiții despre care vorbea Domnul Isus Însuși, când a spus prin apostolul Ioan, la finalul Apocalipsei:

„Ferice de cei ce își spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți în cetate!" (Apoc. 22:14)

Constantin Moisa, consilier editorial

București, 26.02.2016

Prefața autorului

„…să păzești poruncile Domnului și legile Lui pe care ți le dau astăzi, ca să fii fericit…"

„Păzește și ascultă toate aceste lucruri pe care ți le poruncesc, ca să fii fericit, tu și copiii tăi după tine, pe vecie, făcând ce este bine și ce este plăcut înaintea Domnului Dumnezeului tău." (Deuteronom 10:13, 12:28)

Am început scrierea acestei cărți prin a căuta o definiție a noțiunii de fericire, iar pentru aceasta am apelat mai întâi la Dicționarul explicativ al limbii române. Și iată ce am găsit: „Stare de mulțumire sufletească intensă și deplină. Stare de satisfacție deplină, beatitudine. Starea omului căruia nu-i lipsește nimic și are corpul și sufletul sănătos."

M-am oprit apoi la alte zeci de definiții ale fericirii, formulate de unii dintre marii gânditori sau de oameni celebri. Redau aici câteva din ele, iar altele vor fi menționate pe parcurs în cuprinsul cărții:

„Fericirea este starea unei ființe raționale în lume, căreia, în întregul existenței ei, totul îi merge după dorință și voință" (Immanuel Kant).

,,Fericirea e clipa de sărbătoare a tristeții" (Efraim Medina Reyes).

,,Fericirea reprezintă experiența spirituală de a trăi fiecare minut cu iubire, grație și recunoștință" (Dennis Waitley).

,,Fericirea nu este nimic altceva decât o sănătate bună și o memorie proastă" (Albert Schweitzer).

,,Când ceea ce suntem este ceea ce vrem să fim, aceea e fericire" (Malcolm Forbes).

,,Fericirea este armonia dintre ceea ce gândești, ceea ce spui și ceea ce faci" (Mahatma Gandhi).

,,Fericirea nu constă în a avea mult, ci în a fi mulțumit cu puțin" (Marguerite Blessington).

,,Fericirea e ceva ce omul caută pentru sine și nu găsește decât în celălalt" (Vladimir Ghika).

,,Fericirea înseamnă să nu ai dureri în trup și griji în minte" (Thomas Jefferson).

,,Fericirea este rezultatul descoperirii că nu este necesar să ai ceea ce vrei" (James Feibleman).

,,Fericirea este sănătatea sufletului" (Hans Lohberger).

,,Fericirea este mulțumirea de sine" (Aristotel).

,,Tocitul pragului casei de către prietenii mei, aceea e fericirea" (Tiberiu Utan).

,,Fericirea nu este lipsa de probleme; este capacitatea de a le face față" (Steve Maraboli).

Ei bine, stimați cititori, eu socotesc că aceste definiții conțin câte o boabă de adevăr și un crâmpei de frumusețe și că surprind anumite ingrediente ale stării de fericire; totuși majoritatea sunt subiective, parțiale și relative. Și ceea ce lipsește adeseori din aceste definiții este tocmai calea sau cheia obținerii acelor stări de fericire: Cum – și mai ales – Cine ne va da și ne va garanta fericirea?

În calitate de copil al lui Dumnezeu, mă interesează cum vede Tatăl ceresc fericirea pentru copiii Săi, creați după chipul și asemănarea Sa. Creatorul știe mai bine ca oricine cum poate să ajungă și apoi să funcționeze făptura mâinii Sale la parametrii maximi de fericire, de împlinire.

Dumnezeu ne-a creat ca ființe caracterizate prin felurite nevoi, iar satisfacerea lor produce o stare de fericire, de împlinire. Numai că, după ce păcatul a pătruns în lume, deci inclusiv în ființa noastră, noi ne găsim în permanență la o răscruce sau în fața a ceea ce teologii numesc „furca edenică": omul are libertatea de a alege satisfacerea nevoilor lui pe una dintre următoarele două căi: Calea lui Dumnezeu (sau Calea Mielului, cum am numit-o eu) sau Calea Diavolului (pe care am numit-o și Calea Șarpelui).

Dar vă propun, mai întâi, să identificăm câteva dintre aceste nevoi de bază ale ființei umane, nevoi imprimate de Dumnezeu, prin creație, în structura noastră trupească, sufletească și duhovnicească. Precizez că am menționat cele trei componente ale structurii ființei umane – trup, suflet, duh – îndeosebi din motive de ordin pedagogic, plecând de la premisa că împlinirea sau neîmplinirea unei nevoi la un anumit nivel poate avea, și chiar are, influențe notabile și la celelalte niveluri. Mi se pare edificatoare în acest sens următoarea relatare a Scripturii:

„Duhul omului îl sprijină la boală; dar duhul doborât de întristare, cine-l va ridica?" (Proverbe 18:14)

Astfel, avem:

Nevoi trupești sau nevoi fiziologice, cum sunt: hrana, apa, aerul, lumina, îmbrăcămintea, locuința, odihna, sănătatea. Acestor trebuințe li se poate adăuga și nevoia după un partener conjugal, deși unirea conjugală între un bărbat și o femeie nu vizează numai trupul, doar satisfacerea instinctului sexual, ci, fără îndoială, ea are implicații emoționale și chiar spirituale. Evident, lista aceasta nu este exhaustivă.

Nevoi sufletești, cum ar fi: nevoia de pace și liniște sufletească, nevoia de a avea o anumită semnificație sau reputație, de a ne bucura de respect și stimă din partea semenilor, nevoia de a aparține de ceva sau de cineva (fiindcă omul este, prin excelență, o ființă socială), nevoia de a fi iubiți, de a ne afla în siguranță, foamea și setea după frumos, nevoia de multiplicare ș.a.

Nevoi spirituale,cum ar fi: nevoia de Dumnezeu, nevoia de nemurire, nevoia de iertare, nevoia de speranță, nevoia de dăruire, nevoia de dreptate, nevoia de călăuzire, nevoia de autoritate etc.

De subliniat faptul că se impune să facem o distincție clară între dorințe și nevoi! Dorințele omului pot depăși nevoile implementate de Creator în ființa sa; pot fi dorințe nesățioase (lipsa de cumpătare, în terminologie biblică), acestea urmărind, în esență, satisfacerea unor plăceri denaturate, deplasate, exagerate, dar toate egoiste. Poți dori luna de pe cer; însă aceasta nu este o nevoie reală și rezonabilă, ci un moft, o aberație. Poți dori să fii un om foarte bogat; dar nici aceasta nu este o nevoie normală, ideală, ci se poate vorbi despre o ambiție firească, dacă nu chiar păcătoasă uneori (când se aplică regretabilul slogan: „Scopul scuză mijloacele!"); în definitiv, este o poftă izvorâtă cel mai adesea din mândrie și iubire de sine.

Fericirea nu va consta în posibilitatea de a ne împlini dorințele fără număr ale firii noastre pervertite și egocentrice, ci în împlinirea cu înțelepciune, cumpătare și echilibru a nevoilor implementate de Creator în ființa fiecăruia dintre noi. Bine spunea Barbey d'Aurevilly: „Plăcerea este fericirea ignoranților, în timp ce fericirea este plăcerea înțelepților."

O nevoie în sensul plenar al cuvântului este doar aceea a cărei neglijare ar face viața imposibilă. Altfel spus, orice nevoie inscripționată de Dumnezeu în structura ființei omenești, care, fiind împlinită într-un mod natural și corect, îi asigură omului acel cadru minim necesar realizării scopului vieții lui aici pe pământ – iată, asta înseamnă nevoie, văzută din perspectivă divină.

Aici mai trebuie făcută o precizare: din bagajul complet al trebuințelor noastre pot fi eliminate, în mod voluntar și nu determinate de o puternică presiune exterioară, anumite nevoi, fără ca aceasta să ne afecteze negativ pe planul general al personalității noastre. Vorbim aici de renunțare sau de sublimare, cum i se mai spune acestei atitudini. Înhămăm neîmplinirea unei trebuințe la căruța care să ne ducă la atingerea unei ținte mai înalte, la realizarea unui scop mai nobil. Aici operează sacrificiul de sine, din care se naște larva unei suferințe temporare, dar care va deveni mâine fluturele alb al unei stări de fericire net superioare. De exemplu, putem suprima nevoia de a ne căsători, și totuși să rămânem sănătoși în trup și suflet, doar dacă ne canalizăm această energie în împlinirea nevoii de semnificație (carieră) sau a nevoii de slujire, o dovadă de abnegație. Apostolul Pavel este un exemplu în acest sens. El a pășit pe calea renunțărilor, ca expresie a unui altruism exemplar față de semeni și a unei depline lepădări de sine, în dorința de a se asemăna Învățătorului său, care n-a venit pe pământ să I se slujească, ci pentru ca El să slujească, dându-Și viața ca preț de răscumpărare pentru oamenii păcătoși (Marcu 10:45). De aceea, nu-i de mirare că, la un moment dat, apostolul Pavel chiar îi încurajează pe cei ce pot să îl urmeze în acest mod de viață. În definitiv, prima condiție pusă de Fiul lui Dumnezeu urmașilor Lui este lepădarea de sine! (Luca 9:23) În concluzie, privită din perspectivă biblică, starea de fericire ar putea fi definită cam așa:

Fericirea unui om constă în împlinirea nevoilor imprimate de Creator în ființa sa, pe Calea Mielului, și nu pe Calea Șarpelui, acordând prioritate împlinirii nevoilor duhovnicești și bucurându-se și de împlinirea, în funcție de posibilități, a celorlalte nevoi trupești sau sufletești, dar totodată pe deplin conștient de faptul că fericirea deplină o va dobândi doar în Împărăția cerurilor.

Cu alte cuvinte, omul poate fi fericit chiar și aici pe pământ (evident, vorbim despre o fericire parțială), beneficiind acum, prin iertare și înfiere, de vremuri de înviorare, dar continuând să suspine după desăvârșita fericire pe care o va avea abia când va veni timpul așezării din nou a tuturor lucrurilor (Fapte 3:19-21), adică la venirea lui Cristos ca Mire și Împărat, la A Doua Sa Venire.

Teologul englez C. S. Lewis a surprins foarte bine această așteptare după fericirea deplină a celui credincios, când a scris aceste cuvinte:

„Dacă găsesc în mine dorințe pe care nimic din lumea aceasta nu le poate satisface, singura explicație logică este aceea că eu am fost făcut pentru o altă lume."

Când puișorului din ou îi cresc ochi în întunericul de acolo, piciorușe și aripioare în strâmtorarea în care se află, toate acestea nu numai că îi sunt de prisos, dar chiar par să-l incomodeze, el ar trebui (dacă ar putea) să se gândească la o lume viitoare, unde ochii, aripioarele și picioarele îi vor fi nu doar utile, ci absolut necesare.

De ce a pus Dumnezeu în noi „gândul veșniciei" (Eclesiastul 3:11)? Nu tocmai pentru a desăvârși fericirea relativă de acum și de aici? Numai un om care trăiește cu picioarele pe pământ și cu capul… în Cer va fi fericit în sensul dorit până și de inima cea mai flămândă și mai însetată după fericire!

Pe de altă parte, trebuie spus că vrăjmașul cel mai înrăit al fericirii noastre, Diavolul, va exploata dorința omului de a-și împlini nevoile, oferindu-i calea lui, un surogat, o utopie, o cumplită înșelăciune. Da, fiindcă drumul lui nu ne apropie de Sursa fericirii, care este Tatăl nostru ceresc, ci, dimpotrivă, ne înstrăinează și ne îndepărtează de El. Tânărul din Pilda Mântuitorului, după amarele experiențe ale unei trăiri în păcat și odată ajuns pe terenul morții, a înțeles că belșugul de pâine se află într-un singur loc: în casa părintească! În afara căminului, ai anturaj, libertate, plăceri, lipsa povețelor și a dădăcelii (!), dar nu și veselie și fericire!

Înainte de a pune punct acestor gânduri introductive, să aruncăm o privire și asupra ispitirii primului Adam și a celui de-al doilea Adam (Cristos).

Astfel, Diavolul i-a ispitit pe Eva și Adam (Genesa 3), exploatând: nevoia lor de hrană (fructul era bun de mâncat), nevoia lor de frumos (plăcut de privit) și nevoia lor de semnificație (dorința de a fi ca Dumnezeu).

Omul Isus a fost și El ispitit tot privitor la calea de împlinire a nevoilor de bază ale ființei umane (Matei 4). Astfel, Diavolul L-a ispitit pe Isus exploatând nevoia Lui de hrană (era foarte flămând), nevoia Lui de semnificație și de slavă (I-a propus s-o obțină sărind în mod spectaculos de pe streașina Templului) și nevoia Lui de Dumnezeu (pretinzându-I închinare, Diavolul s-a oferit, de fapt, să-i fie el dumnezeu).

Primul Adam a căzut în ispită, al doilea Adam a biruit-o! Aleluia! Glorie Lui!

Prin urmare, nu există decât două modele de urmat în căutarea fericirii prin împlinirea nevoilor înscrise de Creator în ființa noastră: Calea Mielului sau Calea Șarpelui!

Pe care dintre acestea o vom alege? Pe cea care duce la fericire adevărată sau pe cea care ne oferă o fericire de o clipă, urmată de o pierzare veșnică, respectiv, ruperea totală și pentru totdeauna de scopul pentru care am fost creați, și anume viața veșnică împreună cu Dumnezeu, în Paradisul recâștigat de Fiul Său, prin jertfa Lui de la Golgota!

Am scris această carte cu dorința sinceră de a-i conștientiza pe distinșii mei cititori de cursele întinse de Satana în căutarea noastră după fericire. Domnul vrea ca noi, în postura de copii ai Regelui regilor, să fim cât mai fericiți aici (prin maturizare spirituală și prin acceptarea acelei doze de fericire îngăduite de Dumnezeu prin împrejurările economice, politice, sociale, familiale, religioase sau de sănătate fizică) și mai ales fericiți deplin acolo, în Împărăția ce va să vină.

În definitiv, să nu uităm că viața pământească este numai o călătorie, și nu o destinație! Calea pe care o vom urma în viață, ea va decide eterna noastră destinație.

Dragă cititorule, doresc, prin această carte, să te îndemn să-ți cauți fericirea după înțelepciunea care ne este descoperită prin Sfintele Scripturi, înțelepciune despre care am scris puțin și eu aici, după puterea și experiența date mie de Domnul.

Voi fi fericit să știu că… ești fericit! Urmărește fericirea și… (Dumnezeu) va deschide ușile pentru tine, acolo unde nu existau decât pereți! (după Joseph Campbell) Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!

Ezechel Suciu, Kenmore, WA, SUA

16 februarie 2016

Meditația 1. Vrei să fii fericit? Îngrijește-și trupul după voia Creatorului!

„Cel neprihănit mănâncă până se satură, dar pântecele celor răi duce lipsă." (Proverbe 13:25)

„Dulce este somnul lucrătorului, fie că a mâncat mult, fie că a mâncat puțin; dar pe cel bogat nu-l lasă îmbuibarea să doarmă." (Eclesiastul 5:12)

Pentru prima meditație, ne vom opri doar la o parte a nevoilor trupești, pentru a vedea cum împlinirea lor poate avea ca efect fie o stare de fericire, fie distrugerea noastră, în funcție de modul în care au fost împlinite: pe Calea Mielului lui Dumnezeu sau pe Calea Șarpelui celui Vechi.

Să ne uităm deci, pentru început, la următoarele nevoi trupești: apa, aerul, lumina și hrana.

În privința acestor prime patru nevoi, eu cred că voia lui Dumnezeu este să ne întoarcem la ceea ce a fost la început, când lucrurile acestea erau folosite în mod divin, toate fiind naturale și nepoluate, reconfortante și aducătoare de bine, de plăcere, de împlinire; într-un cuvânt, aducătoare de fericire.

Ce frumos surprinde Scriptura bucuria de a trăi într-o creație binecuvântată de Dumnezeu, aducătoare de fericire, când descrie un tablou din viața lui Avraam, părintele tuturor credincioșilor:

„Domnul i S-a arătat la stejarii lui Mamre, pe când Avraam ședea la ușa cortului, în timpul zădufului zilei (se ferea de soarele puternic – n.a.). Avraam a ridicat ochii și s-a uitat: și iată că trei bărbați stăteau în picioare lângă el (nevoia de slujire și de dăruire – n.a.). Când i-a văzut, a alergat înaintea lor, de la ușa cortului, și s-a plecat până la pământ.

Apoi a zis: «Doamne, dacă am căpătat trecere în ochii Tăi, nu trece, rogu-Te, pe lângă