Lumea lui

2

La firmă, ziua se anunța ușoară. Rezolvase în câteva minute problema cu serverul. George, colegul lui, era fericit, așa că acum nu avea nicio problemă să se retragă la el în birou. Își va pune muzica preferată și poate va reuși să se întoarcă în vis. Mai bine zis, să încerce să-l reconstruiască.

Pe coridor se întâlni cu Ana, colega de la departamentul Contabilitate. Nu ținea să stea la povești cu nimeni, mai ales cu Ana, care se părea că făcuse o pasiune pentru el.

− Ciao, Casian! Mulțumesc pentru problema cu serverul. Dacă n-o rezolvai, nu puteam lucra. Cum te simți azi? Ai chef de-o cafea?

Ana vorbea repede și sacadat, de parcă ar fi avut limită de minute în care să termine tot ce-avea de spus. Era o femeie frumoasă. Păr negru, ochi albaștri și un corp de invidiat. George încercase de câteva ori să intre în vorbă cu ea, dar fata îl refuzase. Așa că George începu să-i dea lui sfaturi. Ori de câte ori se întâlneau, îi spunea ce trebuie să facă pentru a se culca cu Ana. Îi explicase de fiecare dată că nu-l interesează deloc subiectul. După un timp, George se lăsase păgubaș.

Acum, această întâlnire pe holurile firmei îl făcea să piardă minute prețioase din timpul pe care-l putea dedica visului de azi-noapte. Răspunse pe un ton rece:

− Scuză-mă, dar nu pot să stau. Am multă treabă!

Observă pe fața Anei dezamăgirea și dintr-o dată îi păru rău că-i răspunsese așa de urât, dar nu avea ce face. Pierdea timp. Frânturi din vis îi treceau prin fața ochilor. Ana se vedea undeva, departe.

− ... poate ne vedem mai târziu, spuse ea.

Fusese o propoziție mai lungă și auzise doar finalul ei. dar nu avea nicio importanță. Acum, tot ce conta era să ajungă cât mai repede în birou.

− Bine, răspunse afișând un zâmbet crispat.

Porni spre birou, simțind privirea Anei în ceafă. Știa că ea îl place, dar acum nu avea nevoie de așa ceva. Voia doar să fie singur.

Nu era un bărbat urât. Din bârfele de la birou aflase că majoritatea colegelor îl considerau frumos. Observase cum întorc capul după el femeile pe stradă. Atuul lui erau ochii, de un violet-închis. Pielea măslinie și părul negru și ciufulit îi dădeau un aer copilăresc. Se obișnuise ca, atunci când stătea de vorbă cu o femeie, aceasta să încerce instinctiv să-i aranjeze părul dezordonat.

Ajunse la birou, intră repede și încuie ușa cu cheia pe dinăuntru. Așa putea fi sigur că nu va fi deranjat de nimeni și de nimic. Poate doar dacă suna cineva pe mobil. Nu avea telefon fix în birou deoarece meseria îl obliga să umble prin firmă toată ziua. Însă de când avea lumea lui, în vis renunțase la turele prin firmă. Folosea fiecare clipă liberă încercând să se reîntoarcă în vis, în lumea lui.

Porni muzica preferată de pe laptop, își puse căștile și se lăsă comod pe spate, pe spătarul scaunului de piele. Purtat de muzică, se îndreptă spre lumea lui. Fericirea i se putea citi pe chip.

Încercase de nenumărate ori să revină în lumea lui, pe care o visa în fiecare noapte, dar până acum nu reușise decât să rememoreze visele din nopțile trecute.

Își dorea să se poată reîntoarce în lumea lui ori de câte ori voia.

3

În mașină, răsuna piesa cântată de Sonia. George avea o problemă cu calculatorul de acasă, așa că îl rugase să vină să vadă ce are.

După ce terminase ceea ce avea de făcut la firmă, plecaseră spre casa lui George, de la periferia orașului. Pe drum încercase să poarte o discuție, dar fără rost. Cu George nu se putea discuta decât despre femei. Sau, în cel mai bun caz, despre fotbal. Așa că la un moment dat îl rugase să pornească radioul.

Ascultase în tăcere piesa, purtat într-o altă lume de sunetele ireale, eterice. Piesa avea doar câteva strofe care se repetau, încercând parcă să atragă cât mai mulți ascultători în acea lume. Nu mai auzea nimic în afara muzicii. Îl înconjura, îl ducea în lumea ei.

Simți mașina oprindu-se.

− Am ajuns! Hai să-ți arăt unde am calculatorul, spuse George, aplecându-se să închidă radioul mașinii.

− Nu!, aproape strigă. Lasă melodia să se termine!

George făcu ochii mari. Nu-l auzise niciodată ridicând vocea.

− Scuze, voiam doar să ascult piesa până la capăt.

Se auzeau ultimele acorduri din melodie, așa că îi spuse pe un ton calm:

− Arată-mi unde este calculatorul. Să vedem ce probleme are.

În minte îi rămaseră versurile pe care solista le repetase obsesiv:

Last winter dance

You and me

Our last chance

Coborî și îl urmă spre casa care aducea mai mult cu o cabană, având parterul placat cu piatră și etajul din lemn. În livingul spațios de la parter, amenajat cu bun gust, într-un colț trona un șemineu placat cu aceeași piatră ca și exteriorul casei. Se gândi că acesta ar fi un loc unde s-ar putea simți foarte bine. Un loc de unde drumul până în lumea lui ar fi mai ușor de parcurs.

− Calculatorul e în biroul meu de la etaj, spuse George.

Scara din lemn urca într-un hol pătrat, în care erau trei uși din lemn. George se îndreptă spre cea din mijloc.

− Intră. Ăsta este biroul meu. Aici numai eu am acces. Nici nevastă-mea nu are voie.

Nu putu să nu remarce tonul afectat pe care-l folosise George. Nu-i plăceau persoanele care vorbeau despre soția lor folosind expresia „nevastă-mea". Oricum nu-i plăcea de George, așa că nu se mai obosi să-i atragă atenția. Nu ar fi avut niciun rost.

Îl urmă în cameră. Pe un birou din lemn masiv era așezat un laptop conectat la un monitor cu diagonală mare, probabil de 24 de inci. Un scaun din lemn masiv, două dulapuri și o bibliotecă veneau în completare. Pe birou, observă spatele unei fotografii înrămate. Îi stătea pe limbă să-l întrebe a cui era fotografia: a soției sau a nevestei?

− Nu știu ce are, spuse George, dar nu mai pornește. Am tot încercat, dar nu se întâmplă nimic.

− Lasă că mă uit eu. Stai liniștit. Se rezolvă.

− OK! Mă duc să-ți aduc ceva de băut. Ce preferi?

− O cafea.

− Doar atât? Un whisky? Un coniac?

− Nu, mersi! A, da! O scrumieră! Asta dacă se fumează la tine în birou.

− Normal că se fumează. E biroul meu, fac ce vreau aici. Mă duc să aduc scrumiera și cafeaua.

Îi venise o idee: știa ce trebuia să facă pentru a rezolva problema laptopului. Dacă se mișca repede și reușea să-l pornească, avea timp să caute pe net videoclipul piesei auzite în mașină.

Scoase din geantă trusa cu șurubelnițe speciale și începu să desfacă șuruburile capacului ce permitea accesul la memoria RAM.

Ușa se deschise și George intră cu o tavă pe care erau așezate o ceașcă mare de cafea, o scrumieră și un pachet de țigări.

− Ți-ai dat seama ce are?

− Da! Dar va dura ceva timp până îl fac să funcționeze din nou.

Mințise, în speranța că George își va vedea de treburile lui, lăsându-l singur.

− Dar se rezolvă?

− Da, stai calm! Se rezolvă.

Vorbise pe un ton încrezător și rece. Știa din experiență că așa putea scăpa de spectatori atunci când trebuia să repare ceva. Ura să fie privit peste umăr în timp ce lucra.

− OK!, spuse George. Atunci eu mă duc în living. Dacă ai nevoie de ceva, strigă.

Mulțumit că scăpase de George, deschise compartimentul memoriei RAM și scoase atent cele două memorii. Le lăsă pe birou câteva minute, după care le montă la loc. Prinse șuruburile și porni laptopul. Totul funcționa normal.

Nu stătu pe gânduri, dădu un click pe iconul navigatorului. Acesta se deschise și apăru pagina unui motor de căutare. Un gând răutăcios îi trecu prin minte. Ce-ar fi să vadă pe unde naviga George? Dar, dacă se gândea mai bine, nu avea rost să-și strice ziua. Cine știe ce ar fi descoperit.

Căută „Sonia + Last winter dance". Dădu un click pe primul link și videoclipul oficial al piesei