Cărările vieții

CĂRĂRILE VIEȚII

Gheorghe Balog-Crișan

Publicat de Gheorghe Balog-Crișan

Copyright 2017 Gheorghe Balog-Crișan

Ediția Smashwords

1

Grigore stătea pe prispa casei și privea îngândurat după Ana lui prin curte. Avea multă greutate pe suflet. Pe fetița, cel mai mic copil, o îngropase de câteva zile. Ana era tare bolnavă, abia își târa picioarele prin iarbă. Pentru medicamente și doctor, erau prea săraci.

Ani la rând muncise pe pământurile boierilor pe degeaba. Nu reușise să adune nimic, ba mai mult, pe cei trei copii ai săi îi trimise slugi în satele învecinate să nu moară acasă de foame. Situația în zonă era foarte tristă. Ultimii trei ani de secetă au epuizat toate resursele din zonă. Oamenii au ajuns la disperare, foamea doborâse mulți săteni.

În aceste vremuri grele hrana era la mare căutare, porumbul și grâul greu de găsit. Toate pământurile din jur, cât vedeai cu ochii, erau stăpânite de șapte familii de boieri cu suflet negru. Lacomi și răi, jecmăneau familiile de țărani cu nerușinare. Cu toții le erau datori vânduți, iar de câteva zile argații umblau din casă în casă confiscând oamenilor puținul pe care-l mai aveau.

În depărtare, la capătul uliței, se vedeau căruțele boierilor strângătoare de biruri. Doi argați bine hrăniți, călare pe cai, zbierau și biciuiau un om sărman în praful drumului. Probabil nu mai avusese nimic. Grigore era indiferent la asemenea scene, nu mai avea putere, foamea și sărăcia îi înmuiaseră simțul de milă.

Deodată, în curte se auzi un oftat. Grigore se întoarse și o zări pe Ana căzută pe jos. Se ridică și plecă spre ea, o strigă pe nume, dar nu primi răspuns. O prinse de mână și se aplecă asupra ei. Abia desluși câteva cuvinte.

-Te las... ai grijă .... copiii .... Muri.

Grigore se ridică în picioare, ridică fața spre cer și privi printre pâlcurile de nori...era plin de amărăciune.

Din gândurile lui negre îl trezi scârțâitul căruțelor care ajunseseră în dreptul lui.

-N-am nimic să vă dau, numai viața!

Argații s-au dat jos de pe cai, iar unul din ei lovi ușa cu piciorul deschizând-o larg. Înăuntru se putea vedea o masă și două paturi acoperite cu paie. Nu mai era nimic de luat. Plin de ură, se întoarse spre Grigore zbierând:

-Ai ascuns grâul, unde l-ai pus? Primul bici se abătu asupra lui cu putere; el nu se feri ,îl primi în plin.

-Puturoșilor, dormiți!? Și-i aplicară un bici cu toată puterea Anei.

O scânteie se aprinse în ochii lui Grigore și,, în următoarea fracțiune de secundă puse mâna pe furca din apropiere și o înfipse cu toată puterea în pieptul argatului. Acesta căzu jos urlând de durere. Celălalt încercă să-i sară în ajutor, dar nu mai apucă. Grigore smulse furca din pieptul celui căzut și o înfipse cu tot avântul în burta lui.

Dăduse cu atâta forță, încât furca îl pătrunse, înfigându-se în plopul din spatele lui. Argatul stătea în picioare lipit de copac, cu mâinile pe furcă, zbierând din toți rărunchii, fără a avea destulă putere să o scoată

Crișan Grigore-acesta era numele lui întreg-se uita la el fără să-i pese. La un moment dat, zise printre dinți:

-Nu am ascuns grâu ,că nu am avut de unde și nici leneși nu suntem!

Oamenii alarmați de urletele argatului se adunau cu repeziciune din toate colțurile satului și priveau în tăcere fără să se amestece. Nu era nevoie să le explice nimeni nimic, întâmplarea era foarte clară pentru toți. După un timp, urletele au încetat, iar în jurul lui, într-o liniște deplină, era adunat tot satul. Grigore privi cu seriozitate spre mulțime și murmură:

- I-a trebuit grâu...

Căruțele pline erau așezate una după alta la marginea drumului. Grigore se îndrepta spre ele, încet printre oameni, într-o tăcere apăsătoare. Nu se auzea nici măcar un murmur în afara pașilor lui. Ajunse la prima căruță, se urcă pe capră, privi peste mulțimea îmbrăcată în zdrențe și zise:

-Ana mea a murit... Vreau să vă fac tuturor pomană. Și începu să descarce căruța aruncând alimentele în mulțime. Tot satul se trezi la viață, după atâta vreme era rost de bucate. Acum nu dădeau, ci primeau. Nu mai conta cum și de unde. Cei doi argați au fost dați repede uitării. Mulțimea se dezlănțuise.

Conacul boierului se vedea în apropiere pe deal, dominând toată valea. Larma și vuietul oamenilor adunați au ajuns până la urechile boierului care, fără să stea prea mult pe gânduri, trimise cinci călăreți să restabilească ordinea. Aceștia au intrat între oameni fără să știe ce dramă s-a petrecut acolo. Când au ajuns prin mijlocul lor, au văzut căruțele devastate și caii deshămați.

-Cine a îndrăznit să facă așa ceva? zbieră căpetenia lor

-Eu! zise Grigore. Oamenilor le era foame.

Biciul șuieră prin aer având ca țintă obrazul lui, numai că de data aceasta nu-l primi cu resemnare. Nu mai avea nimic de pierdut, pe viața lui nu mai dădea mare lucru. Prinse biciul cu mâna și zmuci cu toată puterea. Căpetenia se dezechilibră și căzu jos de pe cal în mijlocul adunării. Oamenii tăbărâră pe el și, în câteva minute, l-au sfâșiat în bucăți. Mulțimea simțea mirosul sângelui, frenezia răzbunării. Când ceilalți au încercat să-i sară în ajutor au avut aceeași soartă- s-au oprit doar atunci când victimele lor, au fost de nerecunoscut. Apoi toți și-au îndreptat privirile spre Grigore. Vroiau să știe ce mai este de făcut, aveau nevoie de cineva să-i conducă, de un lider; îl aveau: se numea Grigore, era înalt cu ochii și părul negru ca pana corbului. Figura lui exprima seriozitate și era periculos de calm.

-Încărcați morții în căruță, îi ducem la conac boierului.

Caii au fost prinși la car, iar căruța încărcată după ordinul lui.

-Dacă dreptatea este a celor mai puternici, astăzi a venit rândul nostru.

Au pornit cu toții spre conacul de pe deal. Bărbați, femei, copii nu mai aveau nimic de pierdut. Venise timpul, era vremea răzbunării, toți știau acest lucru.

Boierul primi de veste ce se întâmplase prin argații lui, așa că a pus mâna pe ce a putut la repezeală și scăpă cu fuga prin spatele conacului. În urmă au rămas doar slugile.

Tot satul era adunat în jurul conacului. Toți aveau câte ceva pe inimă. Niciunul dintre ei nu a fost tratat cu dreptate. Crișan luă o torță si dădu foc conacului.

Afară începea să se întunece, orizontul era roșu. În culmea dealului, flăcările se înălțau spre cer cu mare vâlvătaie, lumina focului se vedea din depărtare. Sătenii stăteau la distanță și priveau în tăcere. Nu erau triști, dar nici nu se bucurau. Liniștea care-i stăpânea nu prevestea nimic bun. Crișan, care era cel mai aproape de foc, se întoarse deodată spre oameni și zise:

-Acest castel este lumânarea pentru