Discover millions of ebooks, audiobooks, and so much more with a free trial

Only $11.99/month after trial. Cancel anytime.

Capriciul 25
Capriciul 25
Capriciul 25
Ebook234 pages3 hours

Capriciul 25

Rating: 3 out of 5 stars

3/5

()

Read preview

About this ebook

Construit, pe alocuri, asemeni unui scenariu de film ala Tarantino, Capriciul 25 surprinde nu doar prin explorarea unui spatiu deja cartografiat in filmografia romaneasca a lumii underground, prin punctarea unei intrigi de genul romanului politist, cat mai ales prin perspectiva insolita prin care universul brutal al traficului de sex si droguri este filtrat de constiinta ranita a personajului-narator. Marcat de pierderea iubirii, acesta reconstituie prin ingenioase jocuri ale memoriei, conturul feminitatii absente, in pasaje de o remarcabila senzualitate a privirii. Scrisul tanarului autor curge fluent si intens, suprapunand metafore concentrationare ale sinelui social si privat si subliniind rolul terapeutic al memoriei exemplare, care permite, asemeni unui rit de trecere interiorizat, depasirea unei traume individuale. Auto-refexivitatea,pregnanta descrierilor si tensiunea cinematica a textului fac din naratiunea lui Daniel Sidor o lectura incitanta pe dublul palier al romanului psihologic si de actiune.

LanguageRomână
PublisherDaniel Sidor
Release dateOct 4, 2017
ISBN9781370705016
Capriciul 25
Author

Daniel Sidor

Daniel Sidor s‐a născut în 1983 în Rodna. Urmează studii de politologie și filosofie la Sibiu și București, apoi la Cluj, unde obține titlul de doctor în filosofie. Publică articole de filosofie politică în revistele Transilvania, Sfera Politicii și Intercultural. În anul 2011 debutează cu volumul Manual de sex epistemic sau despre cum să scrii o maximă, căruia îi urmează Cum percepem puterea politică?. În 2013 publică primul roman, Capriciul (25), apoi în 2015 Blues politic si, in 2017, Picioare.

Related to Capriciul 25

Related ebooks

Suspense Romance For You

View More

Reviews for Capriciul 25

Rating: 3 out of 5 stars
3/5

2 ratings0 reviews

What did you think?

Tap to rate

Review must be at least 10 words

    Book preview

    Capriciul 25 - Daniel Sidor

    cover.jpg

    Capriciul (25)

    Daniel Sidor

    -roman-

    img1.png

    Charmides

    Copyright

    Toate drepturile de reproducere, integral sau parţial, prin orice mijloace, inclusiv stocarea neautorizată în sisteme de căutare sunt rezervate. Reproducerea se poate face doar cu acordul scris al autorului, cu excepția unor scurte pasaje care pot constitui obiectul recenziilor și prezentărilor.

    Această carte în format digital (e-book) este protejată prin copyright şi este destinată exclusiv utilizării ei în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost descărcată. Orice altă utilizare, incluzând împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiei, altele decât cele pe care a fost descărcată, revânzarea sau comercializarea sub orice formă, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepseşte penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.

    Copyright © 2013 Daniel Sidor

    Capitolul 1

    – Alo, Michael, sunt Erika, trebuie să ne vedem cât mai repede!

    Eram cu gândul în altă parte, ca de obicei. Nici nu mai știu dacă am învârtit cheia în ușă cu aceeași ușurință. Mi-am trântit geanta, uitând că am laptopul în ea. Eram obosit, sătul, terminat. Nu mai aveam energie nici pentru a fi nervos. Mă gândeam doar la modalitatea preferată de relaxare. Ce nepotrivire! Mare nepotrivire! Un om cu statutul meu să controleze o adunătură de omuleți dintr-un joc, să le dea sarcini, să-i pună să se lupte... dar jocul relaxează, într-adevăr.

    Ceva nu era în regulă. Lipsea Tim, care de fiecare dată când auzea mașina mă aștepta în hol. Și era liniște. Din bucătărie se auzeau farfuriile ciocnindu-se discret. Soția mea așeza masa. Soția mea era acasă, eu tocmai am ajuns, Tim trebuia deja să mă asalteze cu întrebări. Oare unde o fi? Am pornit instinctiv să-l caut. Cred că i-am adresat Magdei, soției mele, o întrebare, dar nu am așteptat, nici nu am primit vreun răspuns. Camera lui Tim era goală, iar din sufragerie nu se auzea niciun personaj de desen animat. Am trecut pe lângă biroul meu, iar ușa era întredeschisă. Să nu fi încuiat de dimineață? Imposibil, am prea multe lucruri acolo care nu trebuie văzute, deci e puțin probabil să fiu așa de imprudent. Dar ușa era întredeschisă. Am împins-o.

    Tim era în mijlocul camerei, așezat ca un turc, cu spatele la ușă. Ținea ceva în mână, ceva ce-mi era imposibil să văd. Nimic nu i-ar fi putut capta atenția încât să-l determine să stea așa liniștit. Nimic nu i-ar fi putut capta atenția. Băiatul meu are trei ani. Avea zâmbetul dezarmant al Magdei, zâmbet care nu putea primi vreun refuz. Ochii, în schimb, erau ai mei. Erau niște ochi îngrijorați, iar în ceea ce privește vorbitul Tim excela. Nu vorbea mult, vorbea întruna. Dacă îmi cerea să îi spun o poveste, seara, înainte să adoarmă, spunea cel puțin două povești până o terminam pe a mea. Detaliile nu îl mulțumeau niciodată. Oricâte ar fi fost nu erau destule. Parcă vroia să fie sigur că nici o imagine creată nu o să se abată de la model. De asta nu mințea, cred. Îi era imposibil, încă, să-și creeze un context amplu, necesar minciunii. Deocamdată se chinuia să înțeleagă contextul realului.

    După doi pași făcuți m-a auzit.

    – Michael, ce e acesta?

    Îmi spunea „Michael și nu „tată. E prima dată când acest lucru m-a contrariat. Mi-a zis „Michael" cu un fel de supunere. Dar nu o supunere pe care o are un fiu față de tată, ci o supunere fără nimic călduros în ea. O supunere eficientă, o supunere rece, care nu se poate face fără desconsiderarea uneia din părți. Întors brusc, mi-a arătat ceva galben, ținut în mână de parcă era ceva delicat, ceva căruia până și lumina i-ar putea face rău. Nu am vrut, cred, să accept ce ținea în mână. Ceva ce am ascuns de mult timp, ceva ce am încercat să uit. Obiectul galben și prețios era un inel. Un inel în care am închis o bună parte din viața mea, un inel care trebuia să rămână ascuns, un inel care trebuia să tacă. Nu vorbea cu nimeni, doar cu mine. Eram singurul condamnat să-l ascult, iar când eram doar noi nu vorbea, urla, iar urletul îmi fierbea sângele, care nu mai curgea prin vene, curgea prin ochi, curgea prin palme, curgea pe spate, iar noaptea curgea în vis. Nici curgere lină, nici învolburată, ca de apă, ci o rostogolire, sau mai degrabă o împinsătură aspră, ca de lavă răcită, care lasă urme.

    Simt cum pe spate mi se rostogolește sudoarea. Palmele îmi sunt umede. Ochii fiului meu așteptau un răspuns, iar acum erau mai îngrijorați decât oricând. Până și zâmbetul de copil i-a dispărut. Îmi părea un inchizitor gata să mă ardă pe rug, indiferent de răspunsul pe care îl primea. Mă simțeam mic în fața propriului meu copil de trei ani.

    – E inelul lui tata, Tim!

    – Adică inelul tău, Michael?

    Incredibil! Îmi venea să urlu. Tată, tată, tată, nu Michael! De ce nu îmi zice tată? Spus din gura lui, acum, numele meu părea o sentință. Fiul meu, judecătorul meu în acest moment, ținea în mână vina mea, iar pentru el nu e vina tatălui, e vina lui Michael!

    – Michael, dacă e inelul tău, de ce nu-l porți?

    Trebuie să rămân calm, nu pot să mă autodenunț, nu în fața fiului meu. Vreau să-i răspund cât mai repede, cât mai nevinovat. Niciodată nu am mai fost pus în situația de a mă pierde.

    – Tim, tata l-a pierdut de mult, mai demult. De asta nu îl port. Am și uitat de el.

    – Dar acum l-am găsit, Michael. Era numai el singur, acolo, în sertar. Pune-l pe deget, Michael!

    Îl țin în mână. Urma de pe degetul pe care îl purtam a dispărut. E greu. E ud, de la transpirația palmelor mele. E cald. Mânuțele lui Tim l-au încălzit, pregătindu-l parcă să-și ia locul. Aproape amețesc.

    – Michael, de ce ești supărat?

    Neliniștea e vizibilă, până și Tim a observat-o.

    – Tata e obosit, Tim, a avut mult de lucru astăzi.

    – Michael, vreau poveste, vreau poveste cu inel.

    – Haide în pat, Tim, și o să-ți spună tata o poveste. Hai la somn!

    – Michael, vreau să spui povestea cu inelul!

    Am reușit să-l adorm. Nu mai știu ce poveste i-am spus. Mă simt aruncat în trecut, într-o parte a vieții mele pe care am încercat să o dau la o parte. Și toate dintr-un gest nevinovat, al unei persoane nevinovate. De ce tocmai fiul meu? De ce l-am simțit ca pe un judecător al meu? Probabil pentru că nu are nicio vină. Nu a avut niciuna, sper că nu va avea nici de acum înainte.

    Am coborât în bucătărie. Magda nu mai era, probabil s-a dus să doarmă. Mâncarea e pe masă, rece, neatinsă. Mi-e foame, dar nu pot mânca. Mă simt ca mâncarea, fără rost dacă nu e nimeni căruia să-i fie foame. Iar mâncarea rămasă nemâncată multă vreme mucegăiește. Asta nu ar fi o problemă, deoarece cât timp există mucegaiul înseamnă că mâncarea nu e aruncată, cel puțin nu încă. Mucegaiul meu tocmai a fost observat, dar de cineva care nu știe ce e mucegaiul. Fiul meu e prea tânăr. Acum mi-e frică să nu fiu aruncat. Unde? În fosta mea viață. Trebuie să spun cuiva, trebuie să vorbesc cu cineva, trebuie să renunț la a mai fi singurul meu confident. Pe cine să îngreunez cu povara mea? Cine e destul de necopt să-mi care neliniștile?

    – Alo, salut, Ariel!

    – Salut, Michael!

    – Știu că e târziu... ce faci?... nu dormi?... ai chef să... ce faci?

    – Nimic, nu prea pot să dorm. Ai vrut să-mi zici ceva?

    – Vrei să... ai chef să ieși la o cafea?... nici eu nu prea am, dar dacă ai tu...

    – Michael, s-a întâmplat ceva?

    – Nu... dar ai zis mai devreme că vrei să ieși... nu am avut timp, am fost la o discuție... dar dacă vrei acum...

    – Ok, Michael, vii după mine?

    – Păi poți să cobori când ești gata.

    – Unde ești? Ai ajuns deja?

    – Doar coboară când ești gata, bine, Ariel?

    M-am trezit în mașină fără să-mi dau seama. Când Ariel mi-a răspuns eram deja în drum spre el. Îl aștept să coboare și mă gândesc cum să încep. Trebuie să încep cumva. Are rost? O să înțeleagă oare? Nu pot să găsesc un gând cu care să încep, nu pot să-mi iau urma gândurilor. M-am dezmeticit abia când Ariel a trântit ușa de la mașină.

    – Domnul Michael, zice Ariel ironic.

    – Domnul Ariel, răspund cu aceeași gravitate.

    – Unde?

    – Unde vrei!

    – Mie mi-e indiferent, oriunde.

    – Și mie, mergem unde vrei tu.

    Îmi sună telefonul. Răspund. Ce bine, măcar până ajungem nu trebuie să mă simt stânjenit. Ariel îmi face semn să trec în dreapta și să vorbesc liniștit. Se pune la volan. Mormăie ceva, sigur despre mașină, așa face el. Ceva nu e în regulă cu Ariel, ciudățenia lui nu e ciudată, e interesantă. E probabil destul de ciudat încât să mă asculte și suficient de ciudat să nu mă judece. La telefon vorbesc, dar fără rost. Nu pot să fac altceva decât să nu fac față gândurilor mele. Am trăit așa ceva și nu vreau să se repete. Am fost mat cu mine, dar strălucitor în fața altora prea mult timp. Ariel se chinuie să parcheze. Se uită în ochii mei, caută încuviințarea. Dau din cap că a parcat bine, dar nu mă interesează. Oricum nu știe parca. Intrăm în club. Miros de urină, sudoare, fum, îmbâcseală, zâmbete false, priviri căutătoare oriunde. Ne așezăm.

    – Ce mai faci, Michael?

    – Croșetez!

    – Ha, ha, ha, tot așa, una față, una dos?

    Nu mai am chef de discuții ușoare. Dacă nu încep, simt că explodez. Am luat de băut. Mi-am arcuit puțin spatele, cât să ajung cu bărbia în palme și coatele sprijinite pe masă. Îmi mângâiam barba, de sus în jos, cu degetul mare și cel arătător. M-am oprit și m-am uitat în ochii lui Ariel, care era furat de peisaj.

    – Ariel, dacă ai putea măcar o clipă să vezi prin ochii mei, ai fi îngrozit.

    – Hai, Michael, să bem liniștiți ce avem. Nu am chef de niciun fel de joc.

    Obișnuiam să mai discutăm aiurea, așa că nu îl învinovățesc cu nimic. Dar de data asta nu mai rezistam. M-am lăsat pe spate și am dus mâna către buzunarul cămășii. Am băgat două degete, până am dat de inel. L-am prins. L-am învârtit de două ori până să mă hotărăsc. Apoi l-am aruncat pe masă, lângă mâinile lui Ariel. A scos un sunet înfundat când a atins masa de lemn. Ariel a ridicat ochii.

    – Ce dracu’ caută ăsta aici? Ai spus că lași totul baltă. Morții ei de lume... ce te-apucă așa dintr-odată?

    Nu am reacționat nicicum. Am tăcut. Nu respiram, nu gândeam, nu simțeam.

    – L-a găsit Tim!

    – Ei, rahat! Tocmai Tim și tocmai azi! Chiar așa prost crezi că sunt? E cât curu’ coincidența asta. Măcar recunoaște că nu ești în stare să te abții. Te roade, mă, puterea!

    – Mă roade, mă roade tare, Ariel. Dar mă pot abține. Și ți-am și promis. Așa că ascultă-mă bine. Foarte bine. Tim l-a găsit. Și da, tocmai azi.

    – Ei, cât de tare pute chestia asta. Dacă azi nu te-ar fi sunat Erika cu treaba, era ok, ne distram și noi la paharul acesta. Dar așa mi se face frig, mă, îmi vine să mă dau cu capul de masă. Tu cum te simți, mă?

    Stăteam cu ambele coate pe masă, cu arătătoarele îmi sprijineam fruntea și cu degetele mari îmi mângâiam sprâncenele. Eram uscat pe dinăuntru, de asta cred că nu îmi bătea inima. Mă simțeam ca atunci când ești în vis și nu te poți trezi, deși vrei. Voiam să vorbesc cu Ariel, dar nu puteam, nu ieșea nimic. După mai multe eforturi am reuși să scot un...

    – Ce mă fac, Ariel?

    ***

    Erika este agentul care mă urmărea de vreo patru ani. Ori așa credeam eu. Coincidențele erau, oricum, prea dese. Este una dintre cele mai frumoase femei întâlnite de mine. Poate cea mai frumoasă. Acum patru ani am văzut-o prima dată. Aveam o problemă cu una dintre fete, una din cele douăzeci, o ucraineancă pursânge. Îmi plăcea să spun despre fetele mele că sunt traducătoare. Traduceau foarte bine limba bărbaților. Le înțelegeau toate neliniștile, toate temerile, toate problemele, toate nevoile. Iar după ce, o vreme mai lungă sau mai scurtă, bărbatul încerca să-și spună, încâlcit sau bădăran, temerile pe care le avea, ieșeau de la fetele mele cu o singură convingere: aceea că sunt bărbați. Era o convingere care întrecea cămașa încheiată nepotrivit după actul tradusului, urmele de ruj de pe gât și guler sau ochelarii plini de grăsime sau de fond de ten. Fetele mele îi făceau să creadă că aceste lucruri nu sunt altceva decât parafe pentru bărbăția lor. Dar această bărbăție ținea cât ținea și parfumul fetelor mele îmbibat în hainele lor. Până la primul duș, urmat de transpirația libidinoasă. Parfumul începe să dispară, odată cu convingerea despre propria bărbăție, bărbăție care trebuie reconfirmată. Un tradus era din nou necesar, de aceea fetele mele erau tot timpul ocupate. Ba cu tradusul, ba cu confirmarea tradusului.

    Pentru mine toate astea însemnau profit, mult profit. Roadele tradusului le strângeam dimineața. Bucătăria vilei în care locuiam se transforma dimineața într-un veritabil loc de pelerinaj. La masă stăteam eu, ca o relicvă de care nu se poate apropria oricine. Aveam un om care lua banii de la fetele din hol și mi-i aducea. Fetele nu îndrăzneau să treacă pragul bucătăriei câtă vreme eram eu la masă. Totul era un ritual. Dacă nu spuneam nimic, totul era în regulă și fetele plecau bucuroase, fiecare în camera lor. Aveau nevoie de odihnă, o meritau. Aici în vilă aveau tot ce vroiau, plus protecție. Iar eu aveam putere. Puterea de a le proteja. După ce fetele urcau, omul meu lua banii, iar eu îmi vedeam de treabă. Uneori una dintre fete avea câte o problemă. Alteori cunoștințele fetelor aveau probleme. Ambele trebuiau rezolvate. Îmi respectam fetele, le respectam arta tradusului, nu desconsideram nimic din ceea ce făceau. Iar ele au simțit asta, doar sunt femei. Nu mă priveau cu frică, nu se simțeau stânjenite în prezența mea, mă priveau doar cu respect.

    Când traduceau, fetele mele nu erau singure. Aveam câțiva oameni care le supravegheau și câțiva oameni care erau pregătiți să intervină. Iar fetele știau asta. De aceea nici nu greșeau, de aceea nici nu puteau greși. Cel mai mare pericol pentru ele nu erau clienții, era concurența. Nu aveau voie să se atingă de fetele mele, nu aveau voie să vorbească cu ele. Puteau doar să le privească și apoi să le admire. Dar nu întotdeauna se întâmpla așa. Tocmai am aflat că una din fete fusese abordată, ucraineanca pursânge. Am înțes de ce. Era destul de greu să poți vorbi cu o astfel de femeie, iar să o privești în ochi reușeai doar dacă aveai destul curaj. A o atinge era sport extrem, nu deoarece riposta, dar mușchiul inimii nu mai avea niciun control. Până și mie îmi venea, când o vedeam, să îi zâmbesc. Era o femeie care poate să confirme bărbăția oricui, de aceea mulți au încercat să o facă să lucreze pentru ei. Tocmai am aflat lucrul ăsta, de aceea i-am spus omului meu să o lase la urmă, iar când toate fete sunt urcate, să o trimită în bucătărie. O vedeam cum se apropia de masă, o admiram și îi invidiam, într-un fel, pe toți cei care au atins-o. Nu îi vedeam îndreptățiți să atingă o asemenea femeie, se puteau bucura cu o altfel de confirmare.

    – Tania, știi care e lucrul pe care-l urăsc cel mai mult?

    – Ăăăă, nu, senior, spune ea și îți pleacă ușor capul. Nu i-am mai putut vedea fața, dar parcă prin forma capului era imposibil să fie altfel decât frumoasă.

    – Urăsc minciuna, Tania. Și știi ce urăsc mai mult decât minciuna?

    – ...

    – Urăsc să fiu mințit. Și tu mă minți. De ce? Nu am avut eu grijă de tine? Dacă ai vreo problemă, de ce nu îmi spui?

    – Nu am vrut să vă mint, senior, și nu vă mint, senior. A venit și a intrat în vorbă cu mine. Mi-a propus să lucrez pentru el, dar nu i-am dat niciun răspuns. De spus nu am apucat să vă spun... am vrut, dar nu am apucat....

    – Tania, ce răspuns vrei să-i dai?

    – Senior, nu aș putea să...

    – Tania, nu vorbi nimic din ce nu trebuie. Spune-mi ce răspuns vrei să-i dai. Uite, ai libertatea să alegi, dar răspunsul tău e definitiv!

    – Mi-e prea bine aici, senior...

    – Nu așa, Tania. Hai să nu mai vorbim un minut. Stai și gândește-te bine. Ceea ce o să aud o să consider că e singurul răspuns pe care mi l-ai dat.

    Am așteptat. M-am gândit să accept orice răspuns. Apoi m-am răzgândit. Oricum ceva trebuia făcut în privința asta. Oricum toate fetele o să afle, deoarece niciuna nu rămâne cu mine dimineața, niciuna nu intră în bucătărie. O să fie mult prea curioase ca să nu se afle nimic. Și aici vorbim de fetele mele, care pot și știu cum să afle lucruri. Pentru mine minutul a trecut repede. Pentru ea, sper că a fost chinuitor și că s-a rugat fiecare secundă. Dar liniștea și siguranța din răspunsul ei m-au surprins.

    – Poți să-mi răspunzi acum, Tania.

    Enjoying the preview?
    Page 1 of 1