Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Psihoneuroimunologie umană

Psihoneuroimunologie umană

Citiți previzualizarea

Psihoneuroimunologie umană

Lungime:
745 pages
10 hours
Lansat:
Nov 5, 2017
ISBN:
9786064002600
Format:
Carte

Descriere

O stare de sănătate bună este asociată cu un sistem imunitar ce funcționează corespunzător. Dar această funcționare este independentă de viața psihică, organismul nostru se protejează automat? Acest volum oferă atât o introducere bine documentată în imunologie, cât și o perspectivă de ansamblu asupra relațiilor dintre comportamentul uman, procesele neurologice și endocrine și funcția imunitară bazată pe cercetări recente din domeniu. Sunt abordate diferite subiecte importante precum: modul în care stresul influențează funcția imunitară, modificările funcției imunitare induse psihosocial, influența puternică a depresiei asupra bolilor cardiovasculare și autoimune, rolul precum și efectele benefice ale înțelegerii și exprimării emoțiilor asupra funcționării sistemului imunitar. De asemenea, un loc important în acest volum îl ocupă prezentarea unor modele explicative ale rolului benefic al intervențiilor comportamentale și al diferitelor forme de psihoterapie asupra funcționării sistemului imunitar. Cartea se adresează medicilor, psihologilor și tuturor celor interesați de interacțiunea minte–corp.

Lansat:
Nov 5, 2017
ISBN:
9786064002600
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Psihoneuroimunologie umană

Cărți conex

Previzualizare carte

Psihoneuroimunologie umană - Kavita Vedhara

Avertisment

Editura nu susține, în mod explicit sau implicit, că dozajele medicamentelor menționate în această carte sunt corecte. De aceea, cititorii trebuie să verifice întotdeauna informațiile despre produse și despre procedurile clinice, corelându-le cu cele mai recente informații despre produse și cu prospectele furnizate de către producători, precum și cu cele mai recente coduri de conduită și rapoarte privind siguranța medicamentelor. Autorii și editorii nu-și asumă responsabilitatea sau răspunderea legală pentru posibilele erori din text ori pentru utilizarea materialului din această lucrare în scopuri improprii.

Lista autorilor

Robert Ader

Centrul pentru Psihoneuroimunologie,

Departamentul de cercetare psihiatrică,

Facultatea de Medicină și Stomatologie din cadrul Universității Rochester,

Rochester, NY, SUA

Michael H. Antoni

Departamentul de psihologie,

Coral Gables,

FL 33124, SUA

Roger Booth

Departamentul de medicină moleculară și patologie,

Universitatea din Auckland,

Noua Zeelandă

Lena Brydon

Departamentul de epidemiologie și sănătate publică,

University College, Londra, Regatul Unit al Marii Britanii

Sheldon Cohen

Departamentul de psihologie,

Universitatea Carnegie Mellon,

Pittsburgh, PA, SUA

Jason C. Cole

Centrul Cousins pentru Psihoneuroimunologie,

Institutul Neuropsihiatric UCLA,

Universitatea din California, Los Angeles, CA, SUA

Jason R. Dahn

Centrul Medical Miami VA,

Miami, FL, SUA

Ronald Glaser

Departamentul de virusologie moleculară, imunologie și genetică medicală,

Institutul de Cercetare a Medicinei Comportamentale și Centrul pentru Cercetarea Complexă a Cancerului,

Universitatea de stat din Ohio,

Columbus, OH, SUA

Victoria L. Green

Institutul Medical Postuniversitar,

Universitatea Hull în asociere cu Facultatea de Medicină Hull-York și cu spitalele Hull și East Yorkshire

Trustul NHS, Hull, Regatul Unit al Marii Britanii

John Greenman

Institutul Medical Postuniversitar,

Universitatea Hull în asociere cu Facultatea de Medicină Hull-York și cu spitalele Hull și East Yorkshire

Trustul NHS, Hull, Regatul Unit al Marii Britanii

Cobi J. Heijnen

Centrul Medical al Universității din Utrecht,

Laboratorul de psihoneuroimunologie,

Utrecht, Olanda

Michael R. Irwin

Centrul Cousins pentru Psihoneuroimunologie,

Institutul Neuropsihiatric UCLA,

Universitatea din California, Los Angeles, California, SUA

Annemieke Kavelaars

Centrul Medical al Universității din Utrecht,

Laboratorul de psihoneuroimunologie,

Utrecht, Olanda

Joey M. Kaye

Universitatea Bristol,

Laboratoarele Henry Wellcome pentru Neuroștiințe Integrative și Endocrinologie,

Bristol, Regatul Unit al Marii Britanii

Stafford L. Lightman

Universitatea Bristol,

Laboratoarele Henry Wellcome pentru Neuroștiințe Integrative și Endocrinologie,

Bristol, Regatul Unit al Marii Britanii

Gregory E. Miller

Departamentul de psihologie,

Universitatea British Columbia,

2136 West Mall,

Vancouver, BC V6T 1Z4,

Canada

Frank J. Penedo

Departamentul de psihologie,

Universitatea din Miami,

Coral Gables, FL, SUA

Deidre B. Pereira

Departamentul de psihologie clinică și psihologia sănătății,

Colegiul de Sănătate Publică și Profesii Medicale,

Universitatea din Florida,

Gainesville, FL, SUA

Bruce S. Rabin

Profesor de patologie și psihiatrie,

Director medical,

Programul UPMC pentru un stil de viață sănătos,

Pittsburgh, PA, SUA

Donald M. Sharp

Institutul Medical Postuniversitar,

Universitatea Hull în asociere cu Facultatea de Medicină Hull-York,

Hull, Regatul Unit al Marii Britanii

Andrew Steptoe

Departamentul de epidemiologie și sănătate publică,

University College, Londra, Regatul Unit al Marii Britanii

Kavita Vedhara

MRC HSRC,

Universitatea Bristol, Regatul Unit al Marii Britanii

Leslie G. Walker

Institutul Medical Postuniversitar,

Universitatea Hull în asociere cu Facultatea de Medicină Hull-York,

Hull, Regatul Unit al Marii Britanii

Andrew A. Walker

Institutul Medical Postuniversitar,

Universitatea Hull în asociere cu Facultatea de Medicină Hull-York,

Hull, Regatul Unit al Marii Britanii

E. C. Y. Wang

Secția de Infecții și Imunitate,

Colegiul Medical al Universității din Wales,

Cardiff, Regatul Unit al Marii Britanii

Eric V. Yang

Departamentul de virusologie moleculară, imunologie și genetică medicală,

Universitatea de stat din Ohio,

Columbus, OH, SUA

Capitolul 1

Introducere în imunologie și interacțiunile imuno-endocrine

Bruce S. Rabin

1.1 Introducere

Acest capitol oferă o introducere în imunologie, una dintre cele trei componente ale Psihoneuroimunologiei. În acest capitol va fi descris rolul pe care-l joacă sistemul imunitar în menținerea stării de sănătate și, uneori, în lezarea anumitor țesuturi. O bună înțelegere a modului în care funcționează acest sistem va fi realizată prin oferirea unor informații cu privire la elementele celulare și la cele funcționale, solubile, ale sistemului imunitar și cu privire la interacțiunea dintre cele două, interacțiune în urma căreia se realizează protecția specifică prin anticorpi și protecția mediată celular; de asemenea, vor fi oferite informații despre modul în care răspunsul hormonal indus de stresori alterează funcția imunitară. Acest capitol nu reprezintă o recenzie completă a imunologiei. În secțiunea Referințe sunt oferite detalii despre manualele la care cititorul poate apela pentru a obține informații mai complete.¹-³

1.2 Contextul biologic: sistemul imunitar

Ceea ce denumim „sistem imunitar constă într-o varietate de celule interactive și molecule solubile. Elementele sistemului imunitar „patrulează prin sânge și țesuturi, cu scopul de a identifica prezența substanțelor străine organismului, denumite colectiv „antigene (acestea fiind, în general, reprezentate de agenți infecțioși); prezența acestor antigene poate produce îmbolnăvirea. Atunci când sistemul imunitar identifică prezența unui material străin se activează, își îndreaptă atenția către respectivul material și contribuie la uciderea, inactivarea și îndepărtarea sa din organism. Uneori, procesul prin care un agent infecțios este îndepărtat din organism poate determina leziuni tisulare. Uneori, reacția sistemului imunitar la un antigen va produce afecțiunea cunoscută sub numele de „alergie.

Procesul mediat imunitar de îndepărtare a agenților infecțioși din organism poate fi relativ benign. De exemplu, bacteriile care au penetrat bariera pielii pot determina acumularea locală de celule sangvine albe, producând un comedon. Mai puțin benignă, dar tolerabilă, este îndepărtarea mediată imunitar a virusului gripal din nas sau din faringe. Acest proces poate avea ca manifestări: secreția abundentă de mucus, creșterea temperaturii corporale, dureri ale articulațiilor, pierderea apetitului, letargie și recuperarea după câteva zile.

Un răspuns mai sever la o infecție virală are loc atunci când, de exemplu, virusul hepatitei infectează celulele hepatice. Uciderea celulelor hepatice infectate are ca rezultat o afectare temporară a funcției hepatice, manifestată prin icter și letargie extremă. Totuși, atunci când toate celulele hepatice infectate sunt îndepărtate, țesutul hepatic lezat se regenerează, persoana afectată revenind la o stare de sănătate normală.

În final, un răspuns extrem apare atunci când, de exemplu, sistemul imunitar reacționează la un virus care a infectat celulele pancreatice producătoare de insulină. Înlăturarea eficientă a celulelor infectate va determina un anumit grad de lezare a țesutului, însă vor rămâne funcționale suficiente celule producătoare de insulină pentru a menține controlul asupra glicemiei. Totuși, în cazul în care are loc distrugerea prelungită a celulelor infectate, este posibil să rămână prea puține celule funcționale pentru asigurarea controlului asupra glicemiei, iar individul va deveni diabetic. Din păcate, spre deosebire de ficat, pancreasul nu se regenerează în urma leziunilor.

O stare de sănătate bună este asociată cu un sistem imunitar ce funcționează corespunzător. Răspunsul hormonal la perceperea unor niveluri ridicate de stres în viața unui individ poate altera funcția sistemului imunitar, astfel încât este afectată eliminarea adecvată a agenților infecțioși. Prin urmare, stresul poate reprezenta un factor ce duce la alterarea stării de sănătate prin alterarea funcției sistemului imunitar.

1.3 Organizarea sistemului imunitar

Modul în care înțelegem funcționarea sistemului imunitar se schimbă încontinuu, pe măsură ce oamenii de știință se adâncesc tot mai mult în studiul populațiilor recent identificate de limfocite și de citokine, pe măsură ce se modifică felul în care înțelegem interacțiunile dintre celule și citokine și pe măsură ce obținem o înțelegere mai profundă a sistemului complementar. În cadrul aplicațiilor clinice ale imunologiei obținem tot mai multe informații despre motivul apariției bolilor autoimune, despre modul în care apare rezistența la bolile infecțioase și despre modul în care sistemul imunitar se opune dezvoltării afecțiunilor maligne. Totuși, o înțelegere detaliată a acestor afecțiuni depinde de un set mai cuprinzător de cunoștințe despre dezvoltarea și funcțiile sistemului imunitar. Următoarea secțiune reprezintă o introducere în studiul componentelor sistemului imunitar și al modului în care acestea funcționează.

1.3.1 Țesutul limfoid primar

Limfocitele sunt formate și maturate până la starea de funcționalitate în măduva osoasă și în timus. Răspunsul imunitar „primar" nu este inițiat în aceste țesuturi.

1.3.1.1 Măduva osoasă

Măduva osoasă reprezintă sursa celulelor sangvine roșii mature, ce transportă oxigen; de asemenea, aceasta reprezintă și sursa trombocitelor necesare pentru coagularea sângelui, precum și sursa mai multor tipuri de celule sangvine albe. Celulele numite „celule stem" stau la originea diverselor tipuri de celule sangvine. Sub influența unor factori de creștere specifici (proteine care se leagă de anumiți receptori de pe suprafața celulelor, activând procesele de maturare și de creștere în cadrul acestora), celulele stem responsabile de generarea celulelor sangvine albe se vor matura în tipuri specifice de celule sangvine albe.

1.3.1.2 Timusul

Timusul reprezintă un țesut situat deasupra inimii. Maturarea limfocitelor imature provenite din măduva osoasă are loc în timus, ulterior celulele maturate pătrunzând în sânge și în țesuturi. Aceste celule sunt denumite limfocite T și sunt implicate într-o serie de reacții ce constituie „imunitatea mediată celular". Limfocitele T ce reacționează împotriva propriilor țesuturi ale individului sunt eliminate din organism la nivelul timusului. Limfocitele nefuncționale sunt, de asemenea, înlăturate.

Timusul crește în dimensiuni de la naștere la pubertate, apoi descrește. Celulele epiteliale ale timusului produc hormoni asociați cu maturarea limfocitelor T. Concentrația acestor hormoni timici în sânge începe să scadă în jurul vârstei de 60 de ani. Efectele stresului asupra producției de hormoni timici nu sunt încă elucidate.

1.3.2 Celulele

1.3.2.1 Celulele sangvine albe

Dacă o probă de sânge este tratată cu anticoagulant și lăsată în repaus într-o eprubetă, celulele sangvine roșii se vor așeza la fundul eprubetei, iar deasupra acestora se va forma un strat alb de celule. Celulele care constituie acest strat alb sunt denumite în general „celule sangvine albe sau „leucocite. Unele celule sangvine albe conțin granule în citoplasmă. Aceste granule conțin enzime ce contribuie la digestia materialelor pe care aceste celule le ingerează. Celulele ce conțin granule sunt numite neutrofile, eozinofile, bazofile și monocite. Celulele sangvine albe fără granule sunt numite limfocite și monocite. Celulele sangvine albe sunt clasificate și pe baza formei nucleului. Limfocitele și monocitele conțin un nucleu rotund și sunt uneori numite celule „mononucleare. Granulocitele prezintă un nucleu lobulat și de aceea sunt uneori numite celule „polimorfonucleare.

1.3.2.2 Granulocitele (celulele polimorfonucleare)

Neutrofilele sunt implicate în ingestia (fagocitoza) particulelor solide, cum sunt bacteriile. Aceste celule sunt atrase în zonele unde este nevoie de ele printr-un proces denumit „chemotactism, având abilitatea de a lega particule străine (ca bacteriile) de suprafața lor printr-un proces numit „opsonizare, cu ajutorul căruia respectivele particule pot fi ingerate și distruse. Anticorpii produși de sistemul imunitar participă la opsonizare, ajutând neutrofilele să ingereze bacteriile.

Eozinofilele contribuie la protecția împotriva infecțiilor cauzate de paraziți, eliberând substanțe toxice pentru aceștia. Aceste celule migrează către anumite zone în care declanșează reacții alergice, unde enzimele eliberate pot leza țesutul normal.

Bazofilele prezintă granule ce conțin histamină, care, la eliberarea din celulă, va determina unele dintre simptomele alergiilor (mâncărimi, curgerea nasului, dificultăți în respirație). Bazofilele nu pătrund în țesuturi în mod normal. Mastocitul este o celulă cu un aspect și cu o funcție asemănătoare. Mastocitele sunt prezente în țesuturi și nu circulă.

1.3.2.3 Celulele mononucleare

Monocitele ingeră materiale străine ce pătrund în organism. Atunci când un monocit pătrunde în țesut, dimensiunile acestuia cresc și capătă numele de macrofag. Agenții infecțioși ingerați de monocite și de macrofage sunt adesea distruși atunci când limfocitele T activează monocitele sau macrofagele respective.

Limfocitele: există mai multe tipuri de limfocite, fiecare dintre ele având o funcție diferită. Limfocitele nu prezintă funcția de fagocitoză.

Limfocitele B produc anticorpi. Acestea sunt formate în măduva osoasă și prin maturare devin capabile de recunoașterea antigenelor străine prin receptori specifici pentru anticorpi prezenți pe suprafața celulelor.

Limfocitele T nu produc anticorpi. Acestea se numesc limfocite T deoarece la nivelul timusului ele se maturează și capătă abilitatea de a recunoaște un antigen străin. Limfocitele T sunt implicate în seria de reacții imune ce constituie „imunitatea mediată celular".

Există mai multe populații diferite de limfocite T, identificabile prin prezența unor markeri proteici unici pe suprafața acestora. Toate limfocitele T prezintă un marker de suprafață numit CD3. În plus, limfocitele T pot prezenta fie markerul CD4, fie markerul CD8. Prin urmare, acestea pot fi CD3 și CD4 pozitive sau CD3 și CD8 pozitive.

Celulele T CD4 sunt clasificate ca „celule T helper, deoarece promovează reacțiile imune. Celulele T CD8 au capacitatea de a distruge celulele, fiind astfel denumite „celule T citotoxice.

Celulele CD4 pot fi subdivizate în două clase: CD4-Th1 și CD4-Th2. Celulele Th1 și Th2 produc citokine diferite și au proprietăți funcționale diferite. Ca regulă generală, celulele CD4-Th1 au rolul de a ajuta macrofagele să distrugă bacteriile ingerate și rolul de a activa celulele CD8 (celula CD8 poate distruge celulele infectate cu virusuri). Celula T CD8 este denumită în general limfocit „citotoxic". Unele exemple de citokine produse de celulele Th1 sunt: interferonul gama (IFN-γ), interleukina 2 (IL-2) și factorul de necroză tumorală beta (TNF-β). Ca regulă generală, celulele CD4-Th2 au importanță în inducerea eliberării de anticorpi de către celulele B. Unele exemple de citokine produse de celulele Th2 sunt: IL-4, IL-5, IL-6, IL-10 și IL-13.

O altă populație limfocitară este cunoscută sub denumirea de limfocite natural killer (NK). Aceste limfocite nu sunt nici celule T, nici celule B. Acestea conțin câteva granule în citoplasmă și au capacitatea de a distruge celulele din țesuturi care au fost infectate cu un virus sau care ar putea fi maligne. Celulele NK își dau seama că o celulă dintr-un țesut a fost infectată de un virus, dar, spre deosebire de celulele T, nu au abilitatea de a recunoaște virusul specific care a infectat-o.

1.3.2.4 Celulele dendritice

O altă populație de celule esențiale pentru funcția sistemului imunitar este constituită din „celulele dendritice". Aceste celule se găsesc în toate țesuturile organismului. Ele au abilitatea de a prezenta antigenele limfocitelor T. Antigenele sunt fie ingerate de celulele dendritice, fie sintetizate de către acestea. Practic, celulele dendritice nu sunt celule sangvine albe. Acestea prezintă pe membrane concentrații crescute de MHC I și MHC II, precum și molecule costimulatorii (MHC sunt discutate în secțiunea 1.5.2). Celulele dendritice sunt extrem de eficiente în activarea răspunsului imunitar. Celulele dendritice din splină sau din ganglionii limfatici inițiază răspunsul imunitar prin interacțiunea cu o celulă T ce prezintă receptori specifici pentru recunoașterea antigenului prezentat în MHC I sau MHC II pe membrana celulei dendritice.

1.3.3 Țesutul limfoid secundar

Limfocitele sunt produse în țesutul limfoid primar (măduva osoasă) și se maturează pentru a deveni capabile de recunoașterea antigenelor (limfocitele B se maturează în măduva osoasă, iar limfocitele T se maturează în glanda timică). Pe lângă localizarea lor în sânge, limfocitele se acumulează într-un țesut organizat denumit țesut limfoid secundar (ganglioni limfatici, splină, țesut limfoid asociat mucoaselor).

Limfocitele care prezintă receptori de suprafață pentru un antigen, dar sunt naive în sensul că nu au fost încă activate pentru a declanșa un răspuns imunitar la antigenul respectiv, devin activate în țesutul limfoid secundar față de antigenul pentru recunoașterea căruia prezintă molecule specifice de suprafață. Activarea necesită interacțiunea dintre (1) celulele dendritice prezentatoare de antigen, limfocitele T CD4 și limfocitele B pentru producerea de anticorpi, (2) celulele dendritice prezentatoare de antigen și limfocitele T CD4 pentru dezvoltarea unei reacții imune celulare și (3) celulele dendritice prezentatoare de antigen, limfocitele T CD4 și limfocitele T CD8 în cazul în care este necesară generarea de limfocite citotoxice.

1.3.3.1 Ganglionii limfatici

Ganglionii limfatici sunt acumulări organizate de limfocite și celule dendritice înconjurate de o capsulă, ce prezintă vascularizație și țesut conjunctiv prin care curge limfa. Limfa este un fluid ce se acumulează în țesuturi și este drenat înapoi în sânge prin mici capilare numite „vase limfatice".

Limfocitele se acumulează de-a lungul traiectului vaselor limfatice, formând ganglioni limfatici. Limfa trece prin ganglion în traseul său înapoi spre fluxul sangvin. Există un număr mare de ganglioni limfatici localizați de-a lungul vaselor limfatice, astfel încât fluidul trece prin mulți ganglioni pe măsură ce se deplasează dinspre periferie spre sistemul vascular. Trecând prin ganglionii limfatici, limfa acumulează limfocite din interiorul acestora, celule pe care le transportă în sânge.

Un alt mod în care limfocitele pătrund într-un ganglion limfatic este prin traversarea celulelor endoteliale care căptușesc capilarele ce transportă sânge către ganglion. Celulele endoteliale care căptușesc venulele postcapilare din ganglion sunt de mari dimensiuni (numite „celule endoteliale înalte") și prezintă molecule de adeziune care leagă limfocitele naive. Acestea din urmă trec din sânge prin celulele endoteliale înalte și pătrund în ganglionul limfatic. Limfocitele care au fost activate ca răspuns la un antigen își pierd moleculele de adeziune care le leagă de celulele endoteliale înalte și pot pătrunde în ganglion doar printr-un vas limfatic ce drenează țesuturile.

1.3.3.2 Splina

Splina este cel mai mare organ limfoid. Aceasta face parte din circulația sangvină și filtrează sângele, îndepărtând antigenele și eritrocitele bătrâne sau lezate.

Antigenele din fluxul sangvin vor trece în splină, unde vor fi ingerate de celulele dendritice. Producția de anticorpi este inițiată de limfocitele B producătoare de anticorpi în urma interacțiunii adecvate cu celulele T antigen-specifice activate.

1.4 Moleculele solubile

1.4.1 Anticorpii

Anticorpii pot afecta un agent infecțios sau un produs solubil al unui agent infecțios. Moleculele anticorpilor nu pot penetra celulele, fiind astfel eficiente doar împotriva antigenelor localizate extracelular. Aceste antigene includ: unele bacterii, substanțele solubile eliberate de bacterii, virusurile care au fost îndepărtate de către celule și paraziții.

1.4.1.1 Caracteristicile anticorpilor

Toate proteinele serice pot fi clasificate într-unul din cinci mari grupuri, în funcție de viteza cu care migrează în câmp electric. Cele cinci grupuri sunt: albuminele, alfa-1 globulinele, alfa-2 globulinele, beta globulinele și gama globulinele. Moleculele anticorpilor fac parte din grupul gama globulinelor.

Există cinci clase de anticorpi care formează grupul gama globulinelor. Fiecare dintre aceste clase este denumită imunoglobulină, datorită funcției sale în imunitate (Fig. 1.1). Cele cinci clase de imunoglobuline (Ig) sunt: IgG, IgA, IgM, IgD și IgE. Fiecare clasă de imunoglobuline prezintă un lanț greu specific; identificarea fiecărei clase este bazată pe natura lanțului greu, având în vedere faptul că lanțurile ușoare sunt comune tuturor claselor.

1.4.1.2 Funcțiile fiziologice ale claselor de imunoglobuline

IgG: IgG au rol în neutralizarea toxinelor (de exemplu, toxina tetanică sau cea difterică) produse de microorganisme. Există patru subclase de IgG. Subclasele IgG1 și IgG3 se atașează de celulele care realizează fagocitoza, fiind capabile să activeze sistemul complementului. Prin urmare, IgG1 și IgG3 asigură o protecție eficientă împotriva unui număr mare de microorganisme, participând la îndepărtarea agenților infecțioși. Jumătate din cantitatea totală de IgG se află în sânge, iar cealaltă jumătate se află în țesuturi. Astfel, IgG sunt capabile să protejeze întregul organism de infecții. La naștere, fetusul este protejat de infecții prin IgG care au traversat bariera feto-placentară.

Fig. 1.1 Structura generală a moleculei de imunoglobulină

IgA: IgA se găsesc în ser și în secrețiile exocrine ale organismului. În aceste secreții exocrine (sudoare, colostru, lacrimi, salivă, secrețiile tractului gastrointestinal, secrețiile bronșice), IgA există sub formă de dimer ce constă în două unități de bază legate printr-un lanț joncțional, conținând și o componentă polipeptidică denumită componenta secretorie. Componenta secretorie transportă IgA în secrețiile exocrine. Funcția IgA în ser nu este înțeleasă în întregime. De interes major în studiul IgA este rolul de substanță protectoare al acesteia în secrețiile exocrine. IgA secretor poate împiedica microorganismele să adere la suprafețele mucoase ale organismului și să penetreze țesuturile. Componenta secretorie este sintetizată în celulele epiteliale care căptușesc suprafețele mucoase. IgA care apare în secrețiile exocrine este produs la nivel local de plasmocitele aflate profund față de epiteliu.

IgM: IgM sunt cele mai voluminoase imunoglobuline, fiind formate din cinci unități de bază. Acestea sunt eficiente ca agenți protectori împotriva agenților infecțioși datorită faptului că o singură moleculă de IgM atașată de o bacterie poate activa sistemul complement. În urma stimulării sistemului imunitar de un antigen, răspunsul umoral primar constă în producția de IgM. Aproximativ 90% din IgM se află în sânge.

IgD: Cea mai mare parte a IgD se află pe suprafața limfocitelor B imature. Concentrația serică de IgD este foarte scăzută. Rolul IgD de pe suprafața celulară ar putea fi acela de receptor pentru recunoașterea antigenului; totuși, semnificația sa clinică este necunoscută.

IgE: În ser se găsesc mici cantități de IgE. Cea mai mare parte a IgE, acea parte responsabilă de simptomele clinice ale alergiei, se atașează de suprafața mastocitelor tisulare sau de suprafața bazofilelor circulante. Degranularea mastocitelor are loc atunci când două molecule de IgE ce reacționează la același antigen se află una lângă alta pe suprafața mastocitului, ambele interacționând cu aceeași moleculă de antigen. Substanțele eliberate din mastocite sunt responsabile de modificările tisulare cunoscute sub denumirea colectivă de alergii. Histamina este responsabilă de reacția alergică imediată, iar leucotrienele sunt responsabile de reacția susținută.

1.4.2 Complementul

Complementul reprezintă termenul sub care este cunoscut un grup de proteine serice care interacționează secvențial, participând la medierea unui răspuns inflamator în țesuturi. Complementul activat atrage leucocitele polimorfonucleare către zona unde se află bacteria, crește permeabilitatea vaselor sangvine pentru a permite trecerea celulelor fagocitare în țesut și permite celulelor și fluidelor să părăsească vasele de sânge și să pătrundă în țesuturi. Complementul promovează ingestia particulelor insolubile, inclusiv a bacteriilor, de către celulele fagocitare. Complementul funcțional poate perfora membranele celulare, determinând leziuni tisulare.

1.4.2.1 Proprietățile complementului

Complementul reprezintă o serie de proteine serice activate fie de complexele antigen-anticorp, fie direct de microorganisme. Activarea complementului la suprafața unei membrane celulare determină formarea unui complex de atac al membranei, care produce perforații în membrană. Unele fragmente biologic active din componentele complementului, eliberate în cursul activării, produc dilatarea vaselor sangvine și atrag celulele fagocitare.

Există două căi prin care poate avea loc activarea complementului. Una dintre ele inițiază cascada complementului prin molecule de anticorp legate de un antigen. Aceasta este numită „calea clasică de activare a complementului. Cealaltă este numită „calea alternativă de activare a complementului, aceasta activând complementul în urma aderării componentei C3 la un agent infecțios care a pătruns în organism.

Componentele complementului numite C1, C2 și C4 fac parte din calea clasică și sunt activate prin legarea C1 de un anticorp care a aderat anterior la un antigen. Ulterior, aceste componente ale complementului se leagă una de cealaltă și activează C3. Calea alternativă inițiază activarea la C3. Astfel, C3 reprezintă elementul central al cascadei complementului, punctul în care converg căile clasică și alternativă.

Întrucât calea alternativă este capabilă să activeze complementul în absența anticorpilor, aceasta reprezintă una dintre primele linii de apărare împotriva infecțiilor. Celulele umane prezintă un receptor pentru un inactivator al C3 legat, receptor pe care bacteriile nu îl prezintă. Astfel, calea alternativă activează acele componente ale secvenței complementului care sunt importante pentru medierea unui răspuns inflamator și pentru medierea fagocitozei bacteriilor de către neutrofile.

Ingestia agenților infecțioși este stimulată de componenta C3b a complementului, care aderă la membrana agenților infecțioși. C3b se leagă de receptorii de pe macrofage și de pe neutrofile pentru a spori capacitatea acestora de a ingera agentul infecțios de care se atașase complementul. Alte molecule mici desprinse din C3 și C5, numite C3a, respectiv C5a, determină contracția mușchilor netezi și stimulează mastocitele și bazofilele să secrete histamină. Histamina crește permeabilitatea vaselor sangvine, permițând unei cantități mai mari de anticorpi, de celule și de complement să ajungă la locul infecției. În plus, C3a și C5a atrag neutrofilele în zona unde s-a activat complementul.

Un exemplu de leziune tisulară mediată prin complement are loc în cazul în care un pacient este transfuzat cu sânge de la un donator cu o grupă incompatibilă AB0; de exemplu, atunci când hematiile de grupă A sunt transfuzate unui primitor de grupă 0. Persoanele cu grupa sangvină 0 au anticorpi împotriva antigenelor A. Atunci când are loc o astfel de transfuzie, anticorpii se leagă de hematii, activând sistemul complement și determinând liza hematiilor (ruperea acestora în urma pătrunderii excesive de fluid în celulă prin perforațiile membranare cauzate de complement).

1.4.3 Citokinele

Citokinele sunt proteine solubile eliberate din celule, care pot influența activitatea altor celule. Citokinele sunt produse de limfocite, de monocite sau de macrofage, precum și de celule din țesuturi sau de celule din sistemul nervos central. Citokinele se leagă de receptorii de pe celule. Unul dintre modurile în care celulele pot comunica între ele este prin producția unei citokine de către o celulă, citokină care se leagă de un receptor de pe o altă celulă; legarea citokinei determină activarea unei funcții celulare.

Citokinele sunt identificate prin denumirea generală de „interleukine urmată de un număr. De exemplu, „interleukina 2 este o citokină produsă de limfocitele CD4, ce prezintă proprietatea biologică de a promova diviziunea limfocitelor T.

1.4.3.1 Proprietățile citokinelor

Citokinele au funcția de a media și de a regla răspunsurile imune și inflamațiile. Funcția citokinelor este inițiată prin legarea lor de receptori specifici de la suprafața celulelor. Producția de citokine este tranzitorie, iar citokinele nu sunt depozitate în celule. Multe celule produc citokine; aceste celule aparțin atât sistemului imunitar, cât și altor tipuri de celule tisulare. Țintele citokinelor sunt celulele sistemului imunitar și celulele tisulare. De exemplu, citokinele pot produce creșterea nivelului plasmatic al cortizolului sau creșterea temperaturii.

1.4.3.2 Exemple de citokine

IL-1

• IL-1 determină ieșirea în masă a neutrofilelor din măduva osoasă

• IL-1 stimulează eliberarea de colagen de către celulele din piele

• IL-1 este implicată în osteogeneză

• IL-1 stimulează hepatocitele să secrete reactanți de fază acută, cum este proteina C-reactivă

• IL-1 are efect asupra comportamentului, producând somnolență, pierderea apetitului și creșterea temperaturii corporale

IL-2

• IL-2 reprezintă un semnal pentru replicarea ADN și pentru diviziunea celulară

• IL-2 acționează frecvent asupra acelorași celule care o produc (mecanism autocrin) și asupra celulelor din vecinătate (mecanism paracrin)

• Celulele CD4 produc suficientă IL-2 pentru a nu le mai fi necesare alte surse

• Celulele CD8 nu produc suficientă IL-2 și necesită IL-2 produsă de celulele CD4

• Cantitatea de IL-2 sintetizată de celulele CD4 influențează amploarea răspunsului imunitar

• IL-2 stimulează creșterea și funcționarea celulelor NK

• În timpul unui răspuns imunitar de mare amplitudine, IL-2 eliberată de celule poate fi detectată în ser

• IL-2 este produsă de subgrupul Th1 al celulelor CD4

IL-4

• IL-4 este implicată în principal în creșterea și diferențierea limfocitelor B activate

• IL-4 este singura citokină cunoscută care stimulează limfocitele B să producă IgE

• IL-4 este produsă de subgrupul Th2 al celulelor CD4

1.4.4 Chemokinele

Chemokinele sunt o familie de molecule chemotactice cu masă moleculară scăzută, implicate în medierea inflamației. Chemokinele induc migrarea specifică a leucocitelor (limfocitele, monocitele și neutrofilele) spre o celulă-țintă din țesuturile în care are loc un proces inflamator. Chemokinele acționează în colaborare cu moleculele de adeziune pentru a asigura o compoziție celulară specifică în infiltratele inflamatorii. Compoziția leucocitară într-un focar inflamator este determinată, în mare parte, de varietatea de chemokine produse în zona respectivă.

1.5 Molecule atașate de celule

1.5.1 Moleculele de adeziune

Procesul inflamator implică deplasarea celulelor de-a lungul moleculelor de adeziune. Leucocitele trebuie să fie capabile să se deplaseze în spațiul intravascular, dar și să adere la celulele endoteliale ce căptușesc vasele sangvine din regiunile unde este necesar un proces inflamator. Astfel de interacțiuni între limfocite și vasele sangvine au loc în mod constant în ganglionii limfatici ca parte a mecanismului prin care limfocitele migrează din circulație către ganglionii limfatici.

Emigrarea leucocitelor din fluxul sangvin către țesuturi implică o serie coordonată de evenimente complexe. Prezența unui agent infecțios sau leziunile tisulare trimit semnale către celulele endoteliale adiacente și către leucocite, determinând „activarea" acestor celule. După activare, leucocitele aderă la celulele endoteliale și se rostogolesc de-a lungul acestora, împinse de fluxul sangvin. Leucocitele se vor opri din rostogolire și se vor atașa de o anumită regiune din endoteliu, regiune care a exprimat concentrații crescute de molecule de adeziune. Odată ce leucocitele se atașează de respectiva regiune de pe celulele endoteliale, acestea pătrund printre celulele endoteliale și migrează către zona din țesut spre care sunt atrase.

1.5.2 Complexul major de histocompatibilitate

Țesutul recoltat de la un individ și transplantat altui individ este respins deoarece există antigene pe țesuturile donatorului care sunt diferite de țesuturile primitorului. Aceste antigene stimulează sistemul imunitar la fel ca agenții infecțioși. Antigenele care determină compatibilitatea țesuturilor între donator și primitor sunt denumite „antigene de histocompatibilitate".

Antigenele de histocompatibilitate care intervin în mecanismul de respingere a transplanturilor sunt denumite „antigenele majore de histocompatibilitate și sunt codificate de un set de loci genetici înlănțuiți, denumiți „complexul major de histocompatibilitate (MHC).

Funcția principală a antigenelor din complexul major de histocompatibilitate nu este aceea de a provoca distrugerea țesutului transplantat, ci aceea de a prezenta antigenele străine limfocitelor T. Acest proces are loc la suprafața celulelor prezentatoare de antigen (celulele dendritice, limfocitele B, macrofagele). Astfel, antigenul străin (un peptid) este recunoscut de limfocitele T în asociere cu un autoantigen (molecula MHC).

La om, molecula MHC este cunoscută sub denumirea de antigen leucocitar uman (HLA). Această denumire este datorată faptului că, în general, leucocitele sunt utilizate pentru detectarea prezenței acestor molecule, iar tehnica aplicată inițial pentru detectarea acestora consta în utilizarea unor anticorpi specifici pentru fiecare dintre moleculele HLA.

Există două clase de antigene de histocompatibilitate, clasa I și clasa a II-a. Moleculele din clasa I prezintă peptide antigenice sintetizate în citoplasma celulelor prezentatoare de antigen. Moleculele din clasa a II-a prezintă antigene care au fost ingerate și apoi digerate de către celulă până la separarea în peptide mici. Cele mai importante celule care prezintă antigene asociate cu moleculele MHC sunt celulele dendritice, macrofagele și limfocitele B.

Pentru a fi prezentată în asociere cu o moleculă MHC II, o moleculă de proteină de mari dimensiuni trebuie să fie digerată în peptide mici, de aproximativ 10-14 aminoacizi. Antigenul ingerat este degradat în peptide mici, care sunt așezate în situsuri de legare din structura moleculelor MHC II pentru a fi prezentate limfocitelor T. Peptidele sintetizate în celula prezentatoare de antigen sunt așezate în fisura de legare din structura moleculelor MHC I. Moleculele MHC I prezintă antigenul clasei CD8 de limfocite T (limfocitele citotoxice), iar moleculele MHC II prezintă antigenul clasei CD4 de limfocite T (limfocitele T helper și cele implicate în imunitatea mediată celular). Fiecare moleculă MHC trebuie să aibă un peptid în situsul de legare; în caz contrar, molecula MHC nu se va deplasa din citoplasmă spre membrana celulei prezentatoare de antigen.

1.5.3 Receptorii pentru antigen ai limfocitelor T

Receptorul pentru antigen al unui limfocit T (TCR) reprezintă modalitatea prin care limfocitul T recunoaște un antigen de natură peptidică prezentat în cadrul moleculei MHC. TCR poate recunoaște antigenul numai atunci când acesta este legat de molecule MHC, iar complexul MHC-antigen este asociat cu molecule cu rol accesor (CD3 și CD4 sau CD8). Spre deosebire de molecula de anticorp, TCR nu este secretat.

Fig. 1.2 Activarea unui limfocit T CD4 de către o celulă dendritică ce prezintă antigenul. (1) Celula dendritică ingerează un antigen străin, îl descompune în peptide mici și plasează peptidele în fisura de legare al moleculei MHC II. Acest proces are loc în citoplasma celulei dendritice. Ulterior, molecula MHC este expusă la suprafața membranei celulei dendritice, astfel peptidul devenind accesibil pentru un limfocit T CD4. (2) Un limfocit T CD4 naiv care posedă un TCR cu specificitate pentru peptidul prezentat în asociere cu molecula MHC poate forma legături între TCR și respectivul peptid. În ganglionii limfatici, aceste interacțiuni se formează în regiunea paracorticală. (3) Atunci când TCR se potrivește în fisura de legare a unei molecule MHC și se leagă de peptidul asociat cu aceasta, molecula CD4 va deveni capabilă să se lege de receptorul său specific situat pe porțiunea externă a moleculei MHC. (4) Odată ce limfocitul T este legat de molecula MHC, au loc interacțiuni suplimentare cu scopul de a consolida legăturile și de a activa limfocitul T. La suprafața limfocitului T, precum și la suprafața celulei dendritice, se află molecule co-stimulatoare ce interacționează; celula dendritică eliberează citokine ce favorizează activarea limfocitului T, iar limfocitul T eliberează citokine care îi intensifică activarea. Limfocitul T este transformat din limfocit naiv în limfocit T activat. Limfocitul T activat poate acționa în două moduri: poate stimula limfocitul B să elibereze anticorpi specifici pentru antigenul care activase limfocitul T sau poate trece în sânge și în țesuturi, căutând molecule MHC ce prezintă același peptid care activase limfocitul T. În cazul în care găsește peptidul, limfocitul T va iniția un răspuns imunitar mediat celular cu scopul de a distruge celula care prezintă peptidul.

Scopul TCR este să localizeze fie limfocitele T auxiliare (helper) (CD4), fie limfocitele T citotoxice (CD8) aflate în apropierea unui patogen străin (Fig. 1.2). Limfocitele T CD4 vor media un răspuns inflamator, atrăgând alte celule (leucocite polimorfonucleare, macrofage și monocite) spre țesutul în care este localizat microorganismul străin; limfocitele T CD8 vor distruge celulele infectate cu virusuri.

1.5.4 Moleculele co-stimulatoare

Moleculele membranare cu rol accesor, denumite „molecule co-stimulatoare", consolidează interacțiunea dintre limfocitul T și celula prezentatoare de antigen, precum și interacțiunea dintre limfocitele T helper și limfocitele B. Aceste molecule nu prezintă specificitate antigenică; prin urmare, indiferent de antigenul peptidic legat de TCR, este utilizată aceeași moleculă co-stimulatoare pentru a menține în contact limfocitul T fie cu celula prezentatoare de antigen, fie cu limfocitul B. Pe lângă funcția de consolidare a legăturilor intercelulare, moleculele co-stimulatoare transmit către citoplasma limfocitului T mesajul că acesta a interacționat cu o altă celulă.

1.6 Reacția inflamatorie

Inflamația reprezintă un răspuns ce apare cu scopul de a îndepărta un agent infecțios din organism sau cu scopul de a îndepărta și de a repara țesuturile lezate. Acest proces este localizat în zona în care se află agentul infecțios sau leziunea tisulară. Inflamația este caracterizată prin durere, căldură, roșeață și tumefiere localizată. Aceasta poate fi acută (cea care apare în lipsa activării sistemului imunitar) sau cronică (cea care implică activarea sistemului imunitar). Un exemplu de inflamație îl reprezintă roșeața (cauzată de dilatarea vaselor sangvine) și puroiul (o acumulare de leucocite în țesut) apărute în locul în care există o așchie în piele.

Celulele inflamatorii sunt leucocitele care trec din sânge către țesuturile unde este nevoie de ele. Aceste celule constau în principal din neutrofile, cărora li se adaugă un număr mai mic de monocite care devin macrofage atunci când se află în țesuturi. Inflamația acută reprezintă acumularea rapidă (în decurs de câteva minute) de neutrofile și de monocite în țesut ca răspuns la prezența unui agent infecțios sau a unui țesut lezat.

Leucocitele circulă în sânge, însă, atunci când un agent infecțios este prezent în țesut, acestea trebuie să părăsească sângele și să pătrundă în țesutul respectiv. Atragerea celulelor inflamatorii către zona în care se află agentul infecțios în țesut este mediată prin chemokine eliberate de macrofage și de celulele tisulare situate la nivelul zonei invadate de agentul infecțios. Chemokinele sunt o familie de molecule cu greutate moleculară scăzută, ce contribuie la apariția inflamației.

La o persoană sănătoasă, răspunsul față de agenții infecțioși sau față de leziunile tisulare este rapid și eficient, ducând frecvent la rezoluție (îndepărtarea agentului declanșator) înaintea activării sistemului imunitar (proces denumit „inflamație acută) (Fig. 1.3). În cazul unui individ cu o infecție puternică, suferind de afecțiuni cronice sau supus unui nivel ridicat de stres, reacția inflamatorie acută nu funcționează eficient, iar sistemul imunitar se activează și participă la răspunsul inflamator (atunci când sistemul imunitar este implicat în răspunsul inflamator, procesul se numește „inflamație cronică).

Fig. 1.3 Diagramă schematică a reacției inflamatorii acute. (a) Un neutrofil ce prezintă molecule de adeziune din clasa L-selectinelor aderă lax la celulele endoteliale ce exprimă receptori pentru moleculele de adeziune sus-menționate. (b) Fluxul sangvin rostogolește neutrofilul slab aderent de-a lungul pereților vasului sangvin. (c) O bacterie ce pătrunde în țesut stimulează macrofagele adiacente vaselor sangvine să elibereze citokine. Acestea, la rândul lor, stimulează celulele endoteliale să-și mărească producția de molecule de adeziune din clasa selectinelor; de asemenea, citokinele stimulează neutrofilele să-și mărească producția de integrină (o moleculă de adeziune). Concentrația crescută de molecule de adeziune determină încetarea rostogolirii neutrofilelor, acestea rămânând atașate de zona ce prezintă un număr mare de molecule de adeziune. (d) După aderare, neutrofilul se deplasează conform unui gradient chemotactic spre macrofagele care răspund la prezența bacteriei. Atunci când neutrofilele ajung în zona în care se află bacteria, o ingerează. Ingestia este facilitată de procesul de opsonizare. În acest caz, opsonizarea este determinată de componenta C3b a complementului, legată de bacterie prin calea alternativă de activare a complementului. Componentele căii alternative de activare a complementului sunt: C3a, care crește permeabilitatea vasculară și determină chemotactismul, C5a, care determină chemotactismul și C3b care produce opsonizarea.

1.7 Apărarea gazdei

Unele mecanisme de apărare necesită activarea de către un agent infecțios, în timp ce altele — nu. Pentru a înțelege acest fapt, este utilă separarea aspectelor funcționale ale apărării antiinfecțioase a organismului în două mari categorii. Imunitatea înnăscută este întotdeauna activă, în timp ce imunitatea dobândită necesită activarea de către agentul infecțios.

1.7.1 Imunitatea înnăscută

Sistemul imunității înnăscute, care protejează organismul de infecții, este permanent activ și verifică în mod constant prezența agenților infecțioși în organism. Acest sistem nu atacă structurile proprii ale organismului, datorită unor mecanisme reglatorii. Acest mecanism de apărare acționează rapid în cadrul primei expuneri a organismului la agentul infecțios. Indiferent de numărul de întâlniri pe care gazda le are cu materialul străin, magnitudinea răspunsului nu va crește, indicând faptul că imunitatea înnăscută nu are memorie. Dacă ar fi să ne bazăm doar pe sistemul imunității dobândite pentru a ne proteja de infecții, probabil că am muri din cauza acestora, întrucât activarea răspunsului imunitar pe această cale poate dura 4-5 zile. Sistemul imunității înnăscute care ne protejează împotriva organismelor infecțioase este activat foarte rapid, în general în decurs de câteva minute. În acest proces sunt implicate leucocitele și anumite substanțe solubile în plasmă.

1.7.1.1 Componente ale sistemului imunității înnăscute

• Barierele fizice: pielea și mucoasele.

• Celulele fagocitare: acestea sunt reprezentate de leucocitele care înglobează agenți infecțioși și îi distrug. Celulele fagocitare nu manifestă specificitate față de agenții infecțioși. Din celulele fagocitare fac parte leucocitele polimorfonucleare, monocitele și macrofagele.

• Celulele NK: o clasă de limfocite ce reacționează la celulele maligne, precum și la celulele infectate viral, distrugându-le.

• Molecule sangvine: enzime ce împiedică dezvoltarea agenților infecțioși.

• Complementul: un grup de proteine serice interactive ce participă la medierea unei reacții inflamatorii în țesuturi. Complementul activat atrage leucocitele polimorfonucleare și permite unor celule și unor fluide să părăsească sângele și să pătrundă în țesuturi. Complementul funcțional poate produce perforații în membranele celulare.

1.7.2 Imunitatea dobândită

Această reacție imună apare după expunerea organismului la un antigen și implică limfocitele care reacționează în mod specific la antigenul care a determinat răspunsul imunitar. Acest proces manifestă specificitate (ceea ce înseamnă că răspunsul imunitar va fi îndreptat spre substanța care a declanșat reacția, nu spre alte substanțe). Imunitatea specifică are drept caracteristică memoria; astfel, o nouă expunere la o substanță la care sistemul imunitar a reacționat în trecut va determina un răspuns mai rapid decât răspunsul primar.

Antigenul este activatorul sistemului imunitar. Sistemul imunitar reacționează la prezența antigenului. Antigenele sunt reprezentate, în general, de structuri străine organismului, cum sunt agenții infecțioși. Atunci când organismul devine imunizat față de tetanos, tetanosul este antigenul. Atunci când organismul devine imunizat față de poliomielită, virusul poliomielitei este antigenul. Când sistemul imunitar reacționează împotriva unui antigen, este posibil să neutralizeze abilitatea acestuia de a dăuna organismului sau este posibil chiar să distrugă antigenul (de exemplu: bacteria).

1.7.2.1 Componente ale sistemului imunității dobândite

• Antigenul: o substanță care pătrunde în organism și care declanșează un răspuns specific din partea sistemului imunitar, răspuns ce are ca rezultat producția de anticorpi sau activarea unei reacții mediate celular, independente de anticorpi.

• Specificitatea răspunsului imunitar: răspunsul imunitar (fie cel umoral, prin anticorpi, fie cel mediat celular) este îndreptat specific spre antigenul care a stimulat sistemul imunitar în vederea producerii de anticorpi sau în vederea declanșării unui răspuns mediat celular. Un antigen diferit va determina un răspuns imunitar diferit. Răspunsul imunitar este specific antigenului care l-a declanșat.

• Memoria: atunci când sistemul imunitar intră în contact cu un antigen față de care a reacționat în trecut (față de care a fost sensibilizat), acesta va răspunde mult mai rapid decât la primul contact. Timpul de reacție (perioada dintre contactul antigenului cu celulele imune și reacția acestora din urmă) scade, iar magnitudinea răspunsului imunitar crește.

1.8 Răspunsul imunitar umoral

¹

La ora actuală, sunt încă discutate componentele și succesiunea evenimentelor unui răspuns umoral normal localizat la nivelul ganglionilor limfatici. Evenimente similare au loc și în splină. Ganglionii limfatici sunt responsabili de producerea de anticorpi specifici pentru antigenele care pătrund în țesuturi, iar splina este responsabilă de producerea de anticorpi specifici pentru antigenele prezente în sânge.

Mecanismele activării producției de anticorpi în răspunsul umoral primar (răspunsul care are loc la primul contact al sistemului imunitar cu antigenul) și în răspunsul umoral secundar (răspunsul care are loc la următoarele expuneri ale sistemului imunitar la un antigen care l-a activat în trecut) sunt diferite. Răspunsul primar necesită transformarea limfocitelor T naive (limfocite T ce posedă abilitatea de a reacționa la un antigen, dar nu au făcut-o încă) în limfocite T activate (limfocite T care au răspuns la prezența unui antigen și pot reacționa mai rapid decât limfocitele T naive).

Limfocitele B, care produc anticorpi, sunt de asemenea transformate din celule naive în celule activate. În cadrul răspunsului umoral secundar, limfocitele T și B necesare sunt deja prezente, iar repetarea contactului inițial cu un antigen le intensifică rapid activitatea. În cadrul răspunsului primar, anticorpii sunt identificați pentru prima dată la aproximativ patru zile de la injectarea unui antigen; în cadrul răspunsului secundar, creșterea nivelului de anticorpi este observată în decurs de 24 de ore de la injectarea antigenului. Acest lucru sugerează faptul că hormonii de stres ar putea avea efecte diferite asupra răspunsurilor umorale primar și secundar. Atunci când se urmărește efectul stresului asupra producției de anticorpi, este necesar să se stabilească dacă obiectul studiului îl constituie răspunsul primar sau cel secundar.

1.8.1 Producerea răspunsului umoral primar

Dacă un antigen este introdus în țesuturi (de exemplu, prin injectarea în piele), sunt implicate celulele dendritice din piele și din mușchi. Dacă antigenul este introdus printr-o mucoasă (de exemplu, mucoasa nazală), sunt implicate celulele dendritice din mucoasă.

Celulele dendritice ingerează și degradează antigenele proteice în peptide mici de aproximativ 8-12 aminoacizi. Peptidele sunt apoi introduse în molecule MHC clasa I și MHC clasa a II-a, fiind ulterior expuse pe membrana celulelor dendritice. Dacă celulele dendritice sunt localizate în splină, acestea pot iniția etapa următoare a activării sistemului imunitar. Dacă acestea sunt localizate în piele, în mușchi sau în mucoase, își pierd proprietatea de a adera la substratul de care aparțin și migrează către ganglionul limfatic care drenează zona respectivă. Pe măsură ce se apropie de ganglionul limfatic, celulele dendritice sunt modificate, capacitatea lor de fagocitoză scade și devin celule prezentatoare de antigen. Când ajung la ganglionul limfatic, celulele dendritice se leagă de un limfocit T CD4 care poate recunoaște antigenul legat de molecula MHC. În zonele paracorticale ale organelor limfoide secundare, celula dendritică transformă limfocitele T naive în limfocite T CD4 activate.

Limfocitele B naive urmează același traseu ca limfocitele T naive. Un limfocit B naiv din regiunea paracorticală a ganglionului limfatic are șansa de a intra în contact cu antigenul care a fost injectat în organismul subiectului. Limfocitul B naiv leagă antigenul de molecule specifice de anticorpi pe care îi prezintă pe suprafața membranei, ingerează antigenul, îl digeră și îl prezintă în asociere cu molecule MHC. Limfocitul T este activat de către antigenul peptidic prezentat de o celulă dendritică; ulterior, același limfocit T activat se leagă de același antigen peptidic prezentat de limfocitul B. Limfocitul T eliberează citokine care stimulează limfocitul B să secrete o anumită clasă de anticorpi (IgG, IgA, IgE).

Odată ce limfocitul B a început eliberarea de anticorpi, aceștia se vor combina cu antigenele libere prezente în ganglionul limfatic. Complexul antigen-anticorp se va atașa de suprafața unei celule aflate în regiunea foliculară a ganglionului limfatic. Această celulă se numește „celulă dendritică foliculară". Limfocitul B care produce anticorpi specifici unui antigen prezintă o anumită cantitate de anticorpi în membrana proprie. Limfocitul B producător de anticorpi se va deplasa în regiunea foliculară și se va atașa de antigenul legat de celula dendritică foliculară. Acest proces are două implicații importante: (1) limfocitul B va muri dacă nu este atașat de antigenul de pe celula dendritică și (2) în timp, anticorpii produși de limfocitul B vor consolida legătura acestuia cu antigenul.

1.9 Imunitatea mediată celular

Un tip de reacție de hipersensibilitate locală întârziată îl reprezintă intradermoreacția. Acest test poate determina dacă un individ a fost infectat cu un microorganism, de exemplu, microorganismul care cauzează tuberculoza. O cantitate mică de antigen din respectivul microorganism este injectată intradermic; dacă individul testat prezintă limfocite cu memorie pentru antigenul injectat, va avea loc o reacție vizibilă în decurs de 48-72 de ore.

În urma injectării intradermice a unui antigen la care subiectul a fost sensibilizat anterior se produce înroșirea pielii din zona unde a fost făcută injecția, însoțită de un edem dur (datorat acumulării de celule în zona respectivă). Din punct de vedere histologic, atunci când reacția atinge intensitatea maximă, infiltratul celular constă preponderent în celule mononucleare, din care 80-90% sunt monocite. În momentul de față, se cunoaște faptul că monocitele nu prezintă specificitate imunologică. De aceea, se presupune că acestea ajung la locul reacției cu ajutorul citokinelor eliberate de limfocitele antigen-specifice care interacționează cu antigenul injectat.

Hipersensibilitatea întârziată implică celule ce procesează antigenul (celulele dendritice), limfocitele CD4-Th1 activate de antigenul prezentat în moleculele MHC II ale celulelor dendritice și celulele asociate reacțiilor inflamatorii (celule fagocitare).

O altă reacție care nu implică anticorpi este răspunsul imunitar mediat de limfocitele citotoxice. Această reacție implică celulele prezentatoare de antigen și limfocitele CD8. În reacția limfocitelor T citotoxice, celulele prezentatoare de antigen prezintă antigenul în cadrul moleculelor MHC clasa I. Reacțiile citotoxice sunt implicate în rezistența la infecțiile virale, în reacțiile de respingere a transplanturilor și în reacțiile împotriva țesuturilor modificate malign.

Limfocitele T citotoxice distrug celulele-țintă prin liză (formând pori prin perforarea membranei celulei-țintă). Porii sunt formați de o proteină numită perforină sau citolizină și de unele enzime.

Deși mecanismul citotoxic prin limfocite T nu reprezintă, de fapt, o reacție de hipersensibilitate întârziată (întrucât nu sunt implicate celulele inflamatorii), acesta constituie un mecanism important de apărare, fiind inclus în categoria reacțiilor imune mediate celular.

Reacțiile imune mediate celular asigură protecția împotriva agenților infecțioși localizați în celule. Prin prezentarea unui peptid din compoziția antigenului într-o moleculă MHC, celula prezentatoare de antigen își marchează propria infectare. Astfel, limfocitul T se poate orienta specific spre distrugerea celulei infectate.

1.10 Mecanismele imunopatologice ale bolii

Principalul scop al sistemului imunitar este acela de a proteja organismul de microorganismele invazive. Totuși, uneori, sistemul imunitar, utilizând aceleași mecanisme care ne protejează de boli, poate declanșa reacții ce lezează țesuturile gazdei. Aceste reacții sunt cunoscute sub numele de reacții de hipersensibilitate, denumire ce indică reactivitatea imună intensificată. Există dovezi clare pentru cel puțin patru tipuri de reacții de hipersensibilitate:

1.10.1 Reacțiile de tip 1

Reacțiile de tip 1 sunt induse de antigene cunoscute sub denumirea de alergeni; aceste reacții au ca efect producția de imunoglobuline E. IgE mediază eliberarea unor substanțe farmacologic active din mastocitele tisulare și din bazofilele circulante. Mediatorii eliberați își exercită acțiunea asupra țesuturilor, având ca efect creșterea permeabilității vasculare (astfel încât fluidul iese în spațiul extravascular), constricția căilor aeriene (determinând dificultăți în procesul de expir), creșterea producției de mucus și activarea terminațiilor nervoase sensibile (cauzând senzația de mâncărime).

1.10.2 Reacțiile de tip 2

Reacțiile de tip 2 implică în principal combinarea anticorpilor IgG sau IgM cu antigenele accesibile de pe suprafețele celulare. Antigenul poate fi un constituent natural al suprafeței celulare sau poate fi o structură absorbită pe suprafața celulară. Interacțiunea dintre antigen și anticorp poate avea următoarele efecte:

1. Poate activa sistemul complementului, determinând liza (moartea) celulei-țintă.

2. Poate determina aderarea celulelor învelite de anticorpi la celulele fagocitare, având ca urmare fagocitarea celulei opsonizate.

3. Poate altera funcția celulei fără să-i determine distrugerea. Nu toți anticorpii ce reacționează cu antigenele membranare sunt citotoxici. De exemplu, anticorpii pentru receptorul acetilcolinei fac parte din patogeneza myasteniei gravis.

În mod asemănător, în anemia autoimună individul sintetizează anticorpi IgG împotriva propriilor hematii. Legarea anticorpilor de antigene activează sistemul complementului, iar celulele sunt fie eliminate prin fagocitoză, fie distruse prin liză. Pentru a avea loc activarea complementului, este necesar să existe doi anticorpi IgG adiacenți localizați pe suprafața hematiei. Această condiție comportă necesitatea ca pe suprafața întregii hematii să existe 800-1000 de molecule de IgG. Cantitățile mai mici de anticorpi IgG vor determina eliminarea eritrocitelor opsonizate cu ajutorul celulelor fagocitare din splină și din ficat. Anticorpii specifici pentru antigenele de pe suprafața celulelor nu distrug întotdeauna respectivele celule. Uneori, anticorpii pentru unii receptori de pe suprafața celulelor pot altera funcția celulei. Menționăm din nou myastenia gravis, afecțiune în cadrul căreia un anticorp împotriva receptorului pentru acetilcolină aflat la joncțiunea neuromusculară a mușchilor striați determină înlăturarea receptorului, interferând cu transmiterea semnalului de inițiere a contracției musculaturii striate. Asemănător, în boala Graves se produce un anticorp împotriva receptorului pentru hormonul stimulator al tiroidei; acest anticorp determină activarea receptorului, având ca rezultat creșterea producției de hormoni tiroidieni.

1.10.3 Reacțiile de tip 3

Complexele antigen-anticorp (complexele imune) se formează atunci când anticorpii circulanți se leagă de antigenul solubil (care nu face parte dintr-o celulă) pentru care prezintă specificitate. Celulele fagocitare din splină, din ficat și din plămân înlătură în mod normal complexele imune din circulație. Dacă se formează mai multe complexe decât pot fi înlăturate de fagocitele mononucleare, aceste complexe vor fi depozitate în țesuturi, unde vor activa sistemul complementului.

Cantitatea de complexe imune formate și localizarea acestora determină anumite tipuri de reacții. Atunci când complexele sunt depozitate în țesutul din apropierea unui antigen injectat, reacția se numește Arthus. Complexele formate în fluxul sangvin se pot depozita în pereții vaselor de sânge, în rinichi, în tecile sinoviale și în plexul coroid din creier. Astfel, depunerea de complexe imune la nivel sistemic este asociată cu vasculită, cu nefrită și cu artrită. Această reacție se numește boala serului.

1.10.4 Reacțiile de tip 4

Acestea sunt reprezentate de imunitatea mediată celular descrisă în secțiunea 1.9.

1.11 Autoimunitatea

Un răspuns imunitar față de

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Psihoneuroimunologie umană

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor