Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Picioare

Picioare

Citiți previzualizarea

Picioare

Lungime:
106 pages
1 hour
Lansat:
Nov 27, 2017
ISBN:
9781370946273
Format:
Carte

Descriere

Orice interior exprimat în limbajul iubirii este expus opiniei și poate fi judecat că este coerent ori contradictoriu, adică se transferă într-un loc al îndoielii exterioare. Din fericire, există un interior inexprimabil, subiectiv, în afara oricăror legi logice ori sociale și nesupus îndoielii de orice fel. Iar din împăcarea celor două vom descoperi că o coerență a limbajului în care se poate exprima iubirea este, în același timp, impersonală și inutilă.

Lansat:
Nov 27, 2017
ISBN:
9781370946273
Format:
Carte

Despre autor

Daniel Sidor s‐a născut în 1983 în Rodna. Urmează studii de politologie și filosofie la Sibiu și București, apoi la Cluj, unde obține titlul de doctor în filosofie. Publică articole de filosofie politică în revistele Transilvania, Sfera Politicii și Intercultural. În anul 2011 debutează cu volumul Manual de sex epistemic sau despre cum să scrii o maximă, căruia îi urmează Cum percepem puterea politică?. În 2013 publică primul roman, Capriciul (25), apoi în 2015 Blues politic si, in 2017, Picioare.


Legat de Picioare

Previzualizare carte

Picioare - Daniel Sidor

Daniel Sidor

Picioare

Roman

Colecţia SINTAXE

Editura Eagle

2017

Copyright

Picioare

Copyright ©2017 Daniel Sidor.

Ilustrație ©2017 Bogdan Dănilă.

Ediție Princeps

Toate drepturile de reproducere, integral sau parţial, prin orice mijloace, inclusiv stocarea neautorizată în sisteme de căutare sunt rezervate. Reproducerea se poate face doar cu acordul scris al autorului, cu excepția unor scurte pasaje/fragmente care pot constitui obiectul recenziilor și prezentărilor.

Corectură și tenhoredactare: Mihaela Sipoș

Coperta: Bogdan Dănilă

www.edituraeagle.ro

E-mail: office@edituraeagle.ro

Daniel Sidor s-a născut în 1983 în Rodna. Urmează studii de politologie și filosofie la Sibiu și București, apoi la Cluj, unde obține titlul de doctor în filosofie. Publică articole de filosofie politică în revistele Transilvania, Sfera Politicii și Intercultural. În anul 2011 debutează cu volumul Manual de sex epistemic sau despre cum să scrii o maximă, căruia îi urmează Cum percepem puterea politică?. În 2013 publică primul roman, Capriciul (25), apoi în 2015 Blues politic.

Introducere

„Felul în care vorbim despre dragoste depinde de ceea ce înțelegem prin dragoste".

Dragostea este, deci, o problemă de limbaj. Și asta pentru că atunci când este exprimată în vreun fel nu se întâmplă altceva decât o echilibrare a discursului interior cu cel exterior. Se caută o coerență care, prin justificare, liniștește. Din păcate, orice dragoste care-și caută o astfel de justificare este incompatibilă cu ea însăși. Libertatea interioară e absolută și subiectivă. Ea nu se poate supune niciunui fel de constrângere, mai ales celei de natură logică pe care o cere limbajul exterior despre dragoste.

Prima parte

Witty

Primise la naștere trei nume, așa cum se obișnuia, pe vremuri, în familiile nobililor. Mama, cea care-l purtă în pântece și-l născu în dureri, hotărî prima. Își câștigase acest drept. Apoi mama mamei, soacra cea rea de gură și acră, pe care noblețea o învăță doar cum să înfigă cuțite în sufletele celor care o ascultau, rosti un nume, pe care îl acceptară imediat toți, de dragul păcii dintre ei. Veni rândul tatălui, un om imens, plin de viață, corect și blând, care rosti din spatele unei bărbi vechi de mai bine de două decenii, cu emoție, ca și cum ar fi cerut voie: „Witty".

Împlinise zece ani și tocmai terminase de auzit, iar, povestea care-i istorisea botezul – un ritual de care nu scăpase, până acum, la nicio aniversare. Dar era un moment plăcut, plicticoasa istorie repetată preceda întotdeauna cadourile. Primul i-l oferi, de data asta, tatăl. Witty alergă și-l smulse din mâinile-i uriașe, sfâșie învelișul și se trezi în fața unui obiect despre care nu știa nimic. Iar bucuria lui era în așteptare. Știa că nu e o jucărie, era greu, de-abia-l ținea în mâini. Observându-i nedumerirea, tatăl îl prinse de mijloc și-l așeză pe genunchi. Îi luă aparatul din mâini, scoase capacul și-l duse în dreptul ochilor micuțului, care închise unul, din instinct, și se apucă să privească cu cel rămas deschis pata de lumină. Tatăl roti încetișor obiectivul până când obținuse din partea fiului un oftat, acel binecunoscut oftat care marchează nașterea unui nou univers. Dar nu atunci deprinse Witty dragostea pentru imagini.

Își iubea mama cum toți copiii își iubesc mamele. Față de tată însă, purta o venerație care-și afla motivele în icoanele de pe pereți. O asemănare între tată și cei prinși între rame îl chinuia constant, ca și cum ar fi fost martorul neputincios al unei nedreptăți: „și tata ar trebui să fie undeva pe perete".

Strigau după el în fel și chip, iar copilul răspundea din reflex, asemenea unui câine care-și întoarce capul la auzul mai multor tipuri de intonație. Dar toate astea până-ntr-o zi, când se încăpățână să mai răspundă unei altfel de chemări decât cea după numele pe care i l-a pus tatăl. Și de atunci toți, inclusiv acritura de bună-sa, i-au spus doar Witty. Și tot de-atunci începu să-și uite celelalte nume.

Imensul lui tată, Ursul – cum îi zicea lumea pe ascuns –, era profesor de filosofie la un liceu din apropiere. Umbla mai mult singur, calm, mereu preocupat, ca într-o permanentă ceartă cu sine. Nimeni nu-și amintește ca Ursul să fi făcut vreodată un gest care să poarte în el urme de violență.

Enigmatic e cum și-au păstrat conacul în timpul comunismului ticălos. Poate prietenii bunicului i-au ajutat, ori poate ochii bunicii, despre care se spune că nu s-au ferit niciodată de alți ochi. Dar nu pentru asta li s-a dus vestea, ci pentru cât de adânci erau. Niciun bărbat care s-a încumetat să-i privească nu s-a putut împotrivi rătăcirii. Important e că a trecut peste ei comunismul, fără să aibă de suferit mai mult decât alții, nici din cauza originilor nobile, nici din cauza averii ori a filosofiei. Părinții Ursului s-au stins bătrâni, imediat după anii 80. Ursul și iubita lui soție s-au stins imediat după revoluție.

De la bunic Witty moșteni, prin tatăl său, totul: blândețea, imensitatea, inteligența. Și tot prin tatăl său primi ochii bunicii, după care, natura, din fericire, eșuase în a-i transmite din calitățile celeilalte bunici, răutatea de femeie cu nasul cârn și cu negi pe față, ura de ceilalți și invidia păcătoasă. Witty căzuse cu tronc cuiva acolo sus.

Mai moștenise, după moartea părinților, și conacul, casa imensă cu șase dormitoare, opt băi, sufragerii, birouri, camere de fumat, de dansat ori de discutat politici când erau bărbații de față sau bârfe amuzante în toiul zilei, când lumina era numai bună pentru numărat împunsăturile în goblenuri. Dar dintre toate camerele pe care le avea la dispoziție, deoarece rămase singur în toată enormitatea, păstrând doar câțiva dintre vechii angajați, cât să nu se destrame rânduiala, cel mai mult îi plăcea biblioteca, care devenise de ceva vreme locul unde se bea cafea, se fuma, se lua masa câteodată, se asculta muzică și chiar se ațipea.

Ursul avea o admirație exagerată, apropare religioasă, pentru Ludwig Josef Johann Wittgenstein; de aceea, la nașterea singurului său copil și fiu, nu îndrăzni să-l numească altfel. Dar pentru a evita cearta, căci nimeni nu mai căuta astfel de nume, iar moda trimitea spre sfinți ori spre personalități ale Imperiului Roman, rupse ultima parte din nume și împopoțonă ce rămase cu un „y", care putea fi, în egală măsură, și englezesc și franțuzesc, chestiune care, în rândul doamnelor care aveau mai târziu să se pronunțe, nu putea trece decât ca un gest de foarte bun gust. Cum nimeni nu se arătă curios de vreo origine și cum Ursul nu vorbea niciodată fără rost, Witty se pricopsise, spre deliciul tatălui său, cu un nume de filosof despre care nimeni nu bănuia nimic, ba chiar era considerat mișto, extravagant și riscant de anticomunist.

Doar că blestemul filosofiei și al numelui nu-l ocoli nici pe proaspătul născut. Discuțiile cu bunicul, poveștile spuse de acesta cu o voce groasă, care venea dintr-o gură magică, care rostea cuvinte fără să-și miște buzele, fiind acoperite în permanență de barbă, l-au fermecat categoric. Apoi, tot ce făcea Ursul, căruia-i spunea tată, intra în categoria modelului. Restul lumii putea doar să încerce să facă ceva „ca tata". Când Witty împlini zece ani, Ursul se hotărî să-i facă cadou un aparat de fotografiat. Tot atunci auzi de la copil, în timp ce acesta privea cum lumea se apropie și se îndepărtează dacă închizi un ochi și te uiți cu celălalt prin sticla îngustă, prima dovadă de uimire autentică, uimire care acționează asupra sufletului ca un jurământ care nu poate fi șters nici de moarte, nici de Dumnezeu. Tatăl zâmbi liniștit.

Seratele

Ca în toate familiile nobililor, se organizau serate. Și atunci când i se dădea voie, Witty umbla cu aparatul prins de după gât

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Picioare

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor