Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Diabolic: Am murit, din fericire 5

Diabolic: Am murit, din fericire 5

Citiți previzualizarea

Diabolic: Am murit, din fericire 5

evaluări:
4/5 (11 evaluări)
Lungime:
562 pages
8 hours
Lansat:
Jan 5, 2018
ISBN:
9786068862491
Format:
Carte

Descriere

Tanara Oriana moare intr-un accident, chiar in ziua nuntii ei. Pentru oricine, acesta ar parea sfarsitul. Nu si pentru ea. Se intoarce ca recuperator de suflete, insa nu la vechea viata si familie, pentru care trebuie sa ramana moarta, ci la una cu totul noua. Rasfatul si confortul, considerate garantate mai inainte, se duc acum pe Apa Sambetei. Va trebui sa lupte pentru a-i salva pe ceilalti, dar si pe sine. Apar noi prieteni, noi dusmani si… prima iubire?
Exista viata dupa moarte? Unii vor spune ca da, altii ca nu. Dar exista un raspuns la care cu siguranta nu v-ati gandit.
Exista recuperatorii de suflete. Smulsi din existentele lor, sunt aruncati in altele, neintrebati de nimeni, fara sa li se ceara acceptul. Trebuie doar sa se supuna legilor celor de Dincolo. Iar unii aleg razvratirea...
In ultimul volum al seriei veti experimenta emotii de nebanuit, veti afla lucruri socante despre Oriana, veti primi raspusul la multe dintre intrebarile care v-au urmarit in celelalte volume. Ai crezut ca stii totul despre personajele tale preferate? O! Cat de mult te-ai inselat!

Lansat:
Jan 5, 2018
ISBN:
9786068862491
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Diabolic

Cărți conex

Previzualizare carte

Diabolic - Theo Anghel

Lawrence

Capitolul 1

Scurta exaltare indusă de promisiunea nerostită a lui Abel cum că mă va ajuta să recâștig sufletul lui Marc s-a evaporat în aerul închis al apartamentului divin. Abia după ce confuzia din capul meu, provocată de șocul trecerii între lumi, a lăsat locul rațiunii, mi-am dat seama că nu am de unde să încep să încropesc mărețul plan.

Am orbecăit în sumbrul meu apartament, căutând inconștient o fărâmă cât de mică din familiaritatea pe care reușisem să i-o imprim după prima întoarcere. Erau aceleași ziduri, aceeași zugrăveală roz bombon, același loc în care îmi găsisem refugiul mult dorit, însă nimic nu mai era ca atunci. Eram tot eu, era tot casa Tatălui, dar... Ceva se schimbase în mine. Transformarea era organică, fiindcă nu mă simțeam străină doar de tot ce mă înconjura, ci chiar de propria ființă, cea care fusesem înainte de toată nebunia asta. Senzația că trupul meu era invadat de altcineva nu mă mai speria de mult, o încercasem de nenumărate ori, însă asta nu însemna că îmi devenise indiferentă.

Abel și Ama stăteau strânși într-un colț, pândindu-mi fiecare modificare a fizionomiei. Expectativa tensionată în care împietriseră mă stresa și mai tare. Păreau să calculeze următoarea mea reacție sau stare, de parcă tocmai de acolo aveau să ia necunoscuta ce îi împiedica să rezolve ecuația ce trebuia să le dezvăluie relația matematică dintre variabilele zărghite ale celei de-a doua întoarceri. Ce făceau ei era fără sens, la fel și ce făceam eu. Mă opream minute bune în câte un colț al casei, holbându-mă în gol, așteptând ca puzzle-ul să se completeze singur, lucru care, firește, nu avea cum să se întâmple.

Canapeaua pe care stătuseră mai toți musafirii mei, doriți sau nepoftiți de-a dreptul – Mati, Amadeus, Malorum și Marc, părea o copie rece a celei originale. Tentația de a ieși afară, pe stradă, și de a vedea dacă și restul avea să-mi pară la fel de placid, era imensă, însă, din păcate, era devansată cu mult de teamă. Veneam dintr-o lume în care totul se reducea la esențial, aici haosul era în plină expansiune.

Chaos! Chaos! Pe cât de mult te-am regretat imediat după extragere, pe atât de mult te detest acum!

Gândul la Umut, la simplitatea acelui trai primitiv și amintirea celor lăsați în urmă îmi făceau inima bucăți. Buruienile care creșteau peste tot, acoperișurile de stuf, felul acela în care se desfășurau adunările de seară și care părea să aibă tâlcuri adânci, neverosimila biserică a celor aduși de soartă împreună...

— Știi că, de fapt, altul este motivul pentru care toate astea ți se par demne de a fi dorite, nu? am auzit vocea Amei.

Am tresărit, ca trezită dintr-un vis greu, și am privit-o, buimacă.

— Gândurile..., mă lămuri. Aici ți le pot citi.

I-am întors spatele și m-am îndreptat spre fereastra camerei, deși nu în afară priveam. Avea dreptate. Marc era motivul pentru care idealizam atâta bucata aia de lume ruptă și care nu aparținea niciuneia dintre cele cunoscute de muritori. El era acolo! El, bucuria din ochii mei!

Dintr-odată, mi-a devenit imposibil să respir. Aerul devenise păstos și mi se încleia în nări. Încercam să inspir cu toată forța, dar puținul oxigen care-mi ajungea în plămâni nu era suficient. Inima mi s-a cocoțat în gât, bubuind ca o tobă.

— Abel! strigă Ama.

Din câțiva pași mari fu lângă mine. Brațele ei îmi înconjurară umerii.

Abel se apropie și el, însă doar mă privi, nesigur.

— Săăă... chemăm salvarea..., zise, nefiind prea convins că asta ar fi trebuit să spună.

— Nu e nevoie, hotărî Ama. Nu trupească e suferința ei.

— De unde știi, doamna doctor? Ultimul job pe care l-ai avut a fost de ospătăriță în barul ăla, cum îi zicea? Zenda... Nu arăta ca o facultate.

Capul brunetei se smuci brusc, iar ochii i se înfipseră cu duritate într-ai dracului.

— Poate că aș fi făcut și o facultate, poate chiar pe aia de medicină, dacă n-aș fi trezit pasiuni bolnave într-un sărit de pe fix, scrâșni metalic, printre dinții încleștați.

După stupoarea inițială, ochii pe punctul de a ieși din orbite și o venă groasă ce palpita periculos de vizibil pe gâtul săritului de pe fix, umerii lui Abel coborâră, învins mai degrabă de mustrările propriei conștiințe decât de acuzația Amei. Îl potopiseră în Umut și, din cauza mea, îl urmaseră în Chaos.

Lucrurile aveau să fie mult mai grele decât îmi imaginasem. Conștiințele îngerilor erau atât de încărcate de răul ce le marcase existența, încât mă temeam că nu mai exista loc pentru obiectivitatea dură și imparțială pe care misiunile o cereau. Hm! Bine că îi jeleam pe ei! Eu cu ce inimă aveam să mă avânt în necunoscut și să mă pun în pericol pentru cine știe ce suflet aflat la ananghie? Picioarele îmi păreau ca de plumb, voința se redusese la zero, iar dorința de sacrificiu – nu că înainte aș fi dat pe afară de așa ceva! – se pierduse pe pustii.

— Voiai să dai la medicină? întrebă Abel cu cea mai sinceră mirare.

Ama nu răspunse, ci se concentră asupra mea.

— Voiai? insistă bălaiul.

Ea ridică ochii și îl fixă. Buzele îi fremătară și, pentru o secundă, am avut impresia c-o să spună ceva.

N-am aflat niciodată ce-i stătea pe limbă, fiindcă niște bătăi în ușă întrerupseră tensiunea momentului. Ne-am privit între noi, de parcă am fi fost niște hoți surprinși de proprietarul pe care aveam de gând să-l ușurăm de bunurile lumești, și am încetat să mai respirăm.

— Oriana! Ești acolo? se auzi vocea pițigăiată a lui Mati.

Ultimul cuvânt fu acompaniat de alte bătăi, mult mai energice. Clanța coborî și se ridică de câteva ori, apoi un scrâșnet metalic mă încredință că amica mea folosea cheia pe care i-o dădusem cu mult timp în urmă.

Cârlionții de briard ai femeii îmi apărură în fața ochilor. Era atât de ciudat s-o văd acum! Era ea, buna mea prietenă, dar cumva, eu pierdusem contactul afectiv cu tot ceea ce reprezentase relația noastră.

Rotunji ochii, căscându-i a mirare când ne văzu strânși pe podea, ca niște bieți pui de cățel aruncați de un stăpân fără inimă.

Momentul care a urmat a fost extrem de ciudat. Într-o tăcere în care ne puteam auzi propriile respirații, ne-am holbat unii la alții. Limba îmi împietrise și, deși îmi dădeam seama că ar trebui să spun ceva, nu puteam articula nici măcar o silabă.

Mati și-a îngustat pleoapele, s-a îndoit de spate, proptind palmele pe genunchi, s-a uitat mai bine la mine, apoi la Abel și, la final, la Ama.

— Eu te caut de câteva zile de mi-au ieșit ochii din cap și tu te distrezi cu prietenii tăi? izbucni atât de neașteptat, încât am tresărit.

Distracție? Avea o idee destul de sucită despre distracție, dacă i se părea că asta făceam.

Abel se ridică, se scutură ca o pisică suplă, apoi dădu să iasă din cameră. Vecina mea îl urmări cu privirea.

— Te-ai întors? îl întrebă ea.

Dracul se uită fix la mine, cu o smucitură brutală a capului.

— Hă? încercă el să câștige timp și să caute un posibil răspuns în privirea mea.

— Din Africa... Te-ai întors?

Ochii tânărului sclipiră, ușurați dintr-odată. Uitase de povestea cu plecarea, turnată vecinei mele într-un moment tensionat și se temuse de întrebarea ei, ca și când ar fi fost posibil că femeia să știe de unde venisem.

— Mda, ce naiba să faci în Africa? Cât vezi cu ochii numai... africani! trânti, apoi ne întoarse spatele și ieși.

Mati rămase o vreme cu ochii spre locul pe unde ieșise el, apoi reveni la mine. I-am făcut semn să-mi întindă un braț și să mă ajute să mă ridic, fiindcă Ama se retrăsese în colțul camerei, iritată de prezența tinerei.

M-am scuturat de un praf imaginar, metodic și suspect de insistent. Voiam să fac orice, să privesc oriunde, numai spre prietena mea nu. Era ciudat, însă aveam senzația că dacă îmi va vedea ochii, își va da seama ce hram port pe lumea asta. Era atât de multă durere în mine! Nu aveam cum s-o camuflez sub nicio mască ipocrită. Ea ar fi aflat totul, în detaliu. Ar fi aflat că sunt moartă, cel puțin din punct de vedere legal, că am tot pendulat între lumea asta și cea de Dincolo, că am văzut nenorociți frigându-și copiii în țepușe și savurându-i la masa de seară, că am pus piciorul în prima împărăție a Tatălui, că am câștigat Raiul, apoi l-am pierdut. Ar fi văzut uraganul care mugea în sufletul meu, dornic de răzbunare, visând să zdrobească totul în speranța că suferința s-ar mai diminua.

Știam că nu voi putea prelungi momentul la infinit, cu toate astea, îi dădeam înainte.

— Deci? se enervă ea, încrucișându-și brațele pe piept. Ai de gând să te uiți la mine?

Și, pentru că eu mă codeam s-o înfrunt, s-a apropiat și mi-a ridicat bărbia. Mă privea cu îngrijorare sinceră, iar asta a avut darul să-mi amintească faptul că ea era singura mea familie în Chaos. Lacrimile mi-au încețoșat vederea, iar emoțiile ținute în frâu de când mă întorsesem au dat năvală, fără să le pese că aveam de păstrat niște aparențe.

Hohotele mele au determinat-o să mă prindă în brațe, strângându-mă la piept și murmurând cuvinte nedeslușite, ca acelea pe care mamele le folosesc pentru a-și potoli bebelușii plângăcioși. Doar că eu nu mă linișteam. Respirația îmi devenise sacadată și fiecare gură de aer îmi cerea un efort de neimaginat.

— Dumnezeule! Dumnezeule! se sperie ea de-a binelea.

Mă cuprinse de după umeri, strângându-mă bine, de parcă i-ar fi fost teamă să nu mă scurg printre degetele ei, și mă duse lângă canapea unde, cu aceeași grijă, mă așeză. Apoi alergă în bucătărie și se întoarse cu un pahar cu apă. Câteva picături reci aterizară pe genunchii mei.

— Bea! spuse.

Am făcut ce mi-a sugerat, docilă. Creierul meu părea golit de informații, așa că orice indicii despre ceea ce trebuia să fac aș fi primit, preluam cu o rapiditate recunoscătoare.

Un fior de gheață mi-a scurtcircuitat tălpile și, pentru o clipă, am crezut că era din cauza apei. Însă, după ce mi-a străbătut articulațiile și s-a înfipt în porțiunea de mușchi deasupra căreia se afla ceasul, am înțeles.

Nici nu mă întorsesem bine, rănile îmi pârjoleau inima cu un foc devastator, și ei ce făceau? Mă trimiteau în misiune? Serios?

Ama ieșise din starea de ciudată respingere față de Mati și se apropiase de mine, cu ochii măriți de surpriză. Îmi prinse încheietura cu ambele mâini, uitându-se la ceas de aproape.

— Ce e? Ce e? bâiguia Mati, privind când la una, când la alta, fără să înțeleagă, desigur, de ce ne albiserăm la față și de ce ochii dădeau să ne iasă din cap.

— Misiune..., bălmăji Ama.

— Ce misiune? Ce... Spune! Ce dracu` aveți? urlă vecina mea, scoasă din minți de moacele noastre îngrozite.

Abel, agitat, intră pe ușă val-vârtej, atras de țipete. Se potoli însă de îndată ce văzu că eu și Ama ne holbam la ceas.

— A! se liniști. Poți să refuzi, știi asta, nu?

— Să refuz..., am repetat.

— Nu poți să refuzi! strigă și Ama.

— Ba poate!

— Ba nu! Oriana, se însufleți îngerul, dacă o faci, șansele tale să-l revezi pe Marc...

— Marc?! Marc?! Îți pasă de el sau ești în stare să apelezi la ipocrizie ca s-o păstrezi pe Oriana?

— S-o păstrez?

Ama se îndreptă de spate, se apropie de Abel atât de mult, încât el trebui să-și încline spatele pentru ca nasurile să nu li se atingă, și-l fixă cu maxilarul încleștat.

— Este deja a Raiului, scrâșni ea.

— Asta rămâne de văzut, replică dracul, sigur pe sine.

Bruneta îl privi, ușor descumpănită.

— Dacă n-ar fi fost așa..., încerca ea să se convingă pe sine, Amadeus ar fi... adică n-ar fi...

— Încă mai ai încredere în moșul ăla pervers? râse bălaiul.

Mica lor înfruntare acționă ca un duș rece asupra mea. Dintr-odată, mi-am dat seama că o expuneam pe Mati la lucruri despre care n-ar fi trebuit să știe.

— Mati, am început să vorbesc repede, mânată de urgența pe care pulsațiile ceasului mi-o imprimau în carne, trebuie să fug... Vorbim mai târziu.

O împingeam spre ieșire, ignorând faptul că arunca priviri siderate, peste umărul meu, la salvatoremii ce se ucideau din priviri.

— Lasă-i pe ăștia doi. Au scăpat de curând de la balamuc. La propriu, am adăugat, văzând că uimirea i se mutase asupra mea. Se droghează. Fumează etnobotanice la greu. Le...

N-am mai apucat să adaug nimic, fiindcă amica mea s-a prăbușit la pământ, iar în locul lăsat liber de ea, s-a ivit silueta prelungă a lui Abel.

— Trebuie să ne grăbim. Am de recuperat timpul pierdut prin Purgatoriu și de procurat suflete pentru Lucifer. Poate mă iartă pentru mica mea rătăcire. Hai!

— Ce i-ai făcut? m-am speriat eu.

— Nimic. Când își va reveni, va fi convinsă că a visat.

— Pe bune? Și va uita de tine? interveni Ama. Ia, fă-mi și mie ce i-ai făcut ei.

— Ea îmi este indiferentă. Pe tine te urăsc, trânti dracul cu răceală. Nu ți-aș face un astfel de bine.

Ama intenționase doar să-l șfichiuiască puțin cu sarcasmul ei, dar obținuse mai mult decât negociase. Am văzut-o cum s-a strâns ca un covrig, de parcă i s-ar fi făcut frig dintr-odată. Dar nu zăbovi mult în starea aceea. Ridică privirea din pământ, fixându-l cu hotărâre pe drac, apoi se repezi la el și, cu totul neașteptat, îi trase un pumn în stomac. Luat prin surprindere, Abel se aplecă în față, cu ambele mâini împreunate în zona burții, o adevărată invitație pentru înger să-i mai ardă încă o lovitură în falcă.

— De ce mă urăști? Hă? Spune! reuși ea să îngaime printre reprize de respirație șuierătoare. De ce, tâmpitule? Din cauza mea ne aflăm amândoi aici, legați fără putință de scăpare sau din cauza ta?

O dâră de sânge îi desena zăludului o urmă subțirică de la buze până sub bărbie.

Priveam la scena din fața mea, pendulând când la salvatoremi, când la Mati cea leșinată. Poate că ar fi trebuit să intervin între nebunii ăia doi și s-o duc pe vecina mea în apartamentul ei. Poate! În schimb, am șoptit comanda de invizibilitate, simțindu-mă ca o hoață ce le răpea însoțitorilor mei un drept câștigat cu multă suferință. Nu aveam de ales însă. Nu se puteau concentra la nimic, gândul le era doar la răfuială, și îi durea fix în cot de faptul că, la păruielile lor verbale și acum, mai nou, fizice, asistau martori față de care existența lor nu trebuia dezvăluită.

Mati începea să dea semne că se trezește. Gemea, iar degetele mâinilor îi zvâcneau ușor.

— Ama! am strigat.

Auzindu-mi vocea, îngerul s-a întors spre mine. Dacă timpul mi-ar fi permis, mi-aș fi îngăduit câteva secunde de șoc. Gura îi era schimonosită într-un rictus tensionat, iar ochii îi deveniseră tulburi. Descleștă pumnii, ridică din sprâncene de parcă abia atunci ar fi realizat starea deplorabilă în care se bălăcea, buzele se depărtară pentru a-i permite să inspire mai mult aer deodată, și când expiră, alungă o bună parte din răul ce-i cotropise angelica ființă.

— Pfui! făcu, scuturându-se ca un cățel. Pentru o clipă...

— Ajută-mă s-o duc pe Mati la ea, am întrerupt-o.

— Trebuie să mă faci vizibilă, mi-a amintit.

— Dac-o faci pe ea..., se amestecă Abel.

Erau ca doi copii geloși. Nu suportau ca unul dintre ei să primească mai multă atenție decât altul.

Am scos un icnet exasperat, i-am atenționat pe mutește, ridicând degetul arătător și agitându-l amenințător de vreo câteva ori, apoi i-am făcut vizibili și i-am zorit să mă ajute.

Am apucat cheia apartamentului vecin din bolul în care o țineam, i-am aruncat-o Amei, iar eu m-am repezit și am ridicat-o pe Mati pe brațe.

— Stai! mă opri bruneta când am vrut să ies. Să nu fie careva pe scări sau pe hol. Imaginează-ți! Să te vadă că o cari așa!

Am aprobat din cap. Ceasul mi se încinsese la încheietură, iar impulsurile pe care mi le trimitea în trup îmi dădeau o stare de neliniște cum nu mai simțisem niciodată la debutul unei misiuni.

Mintea omului funcționează după niște norme care, cel puțin pentru neinițiați, nu au nicio logică. Nu pot să-mi explic de ce, la vederea pereților zugrăviți până pe la jumătatea înălțimii lor cu vopsea verde, scorojită din loc în loc, un tremur violent mi-a slăbit tăria, și abia m-am abținut să nu mă retrag din nou în apartament, ca un animal speriat de moarte. Mirosul obișnuit al locului, de vechi, praf și arome de tocăniță, îmi părea atât de străin că, pentru o clipă, mi-a străfulgerat prin cap năstrușnica idee că nimic din ce mi se întâmpla acum nu era real, că totul era un vis – un coșmar, mai bine zis! – și că nu trebuia decât să aștept până la trezire.

OK! În visele mele nu cred că aveam de ce să-l văd pe Abel ridicându-se din poziția chircit în care zăbovise până atunci și venind spre locul în care mă aflam eu, cu o falcă în cer și alta în pământ, cu o dorință de răzbunare ce i se citea pe chip atât de clar, încât nu aveam cum să mă înșel și s-o confund cu altceva. Trecu de mine, aproape îmbrâncindu-mă, apoi se duse glonț spre Ama.

Doamne! Ăștia aveau să se ciomăgească, la propriu. Nu știam ce să fac. S-o arunc pe Mati din brațe și să mă reped la ei, înainte să se întâmple ceva regretabil, sau să-i las să-și descarce tensiunea? A doua variantă părea cea care implica cele mai multe pierderi, fiindcă salvatoremii erau campioni mondiali la a se urî între ei și mă îndoiesc că le-ar fi ajuns tot timpul disponibil pe planetă pentru a se elibera de acest sentiment de care se atașaseră ca de cea mai sublimă dintre virtuți.

Uneori, aveam senzația că, neputând să se lase în voia emoțiilor pe care le văzusem îmbobocind în Purgatorio, se refugiau în această complicitate dubioasă din care obțineau cel puțin același quantum de plăcere vinovată.

Culpa era în totalitate a mea. Îi târâsem înapoi, în Chaos, cu acest bagaj crud, însă, de-aș fi putut da timpul înapoi, nu cred că aș fi făcut altfel. M-aș fi străduit și mai tare să-l prind pe Marc și să-l aduc cu mine. Egoism? Ha! Surpriză! Omul este o ființă egoistă, așa a fost creată; de ce vă așteptați la altceva de la mine? Pentru că sunt recuperatorum? Mai gândiți-vă! Am cerut eu asta? Nu e ca și când, pe vremea copilăriei mele, petreceam timpul jucându-mă cu păpuși, visând ca atunci când voi crește mare să mor la nunta mea, să ajung la naiba-n praznic, tocmai pe tărâmul celălalt, să cunosc un moș cu plete și păr alb care să mă îndemne să fac bine, și un altul, tuciuriu, descărnat și mirosind a fum, care să fie în stare să vândă toate sufletele din iad doar pentru a mă atrage de partea răului.

— Dă-i drumul, nemernicule! m-a readus în fire vocea nervoasă a Amei.

Abel se străduia să-i ia cheia din mână, disperat de faptul că ea, în pragul isteriei fiind, nu se putea aduna suficient cât să introducă nenorocirea aia de metal în broască, s-o putem lăsa pe Mati și să zburăm la chemarea hazardului.

Am respirat ușurată; cel puțin, nu se dusese glonț către înger ca să-i întoarcă generozitatea cu care îl burdușise. Dacă își punea mintea cu ea, o anihila dintr-o mișcare. Se împlinise în Purgatorio. Trupul lui de dansator se transformase într-unul de gladiator. Dacă la începutul aventurii noastre arăta ca un adolescent, acum, după atâta tortură, se maturizase, devenind un bărbat ce inspira forță și hotărâre.

Văzând că fata îl zgâria ca o pisică sălbatică, i-a prins încheietura mâinii în care ținea cheia, apoi și-a înfipt privirea într-a ei. Ochii Amei s-au mărit, surprinși de ceva ce mie mi-a rămas intraductibil. Slăbi tensiunea brațului, permițându-i bălaiului s-o deposedeze de obiectul disputei. Ușa se deschise. Când am ajuns în dreptul lui, am șoptit:

— Nebunule! Credeam c-o s-o bați!

— Nu sunt chiar atât de nebun, deși, crede-mă, uneori aș vrea să fiu, fiindcă sonata asta mă calcă pe bătături ca nimeni altcineva, mormăi doar pentru urechile mele.

I-am zâmbit a mulțumire, însă asta nu m-a împiedicat ca, după ce Mati a fost depusă în siguranță, în confortul patului ei, să-i fac pe salvatoremi – din nou – invizibili. M-au boscorodit în fel și chip, întrecându-se în reproșuri care de care mai colorat exprimate.

La ieșirea din bloc, am avut un deja-vu neplăcut. Izul de cauciucuri frecate de luciul carosabilului, mirosul de gogoși a cărui sursă n-am putut niciodată s-o depistez, oamenii ce se ciocneau unii de alții pe trotuar, ca niște mașinării programate de un geniu depresiv, mi-au amintit de prima mea experiență cu lumea în care fusesem aruncată. Nu se schimbase nimic. Universul se răsturnase cu fundul în sus, iubiri se împliniseră, apoi fuseseră zdrobite de mâna gigantică a unui stăpân neîndurător, Chaosul fusese la un pas de a cădea pe mâinile celor mai sângeroși dintre demonii Iadului, iar aici, în cartierul ăsta sărac de la margine de București, lumea își vedea de insignifiantele nuclee în jurul cărora gravitau drame ce nu contau nici cât negru sub unghie în calea tăvălugului mânat de Dincolo. Puteam să pariez că mulți dintre amărâții ăștia își puneau grijile în cârca Celui de sus, sperând într-o rezolvare care nu venea niciodată. Nu știau că dincolo de lungimea nasului lor, Tatăl era ocupat cu lucruri mult mai grave, care nu se refereau la bunăstarea și siguranța unuia dintre fiii Săi, ci a tuturor. Păcat că nu le spunea nimeni asta.

Săgeata albăstruie mă invita s-o iau spre dreapta. Am trecut de locul unde, acum o viață, o așteptasem pe femeia cu pancarta de carton atârnată de gât, pentru a-i oferi banii furați bărbatului din parc. Atunci o cunoscusem pe Anemona. Gândul la ea mi-a săgetat inima. Era moartă! Și era foarte posibil ca eu să fi avut o contribuție majoră la sfârșitul ei atât de nedrept.

Franklyn! Nenorocitule! Sper că arzi în Iad!

— Nu te mai gândi la asta, am auzit glasul calm al Amei. Anemona e bine acum. E cu el. Nu s-ar mai întoarce aici pentru nimic în lume.

Ochii mi s-au umplut de lacrimi, doar că nu știam de care fel erau: de fericire sau de tristețe. Poate că erau amestecate.

— Gândurile..., bâigui, aproape vinovată că-mi hălăduise prin minte. Le poți bloca, știi...

Uitasem de asta. Însă nu-mi doream să închid accesul celor doi salvatoremi la ceea ce gândeam. Nu cred că mai era ceva prin sufletul meu, iar ei să nu știe deja. Nu mai aveam nimic de ascuns.

Mi-am răsucit trunchiul pentru a-l vedea pe Abel. Mergea în spatele nostru, abătut, adus de spate, cu ambele mâini înfipte în buzunarele jeanșilor. Ridică privirea spre mine pentru o clipă, apoi o propti iar în trotuar.

— Ar trebui să ne grăbim, bodogăni. Am pierdut o groază de timp și este posibil să mai salvezi o laie.

Am vrut să-i răspund că timpul fusese pierdut din cauza lui și a colegei, însă m-am oprit, gândind că asta nu va fi decât sămânța de scandal care să-i inflameze încă o dată. S-au uitat unul la altul pe sub sprâncene, apoi, împreună, spre mine.

Ah! Poate că, până la urmă, ar trebui să-mi blochez afurisitele alea de gânduri!

Traiectoria indicată de ceas m-a dus pe niște străduțe înguste, printre blocuri, apoi mi-a indicat intrarea într-o scară de bloc. Pf! De ce nu le-o fi trecut prin cap să-mi pună la dispoziție și numărul interfonului? Locul semăna teribil de mult cu acela în care venisem să-l caut pe doctorul Iordan. Pielea mi s-a înfiorat, amintindu-mi de felul în care îl adusesem pe Marc până acolo. Involuntar, am căutat cu privirea mașina neagră a pierdutului.

Am privit prin geamul îmbâcsit al intrării în clădire. Nicio ființă pe care s-o rog să-mi deschidă nu bântuia pe treptele ce duceau spre primul etaj. Un zgomot înfundat se auzi de undeva, din stânga. Un parapet de beton ascundea privirii trecătorilor locul unde se aduna gunoiul menajer și unde, îngrămădite unele în altele, se aflau câteva pubele soioase, urât mirositoare. Din întunericul spațiului îngust se ivi o femeie micuță, cu aspect de speriat. Ochii îi erau atât de ieșiți din orbite, că ai fi zis că voiau să-și părăsească locașurile unde îi plasase mama natură și s-o ia la goană pe alei.

— Uf! Ce m-ai speriat, maică! tresări ea, ducându-și mâna spre inimă când dădu de mine proțăpită în cadrul ușii.

— Îmi cer scuze, am zis încet, ați putea, vă rog, să-mi deschideți ușa?

Ea ridică ochii spre mine și mă cercetă curioasă. Vedeam pe chipul ei că nu mă recunoștea ca fiind unul dintre locatari.

— Nu locuiți aici.

— Nu, dar vreau să vizitez pe cineva.

— Pe cine?

— Pe domnul Vlad, s-a mutat de curând aici, așa că s-ar putea să nu-l știți nici pe dânsul, am blufat.

— Da? se scărpină ea în frunte de unde, de sub basma, i se ițise un ciuf încâlcit. La ce etaj?

— La zece, spuse Abel, pufnind ca o mâță iritată.

— Oriana, interveni Ama, blocul ăsta are doar opt etaje. Abel, desigur, vrea să nu intri...

— La șapte, mi-am încercat norocul.

— La ce apartament, nu se lăsă cerberul scheletic al blocului.

— Nu vrei să-i ard una? chicoti Abel. O să te întrebe și ce număr poartă nentu` Vlad la pantofi, ce poziții sexuale preferă când merge la curve...

— Ce număr poartă la pantofi? întrebă femeia senin, apoi, auzindu-și propria voce, puse palma peste gură, speriată de enormitatea ce-i ieșise printre buze.

— Ah! Ce proastă! Dintre cele două întrebări pe care i le-am plantat în minte, ea ales-o pe cea mai plicticoasă...

— Abel, potolește-te! am zis cu voce tare.

— Hă? holbă femeia ochii.

— Scuze! Trebuie neapărat să intru la domnul Vlad, m-a sunat mai devreme și m-a rugat să-i aduc medicamente. Suferă de diabet...

— A! Diabet... Și eu am diabetu` mare... Mi-a ieșit mare rău la ultima analiză de sânge. Mi-a zis doctoru` să nu mai mănânc pâine. Păi, dacă nu mai mănânc pâine, mor de foame, că altceva n-am. Și să nu mă mai supăr! Auzi! Toți zic: să nu te superi, să nu te stresezi... De ce dracu` nu zic și cum să faci asta?

Am ascultat monologul ei fără să îndrăznesc s-o întrerup, mai ales că, inconștient, se îndreptase spre ușă și, învârtind cheia arămie în broască, îmi permise să intru.

— Multă sănătate lu` domnu` Vlad! îmi ură ea pe când goneam în sus, pe scări.

— O să-i transmit. Mulțumesc!

Cu ochii spre săgeata ceasului, nu am mai stat să număr etajele. Nu știu la al câtelea se afla singura ușă de pal, printre altele lucioase, de metal, în fața căreia valurile concentrice au început să se spargă.

Tremurând, am apăsat clanța. Ușa era încuiată. Mi-am apropiat urechea de ea, apoi am ascultat, cu respirația oprită. Se auzeau voci înfundate ce abia răzbăteau peste ritmuri de manele.

— Sparge ușa, mă sfătui Abel.

— Vecinii o să audă, am șoptit.

— Mă ocup eu de asta, spuse Ama, apoi închise ochii, concentrându-se. Acum!

N-am mai stat să analizez posibilele complicații ale gestului meu. Pătrundeam cu forța într-o casă străină și, din câte îmi aminteam, nimeni nu-ți oferea vreun premiu pentru asta, în afară de niște brățări urâte, total inestetice, cu care te pricopseai dacă erai prins de poliție. Ridicând cu forță piciorul, am lovit ușa, în zona broaștei. Credeam c-o să fie nevoie de mai multe opintiri, însă cartonul presat cedă imediat, rupându-se cu ușurință.

Am intrat iute, apoi am închis în urma mea, sperând ca eventualii trecători să nu observe mare lucru. Holul îngust și întunecat era înțesat cu haine aruncate în stive mucegăite. Muzica se auzea dintr-o cameră aflată la capătul holului. Am înaintat cu teamă. Abia atunci am realizat că nu aveam nicio armă la îndemână, indiferent de ce fel ar fi fost ea. Dojana lui Marc, cum că tot timpul acționam fără să gândesc tactic, mi-a venit în minte.

— Fă-ne vizibili, l-am auzit pe Abel care, cu siguranță, îmi citise anxietatea. Doar așa putem acționa asupra muritorilor.

L-am ascultat și bine am făcut. Cu ei alături, în formă fizică, m-am simțit mai sigură pe mine. Abel a intrat înaintea mea, aruncându-se, pur și simplu, pe ușă, pentru a beneficia de avantajul stupefacției pe care cei invadați de noi trebuiau s-o experimenteze. Capul lui se smuci brusc spre mine, iar căutătura îngrozită pe care mi-o aruncă, mă făcu să-mi doresc să mă car de acolo de urgență și să nu fiu nevoită să înfrunt ceva ce îl făcea pe un drac să se înfioare. Totuși, picioarele m-au dus de unele singure.

Lângă un perete se afla un pat foarte mare. Printre țoalele aruncate alandala pe el, lungit într-o postură care se voia senzuală și provocatoare, gol pușcă, se afla... Viorel!

Nu știu dacă am strigat numele acesta aievea sau doar l-am gândit. Băiatul tresări ca mușcat de șarpe și, cu mișcări rapide, apucă ce-i căzu în mână mai repede și își acoperi trupul imatur.

— Viorel! am exclamat.

— O... Oriana! gemu el, roșind ca un rac.

— Ce... Ce naiba faci aici? am reușit să îngaim, deși simțeam că gâtul, mi se pietrificase.

Îngrozitorul răspuns l-am primit câteva clipe mai târziu când, pe ușă își făcu apariția un domn de vreo șaizeci de ani, cu pielea acoperită de apă și cu un prosop răsucit în jurul șalelor, ce abia îi masca o erecție. Omul rămase în prag, neștiind cum să reacționeze. Și, pentru că era previzibil că n-o să stea așa liniștit o eternitate, dracul s-a aruncat asupra lui, i-a imobilizat brațele la spate, apoi i-a îndesat în gură un cocoloș format dintr-un mănunchi de șosete culese de pe jos.

A început să se zbată, însă singurul rezultat a fost că prosopul i-a alunecat la picioare, iar noi am avut vizibilitate maximă asupra bărbăției lui adusă în stare flască de intruziunea noastră neprevăzută.

— Ți-am stricat distracția, tataie? se aplecă Abel asupra lui.

Tataie încercă să spună ceva, dar limba îi era complet imobilizată.

— Viorel..., am început, dar m-am oprit imediat, pentru că nici în cele mai crunte coșmaruri nu mi-am imaginat c-o să dau peste așa ceva, astfel că nici replici adecvate situației nu aveam în repertoriu.

Trupul mă durea, valuri de gheață mă scuturau neîncetat, iar creierul părea cu desăvârșire paralizat. Viorel se făcuse mic în colțul patului, reușind să se acopere în totalitate. Mă privea cu o expresie care mi-a rupt sufletul.

— Vrei să vorbești cu ăsta? mă întrebă Abel, indicându-mi-l pe nenorocitul de pedofil cu o mișcare scurtă a bărbiei.

— Ce e de vorbit cu el? interveni Ama. Nu e suficient?

— Vrei să spui că, prea-sfântă maică Tereza, pentru acest fiu al Domnului nu găsești nicio scuză? Nicio iertare nu se va găsi pentru el în sufletul tău celest? o ironiză dracul.

Ama tăcu, dar răspunsul ni-l primirăm din tremurul ce-i scutură musculatura fină.

— Mă îndoiesc că ăsta e un fiu al Lui, am zis, gândind cu voce tare.

— O! Dar chiar asta e! Cu toții suntem. Nu-i așa că uneori aruncă pe piață marfă de tot căcatul? filosofă Abel.

Nici eu, nici Ama nu am putut să-l contrazicem. Chiar dacă înțelegeam mai multe decât un muritor oarecare despre mecanismele care îi îndemnau pe oameni spre rău, nuanțele stridente ale murdăriei umane nu încetau să ne înfioare. Și dacă reușisem până acum să păstrez o oarecare detașare față de cei pe care trebuia să-i salvez, ei, aici era vorba de ceva personal, iar tensiunea pe care o simțeam cotropindu-mi fiecare celulă din trup, mă avertiza că era pe punctul de a depăși hotarele.

— Calmează-te! șopti Ama, aruncând spre mine o căutătură alarmată.

— Da, da... calmează-te! o maimuțări dracul. Stați voi calmi pe bucile voastre de serafimi și lăsați-i pe..., se schimonosi el cu ochii spre bărbat, să-și facă mendrele cu copii nevinovați.

— Nu asta am zis! sări Ama cu o asemenea revoltă, de parcă ar fi fost acuzată ea însăși de pofte bolnave. Mă refeream la...

Nu mai spuse nimic când realiză că se ambala degeaba; Abel înțelesese de prima dată, dar, mânat de înfrigurarea și neliniștea ce-l însoțiseră din Purgatorio, nu se putea abține să n-o atace la orice replică. Îi aruncă o privire îndurerată, care îl făcu și pe drac să-și înghită restul proiectilelor verbale pe care le avea armate pe vârful limbii. Își smulse ochii dintr-ai fetei, se apropie de un perete și se sprijini de el, își încrucișă brațele în dreptul pieptului, apoi se puse pe fluierat, mimând nepăsarea.

Hm! Trebuia să iau măsuri. Sfada nesfârșită dintre ei mă întârziase mai devreme, când ceasul hotărâse că vacanța mea luase sfârșit, și mă întârzia și acum, când situația era de-a dreptul disperată, mai ales că nu știam cum să-l salvez pe Viorel. Să-l iau de acolo era simplu, dar cine îmi garanta că nu se va întoarce?

— Vino! am spus cu ton poruncitor către copilul ce-mi arunca priviri speriate pe deasupra păturii pe care o trăsese peste el.

Mâna mea întinsă, încordată ca un arc, o aștepta pe a băiatului.

— Nu-i spui lui mamaie, nu? bâigui el, fără să se miște.

Mi-am scuturat brațul cu nerăbdare, sugerându-i că toleranța îmi era pe sfârșite, iar el nu se afla în poziția de a cere nicio favoare. Priveam undeva, pe lângă silueta lui. Nu aveam curaj să-i prind ochii.

Se ascunse sub pătură, încercând să se îmbrace cu niște țoale pe care le apucase la nimereală din grămada de boarfe.

Când a ajuns lângă mine, l-am apucat de încheietură și l-am dus acolo unde știam că ar trebui să fie bucătăria. Apartamentele vechi erau construite la fel și, dacă vedeai unul, le vedeai pe toate. Nimerisem bine.

Tălpile mi se lipeau de linoleumul acoperit cu un strat de grăsime, depus în straturi succesive, înnegrite de vreme. Pe o masă acoperită cu mușama, colcăiau în voie zeci de gândaci roșietici, luptându-se cu resturile de mâncare. Am apucat un scaun cu picioare de metal, i-am testat partea de șezut presând-o cu palma, apoi l-am trântit pe Viorel pe el.

De niciunde, o pisică tigrată a sărit peste picioarele mele, făcându-mă să îngheț de spaimă. Cu un mieunat agresiv, animalul s-a pierdut pe hol, ascunzându-se sub un morman de haine.

— E de pe stradă. Am prins-o și i-am adus-o lui nea` Victor..., începu băiatul. I-a intrat un șobolan pe la bucătărie... A venit pe țevi, de la subsol...

Vocea i s-a pierdut când a văzut că îl privesc cu aceeași expresie mohorâtă și că necazul bietului nea` Victor, cel cotropit de rozătoare, nu mă emoționa câtuși de puțin. Și-a adus palmele în poală, frământându-le necontrolat. Nu mai era guralivul pe care îl știam eu.

Îl adusesem aici cu gândul să-i cer lămuriri, însă, ajunsă în punctul în care trebuia să trec la fapte, m-am pomenit că toată lista de întrebări mi se ștersese din cap și, în loc, mi-a ieșit un patetic: De ce?

Viorel tresări.

— Îmi dă bani, răspunse simplu.

— De asta o faci?

— Îmi mai dă și ce am nevoie, completă.

— Adică?

— Afecțiune..., mormăi el, nesigur.

— Ce-ți face el ție nu se cheamă afecțiune, m-am răstit.

— Câteodată e, replică și, pentru prima oară, ridică privirea și mă înfruntă pieziș.

M-am cutremurat. Nu puteam pretinde că pricep metamorfozele care se petreceau într-un copil cu soarta lui Viorel, nici că puteam dezlega felul încâlcit în care se raporta el la acest sentiment. Un lucru înțelegeam: că nu-l înțeleg! Însă experiența mă învățase că, ceea ce pentru mine părea haos, pentru el avea statut de legitimitate.

Subiectul era atât de sensibil, că nu știam de unde să-l apuc în așa fel încât să nu lezez vreo sensibilitate.

— Ție... îți place? am spus, dându-mi palme în sinea mea, fiindcă nu fusesem în stare să încropesc o întrebare mai deșteaptă.

Dar, la dracu`, exista așa ceva în cazul ăsta?

Băiatul clătină din cap, energic.

— Repet, îmi dă bani. Și apoi, ți-am spus despre asta...

— Ce? Mi-ai spus... Când?

Înfrigurată, am început să derulez amintirile cu Viorel și să depistez momentul despre care vorbea țâncul ăsta tembel.

— Când ne-am întâlnit prima oară. Te-ai oferit să-mi cumperi de mâncare, iar eu te-am întrebat ce vrei la schimb...

Picioarele mi s-au înmuiat ca gelatina, și a fost nevoie să mă sprijin de marginea mesei infecte pentru a-mi păstra echilibrul. Îmi aminteam că gestul meu mărinimos îi trezise suspiciunea, iar el, într-adevăr, o motivase prin faptul că mai era cineva care îi dădea de mâncare, dar nu pe degeaba... Îl întrebasem ce i se pretindea, însă el a dat din umeri, ca și când ar fi fost vorba de un fleac.

Cum să-mi fi trecut o asemenea atrocitate prin cap?

— De atunci se întâmplă? am îngăimat.

— Îhâm, aprobă el. Și mamaia știe.

— Ce dracu` zici acolo? Mai devreme ai zis să nu-i spun! am ridicat tonul.

Firele de păr mi se ridicaseră pe piele, înfiorate.

— De mamaia ailaltă zic, nu de mama lui tata..., completă sec.

— Balerina..., am șoptit ca pentru mine.

Înclină din cap.

Frânturi din viața mea trecută năvăleau, aducându-mi revelații de care m-aș fi lipsit cu mare drag. Dintre ele, ieși în față aceea din ziua când mersesem în canal, în căutarea lui Viorel. Nu-l găsisem, iar bunică-sa spusese că e la treabă. Crezând că treaba lui era aceea pe care o știam, adică cerșitul în fața mezelăriei, îl căutasem acolo. Nu-l găsisem, însă nu-mi bătusem prea mult capul cu asta. Apoi, evenimentele care m-au prins în rostogolirea lor nemiloasă m-au făcut să uit de băiat.

Mi-am înfipt privirea într-un punct al podelei. Un șir de furnici mărșăluia în crăpătura dintre două fâșii de linoleum prost lipite, cărând firimituri mai mari decât ele. Îl simțeam pe copil vânându-mi orice expresie a chipului, căutând să ghicească următoarea mea reacție. Indiferent care avea să fie aia, păi, avea să mă surprindă și pe mine. Nu știam nici ce să fac mai departe, nici ce să-i spun amărâtului din fața mea.

M-am uitat la ceas. Steluța mea nu apăruse, semn că nu-mi îndeplinisem rolul. M-am ridicat și m-am apropiat de fereastră, dar am dat un pas înapoi, instinctiv, când am văzut cât de sus eram.

— Stai aici! i-am poruncit, apoi l-am lăsat singur.

Aveam nevoie de sfatul salvatoremilor. Era clar că nu mă puteam descurca fără ei. Mintea mea era un vid absolut atunci când venea vorba de rezolvarea problemei ce-l includea în cercul ei veninos pe copilul ăsta care ajunsese să-mi fie atât de drag.

— Aha! sări Abel de la locul lui când mă văzu. Ce facem? În formă vizibilă, simt toată putoarea din casa ăstuia. Totuși, am fost un om cu gusturi fine, un bărbat de rasă, nu un boschetar.

— Asta am venit să vă întreb, i-am lămurit.

— Pf! Vrei sfatul meu? L-aș trimite direct șefului...

— Ce? sări Ama. Exclus!

— Atunci, spune tu! o provocă dracul.

— O să-l influențez..., începu ea.

— Știi bine că nu ține mult. O să se întoarcă la vechile lui obiceiuri, am completat.

— Tu ce ai face? m-a întrebat bruneta.

Am strâmbat din buze, evaluând posibilitățile.

— I-aș tăia penisul.

— Apoi, mânat de ură, s-ar putea răzbuna altfel, concluzionă michiduță.

— Nu poți să acuzi pe cineva pentru ceva ce n-a făcut încă! exclamă îngerul alb.

— Măi, fată, tu ai abilitatea de vedea posibilele variante ale viitorului – că nu știu, zău, de ce nu ne-o fi înzestrat Șeful și pe noi cu darul ăsta! –, pufni el, nemulțumit, ia benoclează-te acolo și spune ce vezi.

Ama închise ochii, concentrându-se le ceva ce se petrecea în capul ei. Când reveni la noi, nici nu mai fu nevoie să ne spună ce i se arătase: citisem totul de pe expresia consternată a chipului ei.

Bărbatul, neînțelegând despre ce bălmăjeam noi acolo, dar ghicind că nu era de bine, începu să se agite în legături și să emită niște sunete guturale prin grămada de șosete îndesată în gură.

— Oriana, mai încercă Ama, să-l ascultăm, să vedem ce are de zis.

M-am smucit spre ea, privind-o cu încrâncenare.

— Există ceva ce ar putea spune și care să-l absolve de faptele lui abjecte? am mârâit, atât de agresiv, că propria voce mi-a sunat străină. Abel o să-l influențeze, ca atunci, pe Eugen. Fă-i creierii terci! i-am ordonat bălaiului.

De teamă ca terenul câștigat să nu fie pierdut de cine știe ce îndemn angelic al Amei, Abel îl prinse pe bărbat de gât și îl târî pe balcon. Ochii omului ieșiseră din orbite, iar pielea i se albise ca varul. Capul îi fu împins peste balustrada de metal, forțându-l să privească în gol. Țipetele disperate îi fură sugrumate de căluș.

— Oriana, se jelea Ama, ce faci?

— Ieșiți, sugeră dracul. N-o să fie ușor de privit.

Ca și când ticăitul unei bombe mi-ar fi clănțănit în urechi, m-am repezit în bucătărie, l-am apucat pe băiat de un umăr, apoi l-am tras după mine, afară din apartament. Ama ne urma îndeaproape, deși se oprea din timp în timp și arunca priviri înfrigurate în urma ei. La un moment dat, chiar a înțepenit între paliere, dar îndemnul meu răstit de a se ține aproape, a determinat-o să renunțe la orice i-ar fi trecut prin cap să facă.

Am țâșnit ca o rachetă pe lângă femeia de serviciu. Se opintea cu o pubelă mare, încercând s-o aducă în stradă, lângă cele pe care le cărase deja. Mi-a aruncat o privire scurtă, surprinsă, ștergându-și fruntea asudată cu mâneca salopetei de muncă. Uluită de viziunea ce i se perinda pe sub ochi, încerca să-i găsească noima. Cu doar câteva minute în urmă lăsase în clădire o tânără caldă, plină de empatie, îngrijorată de glicemia lui nea` Vlad, iar acum avea aceeași ființă înainte-i, dar cu obrazul schimonosit de oroare, de teamă, de scârbă și, în general, de tot ce era mai rău pe lumea asta. Nu voiam să-mi imaginez cum arătam și nici chef să ghicesc după stupefacția ce căscase gura bietei femei nu aveam.

După ce am străbătut cei zece metri până la aleea principală, am luat-o spre dreapta, de-a lungul micii grădini ce împrejmuia blocul. Un domn ce mergea incredibil de lent, sprijinindu-se la fiecare pas într-un baston coșcovit, se opri și ne privi. Din fericire, pentru scurt timp, fiindcă un vehicul de teren apăru în spatele lui și-l claxonă nervos de mai multe ori, grăbindu-l să elibereze drumul.

— Hai, bre, dă-o dracului de treabă! Mișcă-te, că n-am timpu` lu` matale! se auzi din interiorul bolidului negru.

Pietonul zori pasul, atât cât îi permitea condiția fizică șubredă, provocând un nou val de reproș furibund.

— Unde dracu` v-oți fi fâțâind toată ziua, nu știu! Unde te uiți, numai moși și babe! Mai stați pe acasă, că poate vă caută moartea! `Ți-ai dreacu`!

Dacă nu mi-ar fi ars călcâiele să dispar de acolo cât mai iute cu putință, mi-aș fi făcut vreme pentru gogomanul din mașină și i-aș fi dat o lecție pe care să n-o uite toată viața. Din reflecția asta justițiară m-a smuls un pocnet înfundat ce se auzi din dreapta. Un val de praf maroniu se dispersă cu iuțeală, permițându-mi să observ în vălătucii lui trupul cuiva. Capul nimerise peste un pietroi ornamental, iar jumătate din el dispăruse, împins în interiorul craniului. Chiar și așa, în chipul desfigurat am recunoscut pe recenta mea cunoștință, pedofilul Victor.

Privirea mi-a fulgerat în sus, către balcoanele de la etajele superioare. Peste balustrada unuia dintre ele, chipul lui Abel, strălucind într-o bucurie diabolică, mi-a atras atenția. Ochii îi erau roșii. Puteam să jur că în irisuri i se unduiau flăcări, captive în pălălăi distrugătoare. Gura i se schimonosise până într-acolo, încât nu mai avea nimic din armonia cu care eram familiarizată. Acolo, sus, în trupul îngerului negru, locuia altcineva.

Nu-mi mai simțeam picioarele, cu toate că fugeam. Nu mi-era foarte clar de ce o făceam. Pentru a-i împiedica pe martori să-mi rețină semnalmentele, pentru că felul în care arăta Abel îmi strecurase în suflet o frică viscerală... Indiferent de motiv, urgența incoerentă percepută cu

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Diabolic

4.2
11 evaluări / 1 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor

  • (5/5)

    1 person found this helpful

    Wow, ce final! O calatorie incredibila. Si e uimitor ca e autor roman. wow!

    1 person found this helpful