Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Purgatorio: Am murit, din fericire 4

Purgatorio: Am murit, din fericire 4

Citiți previzualizarea

Purgatorio: Am murit, din fericire 4

evaluări:
4/5 (8 evaluări)
Lungime:
405 pages
6 hours
Lansat:
Jan 5, 2018
ISBN:
9786068862088
Format:
Carte

Descriere

Tanara Oriana moare intr-un accident, chiar in ziua nuntii ei. Pentru oricine, acesta ar parea sfarșitul. Nu si pentru ea. Se intoarce ca recuperator de suflete, insa nu la vechea viata și familie, pentru care trebuie sa ramana moarta, ci la una cu totul noua. Rasfatul si confortul, considerate garantate mai inainte, se duc acum pe Apa Sambetei. Va trebui sa lupte pentru a-i salva pe ceilalti, dar si pe sine. Apar noi prieteni, noi dusmani si… prima iubire?



Exista viata dupa moarte? Unii vor spune ca da, altii ca nu. Dar exista un raspuns la care cu siguranta nu v-ati gandit.



Exista recuperatorii de suflete. Smulsi din existentele lor, sunt aruncati in altele, neintrebati de nimeni, fara sa li se ceara acceptul. Trebuie doar sa se supuna legilor celor de Dincolo. Iar unii aleg razvratirea…



In acest al patrulea volum al seriei Am murit, din fericire, o gasim pe Oriana in Purgatorio, dupa o goana nebuna in urma careia si ea, dar si cei ce o insotesc cad victimele unor noi incercari. Cu Abel ranit de moarte si Marc pierdut in Chaos, incertitudinile devin mai zdrobitoare ca oricand.



Acest volum, la fel ca precedentele, te va tine cu sufletul la gura si nu-l vei lasa din mana pana cand nu vei intoarce si ultima pagina

Lansat:
Jan 5, 2018
ISBN:
9786068862088
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Purgatorio

Cărți conex

Previzualizare carte

Purgatorio - Theo Anghel

Capitolul I

— Dar o cunosc eu... Ce mama dracu`? pufni Johnny Bravo din locul lui.

Judecătorul îi aruncă o privire severă peste ramele strâmbe ale ochelarilor cu o singură lentilă. După cât de mari păreau dioptriile, îmi imaginam că reușea să zărească ceva doar cu un singur ochi. Părul subțire, de culoarea cânepii, îi mângâia obrajii străbătuți de incredibil de multe riduri. Buzele subțiri păreau mai obișnuite cu sentințele dure, decât cu clemența. De sub nas până sub bărbie, îi crescuse un smoc neîngrijit care îi acoperea gura cu totul. Era înfășurat din cap până în picioare într-o cârpă îmbâcsită, ce îi dădea un aer de apostol. Dacă făceam abstracție de faptul că părea să nu se mai fi spălat de decenii, îl puteam asemui, în unele privințe, cu Grim.

Fiecare dintre noi fusese mitraliat cu atâtea întrebări că, fără să ne dăm seama, am ajuns să mărturisim și laptele supt de la mamele noastre. Am stat pe gânduri dacă să recunosc că pierdusem șirul vieților luate, însă lehamitea ce mă cuprinsese m-a determinat să nu mai țin nimic pentru mine. Nimeni n-a ridicat din sprâncene auzind despre atrocitățile la care participasem sau la care fusesem martor; atunci mi-am dat seama că nu era nimic care să mi se fi întâmplat mie și ei să nu fi trăit deja.

Deși primise suficiente dovezi că nu eram sălbatici, nici progenituri rezultate din violuri, nici vreun alt tip de pericol, judele întârzia să ne elibereze. Probabil că nu mai avusese de mult timp ocazia să exerseze autoritatea, căci, am aflat mai târziu, era persoana cea mai solicitată să-și spună părerea atunci când venea vorba de stabilirea adevărului. Și cum liniștea se lăsase peste acest sat și infracțiunile se răriseră considerabil, moșul prelungea agonia noastră doar pentru plăcerea exercițiului. Cel ce răspundea de paza închisorii se cam plictisise să ne aibă în grijă și, de fiecare dată când era nevoit să ne închidă, abia rezista tentației de a ne lăsa liberi. N-o făcea, pentru că îl respecta pe mai marele peste treburile administrative ale așezării. Bombănea în barbă, abia auzit, gratulându-l pe judecător, cu oarecare afecțiune, mi s-a părut, cu apelative ca boșorog senil sau, dacă era în toane bune, unchiaș trist.

Gravidele fuseseră scutite de chinul de a reprezenta material de antrenament pentru omul legii. Câteva familii le primiseră în sânul lor. Nu mi-am putut reprima un gând de compasiune pentru cei ce o luaseră pe Alvira însă, n-aveam nicio urmă de îndoială, se vor prinde al naibii de repede ce hram poartă singaporeza.

Oamenii de aici erau recuperatori și îngeri. Reușiseră să străbată toate obstacolele ce ne ieșiseră și nouă în cale, găsind aici o palidă replică a ceea ce li se promisese.

Încropiseră o așezare și se străduiau din răsputeri să aducă regulile din Chaos în acest loc uitat de Dumnezeu, la propriu, pentru a-și face viața suportabilă. Cum timpul are magnifica aptitudine de a ne impulsiona să facem pace cu orice tragedie din trecut, locuitorii au găsit că era înțelept să se consoleze cu ce aveau la îndemână, să nu-și mai blesteme infama soartă și să nu mai caute vinovați în ceilalți. Se legaseră relații de prietenie, iar unii se îndrăgostiseră și aveau familii.

Printre gratiile închisorii, priveam la copiii aproape golași cum se jucau la nici doi pași de mine. Erau desculți, plini de praf din cap până în picioare, însă râdeau cu asemenea poftă la orice nimic, încât, uneori, eu și Ama ne scălâmbăiam ca maimuțele numai să-i vedem cum se înveseleau. În inocența lor, se atașaseră de noi, deși părinții încă ne priveau cu suspiciune. Ne aduceau mâncare pe ascuns, găsind în acest gest secret o plăcere fără margini. Ochii noștri în care se oglindea recunoștința, împletită cu o nedisimulată admirație pentru talentele lor de ciorditori, le diminuau senzația că provocaseră pagube în bucătăriile familiilor lor. Se simțeau ca niște mici salvatori.

Picii se simțeau atrași de Ama, mai mult decât de oricine altcineva. Ea se așeza cu fundul în țărână și, din spatele barelor de lemn, le spunea povești fantastice despre un tărâm magic, numit Chaos, gesticulând și schimbându-și cu iuțeală mimica feței, în funcție de ce avea de istorisit. Era ceva să-i vezi pe micuții aceia sorbind silabele de pe buzele îngerului, iar acest spectacol al candorii ne fermeca și pe noi, ceilalți, într-o asemenea măsură, încât, de câte ori se previziona un astfel de moment, ne căutam poziții comode și asistam ca la un spectacol de gală.

Copiii o rugau de multe ori să-i lase să-i atingă aripile. Părinții le interziseseră cu desăvârșire să facă așa ceva, astfel se face că penele ciufulite de pe spatele îngerului meu deveniseră mult jinduitul fruct oprit. În schimbul acestui mic favor, Ama îi ruga să spioneze coliba unde se afla infirmeria satului, locul unde fusese dus Abel. Ei se întorceau cu vești care aduceau un zâmbet fericit pe chipul brunetei, lucru ce o umplea de atâta entuziasm, că se simțea în stare să le mai toarne vreo două-trei întâmplări de pe meleagurile necunoscute lor.

Johnny venea și el destul de des și se holba la noi ca la niște animăluțe pe cale de a-și da duhul. Mă privea minute în șir, fără să-și poată crede ochilor că slăbătura aceea din care mai rămăseseră doar ochii, era aceeași fată pe care o adusese în tabăra lui don Juan. Mă enerva la culme mimica lui dând pe afară de jale și felul plin de regrete în care mi se adresa.

— Aș fi vrut să te cunosc mai bine..., spunea el, cu ochii umezi.

— Încă n-am murit, bombăneam.

— Totuși, arătai într-un mare fel și... acum...

— N-o să mor, Johnny. Acum că te-am reîntâlnit, mă animă o dorință de nezdruncinat să-ți disloc maxilarul pentru ce mi-ai făcut atunci. Pentru așa ceva, m-aș scula și din coșciug...

Credea că am uitat, fiindcă tresărea și se uita speriat în jur. Am dedus că pe aici nu se știa de apucăturile lui din Chaos și, judecând după cât de alarmat era când mă auzea vorbind despre asta, nici nu i-ar fi convenit să se afle.

— Executam niște ordine.

Nu i-am mai zis nimic. Dorința mea de răzbunare nu era chiar atât de mare pe cât îl făcusem să creadă. Îi spusesem asta pentru că preferam să văd pe moaca lui oricare altă expresie în afara aceleia de priveghi la căpătâiul unui mort. Poate că arătam ca naiba, dar nu mă simțeam pe ducă.

Johnny era un fel de comandant de oști. Vorba vine, oaste; era o adunătură de bipezi înfășurați în zdrențe. Fiind cel mai bine clădit mascul de prin părțile locului, fusese ales pe post de lider al celor ce protejau mica lor lume. Cei de sub ordinele lui erau bărbați și femei de diferite vârste și naționalități, culori și religii.

Fusese felicitat pentru talentul organizatoric, acela care a dus și la prinderea noastră cu mult înainte să dăm de sat. Stabilise posturi pentru santinele în diferite locații din pădure, până la marginea ei, de unde ar fi putut fi observat orice intrus, înainte ca acesta să fi apucat să facă vreun rău.

Când, în sfârșit, ne-au eliberat, ne-am pomenit în mijlocul satului, într-un fel de agora unde aveau loc întrunirile mai importante. Se făcuse un cerc larg în jurul nostru și se negocia pentru fiecare dintre noi de parcă am fi fost niște produse pe tarabă. Nu mai eram reținuți, dar nici nu aveam unde să mergem.

— Nu știu... O vreau pe ea... Ăsta e cam sfrijit... O să mănânce mult...

Capul mi se învârtea și simțeam că mi se taie picioarele din pricina slăbiciunii.

Sprinten, Johnny se urcă pe un pietroi și întinse brațele către adunare. Murmurele se pierdură cu încetul până dispărură cu totul. Recuperatorul cu ochi verzi arăta ca un zeu pe piedestalul lui, iar magnetismul pe care îl exercita asupra tuturor, dar mai ales asupra suflării feminine, era de necontestat. Ochii se îndreptară asupra lui, ca și când tuturor li s-ar fi făcut silă de atâta tămbălău și așteptau ca rezolvarea să vină de la acest tip chipeș.

Spectacolul promis de așa-zisa noastră repartizare adunase puzderie de gură cască. Am privit la cei din primele rânduri. Îmi venea greu să-mi imaginez cum arătau în Chaos, pentru că traiul de pe o zi pe alta și tot ce trebuie să fi îndurat până să ajungă aici, schimba din temelii pe oricine. Hainele boțite și ponosite le cădeau pe trupuri de parcă ar fi fost, ele însele, pieile altor oameni morți. Unii nu se mai prăpădeau cu igiena, așa că deveniseră niște arătări cu părul sârmos, cu pielea în culoarea jegului ce le cuprinsese veșmintele. Păreau cuprinși de o oboseală patologică pe care nimeni și nimic n-avea să le-o mai scoată din trupuri vreodată. Am văzut câțiva cu urme adânci de tăieturi pe fețe și pe umeri, vreo doi cu nasurile tăiate, iar altuia, un slăbănog cu ochi sălbatici, îi lipseau ambele urechi. Astea trebuie să fi fost urmele traversării nenorocitului de Purgatoriu, de la Transeo până aici.

— Pe Oriana o cunosc din Chaos; ar trebui să stea cu mine, spuse Johnny, ținând un braț îndreptat înainte pentru a le impune tăcere celorlalți.

— Da, sigur, bombăni un bărbat din mulțime, enervat că nevastă-sa nu-și mai dezlipea ochii de pe fesele lui Bravo. Știi că nu ai voie să ții o fată singură în casa ta decât dacă ți-e nevastă. Asta e regula. Trebuie s-o ia o femeie.

— O iau de nevastă!

Acela a fost momentul când moleșeala mea s-a dus la naiba-n praznic și niște furnicături furioase mi-au alertat toate celulele din trup.

— Despre ce tot vorbiți acolo? Nu mă mărit cu nimeni...

L-am auzit pe Trei râzând în spatele meu, dar și-a înghițit hazul pe nemestecate când mi-am rotit trunchiul și l-am săgetat cu o privire otrăvitoare. De lângă el, Eshe se holba când la mine, când la înger, cu gura întredeschisă, fără să dea vreun semn că înțelegea ce se petrece.

Johnny s-a apropiat, s-a aplecat spre urechea mea și mi-a șoptit, conspirativ:

— Nu e o căsătorie în adevăratul sens al cuvântului. O facem doar așa, ca să poți sta cu mine.

— De ce dracu` aș vrea să stau cu tine? am scrâșnit printre dinți, făcând eforturi inimaginabile pentru a-mi ține turbarea în frâu.

— Am influență asupra satului, pot să-i fac să fie de acord cu propunerea mea, mârâi.

— Nu zău? Dar dacă le-aș spune că răpeai recuperatori pe care îi sechestrai pentru a nu-și mai putea îndeplini misiunile? Nu știu, dar mie mi se pare al dracu` de grav.

Se crispă.

— N-ai fi în stare!

— Habar n-ai tu de ce sunt eu în stare!

— Nu te-ar crede nimeni. Ești abia venită, iar pe mine se bazează de multă vreme...

— O bănuială tot le voi planta în creiere. Și sunt sigură că nu toți văd cu ochi buni aerele tale de mare strateg.

A întors fața spre mine. În ochii verzi am zărit fulgere de tsavorit și, pentru o clipă, un fior de teamă mi-a săgetat inima.

— Tăcere! se auzi o altă voce, de undeva, din dreapta.

Ne-am îndreptat cu toții privirea într-acolo. Judecătorul, sprijinit într-un ciot de lemn, privea sever către cel ce mă dorea de mireasă.

— Stau uneori și mă întreb ce-o să se aleagă de voi după moartea mea? Sunteți slabi și tentați să cădeți în păcatul de a le impune celorlalți cu forța voința voastră. Doar s-a stabilit că nu vom repeta greșelile din Chaos...

Ochii moșului erau plini de durere și descurajare. Dădu să spună ceva, apoi, ca și când ar fi realizat că vorbind, ar fi făcut o inutilă risipă de energie, renunță. Se apropie de pietroiul pe care se cocoțase Johnny, ridică privirea spre el și îl fixă în tăcere.

Ama se lipi de mine. Tremurând, îmi prinse palma și o strânse cu putere într-a ei. Am făcut la fel, pentru a-i transmite că trebuia să aibă încredere în mine.

— Nu vreau să ne despărțim, îmi spuse pentru a se asigura că înțelesesem bine.

— Nu se va întâmpla asta.

M-am întors spre ceilalți tovarăși ai noștri. Edwin stătea în spate, de parcă ar fi încercat să devină mai puțin vizibil, Marit își strânsese fălcile și, când privirile mi-au coborât asupra brațelor ei, am văzut că ținea palmele încleștate peste niște pietre pe care naiba știe cum apucase să le culeagă de pe jos. Îi venea greu să iasă din starea de veșnică precauție defensivă în care trăise până atunci.

— Sunteți liberi! decretă judecătorul. Puteți merge oriunde vreți. Avem însă niște reguli pe care trebuie să le urmați dacă doriți să conviețuiți în bună pace cu ceilalți. Bine ați venit în Umut!

— Ce înseamnă asta? se miră Trei.

Bătrânul își frecă bărbia, gânditor.

— Nu sunt nici eu prea sigur, dar se zice că primul care a fugit din Transeo a fost un turc și a numit acest loc Speranță. Se zice că asta înseamnă Umut în limba turcă.

— Lucrurile noastre? am întrebat.

— Le veți primi, deși recomandarea mea călduroasă este să nu purtați armele. Păstrați-le unde doriți, numai nu le fluturați pe sub nasul celorlalți. Încercăm să trăim în pace.

Se întoarse apoi spre marea de gură cască și întrebă dacă era cineva care dorea să ne găzduiască. Nu s-a oferit nimeni. Toți ne numărau coastele de sub piei și, după ce calculaseră c-o să ne trebuiască prea multă hrană pentru a pune ceva carne peste ele, și acest efort ar fi fost peste puterile lor, deduseră că, mai bine, nu-și complicau existența primindu-ne sub acoperișurile lor.

— Olga îi ia la ea, se auzi o voce din mulțime.

Se făcu un culoar printre oameni și mare mi-a fost mirarea să constat că acela care vorbise era Caio, moșul napoletan din Transeo. Haruko și Charles se străduiau să vadă peste umerii lui, sărind ca niște canguri.

— Îi cunoști? îl întrebă bătrânul.

— Din Transeo.

Judele privi spre mine, căutând confirmare că noii veniți spuneau adevărul. Am înclinat din cap. Întinse o mână, sugerând că puteam face după pofta inimii, apoi, rotindu-se pe loc, gemând și blestemându-și articulațiile îmbătrânite, se pierdu în mulțime.

Peste câteva minute, piața vuia deja de hohote, strigăte și replici schimbate peste capetele curioșilor. Nimeni nu ne mai acorda importanță, ușurați dintr-odată de corvoada de a scoate de la naftalină ceea ce mai rămăsese neatins din umanitatea lor. Copiii alergau printre picioarele adulților, agățându-li-se de haine, gest ce le atrăgea scatoalce zgomotoase de la cei mai puțin toleranți, grupuri de femei și bărbați, strânși ici și colo, dezbăteau diferitele aspecte ale conviețuirii lor în acea comunitate, cu aerul că nimic nu putea fi mai important decât ce îi frământa în acel moment.

Caio ne cântări scurt din priviri, apoi ne făcu semn să-l urmăm. O vreme ne-am uitat ca tonții unii la alții, apoi, văzând că ne păștea pericolul de a pierde urma napoletanului și a rămâne singuri în nebunia aia, ne-am pus în mișcare. L-am căutat din ochi pe Johnny. Se făcuse nevăzut.

Nu reușeam să-mi dau seama ce simt în legătură cu această incredibilă reîntâlnire. Johnny dispăruse din mintea mea de atât de multă vreme, încât atunci când am dat din nou cu ochii de el, am simțit năvălind peste mine, dintr-odată, o parte a existenței mele de care uitasem de-a binelea. Inevitabil, trupul ars al verișoarei Itt mi s-a proiectat pe retină, umplându-mi inima de tristețe. Apoi hala cuprinsă de flăcări și chipul detestabilului don Juan. Am strâns degetele în pumn. Nu el pornise incendiul în care toți acoliții lui și-au găsit sfârșitul, însă, cu siguranță, fusese printre aceia care nu făcuseră nimic să împiedice asta.

Colibele din satul ăsta arătau de parcă o singură mână gigantică, neîndemânatică, le-ar fi ridicat pe toate. Pereții strâmbi, de înălțimi inegale, făcuți dintr-un amestec de pământ și paie, dădeau impresia că se vor prăbuși dintr-o clipă în alta sub greutatea unui acoperiș de stuf, aruncat alandala, în straturi mai groase sau mai subțiri. Niciuna dintre cocioabe nu avea ferestre și, în loc de uși, de pereți erau aninate niște crengi lungi și uscate, împletite între ele, izolate cu paie cenușii. Bănuiesc că, atunci când doreau intimitate, proprietarii coșmeliilor, le trăgeau în fața dreptunghiului intrării.

Pe măsură ce ne îndepărtam de piațetă, locuințele nu mai erau înghesuite atât de sufocant, iar la unele dintre ele am observat chiar o atenție deosebită la detaliu. Pereții, chiar dacă erau construiți din același noroi și aceleași paie, erau drepți, iar acoperișul de stuf era atât de uniform repartizat, că părea aproape plăcut ochiului. Unii duseseră arhitectura la un nou nivel și, pe lângă pereți, construiseră jardiniere din lut, în care plantaseră niște buruieni colorate.

În fața câte uneia dintre case se găseau instrumente de gătit și cuptoare din lut. Un moș ce zăcea cu fundul pe o prispă și fuma dintr-o ciudățenie de pai lung, ne urmări cu ochii lui albicioși, până ce ne văzu pierzându-ne în vegetația luxuriantă. Mai departe, o femeie într-un sari galben, amesteca de zor într-o oală în care clocotea o zeamă ce elibera rotocoale mirosind înnebunitor de apetisant. În colțul casei, bine priponit cu o sfoară groasă, dormea un porc cât toate zilele.

Trei îmi dădu un ghiont.

— Doamne! Pe aici sunt râtani! Crezi c-o să ne dea și nouă? O friptură din rotofeiul ăsta m-ar face fericit peste măsură! Sau o bucată de șorici! spuse, când mă văzu privind spre râmător.

— Nu știu cum poți saliva la vederea unui animal viu! îl mustră Ama.

— Ca să faci omletă trebuie să spargi ouă. Doar nu mi-o fi milă de ouă, acum... Ah! gemu Trei.

Când ne-am întors spre el, am văzut că Eshe se împiedicase și, căzând, îi scăpase din palmă. Luase o gură zdravănă de noroi și se lovise la unul dintre genunchi. Când începu din nou să meargă, șchiopăta destul de tare. Trei, infirmierul ei personal de ceva vreme încoace, se aplecă și încercă să-i studieze rana.

— Mai avem puțin până la casa Olgăi. Se va uita ea la piciorul fetei, ne îmboldi Caio, făcând un gest cu mâna, abia schițat.

— Caio, lucrurile noastre...? am întrebat.

— Dacă Samuel a zis că vă vor fi înapoiate, așa va fi, răspunse napoletanul în grabă, fără să se mai întoarcă spre mine. Să rezolvăm problema voastră cea mai presantă, mai întâi, adică să vă găsim un loc.

Ne-am oprit într-un luminiș în care, la oarecare distanță unele de altele, se găseau colibe de diferite dimensiuni. Cea din centru era imensă, mai mare decât orice văzusem în locul ăsta, cu niște găuri în partea de sus a pereților.

— Du-te și-o cheamă pe Olga, spuse Caio aspru unui copil ce ieșise în fugă, speriat, și i se proptise fix între picioare.

O fetiță plânsă toată apăru în fața intrării și, după ce îl fixă cu ochi febrili pe puștiul de mai devreme, înciudată că apariția unor adulți avea s-o forțeze să amâne bătaia pe care băiatul o merita, se răsti:

— Să-mi dea bomboana, mai întâi!

Cu maxilarul încordat, brațele încrucișate pe piept, se așeză în fața ușii, pentru a ne împiedica să intrăm.

— I-ai luat bomboana? întrebă Caio pe hoțul miniatural.

Puștiul ridică ochii, apoi, cu o sclipire de viclenie în căpruiul străbătut de raze gălbui, spuse cu ton miorlăit:

— Exersam ce m-a învățat Charles!

— Ce? sări proful de mangleală din spatele predicatorului napoletan.

Caio se roti cu încetinitorul și îi administră una dintre mustrările lui cuminți și serioase.

— El m-a întrebat, eu i-am răspuns...

— Credeam că ne-am înțeles! Încercăm să ne facem o lume mai bună aici. Metehnele din Chaos trebuie uitate.

— Hai, moșule, lasă-mă! se răsculă Charles. Nu mai suport aceleași rahaturi moralizatoare în fiecare zi. Suntem oameni, ce dracu`? Dacă vrei o lume mai bună, fă-o fără lume!

— Cunoști condițiile în care poți locui la Olga... Altfel, poți oricând să te alături nelegiuiților...

— Caio, se înmuie Charles pe dată, nu sunt unul din-ăia!

Însă napoletanul consideră că atenția acordată acestui subiect trebuia retezată, și se întoarse spre puști.

— Dă-i bomboana înapoi! rosti clar și apăsat, privind în jos, spre băiatul ce nu se dezlipise de picioarele lui.

— Dar, domnule...

— Dă-i-o!

Copilul întinse un braț spre fată, deschise degetele cu încetinitorul, plin de regret, și de sub ele apăru o bobiță de culoare roșie, asemănătoare fructului de măceș. Cu viteză incredibilă, copila apucă bomboana, apoi, cu cealaltă mână plesni obrazul inamicului. Până să aibă cineva timp să reacționeze, fâșneața se și făcu nevăzută.

— Ah! exclamă Caio, privind spre cer, cu deznădejde.

Îl apucă de ambii umeri pe băiat și îl îndepărtă de el. Obrajii acestuia ardeau de furie și umilință, iar ochii i se umpluseră de lacrimi.

— Mergi la treburile tale, copile.

Ca un bezmetic, se smuci de lângă napoletan și, în ușă, se ciocni cu altcineva.

În prag se afla o femeie de vreo treizeci de ani, despre care ulterior am aflat că era ucraineancă, foarte înaltă, cu un păr blond-roșcat lung, împletit în cozi ce, după ce îi înconjurau capul ca o coroană, îi coborau peste umeri, până în dreptul taliei. Avea o gură mare, cu buze pline, ce reușeau să îndulcească din linia dură a sprâncenelor groase. Ochii de culoare deschisă erau însă punctul forte al acestui ansamblu fascinant; când te fixau aveai impresia că te citesc din scoarță în scoarță.

Comisurile buzelor schițau în permanență un început de zâmbet, despre care nu puteai preciza cu certitudine dacă era mărinimos sau sarcastic.

Purta o bluză de un violet pal, peste care strânsese un pieptar din piele dură, legat cu șnururi din același material. Pantalonii peticiți din loc în loc, lucioși de la atâta purtat, i se mulau peste membrele puternice, iar în picioare purta un fel de mocasini rudimentari.

Era o adevărată apariție femeia asta! Nu mai văzusem vreodată vreo reprezentantă a sexului frumos, care să expire atâta farmec, laolaltă cu o doză impresionantă de forță. Tăria aceasta nu numai că n-o masculiniza, ci transforma totul, în mod magic, într-o imagine electrizantă în fața căreia puteai simți orice, numai indiferență nu.

Probabil că era obișnuită cu fețele lungi, bovine, ale celor ce dădeau ochii cu ea pentru prima oară, pentru că a început să vorbească blând.

— Eu sunt Olga. Dacă doriți să locuiți în adăpostul meu, sunteți bineveniți, fără ca asta să însemne că îmi datorați ceva.

Am aflat, ceva mai târziu, de ce spusese asta. Cei mai mulți dintre locuitori percepeau o taxă celor pe care îi primeau în chirie. Asta însemna că veneticii trebuiau să negocieze și să ofere din lucrurile pe care le aduseseră cu ei din Chaos. Ghinioniștii care pierduseră tot pe drum ajungeau, invariabil, la Olga.

Toate colibele din luminiș îi aparțineau. Le ridicase cu ajutorul celor ce locuiau la ea, însă tot pentru nefericiții care aveau să vină și pe care nu-i dorea nimeni. Avea totuși niște condiții pe care, am realizat după vreo două săptămâni, nu era tocmai ușor să le îndeplinești.

Nu voia scandaluri, ori după o vreme de trai la grămadă, oricâtă bunăvoință ar fi zăcut în mine, tot ajungeam să-mi revărs furia și frustrarea asupra unuia sau altuia dintre nenorociții soartei cu care împărțeam fărâma de spațiu din colibă. Era interzis și furtul, însă asta nu însemna că nu ne dispăreau din bunurile ținute cu mare grijă sub perne. Se ajungea și la bătăi, uneori, iar Olga se prefăcea că n-a auzit sau că nu i s-a adus la cunoștință incidentul cu pricina, doar pentru a nu-l alunga pe inconștientul ajuns la capătul răbdărilor.

Dacă reușeam să-mi controlez unele impulsuri ucigașe la adresa unora dintre colegii de suferință, era pentru că îmi era rușine de dojana mută din ochii femeii.

Coliba cea mare era un fel de triaj. Noii veniți stăteau acolo o vreme, până le venea vremea să fie repartizați în căsuțele mai mici. Eu am stat o lună acolo și mă mir și acum cum de n-am înnebunit. Nu exista nici măcar o secundă de liniște. În permanență se găsea câte unul să urle, să se certe sau să se încaiere. Copiii din triaj erau ai locuitorilor mai vechi, dar care decedaseră și, pentru că nu-i dorise nimeni, ajunseseră în grija mamei Olga, cum îi spuneau unii dintre ei.

Singurele momente în care reușeam să mă adun, erau acelea petrecute în casa de rugăciune a satului. Era plasată la distanță de locuințe, pentru ca dornicii de pace să nu fie tulburați de niciun zgomot. Prima oară când am intrat aici, era să pic de surpriză. Părea un muzeu rudimentar al religiilor. Toate simbolurile diferitelor credințe stăteau unele lângă altele, în bună pace. Pe unele dintre ele le-am recunoscut, însă altele nu-mi inspirau nimic. M-a lămurit judele, într-o seară când ne-am nimerit împreună în căutare de solitudine, că pe aici erau recuperatori din fel și fel de culte de care nici el nu auzise până să ajungă în Umut, și că hotărâse ca fiecare să fie cinstit pe limba lui. Nu-i fusese ușor să-i adune laolaltă și să-i convingă să nu mai vadă deosebirile dintre ei și să onoreze ceea ce-i asemăna. Erau prea încărcați cu prejudecățile din Chaos, prea atașați de cutumele inoculate atât de adânc în ființa lor, încât părea că organismul lor suferise mutații și dezvoltase o genă anume pentru asta.

După ce s-au obișnuit, au început să se roage împreună. Nu se mai zburleau ca mâțele turbate când lângă un creștin se așeza un musulman, sau când lângă acesta din urmă îngenunchea un evreu. Poate că fiecare credea că avea glasul mai plăcut urechilor Tatălui și că rugăciunea lui avea să fie trecută în fața celorlalte, dar măcar n-o mai afirma în gura mare. Judele părea convins să oamenii deveniseră mai buni. Poate că și eu aș fi crezut asta, dacă nu aș fi aflat că exista o lege a Umutului care îl arunca în închisoare pe acela care stârnea un conflict pe considerente religioase.

— Nu v-au urât pentru că ați încercat să-i îndepărtați de ceea ce știau ei că înseamnă să crezi? l-am întrebat atunci.

— Unii au făcut-o, dar sunt sigur că, în timp, vom scăpa de separațiile acestea și ne vom uita spre Tată, doar.

Am înclinat din cap, sceptică. Așa ceva merita văzut.

Fascinant era și să le observ asiduitatea cu care Îl căutau pe Șef. El îi abandonase, iar ei continuau să creadă. Nu pot să spun că asta mă mira; nu era credința cel mai puternic drog din lume? Nu inocula ea speranță în venele tuturor pierduților sorții? Nu ea îl făcea pe muribund să-i zâmbească Doamnei cu Coasa și să se arunce în brațele ei cu speranța de nestrămutat că, pășind Dincolo, va da peste pacea imposibil de găsit în Chaos?

— Ia-i unui om credința, și i-ai luat tot! spusese moșul.

Multă vreme mi-au răsunat cuvintele astea în cap. Le-am dat dreptate și le-am renegat.

— Îmi imaginez că ați ajuns să cunoașteți omul foarte bine, i-am spus într-o altă zi când îl găsisem în casa de rugăciune, iar expresia contemplativă a chipului său atât de destins în acel moment, mă atrăgea mai abitir decât orice altceva.

— Hm... Mult mai bine decât aș fi vrut.

— Ați primit mai mult decât ați cerut? am râs.

Îmi zâmbi cu căldură.

— Știi vorba aia: ai grijă ce-ți dorești...

— Totuși, să nu mi-o luați în nume de rău, uneori mi-e greu să cred că o ființă căruia Tatăl i-a dat capacitatea de a-și ascunde adevărata natură cu atâta măiestrie, poate fi cunoscută cu adevărat.

Râse zgomotos.

— Ești deistă?

Am stat și m-am gândit, înainte să răspund. Cunoșteam termenul, dar nu-l îmbrățișasem niciodată, deși, inconștient, urmam principiile acestei orientări filosofico-religioase.

— Mă întrebați asta pentru că sunt de acord cu tot ce ați încercat să faceți aici? am întrebat, rotindu-mi privirea prin încăpere. De ce oamenii au tendința de nestăpânit să numească și să delimiteze orice?

A tresărit, iar ochii i-au licărit. Când și-a întors fața dinspre mine, mi s-a părut că pe buze îi înflorise un zâmbet mulțumit.

Capitolul II

Prima dată când am putut să adorm buștean a fost seara în care am intrat în posesia căsuței de la marginea campingului de oropsiți, cea care îmi revenise mie, Amei și Sandrei, fetița căreia i se furase bomboana, după ce foștii locatari reușiseră să-și construiască propria colibă într-un luminiș singuratic și se mutaseră definitiv.

În noaptea aia m-am visat acasă, în patul meu. Ursul panda mă veghea cu ochii lui imobili. Rochia de mireasă se afla lângă fereastră, și primele raze ale dimineții străpungeau țesătura, făcând-o să pară un miraj. Ca pe niște imagini fantomatice, le-am văzut pe mătușa, Elena, Astrid și Erica discutând despre evenimentul în urma căruia urma să devin soția lui Damir.

M-am pomenit apoi în biserică, înaintând printre șirurile de scaune. Părintele Anton, îmbrăcat ca un serafim, mă privea cu blândețe. Am privit în stânga, atrasă de ceva misterios. Malorum ședea chiar în margine, alături de Amadeus. Diavolul îmi zâmbi larg. Buzele îi dezveliră două șiraguri de dinți cenușii, ascuțiți ca niște ace. Amadeus, de alături, mă mustra din priviri, rece și inabordabil.

Cu ce oi fi greșit? m-am pomenit gândind.

Buzele reprezentantului Raiului nu se mișcară când rosti:

— Ai grijă de ceas! Protejează-l cu orice preț.

Mi-am coborât ochii spre încheietură. Ceasul de recuperator lipsea, însă n-am simțit niciun regret. Bine că scăpasem de el. Moșul cel bun era atât de enervant, cu toate acele sâcâitoare tentative de a mă determina să urmez calea spre lumină!

Picioarele nu erau în puterea mea. Înaintau, unul în fața celuilalt, cadențat, într-un vag ritm soldățesc.

Eram la nunta mea, însă nu eram fericită. Înaintam spre Damir, care stătea cu spatele la mine, numai pentru că altfel nu puteam face. Când s-a întors, am putut vedea că nu avea chip. Mă holbam la el, convinsă că, să-i recompun chipul, era datoria mea de onoare, o ciudată și obscură obligație morală.

Sub pielea întinsă, fără trăsături, au început să se umfle bășici ce tot creșteau, se spărgeau și, de sub franjurii lor răsăreau bucăți dintr-un alt chip. Unul bine cunoscut mie. Membrele mi s-au înmuiat și inima a luat-o razna când Marc mi-a întins o mână, invitându-mă lângă el. Avea părul dat pe spate, era proaspăt bărbierit și mi-a trecut prin cap că nu-l văzusem niciodată arătând atât de cuminte. Ochii îi străluceau pe când mă privea. Părea atât de îndrăgostit!

Nu înțelegeam cum de mă aflam acolo și cum se făcea că în locul lui Damir era Marc, însă n-am cârcotit. Ba chiar mă temeam ca vreunul dintre musafiri, dându-și seama că mirele fusese înlocuit cu alt bărbat, să nu întrerupă ceremonia.

Când părintele m-a întrebat dacă îl vreau de soț pe cel din dreapta mea, și tocmai mă pregăteam să spun un DA din toată inima, fața lui Marc a dispărut. Ochii albaștri ai lui Damir mă priveau, adoratori.

Din spate, un braț m-a prins de umăr, înfigându-și unghiile în carnea mea. M-am întors și am dat de Malorum.

— Asta pățesc fetele rele care nu au grijă de ceas, scrâșni cu satisfacție.

— Ia-ți labele de pe mine! m-am revoltat, lovind degetele scheletice, rășchirate peste dantela albă a rochiei.

Ce i-o fi apucat pe toți cu ceasul?

— Bine! Nu te mai ating! s-a auzit o voce de copil.

Timbrul acela subțire m-a smuls din coșmarul din vis și m-a adus în cel real. Panglica unsă cu zeamă de totole, atârnată de tavanul colibei pe post de capcană pentru muște, se bălăngănea încoace și încolo deasupra capului Sandrei, atinsă de pala de vânt ce se strecura prin găurile din pereți. Inima a început să-mi tremure. Dacă în vis mă duruse în cot de ceasul de recuperator, m-am pomenit acum pipăindu-mi încheietura cu înfrigurare. Mi-am adus-o la nivelul ochilor. Brățara rece a micului obiect fără viață

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Purgatorio

4.1
8 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor