Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Ucenicul magicianului

Ucenicul magicianului

Citiți previzualizarea

Ucenicul magicianului

evaluări:
2/5 (1 evaluare)
Lungime:
366 pagini
5 ore
Editor:
Lansat:
17 feb. 2018
ISBN:
9786067932676
Format:
Carte

Descriere

Ce noi provocari vor avea de infruntat Henry Leach, sora lui, Brianna, si ceilalti oaspeti ai lui Coralis veti afla din aceasta continuare a bestsellerului Fauritorul de baghete magice. Pentru prima data, dupa secole intregi, singuraticul maestru al baghetelor magice si-a deschis portile castelului si a invitat o noua generatie de ucenici sa invete secretele meseriei. Dar Henry si ceilalti invatacei sunt pe cale sa se confrunte cu o uriasa amenintare – una care vine chiar din randul breslei.

Editor:
Lansat:
17 feb. 2018
ISBN:
9786067932676
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Ucenicul magicianului

Cărți conex

Previzualizare carte

Ucenicul magicianului - Ed Massesa

năvalnică

Malachai stătea aplecat peste masa pe care își așezase douăsprezece obiecte, în ordinea în care urma să le folosească. Îi trebuiseră veacuri de cercetări și întreaga sa măiestrie de făuritor de baghete pentru a le identifica și a le da de urmă. Pe unul îl găsise în Mexic, pe fundul unei cenote – un puț cu apă dulce, folosit cândva de populația maya ca loc pentru săvârșirea jertfelor ritualice. Pe altul îl descoperise în Birmania, într-un templu părăsit și uitat, la capătul a câtorva luni de căutări. Zâmbi, amintindu-și de morțile tragice ale echipei sale de exploratori în nemiloasa pădure tropicală. Dacă nu i-ar fi ucis jungla, ar fi făcut-o el. Martorii nu puteau fi lăsați în viață.

Cel mai rar dintre elemente era un metal aproape mitic, pe care îl aflase într-un recif de corali din vecinătatea unei insule necartografiate din sudul Oceanului Pacific. Din cunoștințele sale, era ultimul exemplar existent pe pământ. Difloniul nu se regăsea în tabloul periodic al elementelor. Proprietățile lui erau neștiute... cu excepția uneia.

Pentru a șasea oară în acea dimineață, Malachai se apucă de lucru, după care se opri. Fiecare element trebuia combinat în ordinea corectă, folosind o tehnică ce impunea o precizie desăvârșită. Știa că operația reușise de numai două ori și în ambele dăți fusese nevoie de eforturile unite a trei Maeștri ai Baghetelor Magice.

El era hotărât să izbândească singur.

Malachai trase aer în piept și se lăsă absorbit de muncă. Primele șase elemente se combinară rapid și fără cusur, cum știa că se va întâmpla. Deveni și mai concentrat. Minutele se transformară în ore. Asuda abundent din cauza emoțiilor. Se șterse iute cu mâneca, pentru a nu compromite procesul. Își spori atenția încă o dată și luă o gură zdravănă de aer, care să îi ajungă până când avea să finalizeze operațiunea. Până și o moleculă de praf risca să dăuneze baghetei la care lucra. În cele din urmă, neprecupețind nicio fărâmă de putere, izbuti să contopească difloniul cu bagheta. Simți furnicături în degetele cu care o ținea. O așeză ușor pe masă, unde bagheta începu să răspândească o lumină difuză, purpurie. O dâră firavă de fum se prelinse din vârful ei.

Pe chipul lui Malachai încolți un zâmbet.

Zece minute mai târziu trase aer în piept.

― Tunete și fulgere!

Henry se cutremură. Își dăduse seama că făcuse o greșeală din clipa în care turnase o picătură din lichidul galben în balonul Erlenmayer. Lumina puternică și fumul erau un indiciu clar. Serena și Brianna își înăbușiră cu greu chicotele.

― Scuze, spuse Henry.

― SCUZE? explodă Coralis. Spune-i asta sătucului pe care l-ai șters de pe fața pământului din cauza neglijenței tale. Ori pădurii pe care ai transformat-o în piatră. Sau peșterilor care s-au surpat tot din pricina ta...

Bătrânul Făuritor de Baghete își curmă brusc acuzele în momentul în care următoarele cuvinte i se opriră în gât. Fruntea i se încreți de durere și regret. Preț de câteva secunde, în cameră se lăsă o tăcere stânjenitoare. Henry își ținea răsuflarea, știind că Serena făcea același lucru.

Coralis se întoarse și părăsi grăbit încăperea, plesnind din trena pardesiului său lung și negru. În ultimul an, Henry fusese martorul acestei reacții de suficiente ori încât să-și dea seama că lecțiile din ziua aceea se încheiaseră.

― Nu din nou, murmură Brianna, uitându-se la experimentul terminat doar pe jumătate din mâinile ei. Ce rost are? Oricum nu am talentul necesar. Cel puțin, de data asta, a țipat la tine.

Serena văzu cum Henry se întunecă la față.

― Nu e vina ta, îi zise și își puse un braț în jurul lui. Cât durează până când se calmează?

Henry ridică din umeri. Nu putea răspunde, căci știa că durerea nu respectă un orar fix. Victoria pe care o repurtaseră împotriva lui Dai She în deșertul Arizonei, cu paisprezece luni în urmă, îi costase viața lui Randall. Cândva cel mai priceput ucenic al lui Coralis, Randall era motivul principal pentru care lumea era încă nevătămată.

Coralis nu își iertase cele întâmplate, iar, ici și când, un cuvânt era îndeajuns pentru a-i retrezi acele amintiri triste. Nu știau niciodată ce îl va supăra pe Coralis și cât va dura să-și revină.

― Ajută-mă să fac curățenie și ne putem ocupa de grădini mai devreme decât era programat, spuse Henry. Gretchen o să se bucure că îi acordăm mai mult timp.

― Așa e. Avea de gând să testeze îngrășământul tău, pe care l-ai creat din pură întâmplare.

Henry încerca să pară invidios, dar amândoi știau că este mândru de ea. Văzându-i zâmbetul larg, fata se întoarse cu spatele pentru a-și ascunde umbra de îmbujorare ce apăruse pe chipul ei măsliniu.

Brianna își dădu ochii peste cap.

― Eu am șters-o de-aici. Distracție frumoasă la grădinărit, spuse ea, desenând în aer niște ghilimele imaginare și zâmbind răutăcios, după care se strâmbă de durere. Au!

― Altă migrenă? întrebă Henry, dând să se apropie de ea.

Brianna întinse un braț pentru a-l opri.

― Sunt bine. Probabil sunt doar dureri de creștere, cum a spus și Gretchen.

Își luă la revedere de la ei cu un zâmbet stins.

― Sper ca Gretchen să aibă dreptate, zise Serena și îl apucă pe Henry de mână. Dar, deocamdată, trebuie să ne ocupăm de „grădinărit".

Henry râse. Partea bună a acceselor de furie ale lui Coralis era că timpul petrecut în tovărășia Serenei se dovedise benefic pentru ei. În afară de experiențele asemănătoare ce îi uneau prin faptul că amândoi fuseseră smulși din sânul familiilor lor și trimiși într-o țară străină, cei doi păreau să își descopere cel mai bine abilitățile când erau puși în situația de a se descurca singuri. Serena declarase la un moment dat că a învăța din propriile greșeli este la fel de important ca a învăța prin studiu amănunțit. Câtă vreme nu aruncau nimic în aer – lucru la care Henry avea un talent deosebit.

Uneori, rezultatele îl făceau chiar și pe Coralis să râdă pe înfundate – ca, de pildă, atunci când una dintre greșelile lui Henry făcuse ca unui fragment mare de cuarț roz să îi crească opt picioare și să o fugărească pe Gretchen prin curte. Cuarțopodul îl transformase pe Henry în ținta tachinărilor Serenei zile în șir.

― Stai o clipă! Grădinăritul poate să mai aștepte. Nu e joi azi? întrebă Henry cu voioșie.

― Ziua de hoinăreală! exclamă Serena.

Îl apucă pe Henry de mână și îl trase din clasă.

Castelul Coralis se afla într-o zonă atât de izolată din Munții Carpați, încât proviziile săptămânale trebuiau aduse în căruțe trase de cai. Pădurea luxuriantă, bogată în floră și faună, se întindea pe kilometri întregi în toate direcțiile. Iar pădurea aceasta se deosebea de toate celelalte printr-o trăsătură aparte – avea personalitate. Henry și Serena o numeau Pădure, de parcă ar fi fost o ființă umană.

Pădurii părea să îi facă plăcere să se joace cu ei. Fiecare plimbare era o adevărată aventură. Într-o zi, o cărare era într-un loc, iar a doua zi dispărea; din când în când, o potecă se închidea în urma lor, izolându-i de castel și de lumea civilizată.

La fel se întâmplă și astăzi.

Ieșiră printr-o gaură în zidul curții, care nu exista cu o zi înainte. Se închise imediat după ei, risipindu-le orice speranță de a mai reintra. Serena adora aceste excursii. Era ca și cum castelul și împrejurimile sale se transformau într-un soi de învățător, asemeni lui Coralis, și îi trimiteau într-o călătorie a cunoașterii, îndemnându-i să descopere zone noi și neștiute. Chicoti veselă, ca o fetiță de cinci ani care își primește prima coroniță de prințesă.

Henry porni înainte, ca să-și ascundă zâmbetul stârnit de reacția ei.

Înaintară pe drumul necunoscut preț de câteva minute bune. În cele din urmă, ieșiră într-un luminiș plin de flori sălbatice și ierburi. Nu rareori se întâmpla ca, în hoinărelile lor, să dea peste plante necunoscute, pe care i le duceau lui Gretchen. Era o botanistă desăvârșită și își împărtășea bucuroasă toate cunoștințele – ce plante puteau fi folosite la vindecarea rănilor și bolilor, care făceau vrăjile mai puternice și care erau atât de otrăvitoare încât o simplă atingere cu buzele putea avea rezultate catastrofale.

Nu mai văzuseră nicicând o asemenea abundență vegetală. Aproape toate plantele le erau necunoscute. Odată ce cărarea se închise în urma lor, îmbiindu-i să meargă mai departe, Serena declară că, de data aceasta, erau prea multe pentru a le putea transporta pe toate înapoi acasă.

Henry se opri brusc, năpădit de o presimțire. Simți un fior trecându-i prin perișorii de la ceafă, pe care îl numea „simț de păianjen".

Văzându-l, euforia Serenei se preschimbă în prudență.

― Ce s-a-ntâmplat, Henry?

― Nu știu, răspunse el, scărpinându-se în vârful capului, cu privirile ațintite la arborii care înconjurau luminișul.

Întregul peisaj era atât de calm, încât parcă vedea familii bucurându-se de un picnic tihnit printre flori. Și totuși plutea ceva neliniștitor în aer.

― Nu cred că ar trebui să mergem într-acolo.

― Pădurea nu ne-a pus niciodată în primejdie, spuse Serena.

Însă teama lui Henry era molipsitoare. Fata dădu să se întoarcă, după care își aminti că poteca se închisese în urma lor.

― Nu prea avem de ales.

În acel moment, Henry înțelese de unde izvora neliniștea lui.

― Nu e nicio cărare prin câmp. Nu ni s-a dat niciodată mână liberă.

― Poate că, în sfârșit, ne lasă pe noi să alegem, sugeră Serena. Poate că e un dar al Pădurii.

Încântată de explicația găsită, făcu vreo câțiva pași în luminiș.

Simțul de pericol al lui Henry se redeșteptă.

― Vino înapoi! strigă el.

Prea târziu. Într-o fracțiune de secundă, câmpul îi dispăru din față, iar în locul lui se înălță un zid de verdeață, prinzând-o pe Serena pe partea opusă.

― Serena! strigă Henry. Unde ești?

Nu se auzi niciun răspuns. De fapt, totul era cufundat într-o tăcere mormântală – nici ciripit de păsări, nici foșnet de vânt. Se avântă ca un nebun prin tufărișul des. Dar, în loc să înainteze, se trezi împins înapoi de vegetația vie. Cu cât se zbătea mai tare, cu atât întâmpina o rezistență mai mare; începea să piardă teren.

N-am mai pomenit o vegetație atât de furioasă, își zise Henry, aproape amuzat. Era furioasă de-a binelea. Când, într-un final, se lăsă păgubaș și întoarse capul, observă că poteca reapăruse în spatele lui.

O strigă pe Serena de nenumărate ori. Nimic. Era din ce în ce mai deznădăjduit. Răcni „Serena!" din toți rărunchii. Nu existau nici lecții, nici vrăji pentru o asemenea situație. Chiar dacă i-ar fi venit vreuna în minte, se temea că gestul său ar fi înfuriat-o pe Pădure și mai tare.

Într-un acces de mânie, încercă să rupă o ramură din tufiș, dar nu se alese decât cu un pumn de frunze. Pe ramura dezgolită crescură numaidecât alte frunze, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. „Bine! N-ai decât să te porți așa!"

O apucă pe potecă, gârbovit de spate, și merse către castel.

Drumul de întoarcere dură mai mult decât în mod normal. Dacă la dus cărarea fusese aproape dreaptă, la întoarcere părea să îl ducă pe ruta cea mai ocolitoare. La fiecare câteva sute de metri se îngusta, obligându-l pe Henry să se aplece și să se ghemuiască pentru a evita zgârieturile. Pădurea îi dădea o lecție – nu te pune cu Mama-Natură!

Liziera copacilor se termină brusc, mult mai aproape de zidurile castelului decât s-ar fi așteptat. Henry ridică ochii și slobozi un icnet, fiind la un pas să cadă în fund înainte de a-și regăsi echilibrul.

― Pe unde-ai umblat? a mormăit Coralis de la o înălțime de opt metri. Răspunde-mi!

Henry făcu un pas înapoi, speriat de furia lui Coralis. Se căznea să găsească o explicație, când îi veni o idee.

― Nu mi-o luați în nume de rău, domnule, dar e evident că știați foarte bine unde să mă găsiți.

I se păru că vede un zâmbet, dar acesta dispăru fulgerător.

― Ai grijă cum vorbești, îi zise Coralis, pe un ton sumbru. Unde-i fata?

Henry miji ochii. Coralis știa cât de mult îl deranja când se referea la Serena drept „fata". Bătrânul încerca în mod intenționat să îl provoace.

― Acolo, răspunse Henry, făcând semn din cap înspre copaci.

― Pff! Era și timpul.

Nu era tocmai răspunsul așteptat de Henry.

― Să nu ne batem capul cu asta acum. Treci încoace. Avem musafiri.

Coralis se făcu de îndată nevăzut, lăsându-l pe Henry într-o mare dilemă. Găurile din zidul castelului nu se găseau niciodată în același loc, însă Pădurea îl conducea mereu direct la una. Nu și astăzi. În ambele direcții, cât vedea cu ochii, nu se zărea nicio intrare.

― Cum intru? strigă el către zid.

― Tu ești ăla isteț, îi răspunse Coralis de la poalele zidului. Dă-ți seama singur. Și ai grijă să nu superi castelul așa cum i-ai supărat pe bieții copaci.

Bieții copaci, pe naiba, își zise Henry. M-au chinuit mai rău decât o șleahtă de bătăuși.

Decise să meargă în direcția opusă lui Coralis, pipăind bolovanii cenușii cu aspect de cărămidă care alcătuiau suprafața exterioară a zidului. Odată ajuns la colț, șovăi. Dat fiind prin câte trecuse în acea zi, voia să fie pregătit pentru alte situații neprevăzute.

Făcu un pas în față temător. Apoi, încă unul. La al treilea, făcu un salt înainte și dădu colțul. Credea că scăpase de surprize. Se înșelase.

La trei metri distanță, un șoim stătea neclintit pe cărare, împiedicându-l să înainteze. Henry ridică privirea pentru a-l striga pe Coralis. Șoimul dădu din cap dintr-o parte în alta, părând a-i sugera să nu o facă.

Era același gest pe care îl făcuse Randall în garajul lui Henry, la începutul aventurii sale.

Dar Randall era...

Henry simți că i se pune un nod în gât. Era imposibil. Izbi cu mâna în zidul din piatră, în speranța că se va întâmpla unul din două lucruri. Fie va speria șoimul și îl va pune pe fugă, fie se va deștepta dintr-un vis straniu.

Palma i se lovi de suprafața tăioasă.

― Au!

Își masă pielea cu putere, uitându-se la șoimul care clătina din cap – de data aceasta, dezgustat.

Henry se opri, simțindu-se deodată umilit. Tuși nervos pentru a-și drege glasul.

― Știu că e imposibil, dar trebuie să întreb. Ești... ești Ran...

Șoimul scoase un cârâit ascuțit și țâșni în aer, cât pe ce să atingă capul lui Henry cu fâlfâitul aripilor sale imense. Cât pe ce. Vârful unei gheare îi zdreli pielea capului. Henry avea să își examineze rana mai târziu, dar intuia că se află în același loc în care Randall îl zgâriase în garaj.

Ridică brațele ca să se apere și se prăvăli în... și prin zid, aterizând rușinos, la picioarele lui Coralis.

― Ai terminat cu șotiile? mârâi Maestrul Baghetelor Magice. Ridică-te și scutură-te de praf. Facem oamenii să aștepte.

Henry se uită nedumerit la zid. Gaura, dacă existase într-adevăr o gaură, dispăruse cu asemenea repeziciune încât se întreba dacă nu cumva, printr-o magie, trecuse direct prin piatră. Coralis traversă curtea cu pași iuți, obligându-l pe Henry să alerge după el pentru a-l prinde din urmă.

Știa că, într-un sfârșit, va trebui să îi spună lui Coralis despre întâlnirea cu șoimul, dar, cunoscând toanele bătrânului, își dădea seama că acela nu era un moment prielnic.

Pe Henry îl frământa din cale-afară soarta Serenei, aflată în mâinile Pădurii. Se învinovățea că nu se străduise mai mult să ajungă la ea, deși bănuia că toate eforturile lui ar fi fost zadarnice. Dacă Pădurea dorea să îi despartă, trebuia să creadă că aceasta avea un motiv temeinic și că Serena era în siguranță. În mod limpede, Coralis nu era câtuși de puțin îngrijorat.

Traversă curtea, ținându-se pe urmele Maestrului Baghetelor Magice. Unul dintre primele lucruri pe care Henry le făcuse la sosirea în acel loc, cu mai bine de un an înainte, fusese să măsoare în lung și în lat interiorul curții, care forma un pătrat aproape perfect, cu laturi de aproximativ două sute de metri. În jurul curții, pe trei laturi, se ridicau trei ziduri perfect netede, înalte de opt metri și o groase de trei, cu o pasarelă în vârf care traversa întregul perimetru.

Singurele două construcții din curte erau un coteț mic de găini și un șopron și mai mic, în care erau depozitate cele trebuincioase grădinăritului. În rest, nu vedeai decât iarbă moale și mătăsoasă, presărată cu petice de flori înmiresmate – și, firește, vasta grădină a lui Gretchen. Cultiva toate legumele și ierburile de care aveau nevoie.

Pe cea de-a patra latură, prevăzută cu mai multe intrări, curtea dădea spre castelul principal. Maestrul Baghetelor Magice îl numea Castelul Coralis, dar lui Henry îi amintea mai degrabă de o fortăreață medievală decât de un castel din cărțile de povești. Studiase arhitectura clădirilor masive cu donjoane, turnuri și turle, poduri mobile și temnițe. Aceasta de față, în ciuda siluetei sale impozante care trona amenințătoare asupra curții și zidurilor, era la fel de rudimentară ca a unui castel de nisip înălțat de un copil.

Aveai senzația că, în vocabularul arhitectului, nu existase cuvântul rotund. Fațada avea o înălțime de patru etaje, fiecare dintre acestea mai îngust decât cele de dedesubt, precum nivelurile unei piramide. Spre deosebire de ea, partea din spate a castelului era un zid simplu – ca și când constructorii își epuizaseră fie materialele, fie imaginația.

Înăuntru regăseai aceleași muchii ascuțite. Nu existau galerii boltite între încăperi, nici picturi ori sculpturi grandioase, nici candelabre masive. Singura cameră întrucâtva maiestuoasă era vestibulul cu o înălțime de zece metri, susținut de șase coloane zdravene din lemn, dar nu dintre cele ornate cu sculpturi sau mulaje. Coloanele acestea erau îmbrăcate în scoarță de copac și erau oarecum vii.

Oricât ai fi încercat să îl descoși și să îl iscodești pe Coralis, bătrânul nu se lăsa înduplecat să dezvăluie tainele castelului. Henry aștepta cu nerăbdare turul privat pe care Coralis i-l făgăduise în momentul în care va învăța să fie răbdător. Nu era ușor să fie răbdător un an întreg.

Henry nu avea nici cea mai mică îndoială că în castel se ascundeau secrete inimaginabile. Văzuse uși prevăzute cu zăvoare complicate, care îi ațâțau curiozitatea. Spera ca ceea ce se afla în spatele lor să fie pe măsura așteptărilor sale.

Coralis îl conduse pe Henry pe o intrare lăturalnică, a cărei ușă masivă din tec era prinsă în niște balamale unse cu grijă. În doar câteva clipe, Henry se rătăci cu desăvârșire. Durase câteva săptămâni bune până când învățase să se orienteze pe coridoarele labirintice ale castelului pentru a nu întârzia la masă. La un moment dat, folosise chiar firimituri de pâine, dar nu reușise decât să revină de unde plecase, după ce, evident, se învârtise în cerc. Nu era nicio magie la mijloc. Pur și simplu, busola internă a lui Henry nu funcționa corect.

Pe de altă parte, Serena nu întâmpina astfel de greutăți. Avea un simț nemaipomenit de orientare și reușea să se descurce pe culoare cu mare ușurință. „Am avut niște profesori excepționali, care m-au învățat să dau atât de urma animalelor, cât și a oamenilor," îi mărturisise ea, cu un zâmbet șiret.

Îl cuprinse din nou neliniștea la gândul întâlnirii ei cu Pădurea și speră ca abilitățile ei de cercetaș să fie într-atât de bune pe cât se spunea.

După trei cotiri la stânga și două la dreapta, ajunseră în încăperea pe care Henry o numea cabinet. Era singura care aducea oarecum a birou, deși îi lipsea tocmai masa de scris. Doi dintre pereți erau acoperiți cu etajere ticsite cu volume cu coperți din piele și sute de artifacte, de la cranii deformate până la bucăți stranii de lemn pescuite din râu și rămășițele mumificate ale unor creaturi necunoscute.

Spre mirarea lui Henry, în ziua aceea, acestora li se adăugaseră alte două elemente – ambele umane.

― Henry, permite-mi să ți-i prezint pe noii noștri oaspeți, Luis Saenz și Katelyn O’Neil.

După care Coralis se întoarse spre Henry, ridicând din sprâncene de parcă ar fi așteptat ceva.

― Ah... Eu sunt... Mă numesc Henry Leach.

Se trezi că se bâlbâia.

Luis slobozi un râset scurt, ca un soi de grohăit, și își acoperi iute gura cu palma.

Henry prise imediat necaz pe el.

― Ce-i așa de amuzant?

Voia să par ferm și încrezător, însă vocea îl trădă – lucru care se întâmpla din ce în ce mai frecvent în ultima vreme.

― În țara mea, lipitoarea¹ este un vierme care suge sânge, îi replică Luis sfidător, acceptând provocarea lui Henry pe un ton încărcat de dispreț.

Capacitățile lui Henry de a interpreta aura unei persoane se îmbunătățiseră. Simțea furia pe care băiatul o degaja din fiece por al corpului său și bănuia că aceasta nu era stârnită doar de simpla sa prezență acolo. Luis era puțin mai înalt decât el, părul negru ca smoala îi ajungea până la umeri, iar tenul îi era ușor mai deschis decât al Serenei, dar mai închis decât al lui Henry. Purta o cămașă cu nasturi de culoare verde-închis și pantaloni cargo până la genunchi. Numeroasele buzunare erau doldora de obiecte pe care Henry nu reușea să le ghicească și care îi trezeau o oarecare curiozitate. Ghetele uzate, cu tălpi groase, care trecuseră prin luni întregi de drumeții, îi întregeau aspectul de explorator.

― Luis vine din Ecuador, zise Coralis, cruțându-l pe Henry de umilința de a găsi o ripostă.

Trecuse mult timp de când nu mai fusese luat în râs, astfel că replicile sale erau puțin mai greoaie.

Știa trei lucruri despre Ecuador. Știa că se află în zona ecuatorială, că teritoriul său cuprinde o parte din Pădurea Amazoniană și că Insulele Galapagos (unul dintre locurile despre care îi făcea o plăcere deosebită să citească) sunt situate la aproximativ 900 de kilometri distanță de coasta sa. Hotărî să mai facă o încercare, de data aceasta folosind o abordare amicală.

― Ai fost în pădurea tropicală?

― Ha! pufni Luis, suspicios. Trăiesc în pădurea tropicală.

Vorbea o engleză impecabilă, în ciuda accentului sesizabil, astfel că ironia din tonul său răsună cât se poate de limpede. Și, ca și când asta nu ar fi fost de ajuns, băiatul luă o atitudine țanțoșă și își umflă pieptul.

Fu rândul fetei să chicotească, văzând cu coada ochiului postura lui Luis. Henry o plăcu numaidecât.

Luis se întoarse spre ea, cu un rânjet pe buze. Henry se pregătea să sară în ajutorul fetei, când aceasta îi aruncă lui Luis o privire atât de dezarmantă, încât toată bravada lui se evaporă ca prin minune.

Henry nu mai văzuse o asemenea privire de la întâlnirea cu Bella, supranumită și „Zeppo-Fenomenul", pe care, cu luni în urmă, o urmărise cum subjugă voinței ei o mulțime întreagă de oameni. Își dădea seama că, sub aspectul fragil al lui Katelyn, se ascund lucruri nebănuite. Avea tenul palid, parcă neatins de razele soarelui, iar chipul îi era încadrat de cârlionți roșcați ce îi ajungeau până la mijocul spatelui. Spre deosebire de Luis, era îmbrăcată cu o bluză albă și o pereche de pantaloni kaki-deschis.

― Și tu de unde ești? întrebă Luis.

Se simțea încă o vagă zeflemea în glasul său, dar nicio fărâmă din furia pe care o îndreptase înspre Henry cu câteva clipe mai devreme.

― Mă trag din Comitatul Clare, din Irlanda.

Dacă înfățișarea fetei era fermecătoare, vocea ei era de-a dreptul hipnotizantă. Accentul irlandez delicat se potrivea de minune cu trăsăturile ei fine, evidențiate de năsucul drăgălaș, presărat cu pistrui minusculi.

Henry simți că se îmbujorează fără niciun motiv anume, iar Coralis îi sări din nou în ajutor.

― Poți fi puțin mai explicită, Katelyn.

― Așa este. Am crescut pe Insulele Aran, la o aruncătură de băț de coastă.

Se opri brusc, încruntată, parcă nedorind să dezvăluie mai multe detalii.

― Hm, mormăi Coralis. De vreme ce nu sunteți prea vorbăreți, iar Serena este momentan indisponibilă, vom continua prezentările mai târziu.

― Cine-i Serena? întrebă Luis, cuprins brusc de curiozitate.

― O ucenică, la fel ca mine.

Henry rămase surprins de veninul care răzbătea din glasul său. Luis avea ceva ce îl irita în mod instinctiv, împingându-l să își arate superioritatea.

Spre ghinionul lui, Luis părea să îi fi ghicit șovăielile.

― Poate că ar fi nimerit să fac o baie înainte de a continua prezentările. A fost o călătorie lungă și aș vrea să apar cât mai îngrijit în fața ucenicilor.

Îi făcu semn șmecherește cu ochiul lui Henry.

― Da, ar fi neplăcut ca mirosurile de la masă să ne strice pofta de mâncare, îl înțepă Henry.

Coralis urmări schimbul de replici, din ce în ce mai nedumerit.

― Gretchen! strigă el.

― Da, Coralis, îi răspunse ea, ivindu-se fulgerător lângă el.

Maestrul Baghetelor tresări la apariția ei.

― Ai tras cu urechea? bombăni el.

― Nicidecum, domnule. Întâmplarea a făcut să fiu prin preajmă, zise

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Ucenicul magicianului

2.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor