Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Lumea asta veselă și tristă...: Ficțiuni umoristice și scenete neconvenționale
Lumea asta veselă și tristă...: Ficțiuni umoristice și scenete neconvenționale
Lumea asta veselă și tristă...: Ficțiuni umoristice și scenete neconvenționale
Cărți electronice333 pagini4 ore

Lumea asta veselă și tristă...: Ficțiuni umoristice și scenete neconvenționale

Evaluare: 5 din 5 stele

5/5

()

Informații despre cartea electronică

Această carte este împărţită în două părţi. Prima parte, „Euforia capsomanilor” , cuprinde schiţe umoristice (sau cum îmi place să le mai spun... ficţiuni umoristice). A doua parte, „Hoinărind printre fantome...” cuprinde scenete neconvenţionale...
Scenetele... neconvenținale au fost reprezentate în visurile mele, însă nu cred că vor avea șansa să fie jucate pe scenă sau să fie ecranizate, dar sper că, undeva, cândva, vor fi citite de cineva, şi va înţelege că dincolo de anecdotică se ascund câteva probleme mai profunde asupra cărora poate că ar fi bine să mediteze şi să viseze... Le-am numit scenete neconvenţionale pentru că nu respectă „reţeta” după care se scrie o scenetă...
La acestea am mai adăugat încă o scenetă de factură umoristică...
Repet, nu cred că vor fi reprezentate vreodată pe scenă... Poate în secolul următor... Sau poate în mileniul următor... De ce nu ?
Până atunci voi aştepta cu multă speranţă, răbdare şi emoţie...

LimbăRomână
Data lansării20 apr. 2018
ISBN9781370114382
Lumea asta veselă și tristă...: Ficțiuni umoristice și scenete neconvenționale
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe de la Constantin M. N. Borcia

Legat de Lumea asta veselă și tristă...

Cărți conex

Recenzii pentru Lumea asta veselă și tristă...

Evaluare: 5 din 5 stele
5/5

1 evaluare0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

    Previzualizare carte

    Lumea asta veselă și tristă... - Constantin M. N. Borcia

    LUMEA ASTA VESELĂ ŞI TRISTĂ...

    (FICŢIUNI UMORISTICE ŞI SCENETE NECONVENŢIONALE)

    THIS WORLD HAPPY AND SAD (HUMOROUS FICTIONS AND UNCONVENTIONAL SCENES)

    Constantin M.N. Borcia

    Publicat de Constantin M.N. Borcia

    Copyright 2017 Constantin M.N. Borcia

    Ediția Smashwords

    Fontenelle fiind întrebat într-o zi prin ce mijloace îşi creează atâţia prieteni şi nici un inamic:

    „Prin aceste două axiome, răspunse el, totul e cu putinţă şi toată lumea are dreptate."

    Istoria în anecdote – vorbe de duh şi cu tâlc, culese şi traduse de Const. A.I. Ghica; Editura Universul S.A., 1944, pag. 153

    *

     VULPEA ŞI STRUGURII

    Oricât e de măiastră cumătra-n vicleşuguri,

            mai rabdă câteodată şi de foame...

    Zărind cândva pe-o boltă de viţă nişte struguri

           frumoşi şi copţi, se mulţumi cu poame.

    Dar spuse, înciudată că n-ajungea la ei:

    — „O, agurida asta îţi face gura pungă.

    E bună pentru derbedei !..."

    Au n-a făcut mai bine decât să se plângă ?

    JEAN DE LA FONTAINE – FABULE

    (Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, traducere Aaurel Tita, Bucureşti, 1958, pag. 143)

    Fotografia de pe copertă a fost preluată de pe Free Images - Pixabay, https://pixabay.com/ - toate imaginile de aici sunt din domeniul public.

    Sugestii şi completări: Niculina Borcea

    Contact: e-mail: cborcia@yahoo.com, robiacon@gmail.com, Bucureşti, România

    Este bine să se ia în consideraţie următoarele aspecte:

    •   Orice asemănare între personajele sau instituţiile care apar în aceste scenete şi cele din realitate, este   întâmplătoare !  Poate fi o coincidenţă uluitoare !

    •   Aceste ficţiuni şi scenete  pot fi considerate ca fiind... nişte vise şi ar trebui tratate ca atare.

    •   Reproducerea integrală sau parţială a textului prin orice mijloace, fără acordul scris al autorului sau fără citare este ceva incredibil, imposibil şi inimaginabil...

          Celor care se vor simţi lezaţi într-un fel anume, le urez să fie sănătoşi, norocoşi şi veseli, nu am ce să le fac, aşa sunt ei: excesiv de serioşi...

    DEDICAŢIE

    În amintirea mamei mele Niculina A. Borcea, a tatălui meu Mihai C. Borcia, de la care am moştenit şi eu o oarecare înclinaţie către umor, în amintirea fratelui meu Alexandru Borcia, care deşi a murit bolnav, copil fiind, mi s-a spus că avea totuşi o fire veselă, în ciuda suferinţelor, în amintirea unchiului meu Mihai Nicolae, de la care am învăţat câte ceva despre umor…

    Dedic această carte şi mătuşii mele Mihai Angela care mi-a înveselit copilăria…

    Nu în ultimul rând dedic cartea tuturor celor care şi-au dedicat viaţa umorului – prin scris, filme, teatru; au fost şi sunt oameni binecuvântaţi…

    MULŢUMIRI

    Mulţumesc mamei mele Niculina A. Borcea, precum şi celor care m-au onorat cu prietenia lor de-a lungul vieţii...

    Mulţumiri deosebite domnului Nicolae Sfetcu pentru colaborarea excelentă avută...

    Mulţumesc doamnei Delia Petrescu şi colectivului de la editura SHELF/SMART-PUBLISHING pentru amabilitatea şi profesionalismul cu care m-au onorat de-a lungul timpului.

    Mulţumesc colectivului de la editura şi tipografia Printech; această editură/tipografie a acceptat să publice cele 17 cărţi pe care le-am scris cu disperare...

    MĂRTURISIRE

    Scrierea acestei cărţi este rodul unor întâmplări. Iată despre ce este vorba. Am publicat la editura SMART PUBLISHING o carte de ficţiuni umoristice pe care iniţial am denumit-o „Planeta nebunilor. Titlul a fost schimbat, şi în cele din urmă, cartea am intitulat-o... „O planetă nebună...

    Am trimis manuscrisul la editură, apoi am revenit cu mai multe corecturi şi revizuiri, dar în cele din urmă, a fost tipărită o versiune care, ulterior a fost completată, însă a rămas netipărită... Întrucât nu sunt sigur în acest moment dacă voi mai avea ocazia să public şi ediţia a doua, m-am gândit să preiau versiunea completată a cărţii şi să o public... Asta pe de o parte. Pe de altă parte, am mai scris şi nişte scenete în care am preluat câteva texte dintr-o carte deja apărută („Azilul de la capătul lumii")... Am intenţionat ca acestea să apară într-un volum separat, însă am avut unele dificultăţi la redactarea acestora aşa încât au rămas în stadiul de aşteptare. În cele din urmă m-am decis, aşadar, să reunesc ficţiunile şi scenetele într-un singur volum... Acesta pe care îl propun acum...

    Dar mai este ceva... Când eram elev am luat premiul doi la un concurs de recitări (a fost de altfel singurul premiu din viaţa mea, din fericire) şi ţin minte că voiam, pe vremea aceea, să devin actor... Apoi, când am fost profesor la o şcoală generală, am avut printre alte responsabilităţi şi organizarea unor serbări anuale; cu ocazia asta am regizat câteva scenete scrise de marele Ion Luca Caragiale („Justiţie, un fragment din „ O scrisoare pierdută,  „Bubico") – le-am arătat elevilor cum să se exprime pe scenă, cum să memoreze textele, i-am machiat... şi chiar am fost pe post de sufleor, atunci când în timpul reprezentaţiei mai uitau câte ceva... În afară de asta i-am sfătuit pe elevi, în ceea ce priveşte recitarea cu expresivitate (dacă mi se permite să folosesc un termen actoricesc) a unor poezii aparţinând marelui poet Mihai Eminescu...

    A fost grozav...  Am citit şi am vizionat multe piese de teatru şi multe scenete şi pot spune că lumea teatrului m-a impresionat profund... William Shakespeare, Molière, George Bernard Shaw , I.L. Caragiale, Eugen Ionescu sunt printre autorii mei preferaţi, sunt nume nepreţuite pentru mine...

    Ei bine, dedic aceste scenete... acelui ideal nerealizat, a acelor vremuri în care aş fi vrut să devin actor... Dar nu am devenit, din păcate, deoarece drumurile vieţii m-au dus în altă parte...

    ÎN LOC DE INTRODUCERE

    Această carte este împărţită în două părţi. Prima parte, „Euforia capsomanilor , cuprinde schiţe umoristice (sau cum îmi place să le mai spun... ficţiuni umoristice), care au apărut deja, dar care au fost revizuite şi completate acolo unde a fost cazul. A doua parte, „Hoinărind printre fantome... cuprinde scenete neconvenţionale...

    Scenetele... neconvenținale (sunt nişte adaptări ale unor capitole din romanul „Azilul de la capătul lumii) au fost reprezentate în visurile mele, însă nu  cred că vor avea șansa să fie jucate pe scenă sau să fie ecranizate, dar sper că, undeva, cândva, vor fi citite de cineva, şi va înţelege că dincolo de anecdotică se ascund câteva probleme mai profunde asupra cărora poate că ar fi bine să mediteze şi să viseze... Le-am numit scenete neconvenţionale pentru că nu respectă „reţeta după care se scrie o scenetă...

    La acestea am mai adăugat încă o  scenetă  de factură umoristică... Repet, nu cred că vor fi reprezentate vreodată pe scenă... Poate în secolul următor... Sau poate în mileniul următor... De ce nu ?

    Până atunci voi aştepta cu multă speranţă, răbdare şi emoţie...

    Să înceapă reprezentaţia...

    Cu bine, cu speranţă, cu pace,

    C. M. N. Borcia

     EUFORIA CAPSOMANILOR - FICŢIUNI UMORISTICE

    Viaţa nu e o şcoală de maniere elegante. În viaţă, fiecare se exprimă aşa cum ştie.

    JAROSLAV HAŠEK

    ZIUA CULTURALĂ

    Tâmpiţoiu Behăilă Michiduţă-Ţopârlan, un cunoscut poet amator din oraşul Beţivani se aşeză pe o movilă, ostenit. Cele aproape o sută treizeci de kilograme apăsară movila... Movila se sfărâmă. Tâmpiţoiu Behăilă se rostogoli. Înjurând ca un birjar, se ridică cu greu, gâfâind şi apoi căută altă movilă pe care să se aşeze... Găsi după lungi căutări o movilă care părea să reziste greutăţii lui, cu mult peste o sută de kilograme... Se aşeză aşadar pe o movilă mare, solidă, trainică, apoi scoase din buzunarul hainei, un carnet jerpelit, unsuros şi un creion chimic, pe care apoi îl băgă în gură...  Îl scoase apoi din gură şi îl aşeză atent la ureche... Apoi îl scoase de la ureche şi începu să scrie... După ce mai citi odată capodopera poetică, rezultată din nopţi şi zile de suferinţe şi nelinişti, mormăi satisfăcut...

    — Pe asta, adică poezia asta, o să o publice sigur ! Am scris-o în stilul lu’ Lae Lae Bucălae,  poietu’ meu preferat...

    Apoi îşi frecă palmele satisfăcut...  Se ridică în cele din urmă cu greu de pe movilă, (care rezistase eroic apăsării exercitate de corpul lui Tâmpiţoiu), şi plecă fluierând bine dispus îndreptându-se spre sediul televiziunii locale... Era o zi culturală, în care artiştii amatori ai oraşului Beţivani îşi prezentau creaţiile, îşi arătau talentele, pentru a fi apoi promovate mai departe, la marile concursuri naţionale şi internaţionale... Cele mai izbutite creaţii literare erau expuse apoi la Gazeta de Perete a televiziunii şi apoi publicate în ziarul local, Răspânditorul din Beţivani...

    Domnul Tâmpiţoiu, cum era cunoscut în oraş sau nea Behăilă sau pur şi simplu Behă, cum îl strigau prietenii, intră bine dispus în sala unde se ţinea această minunată manifestare artistică...  Organizatorul acelei zile culturale, era nimeni altul decât domnul Chiflănoiu Bâtă Pleznitoru, cunoscut sub denumirea de... nea Ţâfnă, un mare realizator de emisiuni televizate...

    Nea Ţâfnă, tocmai citea cuprinsul programului zilei... Când îl văzu pe nea Behăilă, se opri din lectură şi zbieră...  

    —  Cam târziu, cam târziu, nea Behăilă... Ce dracu’  domnule Behă, pe unde umbli ?

    —  Am stat şi am terminat o poezie, domnu’ realizator, nea Ţâfnă !...

    —  Hai, cară-te la, locu’ tău... Să îţi spui şi dumitale noutatea... După ce terminăm ziua culturală, ne-a invitat coana Biţicău Crudu Năpastă Pacoste acasă la ea să ne cinstească cu ţuică şi cu vin... Acuma începem ziua culturală... Ia spune ţaţă Raţă ce ai scris matale ?

    —  Eu am scris o poveste... Povestea se intitulează... Şoriceii, pisicuţa şi căţelul...  Atenţie, domnilor şi doamnelor, încep să citesc... Mai demult Copae îi dăduse sorei lui pe nume Moaca, într-o cuşcă, o pereche de şoricei albi... Şoriceii ăştia erau foarte drăguţi, erau albi ca laptele, numai codiţa era trandafirie şi lungă, botişorul îl avea roz, iar ochii le erau negri ca două boabe de piper... Moaca era foarte bucuroasă de darul lui Copae... Era aşa de bucuroasă, aşa de veselă, că şapte zile şi şapte nopţi nu a dormit de bucuroasă şi de veselă ce a fost !

    —   Devine captivant, ţaţă Raţă... Spune mai departe...

    —  Într-o zi, Moaca, împreună cu Copae, cu Muego, un prieten, cu părinţii acestuia se duseră la teatru...  Se juca piesa de teatru, intitulată... Măcelarul îndrăgostit de o bivoliţă, o celebră piesă a dramaturgului, nu mai puţin celebru, Gherase Prostălău Trăscău... După ce îşi văzu stăpânii plecaţi, pisicuţa Demenţica, mâţa casei, şi-a pus în gând să mănânce şoriceii... De aceea se tot învârtea pe lângă cuşca unde se găseau şoriceii şi zicea... Of, of, of... ce foame îmi este ! Atunci,  un şoricel mai greu de cap, a ieşit din cuşcă cu o bucăţică de pâine, zicând: Mănâncă, să-ţi treacă foamea, cumătră  !  Cum l-a văzut, mâţa s-a repezit bucuroasă la şoricel...  Dar acesta nu ştiu ce face, cert este că scapă teafăr şi nevătămat din ghearele mâţei... Amărâtă, Demenţica, se duse să se culce, făcând un nou plan, în căpăţâna ei seacă, pentru a prinde şoriceii... Soarele asfinţise, iar cerul era roşu ca cerneala roşie... Apoi se întunecă şi ieşiră la iveală stelele... Stăpânii mâţei şi ai şoriceilor, au venit acasă, întorcându-se de la teatru, comentând plini de entuziasm, cele văzute, spre exemplu, suferinţele nemaiauzite ale măcelarului îndrăgostit de victimă, victima fiind o bivoliţă... După ce au comentat o vreme, stăpânii, s-au dus la culcare... Dis-de-dimineaţă, părinţii lui Copae şi ai Moacei, au plecat la lucru, căci aveau mult de lucru, fiind foarte conştiincioşi... Copae şi Moaca, au plecat la şcoală, trebuind să dea nişte lucrări de control, dar au uitat uşa descuiată şi pe căţelul casei, Turbăţel, dezlegat... Văzându-se singură, mâţa, Demenţica,   s-a cocoţat pe bufet şi de acolo sări pe cuşca în care se găseau cei doi şoricei... Aceştia nu au văzut-o pe mâţă şi plini de bucurie, au deschis uşa de la cuşcă, au ieşit din cuşcă şi au început să se plimbe prin cameră... Dar mâţa, atâta a aşteptat... Sări de pe cuşcă direct pe şoricei... Însă tocmai atunci, Turbăţel, câinele, intră în cameră, dând din coadă...

    —  Şi ce a făcut... Turbăţel, ţaţă Raţă ? întrebă nervos nea Ţâfnă...

    —  Cum o văzu Turbăţel pe mâţă, povesti ţaţa Raţa mai departe, se zburli,  se enervă, aproape că a turbat de furie şi se repezi spre Demenţica... Demenţica miorlăi nemulţumită şi începu să alerge prin cameră, lăsându-i în plata Domnului pe şoricei... Şoriceii se duseră spre cuşca lor, închiseră uşa şi strigară: Aşa îţi trebuie pisică nemernică, ai vrut să ne păcăleşti, ai vrut să ne mănânci, dar tot tu ai căzut în capcană, mâţă netrebnică ce eşti ! Eşti o zdreanţă !, iar Turbăţel, căţelul, spuse: Află mâţă nemiloasă, mâţă criminală,  află că o să te prind eu şi o să te satur să mai mănânci şoareci ! Am să te prind şi am să te bat, când ţi-o fii lumea mai dragă ! Nu vezi măi mâţo că eşti o toantă nemaipomenită, o sadică şi o nemernică, iar lăcomia ta nu se mai sfârşeşte  ?... Şi se repezi din nou la mâţă... Când era gata să o prindă pe Demenţica, iată că în cameră au intrat... Copae şi Moaca... Văzându-i, mâţa strigă: Ajutor, ajutor, că mă omoară câinele ăsta afurisit ! Atunci Copae, legă câinele şi îi spuse pisicii: Aşa îţi trebuie, Demenţico, pentru că te lăcomeşti, ai vrut să îi mănânci pe cei doi sărmani şoricei albi, fără să îţi fie foame, dacă îţi era foame, înţelegeam, ţi-am dat să mănânci până ce ai leşinat şi tot ai vrut să îi mănânci pe cei doi şoricei neputincioşi, eşti de o lăcomie nemaipomenită !...  De atunci, Demenţica nu s-a mai atins de cuşcă şi a jurat să nu mai mănânce şoricei în viaţa ei...  Se va mulţumi numai cu mâncarea pe care o primea de la Copae şi de la Moaca ! Astfel au scăpat cei doi şoricei albi, de a fi mâncaţi de Demenţica... Au primit apoi şi câte un nume: unul a fost botezat Clănţău, iar celălalt Coadălungă... Stimaţi domni şi doamne aceasta este povestea...  Şi am încălecat pe o roată şi v-am spus povestea toată...

    —  Foarte frumoasă poveste, ţaţă Raţă, foarte frumoasă... Cui dedici povestea, ţaţă Raţă ?

    —   Eu dedic povestea, iubitului şi stimatului şi inestimabilului domn primar Buşilă Mugilă şi stimatei, scumpei şi iubitei doamne Veta Mugilă, care este soţia domnului primar  !... Să trăiască şi să înflorească !

    —  Bravo, ţaţă Raţă !... Dacă sunt observaţii... Da, spune şi dumneata ceva nene Ciomăgilă Bobârnac...

    —  Mie cel mai mult şi mai mult, spuse un individ înalt, viguros, dar cam tembel de felul lui, mie mi-a plăcut cel mai mult când Demenţica s-a lăsat de şoareci, adicătelea nu a mai mâncat şoareci, înţelegeţi ? Păi ca să faci o pisică să nu mai mănânce şoareci, trebuie să o dresezi ani îndelungaţi... Ştiu asta din experienţă... Am mai multe pisici acasă şi le dau tot felul de bunătăţi, inclusiv muşchi file, dar multă vreme au continuat să alerge după şoareci şi şobolani, abia după ce le-am obişnuit să mănânce icre negre, abia atunci au renunţat să mănânce şoareci ! Când trecea un şoarece prin faţa lor, miorlăiau scârbite...

    —   Foarte bine... Cine urmează ? Baba Toanta Târâilă... Ce ne-ai pregătit   babo ?

    —  Un bocet cu suspine, întrerupt din când în când de hohote, de râsete şi de diverse imitaţii ale unor animale domestice sau sălbatice... Cred că va fi ceva ce nu s-a mai auzit... 

    —  Să auzim, stimată băbuţă !

    —   Buhu-hu, buhu-huuuuu, bv-bvv-bvvvv, muuu-muuu-muu, gâu-gâu-gâuuu, ho-ho-hoooo, beeee-he-heee, be-he-he-he-heeee, miorlau-miorlau-mio-ho-ho, miorlau-miauu-hau-hauu-auuuuu, ham-ham-hem-him, hom-hum, hăm-hâm, fiuuu-fiuu-fiu... cârrrr-cârrr-câr, cooooot-coot-coootcooo-daac... oac-oaaaac... cu-cu-rigu-ga-gu... Laghi-laghii-laghiii-laghii-dombai... Of-dolombenghiu, patru boi cu coarnele legate cu nişte lanţuri groase stau şi aşteaptă lângă grajd, muu-muu-muu, of lele şi iar lele...  Şi de-atâta aşteptat, of lele şi iar lele, după un timp au leşinat, of lele şi iar lele... Mândro, mândro, să îţi iei boii leşinaţi, lele, lele şi iar lele, că eu m-am plictisit şi am plecat, lele, lele şi iar lele... Laghi-laghi-dombai-of-dolombenghiu...

    —  Ce vrea să însemne asta coană mare ?... Că nu am înţeles nimic !...

    —  Este ceva mai ascuns, maică, se cânta pe vremea când mă jucam cu păpuşile, ce şti dumneata ?... Eu dedic bocetu’ meu iubitului şi stimatului primar domnul Buşilă Mugilă şi stimatei şi iubitei doamne primărese Veta Mugilă  !...

    —  Bine, doamnă Târâilă, publicăm bocetu’ dumitale... Acum, domnul zootehnist Cotcodăcilă Mugilă Behăilă Schelălău, ne va spune o creaţie literară... Ascultăm cu imensă atenţie... Spune mai întâi stimate domn eşti cumva rudă cu domnu’ primar Mugilă ?

    —  Nu sunt, da’ sunt mândru că am acelaşi nume ca şi domnu’ primar pe care îl pup cu stimă. Creaţia literară se intitulează... "Pe vremea lui Lopăţică      Vodă "... Atenţie, citesc. S-a descoperit un manuscris extrem de valoros, în care se specifică de către un cronicar oarecare, numit Găletuşă Grămăticul, că Lopăţică Vodă a domnit o lună, două săptămâni, trei zile şi patru ore...  A fost îndepărtat de la domnie de către Ţurţurică Pocitu Bubuitu, pentru că Lopăţică Vodă a dat o lege prin care se interzicea mulsul şi tunsul oilor ! Ţurţurică s-a plâns la Poarta Otomană că Lopăţică Vodă refuză să mai mulgă şi să tundă oile, deoarece acestea behăie prea mult şi behăitul acestor dobitoace îl enervează... Deoarece oile respective nu au mai fost mulse şi tunse, au devenit nervoase, transpirau tot timpul, behăiau de se auzea peste şapte mări şi o vale adâncă şi aşa, mai departe... Sultanul, foarte supărat că Lopăţică nu a mai muls şi nu a mai tuns oile, făcându-le să sufere îngrozitor şi neprimind cantitatea de lapte şi de lână de la Lopăţică pe care luminatul Vodă o promisese, pentru că trebuie să vă spun că sultanul a instituit un bir şi acesta consta în lapte de oaie şi din lână, dar neprimind toate astea, a trimis o oaste care l-a înlăturat pe Lopăţică Vodă... Acesta a devenit apoi cioban, iar Ţurţurică Pocitu Bubuitu a devenit domnitor şi a dat o lege, printr-o ordonanţă de urgenţă, în care spune clar şi răspicat că oile trebuie să fie mulse şi tunse, fiind apoi cunoscut în istorie sub denumirea... Ţurţurică Vodă Salvatorul Oilor...

    —  Şi chiar aşa a fost, domnule Cotcodăcilă Mugilă Behăilă Schelălău ? Chiar a existat Lopăţică Vodă ?  Că eu nu am auzit de el ? Chiar a existat Ţurţurică Vodă ?  Că nici de ăsta nu am auzit...

    —  S-ar putea să fi existat, nea Ţâfnă, nu ştiu exact... Se zice că nişte vrăjitoare l-ar fi blestemat, adică ar fi făcut nişte vrăji care au făcut ca numele lui să fie şters din cărţile de istorie ! Şi ca un efect secundar al vrăjii, a fost şters din cărţile de istorie şi Ţurţurică. Dar astea sunt zvonuri şi tot ce pot să vă spun este că ceea ce aţi auzit, a fost o creaţie literară, rodul chinurilor mele, rodul imaginaţiei mele... Dar nu exclud ca Lopăţică şi Ţurţurică să fi existat totuşi... Dedic creaţia mea, din străfundurile inimii, iubitului şi neasemuitului şi stimatului domn primar şi călăuzitor care ne călăuzeşte ca un far luminos, Buşilă Mugilă şi stimatei, adoratei şi iubitei doamne primărese Veta Mugilă !...  

    —   Bravo, o publicăm, sigur... Şi acum ţaţa Cuţa Broscuţa Prăbuşitu, va recita ultima ei poezie, ia spune ţaţo...

    —  Poezia se intitulează... Oac, oac, oac şi iară oac... Încep să recit...

          "Oac, oac, oac şi iară oac,

          Frumos cântă un brotac, lângă un lac,

          Este un brotac mândru şi mare,

          Care nu are asemănare,

          În toată lumea asta mare...

          Când brotacu' orăcăieşte,

          Toată lumea înlemneşte

          Şi încremeneşte !

          Iar eu când l-am auzit,

          Nimic nu mi-a mai trebuit !...

          Am fost surprinsă foarte plăcut,

          Şi pe spate am căzut

          Şi apoi am zăcut !

          Iar brotacu' a orăcăit,

         Până când a înnebunit !!

         Şi mulţi psihiatri s-au chinuit,

         Să-l trateze, dar nu au reuşit !

         Cine e brotacu’ oare,

         Care nu are asemănare ?

         Toată lumea s-a întrebat,

         Şi până la urmă s-a aflat:

         Este şefu’ nostru mare !"

    Am terminat de recitat, să se ştie... Dedic poezia iubitului şi stimatului nostru şef şi domn, primarul Buşilă Mugilă, care este o nestemată umană şi stimatei şi iubitei doamne primăriţe Veta Mugilă consoarta dumnealui !...

    —   Bravo ţaţo !... Adică stai niţel, stai niţel ţaţo... Ce vrei să spui ? Că şefu’ nostru e un... brotac ?  Da’ nu îţi este ruşine, ţaţo ?

    —   Nu mi-e ruşine, nea Ţâfnă, de ce să-mi fie ruşine ? Că dacă dumitale îţi place să te guduri şi să-i pupi ciorapii lu’ şefu’ , este treaba dumitale, da’ eu nu-i pup ciorapii !... Şi, în fond, dacă dumneata nu eşti capabil să sesizezi frumuseţea orăcăitului broaştei, asta este problema dumitale, adică eşti pur şi simplu afon, aşa te-ai născut, da’ asta nu înseamnă că toţi trebuie să fie ca dumneata, nea Ţâfnă...

    —   Bine, bine, ţaţo, să mă mai gândesc dacă să-ţi public poezia dumitale impertinentă şi infamă... Altcineva... Da, da, poftim, poftim, cumetre, poftim... Dau cuvântu' lu' cumătru' Sile Popândău Croncănilă...

    —  Eu voi prezenta acuma, o povestire intitulată... Aventurile căpitanului Bujie Mumie... Încep să citesc... Căpitanu' Bujie Mumie avea douăzeci de ani. Era solid, avea păru' negru ca păcura sau mai bine zis negru ca smoala sau ca cerneala neagră, avea mustaţă, mustăcioara lui, era ca pana corbului, după cum este precizat într-o poezie populară, avea muşchi puternic reliefaţi, era bun la inimă şi era viteaz. Într-o zi de vară, într-o seară, el împreună cu patru oameni se îmbarcară pe o corabie. Căpitanu' Bujie Mumie le puse celor patru oameni câte un nume.  Pe unul îl boteză Panteră Neagră, pe al doilea îl boteză Pisică Albastră, pe al treilea îl boteză Piton Roşu şi pe al patrulea îl boteză Jaguar Galben...

    —  Da’ de ce i-a botezat aşa, cumetre ? Astea sunt... nume ? Ce nume sunt astea ? Şi de ce ai ales tocmai culorile astea ?

    —  Ei, aşa se obişnuieşte în romanele de aventuri... Am ales culorile astea deoarece sunt culorile mele preferate... Sunt nume mai... deocheate... Mergând ei şi iar mergând, zile în şir, mai exact nouă zile, trei ore, cinci minute şi o secundă, se opriră aproape de o insulă. Pe insulă au văzut o mulţime de oameni... Căpitanu' Bujie Mumie  îi spuse lui Panteră Neagră să se ducă pe insulă şi să vadă de ce erau atât de mulţi oameni... După ce Panteră Neagră se duse pe insulă şi se informă, se întoarse şi îi spuse căpitanului că oamenii aceia îl aşteptau pe şeful lor, Buşilă Capdetaur să vină şi să plece împreună la război... Căpitanu' Bujie Mumie îl întrebă pe Panteră Neagră dacă a aflat cu cine urma să se războiască Buşilă şi oamenii lui. Panteră Neagră a spus că a întrebat pe un om cu cine se vor bate, iar omu' a spus că se vor lupta cu nişte sălbatici foarte periculoşi. Apoi căpitanu' Bujie Mumie...

    — Măi nea Sile, strigă nea Ţâfnă, nu vreau să stau aici până la Crăciun... Termină de citit că m-am plictisit... Nu mă interesează ce a făcut idiotu' ăsta, căpitanu' Tipsie !...

    — Domnu’ Ţâfnă, staţi puţin, că este foarte interesant... Nu

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1