Dincolo de Vise: Vise Destinate, #1

Când te gândești, viața nu este decât un vis...

Doar tu și cu mine...

Capitolul 1

Stătea în fata mea si mă privea. Acei ochi sălbatici ce se holbau parca prin sufletul meu. Flăcările din spatele său creșteau din ce în ce mai mult învăluind încăperea. Pericolul care se simțea în aer era covârșitor, dar nu îmi era frică. Încet, lipsită de orice fel de precauție, m-am apropiat de persoana necunoscută din fața mea. Nu a asteptat nici un semn din partea mea înainte să mă tragă protectiv la pieptul său. Mă simțeam în siguranță în brațele sale. Mi-am ridicat privirea  către chipul său, încercând să îi disting o trăsătură cât de mică, dar nu puteam să îl văd. Din spatele negurii ce îl învăluia nu se vedeau decât lacrimile argintii care îi curgeau șiroaie pe obraji.

Am deschis ochii, doar ca să mă găsesc înconjurată de întuneric. Singura rază de lumină ce răzbea printre perdelele diafane de la fereastra camerei mele, provenea de la un felinar aflat în fața casei. Inima mea bătea ca nebuna și eram transpirată toată. Am încercat să respir încet, un efort inutil de a mă liniști. M-am uitat către ceas, ora două; bineînțeles ca e întuneric, e noapte. Cu o mișcare ușoară, am aprins lumina și alene m-am întins după oglinda de pe noptieră. Ce imagine interesantă se reflecta pe suprafața sa. Aveam obrajii roșii, parul împrastiat pe pernă și ochii umezi.

Era din cauza visului?

Nu.

Era din cauza persoanei din vis.

Cu un deget mi-am mângâiat buza inferioara, ce tremura ușor și încă privindu-mă în oglindă, am oftat din adâncul sufletului.

Am visul acesta de când sunt foarte mică, ocazional, ce-i drept, dar adevărata problemă apare atunci când mă trezesc. De fiecare dată mă simt copleșită de un amalgam de sentimente înlocuite fără greșeala de o singurătate din ce în ce mai chinuitoare.

Am scos grăbită un caiețel de sub pat. Pe copertă am scris în urmă cu ceva ani  „Jurnal de Vise. Impropriu spus „vise, pentru că era făcut pentru un singur vis, același, mereu. L-am deschis la ultima însemnare și am început să scriu :

28 Septembrie

Au trecut trei luni de la ultima „întâlnire", dar în această noapte a aparut din nou în visul meu.

Plângea; nu pot să cred, dar plângea. Ultima dată m-am trezit imediat după ce am ajuns în brațele sale, dar acum plângea. 

Asta mă face să aștept cu nerăbdare următorul vis. Mereu se întâmplă ceva în plus, poate data viitoare voi reuși să îi văd fața.

Nu pot să mă abtin să nu mă întreb dacă este real.

Este cineva din viața mea?

Sau este doar plăsmuirea unei imaginații mult prea bogate.

Probabil că voi afla la un moment dat, însă până atunci pot doar să visez.

Lacrimi argintii...

Am închis caietul cu coperte rozalii și l-am ascuns înapoi în buzunarul secret de sub pat. Ultimul lucru pe care mi-l doream era să îl găsească mama. Îmi aduc aminte că prima dată când am scris în el nu aveam mai mult de opt ani; cam atunci am început să-l visez. Nu se întâmplă în fiecare noapte, doar din când în când.

Deși mereu l-am visat în umbră, a crescut o dată cu mine, la început fiind doar un băiețel apropiat varstei mele.

Încet, am ajuns să mă îndrăgostesc de el. Știu că sună absolut prostesc, dar este prea târziu pentru regrete. Știu că asta mi-a afectat modul în care mi-am trait viața și alegerile pe care le-am facut și mai știu și că de aici a plecat toată lipsa interesului față de sexul opus, sau relațiile de scurtă durată, care de obicei erau din plictiseală.

Pierdută în propriile-mi gânduri nu mi-am dat seama când am alunecat din nou în lumea viselor, însă de această dată nimic ce merita amintit.

Capitolul 2

Sfânta zi de Duminică , ultima zi liberă înainte de încă o săptămână nebună la scoală.

Mă plimbam singură prin parc. Ar fi fost și păcat să nu profit de vremea bună atât cât mai aveam parte de ea. Eram recunoscătoare pentru liniștea din jur, astfel puteam să mă retrag în mica mea lume perfectă; singură într-o utopie efemeră. M-am așezat pe una dintre băncile vechi și scorojite de pe malul lacului ca să privesc cum apune soarele pe partea cealaltă. Adoram culorile pastelate de la asfințit.

Totul a fost frumos și liniștit până când atenția mi-a fost distrasă de o umbră ce dansa pe suprafața liniștită a apei. Inițial, am crezut că era un pește, mai văzusem pescari pe malul lacului, așa că era logic să se găsească pește în lac, însă peștele meu nu s-a făcut nevăzut; în schimb s-a apropiat de suprafața apei și de mal, devenind din ce în ce mai mare.

Din nu știu ce motiv, curiozitate poate, am rămas pe loc. Mi-am ridicat picioarele pe bancă, dar nu m-am putut misca sau să privesc în altă parte în timp ce umbra își schimba forma, devenind umană și în mai puțin de o secundă, din apă a ieșit într-un final un...băiat...

Apa curgea șiroaie din părul său negru, alunecând ușor pe obraz, apoi pe gât, atingând în cele din urmă pământul. Se vedea că respiră, dar nu se mișca deloc. Doar stătea întins pe iarbă cu picioarele încă în apa rece.

M-am apropiat de el precaută și ușor speriată, nu prea știam la ce să mă aștept. M-am așezat lângă el și am întins mâna să îl ating, dar înainte să îi ating cămașa udă acesta sări în picioare. Nu pot spune că nu am fost surprinsă de reacția sa bruscă, dar cu siguranță nu e ceva la care să te aștepți de la o persoană care tocmai a ieșit dintr-un lac.

Oare ce se întâmplase, ce căuta acolo, sau mai bine zis, de cât timp?

Îmi puneam aceste întrebări, deoarece mă plimbam de ceva vreme în jurul lacului și nu am văzut nimic și pe nimeni.

Am observat cum ultimele raze de soare îi conturau perfect silueta atletică. Lumina soarelui îi ascundea culoarea ochilor, dar nu și sălbăticia din ei. Eram captivată. M-a privit fix în ochi, parcă putând să vadă până în cel mai adânc colț al sufletului meu. Am deschis gura fără să știu ce aș putea să spun. Înainte să reușesc să scot vreun sunet a trecut pe lângă mine, ignorându-mă, ca și cum nici nu m-ar fi văzut.

Aș vrea să spun că am înțeles ce s-a întâmplat, dar pot. Am rămas buimăcită, cu privirea în direcția în care a plecat. Era destul de clar că nu a ieșit pentru o ședință de înot, cel puțin nu îmbrăcat cu blugi și cămașă. Nu poți știi niciodată cât de imprevizibili pot fi unii oameni, dar totuși...

Am pornit încet către ieșirea din parc. Oricât aș fi încercat să îmi iau gândul de la cele întâmplate, îmi era imposibil. Chiar și la întâlnirea din acea seară am fost pe o cu totul altă planetă. Adam, actualul prieten, a fost cam deranjat de purtarea mea distantă, dar, spre norocul lui, a fost o ieșire în grup. Era ca și cum nu mă puteam reconecta la lumea reală. Acea privire pătrunzătoare îmi rămăsese întipărita în minte și în suflet.

L-am refuzat pe Adam când s-a făcut momentul să mă conducă acasă. Profitând de timpul pe care îl aveam , am mai intrat o dată în parc. Mi-am luat pantofii în mână și m-am plimbat, din nou, pe lângă lac . Știam că oricine m-ar fi văzut ar fi zis că am înnebunit, dar iarba se simțea atât de plăcut sub tălpile mele, o senzație pe care pur și simplu o adoram.. Priveam absentă reflexia lunii pline pe suprafața lacului, fiind în continuare calatoare în locuri îndepărtate.

Întoarcerea la realitate a fost bruscă, tare, rece  și... surpriză, dar nu prea,  m-am tăiat la picior. Din fericire era o rană superficială, dar tot era nevoie de dezinfectant și probabil un pansament. Ar trebui să fiu mai atentă.

M-am uitat în urmă și am văzut ceva sclipind în iarbă. M-am aplecat și am ridicat un mic obiect metalic.

Vinovatul!

La o privire mai atentă, în mâna mea stătea o armonică aurie. Lănțișorul de care era agățat micuțul instrument muzical, părea rupt în lumina difuză a felinarelor, dar nu puteam să fiu sigură până când nu ajungeam acasă.

Într-un colț, sub puțin noroi, era gravat, caligrafic un mesaj.

" With love, Mom & Dad" .

Când am ajuns acasă, eram atat de obosită încât mi-am găsit camera pe pipăite. Bine că am aceiași cameră de șaptesprezece ani.

Capitolul 3

Încă o dimineață, încă o zi neplăcută de școală.

Prima ora - Literatură Universală

Era o materie care, personal, îmi place foarte mult, în majoritatea timpului. Ce nu agream era faptul că profesoara noastră, doamna Lena ne sâcâia constant cu povești din viața sa personală.

Eram absolut convinsă că puteam termina liceul și fără să ascult povești de genul: cum a scăpat câinele din lesă și a speriat doi porumbei, sau cum băiatul ei a învățat sa folosească olița.

Îl compătimesc puțin, este adevărat că băiatul, acum bărbat în toată firea, a absolvit Medicina și este medic rezident la unul dintre spitalele de top din Anglia, dar chiar și așa, nu cred că mi-ar face plăcere ca mama mea să spună povesti extrem de personale despre mine, cu atât mai puțin în fața unei adunături de copii de liceu. 

M-am îndreptat încet către următoarea oră. Am încercat pe cat posibil să ocolesc îmbulzeala de pe holul principal, cu intenția de a ocoli pe lângă secretariat, dar universul a avut alte planuri.

- Ariana! Ariana așteaptă... strigă o voce pițigăiată din spatele meu.

Ella, înaltă, brunetă , ochii mari și negrii și piele perfectă ca de porțelan. O frumusețe naturală, după cum se exprima lumea, și de asemenea cea mai bună prietenă a mea.

Nu pot să îmi amintesc exact momentul când am devenit prietene, dar cred că îmi amintesc cum. Unite la bine și la rău; mai mult la rele. Dacă îmi aminteam corect, prima năzbâtie făcută împreună, a fost vopsirea în albastru a pisicii albe, persane, a bătrânei și veșnicei domnișoare Serenity ca să se asorteze cu personalitatea ei. Am primit prăjituri de la dânsa în loc să fim certate și pârâte părinților, dar poate că nu ar fi trebuit să fim așa surprinse, până la urmă femeia vedea doar partea plină a paharului.

- Doamne repede mai mergi pentru o persoană rănită...

- Se vede așa rău? E doar o zgârietură.

- Păi... da... porți sandale, dacă voiai să ascunzi rana trebuia să te încalți cu teniși. În orice caz, cum s-a întâmplat? Ieri când ai plecat de la întâlnire nu aveai nimic.

Ce prietenă bună am, se îngrijorează pentru o zgârietură.

- Contează? Răspund eu sarcastică.

- Evident, dacă nu îmi fac griji pentru tine atunci pentru cine?

- Am călcat pe niște cioburi în gradină. Mulțumită?

Scuze, dar dacă ți-aș spune că am fost singură în parc, noaptea, cu siguranță m-ai omorî.

- Nu te prea cred, dar hai să o lăsăm așa momentan, oricum te vei da singură de gol. Nu te pricepi deloc să minți.

- Dacă spui tu, acum haide să mergem. Nu vreau să întârziem la oră. Sau poate ai chef de o doză de teorie în vulturiană răgușită despre cât de întunecat va fi viitorul tău dacă nu vei fi punctuală? Îi spun eu amuzată.

- Nu, mersi. Mă simt bine și așa. Nu aș vrea să primesc vreo supradoză.

Am plecat amândouă către ora de latină, râzând cu gura până la urechi. Am făcut stânga pe coridor către sala 13, când am văzut cu coada ochiului o figură cunoscută. Nu a mai durat o secundă până când m-am întors pe călcâie și am început să analizez figurile tuturor celor aflați în zonă.

- Ariana... Ariana s-a întâmplat ceva?  Pământul către Ari !!!