Natura mea

Într-o bună zi am deschis ochii. Se numește zi de naștere, venirea pe lume, întruparea pe acest pământ. După aproximativ 9 luni de lichid dătător de viață, am intrat pe poarta acestei lumi și am deschis ochii…

Primul strigăt, emoții covârșitoare, părinții bucuroși și speriați. Doctorii mulțumiți de o nouă reușită, asistentele așijderea. Un nou suflet s-a adăugat conștiinței universale a Pământului.

E momentul în care Eu, din conștiința Adevărului, încep să devin și să mă transform în ființa lumii tridimensionale. Încep să uit și să mă identific cu lumea în care m-am scoborât. Devin planetar, pământean, din lumea viilor și a poveștilor.

Una după alta, amintirile pălesc, sunt înlocuite cu imagini noi și vii, sunetele confuze se contopesc în creierul meu abia format, totul este de o noutate izbitoare și cuceritoare.

Cine sunt Eu tinde să se piardă… surpriză și teamă… dar adorm, visez și totul este la locul lui. Știu cine sunt. Uneori doar închid ochii și boom: Eu sunt, este clară și liniștitoare această senzație de conștientizare a ceea ce sunt eu, devenit trup în această lume. Este OK.

Sânul mamei este primul liant cu această lume exterioară. Dragul de el, draga de ea. Simbolul adorat și adorant al lumii, mare parte masculină, mi-a servit drept sprijin alimentar și fizic, m-a ajutat să devin mai conștient de spațiul în care am venit.

Cea mai apropiată ființă de mine, după mama și tata, a fost sora mea, chemată la fizicalitate înaintea mea cu un an. Prin ea am citit pașii pe care urma să îi fac și ea a îndurat înaintea mea toată această duritate fizică a spiritului corporalizat. Mulțumesc!

Încet, încet lumea s-a transformat în jurul meu, în conștiința mea, în corpul meu. Am început să devin această lume, să o accept și integrez în ființa mea, să o simt ca făcând parte din ea și ea din mine. Am devenit pământean și conștiința mea s-a dizolvat în ea.

Aventura între lumea din spatele pleoapelor și cea din fața lor era încă în desfășurare, adevărul din întuneric și iluzia din lumină își mai găseau încă punctele comune, bariera nu era încă suficient de solidă sau indestructibilă.

Până într-o zi când comunicarea și-a făcut apariția și atunci cuvintele au început să mintă adevărul

REFLECTARE

Suntem cel mai misterios amestec de ură și iubire,

De tot ce-i mai frumos și mai urât în lume!

Un amalgam întâmplător de rău și bine,

Biete ființe cu suflet și cu nume!

Purtăm cu toții numele de OM,

Dar suntem mii și mii de chipuri și de inimi,

Ne întâlnim ades, ne iscodim sau chiar ne salutăm,

Și ne-ndreptăm rapid spre diferite drumuri!

Suntem un ghem de bucurie și de chin....

Un Univers de zâmbet și de lacrimi,

Izvoare nesecate de viață ce se cere

Să fie răsplătită mereu și chiar din plin!

Și cuvintele și-au spus cuvântul…

Prima tentativă de îngânare, imitare și vorbire și-a făcut apariția. „A...o...i...ggg...mr...sc...ma...ta...mama… în sfârșit, am reușit să spun mama", imitând-o pe mama. Fascinant moment și emoționante lacrimi pe obrajii ei. Am chemat-o pentru prima dată pe numele destinului ei. S-a topit. Total.

Unul după altul, au venit și următoarele, toate formele, culorile și fenomenele au prins contur de semnificație. S-au alăturat bunicile, bunicii, sora mai mare, tata, frații, vecinii, oamenii din parc, educatoarele: cu toții și-au spus cuvântul despre cuvintele acestei lumi. Un șir care nu avea să se mai termine niciodată. În limba mea și în toate celelalte pe care le voi fi învățat mai departe. Auzite și neauzite.

Tot ce am fost a început să se definească după noua ordine literară: frumos, drăguț, grăsuț, blond, cuminte, ascultător, dulce, îngeraș, minunăție, Radu...noua mea identitate.

Și de aici înainte, și în lumina și în întuneric, am dedus o noua definiție a ființei mele, un băiețel simpatic, născut în luna și anul cutare, în orașul cutare, din familia cutare. Iată-mă în rândul lumii. Misterele s-au elucidat. Sau nu.

Condamnarea cunoașterii comunicării prin subiectivismul unei sărăcii de limbaj, redus la minimul necesar supraviețuirii, a început. Depărtarea de amintirea lumii mele bogate, de căminul meu infinit de colorat, s-a lansat.

După vorbire a apărut scrisul, cititul, școala primară, secundară, liceul, facultatea și toate cursurile, scrise sau vorbite. Multe, foarte multe cuvinte și vorbe, nesfârșite cuvinte, utile sau inutile.

Teme de făcut, cărți de citit, poezii de scris. Teatru, film, operă, jocuri, politicieni, artiști. Toți m-au învățat cuvintele lor. Mica depărtare inițială s-a transformat într-un canion. La închiderea ochilor, acum, se aflau ei. Cu toate cuvintele lor. Și toate imaginile adiacente. Eu m-am transformat în cuvinte. Gol.

Cel mai tare joc al planetei și-a arătat colții. Gloanțele literare, transformate în bombe ale imaginației, s-au înfipt în subconștientul meu și mi-au redefinit imaginea de sine, mi-au reconstruit puterea originală, au reconstruit eroul din mine. Acum, definitiv, sunt al acestei lumi și al cuvintelor ei.

Stânga, drepta, sus, jos, înainte, înapoi...în toate direcțiile și pe toate fronturile, în timp și în spațiu. Așa m-au purtat ele și mi-au scufundat ființa în toate apele filosofiei, ale culturii și religiilor acestei minunate planete. Planeta-i minunată.

Pe cât de puternică este semnificația unui cuvânt pe atât de devastatoare poate fi ea, atunci când ajunge pe teren fertil și este posedată de intenția din spatele vorbitorului, scriitorului, magului…

Eu sunt cuvinte, imagini și concepte. Eu sunt definiții, teorii și principii. Eu sunt studiat, laureat și experimentat. Eu sunt poezii, desene și tablouri. Eu sunt statui din piatră, ecologie și terapii alternative. Eu sunt bun, cumpătat și botezat în lumea creștină. Eu sunt...ce? Cine? Ce s-a întâmplat? Cum s-a întâmplat? De ce s-a întâmplat?

ZIUA COPILULUI

Mi-e sufletul o floare albă-n vânt,

Pe care aș vrea cu toți s-o mirosiți,

Și să-i aduceți azi în dar un cânt,

Dar dulcele polen să nu îl risipiți!

Aș vrea să dau în dar tot ce-i mai bun din mine,

Să fiu mereu copil candid și pur,

Să uit că lumea-i rea și luptă pentru sine

Și rămân mereu nepăsător!

Și a venit rândul emoțiilor

Nu că ele ar fi apărut în alt timp decât cuvintele, ci doar am vrut să le ofer un spațiu separat. Și le știm cu toții, pe toate. Sau așa cum le știm fiecare dintre noi. Enumerarea este de prisos.

Una din teoriile mele este că, multe dintre ele, se nasc din cuvinte. Sau se datorează lor. Când te fac prost îți determin și o emoție în spatele reacției mentale. Poate chiar și o reacție adversă. Pe pielea ta sau pe a mea. Depinde de nivelul de educație.

Viața este o emoție. Continuă. A ceea ce am fost comparativ cu ce am devenit. Puternica emoție. Trăim în ea. Este viața noastră. Ne face să uităm de trecut. De noi înșine. De adevărul din spatele pleoapelor. Nu le condamn, navigăm