Mâine

-  Noroc femeie, ce mai faci? Cum viaţa în America?

-  Ooo! Băiatul şi-a cumpărat telefon cu care poate scrie mesaje!

-  Mda, băiatul e la modă

-  Ce s-a întâmplat măi? De ce nu eşti online? Unde ai dispărut?

-  Tot aici, doar că nu încep eu convorbirile. Dacă îmi scriai, îţi răspundeam

-  Aha, precis

-  Eu aveam telefon, de fapt aveam chiar două, dar ieri am stricat unul şi l-am scos pe ăsta. E mai vechi, dar merge. Acum trebuie să-mi cumpăr computer cu care să vorbesc şi cu Tolea. Tu ştii că eu în ultimul an am vorbit din când în când doar cu tine şi cu Tolea?

-  Măi, tu nu ai computer?!

-  Am...am zis şi eu aşa. Trebuie doar să-mi fac profil nou că am uitat parola şi nu pot vorbi

-  Tu când vii aici? Hai că te aştept

-  I’m afraid of americans, ştii cântecul? Nu ştiu, aş vrea, dar nu pot. Pentru viză trebuie ruble, lucru stabil etc, etc etîcî, etîcî. În plus, am deja cinci ani că tot joc la loteria ceea a voastră green card şi de fiecare dată îmi zic că le pare rău, dar nu m-au selecţionat. N-am trecut prin sită. Îmi închipui că chiar le pare aşa de rău că nu pot dormi nici noaptea. Sincer, încep să mă calce pe nervi. Dacă ei nu mă vor, eu de ce să-i vreau aşa tare? Aştept şi luna mai din anul ăsta să mai joc odată. Dacă nu câştig nici anul ăsta, e foarte probabil ca a şaptea dată să nu mai particip. Ei, dar lasă-i, mai bine spune-mi ce mai nou la tine, cum viaţa?

-  Nimic;  la lucru totul minunat, copii sănătoşi, restul merge. Auzi, dar te simţi mai bine? Adică de când nu prea vorbeşti cu oamenii. Eu, în general, nu prea te înţeleg şi nu înţeleg ce se petrece cu tine. Stai în munţii aceia...singur

-  Nu, nu  neapărat mă simt mai bine pentru că nu vorbesc cu oamenii, dar dacă mă întrebi de ce m-am retras, nu cred că aş şti motivul. Mă obosesc oamenii şi prezenţa lor, dar sunt momente când, totuşi, aş vrea să am cu cine bea un ceai, aş vrea să simt că chiar îl interesează cum o mai duc, cum mai trăiesc; aş vrea să simt că chiar vrea să mă asculte şi dacă suntem la temă, aş vrea şi un masaj cum scrie în carte. Sunt şi aşa momente, dragă;  nu durează mult, dar sunt. Până la urmă, sunt şi eu un animal social. Ce e scris în gene, nu ştergi aşa uşor. Ce poţi să-i faci? Îi înţeleg şi pe ăştia din jurul meu. Îi înţeleg că se plictisesc repede. Azi, nu poţi să te plângi - că la toţi le e greu şi oamenii se plictisesc, nu le pasă sau chiar le pare şi bine că nu-ţi merge; nu poţi să te lauzi, că la toţi le e greu şi doar ţie îţi merge aşa bine – din nou se plictisesc, nu le pasă sau chiar te invidiază; dacă spui doar glume – eşti neserios, dacă taci – tot nu e bine. Aşa că-i las în pace. Nu ştiu de ce m-am retras, dar de fapt nu m-am retras; nu e că stau în munţi singur şi aştept căderea Sfântului Duh. Trăiesc aici, trăiesc printre oameni, vorbesc zilnic cu ei, mă ating, îi ating, unii mă pupă, pe alţii îi pup eu...doar că până seara, rămânem nişte străini şi la cină sunt singur şi eu rămân fără masaj. În plus, cam toţi ştiu emailul meu, numărul meu de telefon, şi adresa poţi s-o spui la toţi că nu mă supăr, doar că nu mă fac vizibil, nu apăs pe butonul like, nu fac share, nu scriu what’s on my mind şi nici nu afişez fotografii să vadă toţi cât sunt de fericit. Stau în umbră, mai în spate, ca să nu văd clar spectacolul. Nu mă interesează actorii şi nici replicile lor. Actorii n-au talent şi joacă cu o superficialitate deranjantă. Replicile sunt învăţate pe de rost şi dacă nu le ascult, nu pierd nimic. Eu le ştiu. M-au pus şi pe mine să le învăţ. Încă le mai folosesc, dar mi-ar plăcea să le uit. Mi-ar plăcea să am replicile mele...simple, neînsemnate, incorecte, dar sincere. Sincere şi ale mele.

-  Ei,  не гони (n-o lua razna)...când te apuci să înveţi limba rusă? Cum practica?

-  E binişor, n-am de ce să mă plâng. Acum e linişte, în fiecare după amiază facem câte o activitate în grup, dar după ce-o terminăm, fiecare e liber să-şi petreacă seara cum doreşte, mă rog, nu chiar cum doreşte că dacă a fost alcoolic nu poate sta cu o bere în mână, înţelegi? În principiu, la sfârşitul zilei îşi pot folosi telefoanele, computerele, televizorul, pot asculta muzică, pot citi sau pur şi simplu pot sta întinşi pe un pat. Acum de exemplu: o fată îl citeşte pe Voltaire, Candid, un băiat e mai agitat că umblă din   colo-ncolo, dar ăsta toată săptămâna a fost mai agitat că au apărut din nou vocile din capul lui, altul ascultă nişte muzică, vreo doi se plimbă fumând prin curte şi restul se uită la televizor...probabil nici nu aud ce vorbeşte aia, dar din partea asta e bine, cred. De fapt, sunt sigur că e bine. Poate asta înseamnă, totuşi, că nu e totul pierdut? Acum, de exemplu, arată că degrabă va fi un meci de box între doi...şi se cântăresc, unul urlă şi se bate cu pumnii în piept, altul îl înjură şi îi spune că-l va omorî...sute de jurnalişti îi fotografiază...îi fotografiază şi zâmbesc; am înţeles că sunt în joc câteva milioane de dolari la meciul ăsta, dar totuşi... Cam atât a putut să evolueze omul. Apă potabilă pentru toţi? Nu, nu se poate. Cred că acesta e vârful cel mai înalt...creasta evoluţiei...nu mai este loc de mai bine. Tu ţi-ai mai cumpărat televizor?

-  Nu. Aici, colegii americani sunt în şoc că trăiesc fără televizor

-  Fii atentă că degrabă o să riscăm amenzi dacă nu stăm în faţa lui minim trei ore pe zi...am vrut să-ţi scriu că o să ne oblige să şi comentăm, dar asta ar implica un minim de gândire, deci n-au cum să ne ceară asta

-  Tu ştii că eu nu mai mănânc zahăr?

-  Îţi pare ţie, acum este zahăr şi-n sare. Tu ştii de ce nouă ne place aşa tare zahărul? O explicaţie ar fi conceptul de evolutionary time lags. Să-ţi explic, dragă: evoluţia e un proces foarte lent, dar mediul înconjurător se schimbă rapid, deci prin urmare oamenii din prezent şi minţile lor sunt construite pentru un ambient mult anterior celui prezent. În alte cuvinte, am rămas puţin în urmă. Cum înainte, zahărul, grăsimile şi altele erau mai greu de găsit, dar necesare pentru supravieţuire, oamenii au dezvoltat această preferinţă. Între timp, zahărul şi grăsimile au devenit mult, chiar prea, disponibile, însă preferinţa a rămas şi a devenit nocivă. Teoria asta explică şi de ce nu ne temem de maşini şi arme, dar ne pişăm pe noi şi urlăm ca disperaţii când vedem un păianjen sau un şarpe. Maşinile şi armele fac parte din ambientul prezent, dar mintea noastră încă  nu-i pregătită să-l înfrunte, înţelegi? Mintea noastră încă nu şi-a băgat minţile în cap că armele sunt periculoase şi trebuie evitate, dacă vrem să supravieţuim aşa cum am   făcut-o cu şerpii. Mai sunt şi alte explicaţii cum ar fi de exemplu marile şi profitabilele companii de zahăr cu prietenii lor din diferite guvernuri. Ăştia se pricep la marketing şi minciunele. Minciunele mititele. Mai sunt explicaţii interesante din punct de vedere al evoluţiei şi al biologiei, dar chiar săptămâna asta citisem despre evolutionary time lags şi vroiam să mă laud. Pentru acest moment de cultură generală, vă rog să-mi daţi nouă dolari şi trei cenţi

-  Nu am înţeles nimic. Îţi aduci aminte când ţi-am prăjit cartofi?

-  Stai puţin, că vrea să vorbească unul cu mine

Grăsuţ, cu ochelari de soare şi cu mâinele în buzunare, se apropie de mine unul din cei mai prietenoşi oaspeţi din centru. După fiecare două minute îşi ridică pantalonii mai sus de buric şi imediat îi lasă jos ca un rapper. Repetă ritualul cu o exactitate ce înveseleşte şi ochiul deprins cu astfel de nuanţe. Vine dintr-o familie bogată şi a avut toată viaţa femei de serviciu. Toată viaţa a avut cam tot ce a dorit.  Când a venit în centru, nu ştia nici să-şi pună o farfurie pe masă, dar spălatul ei i se părea ceva irealizabil. Acum ştie; mai are, totuşi, de învăţat, dar încet, încet o să se înveţe că în viaţa asta dacă tu ţi-ai murdărit chiloţii, tu trebuie să ţi-i speli. O regulă atât de simplă, dar totuşi atât de greu de învăţat, în special când ai mai mult decât meriţi. În special, când ai mai mult decât îţi trebuie. Cel puţin, eu sper s-o înveţe cât mai repede. E spre binele lui. Părinţii nu vor trăi veşnic. Banii se devalorizează în timp.  Să vedem ce o să facă când va ieşi. E internat de opt luni şi încă n-a fost acasă pentru că are o istorie bogată în folosirea excesivă a drogurilor. Totuşi, nu drogurile sunt problema cea mai mare din viaţa lui. De fapt acest centru nu se ocupă principalmente cu dezintoxicarea, ci cu tratarea schizofreniei şi a tulburărilor de personalitate.  

-  Îmi dai, te rog o ţigară?

-  Sigur. Stai un pic. Scot tutunul, un filtru şi o foaie şi încep să-i fac o ţigară.

-  Mâine vii?

-  Nu, mâine nu pot, trebuie să rezolv ceva, dar ne vedem luni.

-  Dar azi când termini?

-  Cred că mai stau vreo jumătate de oră şi plec, dar ce, te-ai săturat de mine? Îi răspund zâmbind şi îi întind ţigara

-  Nuu...zâmbeşte.

-  Totul bine?

-  Da, totul bine. Mulţumesc. Ia ţigara şi se îndepărtează

„Da, totul bine...aşa răspunde mereu, dar nu e deloc bine. Se ascunde ceva după ochelarii ceea ai lui de soare. Îmi pare că nici el nu ştie ce se ascunde. Nu. Nu-mi pare. Sunt sigur că nu ştie. Ar fi minunat ca într-o zi să pot vedea şi după acest – totul bine...dar cum? De fiecare dată mă blochează cu această replică şi încă nu sunt autorizat să împing un pic,  să-l zdruncin şi să văd ce se întâmplă. Am eu pregătite nişte întrebări cu care să-l zgâlţâi. Trebuie doar să aştept momentul potrivit. Îl urmăresc cu privirea şi mă gândesc că în opt luni a reuşit să treacă de la optzeci de ţigări la patruzeci pe zi. „S-ar putea chema şi asta un mic progres...

-  Gata, am terminat. Ce-mi ziceai tu acolo?

-  Nimic, s-a întâmplat ceva grav?

-  Nu, a cerut o ţigară şi s-a dus în lumea lui

-  Ce straşnic

-  Mai mult trist decât straşnic, dacă sincer. Să ştii că de când am început practica asta, încep să cred că bolile psihologice sunt de multe ori mai triste ca cele neurologice. Nu ştiu cum să mă exprim să nu supăr pe cineva, că de la o vreme toţi au devenit prea sensibili, dar de multe ori în cazul celor neurologice găseşti cauza şi lucrezi cu chimie şi alte chestii concrete,  pe când cele psihologice au deseori o cauză necunoscută sau vreo şapte mii de cauze şi încerci, încerci, dar nu poţi să ajuţi omul...se întâmplă să-l şi strici mai tare...în plus, în cele mai multe cazuri, sunt pentru toată viaţa. Îl înveţi pe om să fie cât de cât funcţional, dar nu-ţi iese. Nu ştiu, cel puţin aşa cred eu acum că-s la început de cale. Poate în viitor o să fiu mai optimist

-  Eşti mulţumit că ai trecut de la economie la chestia asta?

-  Da, sunt...doar că acum, de la început, sunt un pic vulnerabil

-  Cum vulnerabil?

-  Aşteaptă un pic că nu reuşesc să-ţi răspund la o întrebare că şi vii cu alta...rabdă, dragă...tu mă-ntrebi ceva într-o singură propoziţie şi eu îţi răspund cu un roman. Măcar citeşti ce-ţi scriu eu aici?

-  Haha...vreau în Maldive

-  Eu româna n-o pot vorbi bine, dar încă şi rusa...lasă că-mi ajunge cât o înţeleg. Stai că am uitat ce m-ai întrebat...a, vorbeam de vulnerabilitate. Nu ştiu cum să-ţi explic. Am momente când mă apucă o milă de tinerii ăştia din centru că simt cum mă apasă pe stomac. Câteodată, mă uit la cineva de aici şi îi văd ochii tulburaţi de suferinţă şi de medicamente şi simt cum mi-e milă. Un fel de suferinţă pe care ei n-o înţeleg, doctorii, majoritatea tot n-o înţeleg, dar se prefac că ştiu totul şi oamenii obişnuiţi deasemea n-au nici habar şi nici voinţă s-o înţeleagă...şi nu pot continua aşa, trebuie să învăţ să fiu profesionist. În plus, mă cam miră chestia asta cu mila pentru că nu sunt cel mai empatic om, dimpotrivă

-  Interesant...de fiecare dată când îi vezi te apucă mila?

-  Nu. Sunt zile că n-o am deloc, dar sunt momente, care cred că vor dispărea odată cu acumularea experienţei în domeniu, când simt cum mă apasă. De exemplu, chiar cu câteva ore înainte: mă uitam la o fată de aici; stătea privind în gol, cu mâinele aşezate pe genunchi şi cu părul în ochi...m-a apucat o milă că m-am ridicat de lângă ea şi m-am dus să fac altceva. Absenţa de viaţă, de energie şi de prezent din privirea ei a tulburat ceva în mine.

-  Cred că e normal

-  Poate, dar mie nu-mi place sentimentul ăsta. Nu-i văd utilitatea; în plus, îţi spun că e ceva straniu pentru mine, pentru că de obicei eu nu prea am empatie faţă de alţi membri ai speciei umane

-  Vezi, poate îţi trebuie şi ţie vreun control

-  Sincer eu mă cam tem să fac vreun copil din cauza tulburărilor astea de personalitate. Nici nu ştii cum să-l creşti: dacă eşti prea autoritar, sunt şanse să iasă rău şi să se miorlăie că n-a avut libertate şi că nu l-ai lăsat să facă ce vrea el, nu l-ai lăsat să-şi dezvolte personalitatea, individualitatea şi alte cuvinte folosite de experţii în parenting. Tu ştii că sunt cursuri de parenting, unde oamenii se duc, plătesc desigur că dacă nu iese banul nici parentingul nu-i parenting cum nu l-ai întoarce, să se înveţe să fie părinţi? Bunica a crescut şaisprezece copii fără parenting. Eu chiar nu înţeleg cum atâtea generaţii au putut să existe fără aceste cursuri. Trebuiau să vină la pachet cu alungarea din rai. Ieşi-ţi afară din raiul meu, nesimţiţilor, dar ţineţi nişte recomandări că totuşi vă iubesc. Sau cum nu s-au temut să se dea jos din copac fără nişte cursuri de parenting? La ce le-a fost capul? Dar pe de altă parte, dacă îl laşi de capul lui, te trezeşti că are treisprezece ani şi e prea liber prin discoteci, cu ţigara şi coctailul în mână fără să ştie cine dracu a fost Hugo...sau o auzi că are doisprezece ani şi ea e îndrăgostită şi nu poate învăţa la biologie. Auzi tu, ea e îndrăgostită şi n-ai ce-i face. Cu dragostea nu te pui, mai ales acum, când toţi vor să fii cât mai îndrăgostit. Imediat îţi bate la uşă protecţia copilului, dacă nu-i dai voie să fie îndrăgostită. Nici nu ştiu...dacă stau şi mă gândesc mai bine, nici nu sunt sigur că vreau copil. Dacă mă decid, totuşi, să fac unul, simt că o să fiu un pic mai autoritar. Tu cum îi manipulezi pe ai tăi?

-  Haha, eu de exemplu fac aşa: le dau să aleagă dintre două chestii, ambele îmi convin, dar ei cred că e alegerea lor, de exemplu îi întreb: „Vrei puloverul albastru sau pe cel verde?" Eu vreau să poarte pulover, culoarea nu mă interesează şi ei, alegând o culoare, cred că e decizia lor, înţelegi? Dar sunt de acord că e foarte greu să fii părinte

-  Văd că eşti o democrată veritabilă. Azi toţi democraţii folosesc sistemul tău, dar e democraţie şi n-ai voie să te atingi de acest cuvânt, altfel imediat îţi vin eroii cu dronele peste cap. Ei sunt eroii sacri ce împart democraţia la toţi câte oleacă. Democraţie cu uşile închise

-  Nu începe...ştii că n-au niciun rost astfel de discuţii

-  Ştiu...tata, de exemplu, nu mi-a pus niciodată pe masă opţiunea să aleg între puloverul galben şi cel albastru...mi-a dat puloverul şi fără multe discuţii l-am îmbrăcat, dacă nu...trei palme după ceafă şi problem solved

-  Se pare că şi amu ţi-ar trebui câteva

-  Probabil...stai un pic că fug până la baie să-mi clătesc un ochi. Fumam şi vântul mi-a suflat nişte scrum în ochi

-  Haha..care ochi?

-  Dreptul

-  Ce nebun...

-  Cât vorbeam cu tine prin mesajele astea, am ieşit afară să fumez o ţigară; e cam frig şi  s-a pornit şi un pic de vânt...după îţi lămuresc

Arunc ţigara şi intru. Fug repede către baie şi între timp fac masaj ochiului. „Ustură tare...precis trebuie să fie roşu. Simt cum lăcrimează. Îl clătesc cu apă rece. Usturimea se domoleşte. Deschid ochiul să mă asigur că îl pot folosi. Mă uit în oglindă. Mă văd. Nu pot decide ce simt pentru această faţă. Nu simt nici iubire, dar nici ură. „E bine că se mai întâmplă şi astfel de accidente şi lăcrimează ochii...aşa se mai curăţă şi ei...şi când tai ceapă...ar trebui să mai plâng din când în când...nu pot continua atâţia ani fără să fi plâns...nu, mai bine tai ceapă...ce feţe ciudate fac oamenii când plâng. Îmi par ridicoli. Păpuşi de plastic puse pe foc... Mă clătesc cu apă rece. Îmi şterg faţa cu nişte hârtie igienică nefolosită încă de nimeni. În câteva secunde hârtia devine udă şi se transformă în fărâmituri nefolositoare. Ce puţin i-a trebuit să devină nefolositoare. O analogie ar fi de prisos. „- Ce nesimţit eşti să compari un om cu hârtia igienică...- De fapt, nu compar omul, ci viaţa lui..." Mă mai uit un pic în oglindă să văd dacă nu mi-au rămas bucăţi mici de hârtie prin barbă. „Nu, dar ar fi bine să şterg zâmbetul ăsta de pe faţă când ies din baie. Dacă mă vede cineva că ies aşa vesel, poate crede că e un pic exagerată reacţia mea post-toaletă. Câţi oameni ies veseli din veceu? Dar, mai ales, câţi ar vrea să iasă din toaletă cu zâmbetul pe buze, dar nu pot?"  Sting lumina şi închid uşa după mine. Ies afară şi mă aşez pe scaunul din faţa intrării să continui mesajele.

-  Gata. N-am nimic, poţi continua să trăieşti fără grijă. Auzi, dar mai spune-mi şi tu vreo bârfă...cine s-a însurat, cine a mai făcut vreo trei copii? Tu ai văzut fotografia ceea Dodon[1] cu câinii? „Dodon şi Câinii – s-ar primi un titlu de tablou ca „Fata cu cercelul de perlă sau „Zâmbetul lui Dodon, sau încă mai bine „Dodon- fiul omului, doar că în locul mărului ar trebui altceva, ştii tu, şi pe fundal, urletul moldoveanului...sărmanii câini

-  Taci măi că-s la lucru şi nu pot râde...hai că acuş îţi trimit nişte fotografii

-  Hai trimite-mi...laudă-te...arată-mi America Latină, arată-mi Asia, arată-mi bikini,  arată-mi plaje, arată-mi feluri de mâncare, arată-mi inimi desenate pe nisip de oameni care habar n-au ce formă are inima omului, arată-mi mesaje de pace scrise cu cuţitul pe copaci exotici, arată-mi soare, arată-mi zâmbete de tipar; bombardează-mă cât sunt la pământ

-  Măi, o să-ţi arăt o palmă la ceafă când ne vedem...hai mai povesteşte-mi despre practica asta a ta că mi-e interesant

-  Sincer nu prea am ce să-ţi povestesc şi se pare că n-am nici dreptul, dragă...parcă ţie nu-ţi plăcea să-ţi fie povestite filmele? Fiecare cu filmul lui scurt, trist, absurd, filmat de un regizor prost şi netalentat, în plus mai e şi sărac că calitatea lasă mult de dorit. Sper să nu mă plictisesc şi eu. De fapt, ştiu că o să mă plictisesc, dar sper că nu chiar aşa repede. Vreau pensie

-  Eu vreau să mă piş că am băut mult ceai

-  Întodeauna m-am întrebat câţi saci de ceai pe săptămână ne-ar fi trebuit, dacă noi doi eram o pereche...hai du-te şi te pişă

„Mi-au îngheţat degetele să scriu atâtea mesaje pe frigul ăsta...să intru eu înapoi. Privesc camera de zi: largă, comodă, curată...privesc oaspeţii...trag cu coada ochiului către colegele care, probabil, încă nu mă consideră coleg şi care, probabil, mă cred şi un pic prost. Nu sunt sigur. Mulţi au făcut-o înainte, mulţi o vor face şi după, dacă există un după. Eu sper să existe şi un după. Eu vreau să existe şi un după. Tânjesc. Până acum, încă n-am înţeles cine ştie ce. „Nu-mi pasă...într-adevăr nu-s vreun geniu ca s-o fac acum pe bosumflatul şi sensibilul, italiana n-o prea vorbesc bine, multe ori mă bâlbâi când vorbesc, deseori nu pot să mă exprim fluent şi coerent, nu am descoperit nici apa caldă şi nici altceva, nu am inventat nimic, n-am creat nimic folositor sau profitabil...dacă ele mă consideră prost, un motiv ar trebui să existe. Să-mi fie asta unica problemă în viaţă...dar dacă mi-ar zice cu voce tare că sunt prost, probabil m-aş supăra. Acest ego împuţit specific rasei umane; capcanele mândriei ce se vrea hrănită în mod constant... - Fii atent, tu le cunoşti şi mai ales de multe ori nu suporţi când alţii le etalează. – Ştiu. E doar teatru ieftin...probabil nu-mi pasă pentru că în acest moment nu le văd ca rivale ameninţătoare, ca potenţiali colaboratori care mi-ar aduce avantaje, ca piese ce mi-ar putea influenţa existenţa într-un mod ce mi-ar scăpa de sub control...cât se pişă aia? De ce mi-e atât de greu să privesc oamenii în ochi? Câteva secunde şi-mi fuge privirea. Mă simt incomod. N-am nimic de ascuns şi totuşi mă deranjează contactul ocular. Poate pentru că simt că dacă durează mai mult, se va crea vreo conexiune...? Posibil...întotdeauna mi-a fost frică să fiu legat cumva de vreun om mai mult decât aş putea eu controla. Să fie asta cauza că tot evit să privesc oamenii în ochi? Dacă stau şi mă gândesc, eu nici pe mama n-o privesc des în ochi...ce aiurea e tradus serialul ăsta ce îl arată televizorul milioanelor de spectatori neinteresaţi de vocile astea forţate. Dacă le este lene să citească subtitrările, aşa le trebuie, dar nu cred că e deranjant pentru ei. Se pare că  s-au terminat ştirile din sport...chiar cum ţipa ăla. –Iaca aşa ţipând şi îndemnând tinerii să practice sporturi bărbăteşti, câştigă milioane – Acesta e un semn rău şi nu se va schimba nimic atâta timp cât încă sunt la modă sporturile astea bărbăteşti. Trăim timpuri bolnave şi cineva face bani frumoşi pe seama bolii noastre. Din toţi colegii, asta chiar mi-e un pic antipatică. Vorbeşte de parcă ar fi personajul principal într-o piesă de teatru. La fiecare câteva secunde îşi trece mâna prin păr într-un mod atât de antipatic că simt cum mă enervez când o văd. Are un glas de parcă ar ţipa întotdeauna. Oare cum e să trăieşti cu aşa o femeie? Când vorbeşte cu tine, ai impresia că acuş face o criză isterică. Bine măcar că nu ne prea coincid des orele de lucru. Cealaltă este ok, chiar are momente când e destul de simpatică. Hai să nu fiu nerecunoscător, majoritatea colegilor sunt chiar destul de ok. Când am început practica asta, mă aşteptam la mai rău. Mă aşteptam să ţipe la mine, mă aşteptam să fiu ignorat, să mi se zică să mă întorc acasă la mine, în Moldova. Poate o fac în gândul lor...nu-mi pasă. Aşteptările astea s-au născut din experienţele trecute. Totuşi, am găsit o echipă ok. Sunt ok pentru că încă nu am avut nimic de împărţit. Sunt ok pentru că nu aştept nimic de la ei. Sunt ok pentru că nu se aşteaptă nimic de la mine. Sunt ok pentru că încă nu mă văd ca rival. Ce înseamnă să fii ok? În general, ce dracu înseamnă ok? Îmi place tabloul ăsta de pe perete. Nimic complicat, doar nişte linii colorate împrăştiate în mod haotic. Dacă te uiţi mai mult timp, ai impresia că vrei să vomiţi...

-  Gata...ce bine e

-  Te-ai pişat? Eşti fericită?

-  Cum să-ţi zic? Dacă încă te pişi regulat, cred că nu prea ai motive să fii altfel

-  Sau dacă te pişi fără ajutor...

-  Sau când iese când vrei tu şi nu când vrea el

-  Acum e la modă culoarea galbenă, deci stai fără grijă. Suntem o civilizaţie în galben

-  Hai să-mi mai spui vreo carte pe care aş putea s-o citesc. Sincer, m-am cam plictisit de ăsta pe care îl citesc acum. De vreo treizeci de pagini se tot plimbă pe o stradă

-  Eu sper că te-ai plimbat cu Orwell, Huxley, Atwood, Llosa, Saramago...Flaubert e drăguţ. Preda şi ruşii sigur ţi-au ţinut companie. Acum nu-mi vin în cap alţii. Ce faci în weekend?

-  Nu ştiu încă, o să văd

-  Într-o zi, tare s-a mai mirat şeful când i-am spus că am citit câţiva italieni la viaţa mea, dar sincer nu cred că m-a crezut

-  Vreau să dansez

-  Mila, pot să te întreb ceva prostesc?

-  Da, mereu poţi...doar ştii asta, nu?

-  Ştiu că tu în acest moment al vieţii: doi copii, carieră, casă, soţ, adică tot normal, vorba moldoveanului, vei crede întrebarea mea chiar prostească, dar totuşi; tu ai momente când crezi că viaţa e o absurditate, fără niciun rost pe termen lung, deseori chiar şi pe termen scurt, un nonsens...cu iz de murătură bâhlită? Eu am momente când vreau să nu cred, dar cumva simt asta...nu ştiu cum să mă exprim. Nu e că mă gândesc la suicid sau la alte măsuri extreme, dar tot mai des am un feeling de goliciune totală, de inutilitate absolută. Îmi simt viaţa ca un monolog fără spectatori, ca un maraton într-un metru pătrat înconjurat de beton...capisci (înţelegi), dragă prietenă?

-  „ Capisci, capisci" (înţelegi, înţelegi)...Eu demult mi-am dat seama că viaţa e aiurea, dar îţi rămâne ori s-o trăieşti gândindu-te la asta, ori să te bucuri.

-  S-o trăieşti gândindu-te la asta ori să te bucuri. Cum să nu te gândeşti? Cum să ştii şi să te bucuri? Cum să ignori ceea ce ştii? Dacă nu ştii, aş înţelege că poţi să te bucuri, dar şi când nu ştii, tot ştii ceva şi iar se complică lucrurile. E aproape imposibil să nu ştii chiar nimic. Eu am lucrat cu oameni care nu prea ştiau nimic de la naştere, dar nu-mi păreau că se bucură cine ştie ce tare.  Dar de ce numaidecât ar trebui să ne bucurăm? Milioane de oameni trăiesc zi de zi fără să se bucure, asta înseamnă două lucruri: ori ei ştiu ceva, ori ei nu ştiu că e numaidecât să se bucure. E atât de uşor să zici „bucură-te, „uită şi bucură-te, „lasă şi bucură-te"...

-  Bucură-te, mă, şi lasă-mă să lucrez

-  Ok, te pup, că şi eu am terminat pe azi. S-a mai dus o zi în paradisul decolorat. Mă duc acasă şi mă culc. Ne mai scriem. Hai să-mi trimiţi nişte fotografii

-  Ok. Te pup. Nu te pierde iarăşi. Trebuie să ne organizăm într-o zi, când suntem toţi liberi, să facem vreo conferinţă video. Lasă că te anunţ eu, bine? Hai te pup

„ O altă converasaţie fără sens, tipică...suntem prieteni de mai mult de zece ani şi nu-mi amintesc să fi avut vreo discuţie cât de cât coerentă. Sărim de la temă la temă că în două minute putem trece de la trista viaţă a urşilor polari la sifilis şi politică internaţională. Poate de asta şi continuăm să fim prieteni şi să ne dorim binele? Dacă stau şi mă gândesc, eu habar n-am ce lucrează. Trebuie s-o întreb data viitoare. Aş putea s-o întreb acum într-un mesaj, doar trăim în era mesajelor fără porumbei...nu, data viitoare...azi nu mă interesează. Cum să nu ştii ce lucrează cel mai bun prieten? Ciudată prietenie mai avem şi noi. Putem să nu ne auzim câteva luni şi când vorbim, o facem de parcă ultima dată ne-am văzut ieri. Mulţi au crezut că suntem un cuplu, dar probabil dacă eram o pereche, nu eram chiar aşa deschişi unul faţă de altul şi nici prietenia asta nu dura atâţia ani. Oricum trebuie s-o întreb ce face ea la lucru. Nu pot fi chiar aşa nesimţit, dar poate nu-s nesimţit? Până la urmă ce contează dacă lucrează pentru guvern, e o simplă secretară sau face curat într-un veceu public? Ar trebui să mă port mai frumos cu cei doi prieteni pe care îi am. După o vârstă e mult mai greu să-ţi faci alţii noi. Ăştia care ţi-i faci la beţiile din tinereţe, dacă trec câţiva ani şi ei rămân, ăştia probabil vor sta un pic mai mult în viaţa ta. De ce e mai greu să-ţi faci noi prieteni după o vârstă? Anul trecut, la treizeci şi trei, anul ăsta, la treizeci şi patru de ani, am avut o mulţime de conferinţe, prânzuri, cine, cafele, discuţii, schimburi de păreri...am cunoscut o mulţime de oameni, am vorbit cu o mulţime de oameni, am gesticulat şi am zâmbit cu o mulţime de oameni şi nu a rămas nimeni. Numerele de telefon cum au fost scrise aşa şi au rămas undeva