Tatăl Meu ,Vindecătorul

Naşul a murit ca un copil strigând „apică ,apică!" în timp ce nevastă-sa  s-a repezit zăpăcită către o sticlă pe jumătate plină cu vodcă pe care, crezuse ea ,o umpluse cu apă cu o zi în urmă.Şi asta pentru că apa de la robinet tocmai se închisese.Probabil că naşul ar fi murit oricum, chiar şi fără să înghită o gură bună de vodcă înainte de a se prăvăli pe covor cu spume la gură şi  de a ajunge pe lumea cealaltă .Nevastă-sa adică naşa ,povesti tuturor că leşinase înainte ca el să-şi dea duhul ,prin urmare nu era în stare să spună dacă se chinuise sau nu.Naşul avea aproape şaptezeci de ani ,iar la înmormântarea lui a venit lume din tot cartierul, oameni pe care pe vremuri naşul  ,care fusese mare căpitan d e poliţie, îi scăpase de la răcoare.În fapt era naşul tuturor, cel puţin aşa a glăsuit cineva înainte să-l bage în pământ.

Cu siguranţă dacă naşul n-ar fi fost al tuturor,nu aş fi trăit tot ceea ce am trăit imediat după moartea lui.Poate că într-un fel trebuie să-i fiu recunoscător.Sau poate că nu.

Numele meu e Santi.Acum am aproape  douăzeci de ani, însă atunci când a murit naşul abia împlinisem  şaisprezece şi tot ce ştiam despre lume învăţasem acolo, în faţa blocului ,pe terenul de fotbal ,pe străzile cartierului , la piaţă sau atunci când eram în misiune cu tovarăşii,pentru că aici, în cartieri supravieţuiai mai uşor dacă aveai o misiune sau dacă cel puţin credeai că o ai.

Pe vremea când naşul trăia aveam ceva mai multe misiuni şi ce-i drept mă simţeam foarte respectat în cartier ,pentru că spre deosebire de alţi tovarăşi pentru care naşul era doar naşul ,eu aveam un atu indiscutabil şi anume acela că naşul era chiar ruda de sânge a tatălui meu ,mai precis ,era fratele bunicii .A pune o vorbă pe lângă el pentru tatăl cuiva din  cartier era mare lucru.Începusem misiunile încă d e pe vremea cînd abia împlinisem şase ani şi intrasem într-a -ntâia.Naşul dresa câini  lupi  şi era cunoscut de toată lumea ca omul care reuşea să aplaneze conflictele dintre găşti pentru că pur şi simplu cunoştea pe toată lumea.

Apoi  într-o zi totul s-a terminat cu o duşcă de vodcă .Trei ani mai târziu nevastă-sa s-a dat cu martorii lui Iehova  uitând  de naşul, cîinii şi puterea lui de căpitan , aşa ca toţi ceilalţi din cartier.După trei ani, naşul pur şi simplu nu existase vreodată.

Poate doar anumite trăsături pe chipul meu aminteau de  el, pentru că mama îmi spuse că naşul şi cu mine aveam cele mai frumoase buze din tot cartierul sau poate chiar din toată ţara.

Alteori însă mă îndoiam că răposatul era vinovat de  forma buzelor mele  şi mai degrabă  tipul despre care mama îmi vorbea atunci când lua la bord mai mult decât trebuia, lucru care s e întâmpla destul de rar.Atunci îmi spunea că eram băiatul unui mexican  pe care –l cunoscuse într-un bar  de noapte din centrul capitalei ,înainte de a-l lua pe tata  ,atunci când încă era la liceu.O lună mai târziu se căsătoriseră .

-De la el ai luat buzele astea cărnoase, senzuale, îmi zicea ea .Cred că fetele sunt moarte după tine ..

-Poate chiaa şi băieţii te plac, adăuga ea apoi,  iar eu simţeam un nod ciudat în stomac.

Ce ştia ea?

În ce-l priveşte pe naşul însă ,cu siguranţă aş fi uitat şi eu de el, aşa cum au făcut-o şi alţii ,dacă  în ziua înmormântării sale nu l-aş fi cunoscut pe el , primul Dumnezeu din viaţa mea,cel care mi-a furat sufletul, pentru ca mai apoi să –i redea libertatea  ,cel care mi-a spus pentru prima oară că exist cu adevărat ,cel care  m-a făcut  să devin ceea ce sunt , poate chiar fără s-o ştie ,poate chiar fără să fi urmărit acest lucru.

Apăruse la cimitir cu doar câteva minute înainte de slujba de înmormântare.Era un tip înalt , de culoare, cu pletele în vânt .Semăna foarte mult cu un cântăreţ din  formaţia refugies.

Era o zi ciudată d e toamnă fără soare şi fără nori  ,iar eu simţeam cum un frig ciudat mi s e strecoară încet în oase,  apoi în inimă ,pentru ca într-un final să-mi pătrundă în suflet ,provocându-mi o tristeţe de nedescris.

Îmi simţeam ochii umezi şi totuşi lacrimile mele nu aveau nicio legătură cu evenimentul la care paticipam.Eram alături de câţiva tovarăşi, umăr la umăr ,ţinând lumânările aprinse şi bolborosind nişte cuvinte pe care nu le înţelegeam , dar pe care le repetam după preot.

Apoi l-am văzut.Era el .dumnezeul subteranelor ,care m-a privit drept în faţă de la vreo doi metri distanţă , de unde urmarea ceremonia.Se cocoţase pe cavoul d e vizavi ,iar acum privea mulţimea de undeva de la înălţimea celor doi metri ai săi.

L-am privit cu o oarecare curiozitate, apoi mi-am întors capul,  încercând să mă concentrez la ceea ce se întâmpla.

Apoi l-am privit din nou şi din nou ,mi-a răspuns la privire ,prinzându-mă într-un joc ciudat.La început mi-am zis că era doar o părere ,apoi am realizat că omul chiar mă studia.

Simţema ceva straniu, era ca şi cum ceva mă îndemna să  mă întorc iar şi iar pentru a-i vedea ochii pătrunzători ,pentru a-i cerceta părul care se mişca în bătaia vântului precum coama unui armăsar.

Ceva în atmosferă se schimbase ,lumea începuse să murmure la vederea acestui personaj, iar când  , către sfârşitul ceremoniei ,s-a apropiat pentru a-şi lua la revedere d e la naşul ,  lumea a început să-şi dea coate.Acum era atât de aproape de mine ,încât simţema cum mirosul lui d e parfum   îmi pătrunde în nări .În acel moment am simţit că aş putea să leşin  numai dacă ar ridica privirea şi mi-ar pătrunde cu ea ochii  ce îl cercetaseră  cu uimire câteva secunde mai devreme.

Din fericire însă nu s-a întâmplat nimic .După câteva minute dumnezeul s-a făcut nevăzut ,iar eu am rămas alături de tovarăşi ,căutându-l cu privirea prin mulţime încă mult timp după ce naşul fusese coborât în cavou.Dumnezeu să-l odihnească ,zisei eu  în cele din urmă după care am uitat tot ce s e întâmplase.

––––––––

Între timp eram prea ocupat cu problemele mele.Eram deja un adolescent  ,deşi nu aveam idee când anume se întâmplase ,când anume încetasem să mai fiu micul Santi ,cel care avea ca singură preocupare  învăţatul jocurilor de cartier şi serviciile pentru gaşcă.Aveam şaisprezece ani şi încă nu aflasem că exist, nu eram conştient de faptul că eram răspunzător de propriul meu destin, nu înţelegeam  de ce  destinul trebuia să existe.Pentru mine nu era decât o abstracţiune ,doar o noţiune  ce trebuia definită în dicţionar,  una care nu avea sens decât pentru cei ce se ocupau cu poeziile şi literatura  ,o noţiune foarte asemănătoare cu aceea de Dumnezeu.Bombastice, redundante, hilare.

Până mai ieri fusesem o fiinţă perfect adaptată la pulsul şi ritmul cartierului ,în perfectă armonie cu părerile celorlalţi.Regulile cartierului erau singura religie,  iar naşul era cel mai mare erou  ,cel mai priceput dresor de câini din sud- estul Europei.

Nici măcar nu ştiam ce anume însemna sud estul Europei ,nici măcar nu înţelegeam faptul că în fiecare cuvânt se ascundea o ameninţare, că fiecare cuvânt avea în spate o lume  în care viaţa era în fiecare zi o plată sau un paradis.

Îmi place să spun c-am crescut la capătul lumii sau poate la capătul de sud -est ,oricum, de acolo din locul în care vedeam lumea în fiecare dimineaţă, totul părea mai degrabă un sfârşit decât un început.Aici la capătul lumii , adică într-un cartier mărginaş  ca oricare alt cartier mărginaş ,sau poate  diferit de oricare altul ,mă gândeam deseori la sfârşitul lumii, concept care se îmbina foarte bine cu acela de capăt al lumii.Poate faptul că trăiam la marginea oraşului mă făcea să mă simt ca şi cum ar fi venit sfârşitul lumii.La drept vorbind  ,după moartea naşului am început să mă gândesc foarte mult la sfârşitul lumii .Iar asta era aproape o plăcere.Simţeam un fior ciudat pe şira spinării ,un fior care aducea foarte tare cu plăcerea.În diverse situaţii descoperisem  cu surpriză că undeva, în sufletul meu ,simţeam o bucurie atunci când mă gândeam la nenoriciri în masă.Chiar şi cele mai mici, dar care ameninţau să strice ordinea generală erau bune .Poate de aceea simţeam acelaşi fior pe şira spinării la moartea naşului.Ştiam, cartierul nu va mai fi la fel.Centrul d e putere căzuse .Şi totuşi undeva, în fundul sufletului, simţeam că un nou început, unul mai bun ,era pe cale să aibă loc.Momentul în care am privit ochii celui despre care aflasem că lumea-l poreclise Dumnezeu ,am avut intuiţia că vremurile aveau să se schimbe ,că un cutremur d eproporţii avea să clatine cartierul de al cărui destin eram şi eu iremediabil legat.

Dar toate astea s-au întâmplat ceva mai târziu .Deocamdată  viaţa mea nu era prea bună mai ales cu tata,sau mai bine zis cu bărbatul care locuia în casa noastră şi  care pentru mine nu fusese niciodată mai mult decât soţul mamei.

Poate şi datorită lui, în  dimineţile de primăvară în care ieşeam pe balconul aşezat la etajul trei al colţului blocului , mi se părea că  privesc către capătul lumii atunci când  îmi întorceam privirea în partea stângă şi nu vedeam altceva decât o grămadă de betoane  iar deasupra o bucată palidă de cer.Chiar şi vara ,când ardea soarele , bucata de cer era tot palidă.Era bucata mea palidă de libertate.Un pal ciudat care aducea a roz ,un roz  care-mi vorbea despre  soare ,mare ,croaziere  ,drumuri către necunoscut ,care-mi vorbeau despre lumea largă, despre libertatea pe care n-o încercasem niciodată şi care pentru mine nu era nici măcar o stare de conştiinţă ci doar o necunoscută  ispititoare  ,care nu asculta de regulile  bucăţii de cer şi ale betoanelor.

Indiferent din ce colţ al casei sau al balconului priveam lumea ,nu puteam vedea decât betoane.O mare d e betoane de culoarea gri cenuşiu.Şi totuşi bucata pală d e cer avea puterea ca în unele dimineţi să mă facă să mă simt la capătul lumii în cu totul alt sens.Mă simţeam de parcă  m-aş fi trezit în Caraibe ,chiar înaintea dezlănţuirii unui uragan, când cerul îşi schimbă culoarea,sau undeva, pe o insulă, iar betoanele nu erau altceva decât diguri care străjuiau marea liberă .

Marea liberă era deviza mea, mantra pe care o reciteam zi şi noapte ,fără să înţeleg de ce.

Alteori eram atât de preocupat să-l urăsc pe soţul mamei ,încât totul chiar şi Caraibele dispăreau.

Şi lucrurile stăteau mult mai rău în ultmul timp ,de când intrasem la liceu.De fapt  acest lucru s e petrecuse cu doi ani în urmă, totuşi abia acum eram conştient de asta  ,acum când munca la betoane se înăsprise iar eu nu mai aveam nici bani de ţigări .Soţul mamei îmi oferea bani când şi când, iar eu îi primeam fără să spun nimic ci doar simţind un junghi în sulfet.Ţigările mă făceau să mă unesc cu el adică cu dracu ,  tocmai pentru că nu_i puteam vorbi mamei despre toată treaba asta cu fumatul.

Oricum,mama era ocupată ,mult prea ocupată pentru  a se mai putea ocupa de problemele mele.Probabil că nici  o comisie d e psihologi n-ar fi  avut competenţa necesară s-o facă.Unul mi-.a spus odată că am o tulburare d e personalitate numită  borderline ,sau cam aşa ceva şi că în plus sunt şi puţin narcisist şi histrionic.N-am înţeles mare lucru ,însă în opinia lui pacienţii de teapa mea erau cel mai greu de vindecat,  pentru că pur şi simplu nu erau în stare să spună niciodată adevărul despre ei.Nici ei înşişi nu aveau acces la acest adevăr.Totul în viaţa lor este mistificat d e imaginaţia  lor, iar nevoia de li se da atenţie şi afecţiune îi face să –şi schimbe temperamentul şi  morala  în fiecare minut ,dacă  necesităţile lor sunt de o asemenea factură.Cine ştie, poate că eram un geniu.

Eram o familie ciudată  ,poate nu cu mult mai ciudată decât altele, totuşi ceea ce se vedea la suprafaţă  nu avea legătură cu ceea ce s e petrecea în realitate.Mama lucra la o fabrică de carne  ,şefă peste şoferii care transportau carnea ,peste  secţia de desfacere şi peste alte secţii ,în fine  ,erau nopţi în care lipsea de-acasă pentru a supraveghea  mersul cărnii.Multă vreme după revoluţie fusese cercetată în legătură cu transporturile ilegale d e carne  care fuseseră făcute pe timpul comunismului, era vorba despre cantităţi imense care fuseseră trimise  către anumiţi membri ai partidului  şi care erau furate din  spinarea oamenilor.Îmi amintesc că erau luni întregi îm  care mama nu mai apărea pe acasă ,nopţi întregi pe care le pierdea pe la anchetă.

Acum însă lucrurile s emai liniştiseră ,fabrica  se privatizase  iar mama îmi spusese că din lipsa banilor avea să fie ruptă în bucăţele ,adică aveau să fie create tot felul de firme mai mici.Mama avea să lucreze în continuare la carne, indiferent de  ce patroni aveau să vină .La urma urmei ,era lucrul la care s e pricepea cel maibine.Şi poate că singurul  de care-i păsa cu adevărat.

Tata ,adică soţul mamei, stătea mai mult pe -acasă.Lucra la un birou ,învârtea câteva cifre până pe la patru după –amiaza ,după care  se refugia  cu tovarăşii la  cârciuma  de peste drum.Oficial era un om d e treabă ,teoretic era chiar un tată bun ,practic însă era  doar un beţiv care deseori  ajungea acasă spre dimineaţă ,unde  ţipa şi urla ca un apucat.Pretexta că  nu are nici un motiv să vină acasă devreme , să se culce într-un pat gol ,din moment ce nevastă-sa îşi făcea veacul cu şoferii pe la fabrica de carne.De multe ori scandalurile izbucneau pe la trei ,patru dimineaţa ,când mama era adusă  acasă de diverşi şoferi în maşinile lor pline d e c arne.

Dimineţile în care mama nu era acasă era mai dificil.Tata pleca destul de târziu  , ceea ce însemna că avea timp suficient să poarte o discuţie cu mine înainte de a  merge la şcoală.

Mama n-a aflat niciodată despre discuţiile noastre.Poate că  m-aş fi simţit mai puţin bărbat dacă aş fi apelat la ajutorul ei.

Uneori discuţiile începeau cu un gest aparent nevinovat.Tata îşi lăsa mâna pe umărul meu , pe care apoi îl mângâia pentru câteva minute ,în timp ce-mi vorbea despre diverse lucruri cum ar fi viaţa ,moartea prietenii ,cartierul.Stătea în picioare ,în spatele meu şi prorocea despre viitor ,vorbea ca un înţelept care citea din papirusuri ,ţinea discursuri despre vindecări miraculoase,forţele subconştientului şi leacuri băbeşti, în timp ce eu, aşezat la masă,  înghiţeam  câteva bucăţi de caşcaval.

Poate că el era de vină pentru faptul că  nu înţelegeam cine eram şi ce anume simţeam în legătură cu viaţa şi cu mine însumi.De câte ori se afla în preajma mea simţeam că mă aflu într-un tunel imens , fără capăt  ,în care nu reuşesc să-mi văd faţa, nu reuşsec să înţeleg cine sunt şi încotro mă îndrept.Tata avea talentul de a mă convinge că  nu ştiu nimic despre mine ,că totul este în mâna lui.Cunoaşterea , puterea, cheia spre libertate ,poate chiar spre iubire.

Apoi mâna  care mi mângâia umărul , degetele pe care şi le trecea uşor prin părul meu într-un gest aparent nevinovat ,totul  îmi vorbea despre cel care era la conducere ,cel puţin în casa noastră şi poate chiar şi  peste destinul meu.

De multe ori înainte de a părăsi casa mă săruta ca pe un copil,  mă strângea în braţe şi mă alinta.Nu cred că aş reuşi vreodată să descriu cât de penibil mi s e părea totul.Iar ochii lui îmi spuneau că totul era în regulă ,îmi spuneau că orice reacţie din partea mea ar fi fost inutilă  ,deplasată şi chiar rău intenţionată.Totul părea , totul era normal în micul nostru univers , totul mai puţin mintea mea, care-mi trăgea un semnal de alarmă disperat.

Căldura braţelor lui puternice  cu muşchi voluminoşi, lucraţi intens la o sală de caatier mă însoţea chiar şi  la şcoală , mirosul lui  îmi rămânea  pe faţă ca un însemn care mă distingea între ceilalţi.Eram eu ,Santi ,cel care  aparţinea tatălui său ,soţului mamei sale,sau mai bine zis soţul femeii care lucra la fabrica de carne.

Îl uram, fireşte,  ura mea era supranaturală , iar neputinţa mea era aproape nefirească.Eram paralizat  ,mai ales în dimineţile în care n -aveam curajul să-l înfrunt şi să-i resping dovezile intempestive de afecţiune.

Poate că talentul cel mai mare d e care dispunea soţul mamei era acela de a mă face să mă simt vinovat.Uneori vina mă urmărea  pe stradă, la şcoală ,atunci când aveam un test important sau poate atunci când observam fiii alături de taţii lor mergând pe stradă sau poate atunci când încercam să resping privirile ciudate ale unui trecător.Încetul cu încetul  aveam să răspund acestor priviri tocmai pentru că mă simţeam vinovat faţă de tata,vinovat că respinsesem mângâierile inocente,infantile ale unui suflet singuratic ,aşa cum spunea chiar el atunci când vorbea despre sine, a cărui singură alinare era  aceea de a face bine celorlalţi.Bineînţeles,binele meu era deasupra binelui celorlalţi ,din moment ce eram fiul lui singurul lui moştenitor, singurul care avea să-i ducă numele mai departe.

Sau poate de mine nu eram prea sigur.

Lucrurile au fost însă total diferite în ziua în care am dat cu ochii de el, dumnezeul subteranelor,acel bărbat puternic ,frumos şi mândru ,care mi-a schimbat destinul ,care  mi-a pierdut sufletul pentru  a mă provoca să-l regăsesc  după lupte eterne cu mine insumi.N-aş putea spune dacă situaţia mea de acasă  ,relaţia ciudată pe care o aveam cu tata ,lipsa unor prieteni importanţi ,m-au împins către acest om.Sau poate că a fost doar destinul.Totul s-a întâmplat în ziua în care mama ,la sfatul şefului ei  ,care era de altfel un om important în viaţa ei ,un fel de mic Dumnezeu  ,s-a hotărât să mă ducă  la un psihiatru , ca urmare a unei depresii în care căzusem d e la un timp.

Banuiam ca povestea cu tatal meu mexicanul nu era decat o inventie.Da,poate ca existase un astfel de om,dar  era putin probabil sa fie  tatal meu.

Nu aveam aceasta certitudine,insa indoiala care mi chinuiia sufletul era suficienta pentru a ma smulge  din mine,din firescul vietii,din linistea care acum parea doar o utopie.

-Şcoala aia e de vină ,spunea domnul Goran, şeful fabricii d e carne.Ţi-am spus ,zisese el către mama, nu trebuia să-l laşi la liceul ăsta.Dacă aş fi ştiut că Santi dă la liceu anul ăsta ,l-aş fi ajutat.Puteam să-i fac rost d e un loc la orice liceu.Acum din păcate e prea târziu.Dacă treaba e aşa cum spui ,atunci ar trebui să-l duci la terapie.

-Da,zicea mama dacă ştii pe cineva  ,cred că e cea mai bună soluţie.

-De fapt, ce face, cum s e comportă? întrebă el intr o zi,simţind nevoia unei clarificări.

-E ciudat ,zise mama.Nu umblă cu fete,  e mai retras, am impresia că fumeză,într-o zi chiar s-a tăiat cum lama la baie.Profesorii spun că nu-l interesează cartea ,are absenţe...Nici măcar nu ştiu pe unde stă ,pentru că acasă nu apare decât după zece seara.Cel puţin aşa spune bărbatu-meu...Zice că miroase a alcool, vorbeşte obraznic,sparge lucruri prin casă...

-Mda...zisese Goran rămânând pe gânduri câteva clipe.Poate că totuşi nu e aşa de grav.Poate că e doar o criză legată de vârstă...Şi îmi pare rău că-ţi repet,dar liceul ăla e de vină pentru o mare parte din simptomele lui. Învaţă la un loc cu puşcăriaşii, cară mortar , construieşte betoane...Înjură ,bea ,poate că se şi droghează...Cine ştie ce mai face...

Mama căzu de acord cu domnul Goran că era cazul să încep o terapie cât nu era prea târziu şi chiar a doua yi îmi spuse că aveam să fim primiţi în cabineutl unui medic renumit ,foarte  competent  şi preocupat în special de tineri ,de cazuri asemănătoare.Asta însă avea să se întâmple peste circa o lună ,adică atunci când ne venea rândul pe lista de aşteptare.

Fireşte .nu luam în seamă toată chestia asta cu Terapia, ba chiar eram hotărât să  nu mă prezint,  sau poate chiar să plec de acasă  până atunci.L urma urmei într-o lună de zile se putea întâmpla orice.Putea veni chiar şi sfârşitul lumii, îmi zisei eu ,simţind cum mă relaxez la gândul că toată omenirea avea să moră odată cu  mine.

Între timp însă trebuia să  să fac ceea ce făcusem până acum ,adică să mă scol în fiecare dimineaţă  ,să admir bucata de cer de deasupra Caraibelor ,să-l las pe tata să mă îmbrăţişeze şi să profeţească despre viaţă şi moarte ,iar apoi să mă îndrept către lumea mea de beton,cea de la şcoală.

Cândva, adică doar  cu un an în urmă, visasem să intru la  şcoala militară.Din păcate picasem proba eliminatorie din pricina astmului bronşic.

Atunci când nu mă sufocam , tuşeam  mai ceva ca un tbc ist.Tuşeam toată ziua ,uneori chiar şi noaptea, tusea era un fel de emblemă pentru mine, ceva cre mă definea, aproape că trăiam ca un debilitat din cauza tusei.La orele de sport nu participam , iar  liceul ajunsese să mă ştie drept santi tbcistul.

Într-un fel astmul îmi furase viitorul ,sau cel puţin aşa părea  atunci când  mă urcam în autobuzul  care mă ducea către lumea de betoane.Iar lumea de betoane nu făcea decât să-mi agraveze astmul.

La început fusese o mică alergie.Apoi ,dupa un timp, tusea care nu-mi dădea pace i-a făcut pe medici să-mi prescrie tot felul de analiye complicate.Am făcut chiar şi o endoscopie ,unde mi-au turnat anestezic în plămâni  ,după care mi i-au scotocit cu un furtun la capătul căuia se afla o cameră minusculă .Am ţipat ca-n gură de şarpe  , am vrut să fug,însă o echipă de zece medici şi asistente m-au imobilizat în timp ce o doctoriţă îmi îndesa furtunul pe bronhii ,apoi mai departe, în plămân.Tot ce-mi amintesc e că am rămas aşa, cu furtunul în plămân ,timp de mai multe minute ,împietrit  ,cu inima  paralizată  de parcă  sufletul meu s-ar fi aflat undeva ,departe de lumea asta în care trupul mă ţintuia în scaunul de tortură  ,departe de lumea în care visele se evaporă la prima adiere a realităţii.

-Nu are nimic zise , doctoriţa câteva ore mai târziu.

Nu înţelegeam pentru nimic în lume  de ce fusese nevoie să mă chinui în acest fel alături de toţi canceroşii şi contagioşii de la secţia de ftiziologie ,când tot ce aveam era astm bronşic.Poate pentru că nu mă prezentasem la cabinetul care trebuia.După ce m-am întors acasă,am zăcut câteva zile la pat  cu temperatură ,încercat de tot felul de dureri şi coşmaruri.Îmi pierdusem vocea, nu puteam mânca, pentru că pieptul îmi era plin de lichid  până în gât.Făceam spume chiar şi când respiram ,simţeam cum mă înec  cu lichidul.

Acum,când stăteam sprijinit cu spatele de  geamul autobuzului ,în drum spre şcoală, îmi venea să râd de toate astea.Chiar şi visele mele păreau ridicole. Totul ,orice vis  ,oricât de mare ar fi fost ,pălea în faţa cinismului realităţii din lumea betoanelor.Nici un plan,oricât de măreţ ar fi părut, nu rezista în faţa plictisului general  care domnea în cartier în faţa blazării.În acest cartier , ca în multe altele  ,aveai nevoie de stimulente pentru a reuşi să te ţii de visele pe care făuriseşi d e la bun început.Din cauza asta mulţi dintre tovarăşii mei intraseră în belele.

Principala mea grijă la ora asta , grijă care era în acest moment cu mult mai importantă decât orice problemă din trecut, decât orice vis ,era  în legătură cu modul în care aveau să se alcătuiască grupele de lucru.

Datoria primordială a profesorilor şi a instructorilor din acest liceu era să ne ajute să devenim buni constructori.În anul doi se construiau balcoane.Sau mai bine zis ,se predau bazele ,felul în care erau construite bucăţile de betoane, care trebuiau asamblate  pentru a forma balcoanele.De studiat ,studiam foarte puţin , importante erau lucrările practice, care ocupau aproape trei sferturi din programa de studiu.În aceeaşi cutrte cu grupul şcolar la care studiam, era o şcoală de meserii care era frecventată de tot felul de specimene, majoritatea foşti  deţinuţi.Aşa cum era firesc ,între golanii  de la grupul şcolar şi foştii deţinuţi de la profesională se formaseră relaţii  de colaborare ,existau grupuri d e interese,reţele ,se serveau ponturi ,se puneau la cale tot felul de operaţiuni.

Pe când încă era în viaţă, naşul era la curent cu multe dintre operaţiuni .Aşa cum procedează orice căpitan care se respectă ,naşul avea o politică numai a lui , care îi îngăduia să menţină un echilibru ,o comunicare între el  ,grupurile d e  interese din cartier şi poliţie.N-ar fi avut nici un rost să le declare război deschis  .Nici un căpitan care a intrat în legendă nu a procedat astfel.Îmi imaginez că era foarte greu pentru naşul să  treacă cu vederea anumite operaţiuni ,să facă anumite  înţelegeri în schimb cu  membrii bandelor, pentru a da în gât anumiţi indiviyi.Până la urmă în cartier cel mai imporatnt lucru era negocierea.Relaţiile dintre  bande şi poliţie cereau multă diplomaţie, iar căpitanul avea nevoie d e mult mai multă pricepere decât un ministru de externe în vreme de război.

Era pentru prima oară când mergeam la şcoală după moartea naşului şi mă întrebam ce impact va avea acest eveniment asupra liceului ,asupra organizaţiilor şi grupurilor, cine anume conducea ostilităţile,  asta bineînţeles dacă nu se crease un vid de putere care avea să ducă la haos?Şi apoi cum aveau să mă