Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Cronos autodevorandu-se... Memorii vol. VI. Disperarea libertatii

Cronos autodevorandu-se... Memorii vol. VI. Disperarea libertatii

Citiți previzualizarea

Cronos autodevorandu-se... Memorii vol. VI. Disperarea libertatii

Lungime:
352 pagini
7 ore
Lansat:
Aug 26, 2013
ISBN:
9786065886193
Format:
Carte

Descriere

Ultimul volum din seria Memorii. Cronos autordevorandu-se.... De acelasi autor au aparut: Aburul halucinogen al cernelii; Panorama rasturnata a mirajului politic; Artele in mecenatul etatist; Angoasa putrefactiei; Reductia celulara.


Dumitru Popescu (n. 18 aprilie 1928, la Turnu Magurele). Prozator, poet si eseist. Licentiat in stiinte economice in anul 1951. Intra in presa in anul 1950, ca redactor la Contemporanul. In 1956 urmeaza scoala Superioara de Partid „A. Jdanov“ de perfectionare a ziaristilor. Este redactor-sef al cotidianului Scinteia Tineretului (1956–1960), director general la Agerpres (1960–1962), adjunct al ministrulului Culturii (1962–1965), redactor-sef al ziarului Scinteia (1965–1968), presedinte al Consiliului Culturii si Educatiei Socialiste (1971–1976) presedinte al Consiliului National al Radioteleviziunii (1969–1971; 1976–1981). Din 1981 pana la caderea regimului comunist, rector la Academia „Stefan Gheorghiu“. A ocupat urmatoarele functii politice: membru al Biroului CC al UTM (1956–1960); membru CC al PCR (1965–1989); membru CPEx (1969–1989); secretar CC al PCR (1968–1981); deputat de Banat, Arad, Alba, Mures si Iasi (1965–1989). Implicat, dupa 1989, in procesul CPEx, a fost condamnat, achitat si iarasi condamnat, beneficiind in cele din urma de gratierea prezidentiala. In toti anii ulteriori n-a mai participat sub nicio forma la viata politica, dedicandu-se in exclusivitate scrisului. Debuteaza cu versuri si proza in Teleormanul liber, in 1949. Inainte de 1989 au aparut: • volume de publicistica: Impresii de calator (1962), Drumuri europene (1965); • eseistica: Biletul la control! (1968), Iesirea din labirint (1973); • poezie: Pentru cel ales (1968), Un om in Agora (1972), Gustul simburelui (1974), Raza de cobalt (1979), Insomnia dragonului (1989); • romane: trilogia Pumnul si palma (O dimineata inselatoare — 1980, Ochiul ciclonului – 1981, Marsul cariatidelor — 1982), Muzeul de ceara (1984), Vitralii incolore 1985, Cenusa din ornic (1988). In intervalul scurs de la caderea regimului comunist publica mai multe carti: • memorialistica: Timpul lepros — jurnalul unui detinut politic postdecembrist (1992, reeditat in 2004 cu sprijinul Ministerului Culturii si Cultelor), Am fost si cioplitor de himere (1993), Elefantii de portelan (1996), Cronos autodevorandu-se. Memorii vol. I–VI (Curtea Veche, 2005–2007); • eseistica: Eclipsa in Cetatea Soarelui (1994), Spatiile dintre negru si alb (2012), Diformitatea liniilor in portret (2012); • poezie: Ieslea minotaurului, continand versuri scrise in inchisoare (1993); • romane: Focul de paie (1999), Pasajul (2002), Omul zapezilor (2003), Atelierul de vara (2009), Candva dupa izgonirea din Paradis (2010), Artemis sau uzurparea sentimentului (2013).

Lansat:
Aug 26, 2013
ISBN:
9786065886193
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Cronos autodevorandu-se... Memorii vol. VI. Disperarea libertatii

Cărți conex

Previzualizare carte

Cronos autodevorandu-se... Memorii vol. VI. Disperarea libertatii - Dumitru Popescu

(2013).

Baia călduţă a cartierului

Cartierul în care-mi duc zilele de patrusprezece ani, după ieşirea din închisoare — mai întâi sub beneficiul suspendării medicale a detenţiei şi apoi graţiat — se înscrie în perimetrul crucii a două mari bulevarde de periferie: Mihai Bravu (de la Obor — cu oborul însuşi, cu Gara de Est şi Şoseaua Moşilor — până la Piaţa Muncii) şi suita Pache Protopopescu, Iancului, Pantelimon (de la Carol până în şoseaua care duce la Mănăstirea Cernica). Un spaţiu vast, pe care-l poţi străbate cu piciorul în cruciş şi-n curmeziş (dacă nu dintr-odată, în etape, într-un program de promenadă sistematică, nu prea confortabilă şi nu menită neapărat să încânte ochiul — „ba la din contra" aş spune în numeroase cazuri), lăsând loc plăcerii de a cutreiera trotuare şi caldarâmuri.

Nu e vorba nici pe departe de o lume omogenă; probabil nu a fost nicicând şi nu va fi. Primul lucru pe care l-am făcut în cartier, în afara schimbării adresei pe buletin, la secţia de poliţie Pantelimon, a fost înscrierea în cartotecile policlinicii din Piaţa Iancului, unde medicul de familie, d-na dr. Andronescu, a început prin a-mi evoca înfăţişarea cartierului cu decenii în urmă, când debutase în carieră, în acelaşi cabinet unde o găseam acum expeditivă, stăpână pe sine, uşor flegmatică, bucurându-se de o solidă reputaţie profesională. „De-aici, din Piaţa Iancului şi până la capătul Pantelimonului era un sat murdar, desfundat, cu familii sărace şi înapoiate, având orgoliul de a muri de boli tradiţionale, apelând la medicină doar pentru certificate. După reconstrucţie, ne-am trezit cu o populaţie de 10–15 ori mai numeroasă, alcătuită din pacienţi vigilenţi, pretenţioşi, convinşi că medicul le poate prelungi viaţa. Pe matroanele de afară, din sala de aşteptare, le-am cunoscut pe când erau fetişcane."

Dar la numai două străzi depărtare, între Iancului şi Muncii, se află Vatra Luminoasă, construită de Malaxa înainte de război, ca şi de Antonescu, în timpul războiului, cu duplexuri „la curte pentru aristocraţia muncitorească: maiştri, tehnicieni, supraveghetori ai marii uzine bucureştene. Pantelimonul s-a diferenţiat şi el după reconstrucţie, în blocurile mai mărunte de la margine mutându-se „ciocănarii Combinatului „23 August şi în cele înalte, dinspre centru, inclusiv de pe Iancului, funcţionari, ofiţeri, intelectuali. Reconstrucţia s-a oprit în Piaţa Iancului, lăsând în picioare artera desfăşurată în prelungire (fostă Carol, actualmente Pache Protopopescu) ce etalează o destul de modestă, şi mai ales friabilă, repede degradată estetic, urbanistică mic-burgheză. Tot spaţiul cartierului a fost însă străpuns de tăvălugul edilitar Ştefan cel Mare — Mihai Bravu, vast culoar nou al Bucureştilor, pornit din Piaţa Victoriei şi întins până în Dristor. Paralelă cu Pantelimonul, Colentina s-a renovat la rându-i, aruncând în neant o mare mahala de cocioabe, operaţiunea nemaioprindu-se însă în Mihai Bravu, adică la Obor, ci angajându-se impetuos spre sud, arând vechiul „Moşilor, cu negustoria lui păduchioasă, şi oferind alt habitat melanjului de clase producătoare de aici. În sfârşit, la extremitatea estică, într-o primă etapă s-a amenajat Bulevardul Muncii, asigurându-se concentrarea locativă a proletariatului zonal, pentru ca, în perioada finală, întocmindu-şi testimoniul urbanistic suprem, fostul regim să deschidă, peste ruinele unora dintre cele mai sordide refugii demografice ale vechiului Bucureşti, marea, luminoasa, curata magistrală ce vine dinspre Casa Poporului, trece pe lângă cheiul Dâmboviţei, se transformă în Bulevardul Unirii, face cot la Piaţa Alba Iulia şi se înscrie ferm pe Decebal, până în Mihai Bravu, fuzionând cu Bulevardul Muncii, într-o enormă străpungere a Capitalei dinspre vest spre nord-est, de forma unui bumerang.

M-am aventurat în toată această geometrie edilitară de mari proporţii, destul de ordonată acum, în mare chiar rectilinie, la început cu timiditate, pe porţiuni mici, întrebând, tatonând, ascultând cu luare-aminte, apoi lăsând să-şi spună cuvântul reflexul, preocupat de peisaj şi nu de hartă, urmărind nu desenul ci expresia, terminând prin a transforma expediţia în rutină, nici măcar excursionistă, ci de antrenament. Am bătut cu piciorul varianta de vară a cartierului, cu văzduhul îmbâcsit de praf fierbinte ridicat de tălpile trecătorilor şi de vehicule, de pe un gudron niciodată stropit şi măturat, mereu cu un strat gros şi lipicios pe căputele pantofilor şi pe manşetele pantalonilor, sub soarele vâscos ce varsă peste oameni o vopsea arzătoare, incandescentă, corozivă. Am luat, de asemenea, în piept băltoacele toamnelor, ţopăind pe pietre sau pe petice neinundate, strecurându-mă pe înguste cărări de uscătură, intrând din nebăgare de seamă sau de nevoie până la gleznă în apa murdară, plină de frunze putrede, hârtii şi resturi menajere, prin rigole niciodată desfundate de municipalitate sau prin gropile eterne, cărora trecătorii le dau şi nume proprii de recunoaştere. M-am întors adesea acasă cu ghetele atât de fleşcăite, încât parcă pielea lor ar fi fost tratată într-o baie de solvenţi. Am cutezat să ies în stradă şi să mă deplasez dintr-un loc în altul pe ninsoare, când praful alb acoperă zgrumţurii mari, negri, de gheaţă veche ai trotuarului, sau pârtiile ca oglinda, făcute de bieţii copii înfometaţi de natură, şi nu o dată m-am întors cu un genunchi julit, cu o gleznă luxată, cu un şold traumatizat, pipăindu-le mereu pentru a mă convinge că am scăpat fără fisură. Ocazii totuşi preferabile, cu tot riscul presupus, condiţiei obişnuite, când gheaţa se acoperă de noroi, şi un pas greşit se soldează cu mâzgălirea hainelor, ca în bătăile din filmele prost trucate. În rare ocazii am putut beneficia primăvara, în acest cartier, de o lumină transparentă, adolescentin-surâzătoare, în prezenţa căreia nu mai ai ochi pentru gropi, noroi sau praf, şi când pe chipul oamenilor, deodată insolite, ca venind de pe altă planetă, se aşterne o peliculă de mister. Sau de o după-amiază placată cu aurul acela vechi, potolit, al toamnelor, ce face din noi, bieţi muritori de rând, cochete şi melancolice fantome de regi antici.

Hotărât, nu este un cartier al reveriilor citadine, un colţ de lume romantic, mustind de lirism sau pitoresc, străzile şi pieţele se refuză contemplării filozofice, frumosul nu se încheagă spontan din forme, culori şi lumini speciale şi nimic nu-ţi rămâne în amintire ca un medalion incastrabil în versuri sau muzică. Numai pictorii, cu magica lor putere de transfigurare, pot preschimba un fragment stradal umed, întunecat, strâmb şi murdar, într-o cadră expresionistă încărcată de uluitoarea forţă a răcelii, impersonalului, sumbrului. Dar ei preferă poate, acum, zidurile în culori pastelate ale noilor vile din cartiere devenite ad-hoc rezidenţiale, sau pur şi simplu peticile însorite ale pământului de dincolo de barierele Bucureştilor aflaţi în cea mai dubioasă fermentaţie socială.

Cum este ştiut, principala îndeletnicire a pensionarilor este mica aprovizionare alimentară cotidană, una pe cât posibil mai comodă şi ieftină. Aşa se face că încet-încet am devenit expert în evaluarea şi clasificarea reţelei comerciale a cartierului. La început, din inerţie mai frecventam vechile magazine „Alimentara, ceva mai bine aprovizionate ca în trecut, dar dispunând vizibil de prea mult spaţiu şi un prea numeros personal — ciudat, acum nu doar mai serviabil, ci arborând un familiarism venind dintr-o „lungă colaborare şi dintr-o presupusă complicitate în conservarea trecutului. Aveam de-a face, evident, cu primele efecte ale concurenţei, fiindcă pe ici pe colo, prin modeste spaţii de la parterele blocurilor, neobservate până atunci, începuseră să se deschidă dughene private. Dar în câţiva ani s-au privatizat şi unităţile „Alimentara, iar Mihai Bravu, Iancului, Pantelimon s-au umplut de întreprinzători particulari — lipsiţi de experienţă, prost inspiraţi în alegerea mărfii, avizi să câştige mult şi repede şi de aceea cultivând furnizori inferiori. Majoritatea acestor lăcomiţi s-au compromis şi au dat faliment, generând o adevărată sarabandă de reprivatizări şi reprofilări; aproape la câteva luni o dată se schimbau firmele şi vitrinele, alţi şi alţi mici aventurieri ai comerţului încercându-şi norocul. Cel puţin la acest palier al afacerilor, ce ni se oferea deschis privirilor, românii noştri nu s-au dovedit prea dotaţi, făcându-mă să regret lipsa de pe piaţa negustorească de detaliu a altor neamuri, ce mi-au rămas în memorie, din copilărie, ca adevăraţi artişti şi vrăjitori ai satisfacerii gustului public. Îi am în vedere pe evrei, pe greci, pe turci, chiar pe albanezi — toţi un fel de moşi crăciuni blajini şi înţelegători, cu sacii plini de bunătăţi, dispuşi să lase din preţ, să dea pe datorie, parcă să vândă şi „pe gratis.

Apoi s-a anunţat senzaţia cartierului (cam cu ecoul instalării unui circ, odinioară): deschiderea primului supermarket, de dimensiuni mult mai modeste decât cele văzute în banlieurile metropolelor occidentale, dar înţesat cu marfă bună, luând ochii pantelimonenilor. Judecând după preţuri, mi-am închipuit că „Mega Image o să sucombe repede, dar iată-l dăinuind de şase-şapte ani. La început, cozile le alcătuiau curioşii cu buzunarele goale, dar gratuita promenadă prin magazin a fost descurajată cu răceală, vizitatorii cu coşurile de sârmă goale trebuind să treacă la ieşire prin faţa „casei, unde un badyguard îi examina cu o suspiciune ostentativă, inculcându-le sentimentul penibil că au venit cu intenţii necurate. S-au selectat până la urmă cumpărători autentici, cartierul reuşind să extragă din anemica lui substanţă socială o „cremă în măsură să facă faţă, cât de cât, pretenţioasei oferte, mai exact sfidării consumatoriste. Şi nu numai că „Mega Image din Pantelimon a rezistat, dar a început să prolifereze, adăugând o clonă pe Iancului, şi curând atrăgând noi investitori: „Macedonia şi „Jaguarul alb pe Mihai Bravu, la nici o sută de metri unul de altul, „Albinuţa la capătul Colentinei şi, chiar pe Pantelimon, de proporţii infinit mai impunătoare, „XXL şi „Cora. Acestea din urmă au un profil ambiguu, oferind articole selecte, dar şi marfă submediocră pentru dughenari ori pentru lefegii mărunţi, ce beneficiază de un presupus rabat. Totuşi, la supermarketuri o pâine de jumătate de kilogram, cu ceva tărâţe, seminţe sau fibre costă 30 000 de lei, 1 kg de iaurt cu adaos de grăsime vegetală 60 000, 1 kg de telemea 200 000, cremvurştii la fel, caşcavalul se înscrie între 200 000 şi 400 000 de lei, iar salamul uscat peste. Cum reuşesc să coexiste pe un perimetru restrâns atâtea depozite de sortimente superioare? Toate aparţin unor societăţi străine şi fac reclamă de tip modern: în fiecare zi femeia de serviciu a blocului strânge o tonă de material publicitar de cea mai bună calitate, vârât de curieri speciali în căsuţele poştale: pliante, broşuri, reviste colorate etalând „ocaziile unice al căror preţ e calculat la suta de grame. Locatarii nici nu le desfac, le aruncă în coşul de gunoi şi nu m-ar mira să se fi creat o firmă de valorificare a maldărelor de hârtie velină. Sunt zile când marile magazine lâncezesc, somnolând plictisite de propria lor abundenţă, dar probabil că mica animaţie de seară, când oamenii ocupaţi se grăbesc să-şi achiziţioneze cina, şi reala aglomeraţie de sâmbătă şi duminică, în care micii boşi din cartier îşi fac aprovizionarea săptămânală, asigură deverul vital. Majoritatea clienţilor par a fi funcţionari ai firmelor private, manipulând carduri şi bonuri speciale cu circulaţie comercială. Amploaiaţii de rând, integraţi în grila salarială cu media lunară de cinci-şase milioane, ca şi pensionarii, al căror venit mediu se fixează la jumătatea cifrei de mai sus, rămân abonaţii nedezminţiţi ai Oborului. Dar această cea mai mare piaţă alimentară a Bucureştilor, pe măsură ce se dilată şi diversifică, atrăgând cumpărători din toate zonele oraşului, îşi pierde ţinuta urbană, se transformă într-o viermuială insalubră, septică, imundă atât sub raportul manierelor elementare, cât şi al cinstei, moralei şi securităţii personale.

Oborul nu mai este de mult o piaţă agroalimentară a micilor producători rurali. Abia mai găseşti ici-colo o ţărancă bătrână cu o grămăjoară de păstârnac sau cu ştevie şi lobodă. Oborul, cu toate ramificaţiile sale, a încăput pe mâna intermediarilor, unii lucrând pe cont propriu, alţii în numele patronilor cu putere de monopol în branşele productului vegetal şi animal. Aceasta n-ar fi, poate, o catastrofă în sine, dacă vânzătorii ar manifesta un minimum de decenţă şi cinste, dar sunt recrutaţi din pegra societăţii, menirea lor fiind parcă nu desfacerea mărfii, ci producerea unui enorm stres public. Majoritatea nu au nici o contingenţă cu comerţul, par descinşi direct din penitenciar sau, femeile, din bordeluri de periferie. Respingători, murdari, triviali, agresivi şi hoţi. Clienţii, majoritatea femei şi bătrâni, se scaldă în teroare. Într-un halou asurzitor de zbierete, înjurături şi obscenităţi incalificabile, încerci să obţii o informaţie elementară, protejându-ţi cum poţi mai bine sacoşa şi buzunarele de şuţii adolescenţi ce se freacă pe lângă tine reperându-te ca victimă facilă. Obţii sau nu lămuriri, te hotărăşti totuşi să cumperi. Urangutanul din faţă aruncă pe cântar legume distrofice şi fanate scoase de sub grămada cu oarecare aspect comercial de suprafaţă. Dacă protestezi, te străpunge cu o privire asasină şi aruncă marfa înapoi, dacă nu, îţi răstoarnă cvasigunoiul vegetal în sacoşă, tu fiind convins, după o lungă experienţă, că ai luat abia jumătate din cantitatea plătită. Câte un imprudent obiectează, îşi exprimă nemulţumirea, cu vanitate rănită. Asupra lui se abate potopul. Îl împroaşcă o ploaie de invective, revărsate nu numai din gura patrupedului cu care a intrat în conflict, ci şi din megafoanele vecinilor acestuia, bărbaţi şi femei, la fel de vulgari şi violenţi, solidarizaţi de principiu cu acel coleg al lor dezlănţuit. Omul ameninţat cu molestarea o ia repede la picior, urmărit până departe de ecoul înjurăturilor huliganilor travestiţi în comercianţi. Fireşte, e din toate punctele de vedere preferabil să-i ocoleşti, şi demnitatea comunitară te determină uneori chiar să renunţi la cumpărături, dar nu poţi ignora la nesfârşit nevoile gospodăriei. Strângi din măsele şi pertractezi cu animalele. Ar mai fi o posibilitate: să recurgi la ţigăncile care vând legume şi fructe la capătul Şoselei Iancului, direct pe trotuar, pe foi de ziare întinse în praful sau în umezeala caldarâmului. Dar apa din găleata cu care stropesc verdeaţa e neagră ca păcura, şi pe alimente se depun în voie microbii străzii şi stropi din scuipăturile slobozite în aer de românii atât de exersaţi în această dexteritate. Nici la supermarket nu eşti îndemnat să intri, căci acolo verdeaţa îşi aşteaptă cumpărătorii zile în şir, degradându-se, şi trebuie să o plăteşti de două-trei ori mai scump decât în Obor.

Fiecare colţ al lumii are un duh al său, placid sau neliniştit, paşnic sau agresiv, blând, ocrotitor, duios sau, dimpotrivă, malefic, satanic, stârnind fiori de groază prin foşnetul unei sadice ameninţări. Nu mă duc prea departe — spre necunoscutul infernal al mărilor întunecate, mişcătoare, spre misterul demoniac al pădurilor adânci, contorsionate, tenebroase, către spectrul nocturn al cimitirelor trăind prin fabulaţia maladivă a infantilismului neajutorat din noi. Nu am în vedere spaimele cuibărite în peşterile tâlharilor sau în spaţiul bântuit de criminali în serie. Mă gândesc la zonele urbane obişnuite, la parcelele citadine populate, pe unde ne întoarcem seara de la muncă pentru a ne scutura poverile de pe umeri şi a ne împărtăşi din mierea reconfortantă a căminului, la culoarul pe care păşim reflex, în faptul serii, cu mintea aiurea, ca ierbivorul spre staul. Pe unde întârzie copiii când revin de la joacă, se preling cu un pas ezitant, moale, vârstnici cu sacoşe, navighează în sus şi în jos, cu o energie elastică, femei tinere, se mişcă lejer, mândrindu-se de frumuseţea pe care şi-o presupun, cupluri noi, sau se leagănă abstraşi, mizantropii. Pe vremuri, când lucram în presă, porneam uneori noaptea de la „Casa Scânteii" spre oraş, singur sau cu un coleg, pe Kisselef, printre parcuri şi pâlcuri de pădure, străbâtând o arteră largă şi goală, cu imobile cufundate în somn şi întuneric. Nu m-am temut niciodată în lumina puţină a becurilor rare, în răceala aerului venit dinspre copacii enigmatici, la încrucişările traversate de umbre, prin faţa curţilor ermetice, şi n-am întâlnit niciodată un semn, un zgomot, un avertisment al răului, mesajul expres sau disimulat al pericolului. Era o zonă propice fiorilor nocturni, dar expurgată de duhuri, purificată de ameninţări şi prin care, umblând automat, mă puteam lăsa pradă propriilor fantasme, strict particulare şi subiective. Am şi locuit pe Kisselef şi, în promenadele de seară, mai scurte, pe porţiuni bătătorite, nu percepeam decât parfumul rondurilor de flori, suavitatea rozelor şi panselelor — ce dădeau trăirilor intime o involuntară coloratură senină. Pe când lucram în centrul Bucureştilor, făceam seara drumul invers, spre periferia nordică, traversând căi de circulaţie la întâmplare, luminate sau obscure, populate sau pustii, şi sentimentul de siguranţă citadin era atât de deplin încât nici nu luam aminte la realitatea înconjurătoare, nu cercetam siluetele rarilor trecători cu care mă intersectam prin pale de întuneric. Pe când munceam în Militari, seara mă pierdeam într-un Bucureşti vechi, insolit, dar necunoscutul era amabil, inofensiv, suferind poate de neglijenţă şi pauperitate, dar curat sufleteşte, oferind la fiecare pas ceva asemănător cu ospitalitatea modestă, mieroasă, a negustorului asiatic.

Cartierul senectuţii mele nu are clasă de amfitrion, este total lipsit de gentileţe şi afabilitate; din rigolele şi zidirile sale emană, de cum dă noaptea, indispoziţie, ostilitate, ameninţare. De la un capăt la altul e bântuit de duhuri nocturne dacă nu malefice, brutale, cu mania morbidă de a umili, înfricoşa, ofensa, chiar dacă până la urmă aceste propensiuni inferioare nu se traduc în intervenţii contondente, în finaluri dramatice, crude. De la bun început m-am aventurat, cu o credulitate inconştientă, în excursii vesperale pe Pantelimon. Deşi nu decelam cu precizie sursa răului, am început s-o intuiesc, căci figurile trecătorilor întârziaţi îmi transmiteau disconfort psihic, nelinişte, nesiguranţă. Fizionomiile aveau ceva asimetric şi colţuros, ca într-o galerie a sculptorilor amatori. Feţe osoase, uscate, bărbii cioplite strâmb, frunţi teşite, încreţite, păr dezordonat, ţepos sau câlţos, priviri crucişe, mate, de geam murdar, un mers oblic de crab sau prelins, de păianjen. Treceam pe lângă indivizi trezindu-mă că mă feresc să-i privesc în faţă, ca şi când cineva mi-ar fi şoptit în ultima clipă să nu-i provoc.

Într-o seară am asistat la o încăierare iscată din senin, lângă o intersecţie, dezordonată, agrementată cu strigăte guturale, evadări din cercul conflictului şi urmăriri. Răsunau pocnete seci de pumni izbiţi în fălci, în arcade, trosnete de bastoane pe cranii. Aş fi vrut să mă îndepărtez, dar ceva îmi punea frână, îmi îngreuna picioarele; descopeream că dezgustătoarea busculadă mă hipnotiza. Aş fi vrut să aflu imediat totul: cine? cu cine? de ce? cu ce rezultat? Întâmplător, după câteva zile, într-un cotidian am citit relatarea ciocnirii sângeroase din Pantelimon a două bande rivale de ţigani. Poate era vorba de alt incident, dar evenimentele se coroborau şi compuneau o atmosferă specifică. Altă dată am citit despre execuţiile operate pe aceeaşi stradă de „recuperatori" profesionişti, iritaţi de rezistenţa datornicilor. Am început să cercetez Pantelimonul ziua. Gazul toxic impregnat în ziduri era atât de violent încât i-am simţit izul în amiaza mare. La fiecare pas descopeream ceva vetust, ostentativ murdar, urmele unei stări de recalcitranţă (sticle goale de băuturi aruncate pe trotuar, miros intens de urină pe ziduri, obscenităţi scrise cu creta colorată pe stâlpi, ganguri sau uşi de fier, câini răi, pisici jegoase, flegme şi scuipături pe trotuar de o densitate inimaginabilă). Într-o după-amiază m-am întors de la capătul Pantelimonului în tramvai şi la a doua staţie, pe uşile abia deschise, au năvălit trei vlăjgani tineri în treninguri. Se vedea că au chef de ceartă şi mă gândeam că vor vitriola vagonul cu umoarea lor de animale scăpate din cuşcă, dar nu era asta. Jos, pe refugiul staţiei, rămăseseră alţi trei-patru, de aceeaşi factură şi, aproape în tăcere, au început să se stâlcească unii pe alţii, schimbul de pumni şi picioare în faţă sau în burtă fiind acompaniat doar de sonorul impactului acut, ca un balet andaluz punctat prin tocurile dansatorilor percutate pe podium. Bineînţeles, repriza n-a durat mult, cât oprirea obişnuită a tramvaiului, dar clipele acelea mi s-au părut o veşnicie. După ce s-au închis uşile, beligeranţii n-au mai putut decât să-şi strige unii altora, pentru despărţire, ura, după care, companionii mei, cu rânjete silite, au început să-şi inventarieze rănile, ştergându-şi sângele de pe faţă, încercând să-şi flexibilizeze buzele umflate şi pleoapele căzute. Unul din combatanţi şi-a acuzat coechipierii, cu voce ridicată, că nu l-au lăsat, la timpul oportun, poate înainte de ceea ce văzusem, să le administreze adversarilor lovitura de graţie. Aveau feţele tumefiate, dosurile palmelor jupuite, unul se încovoia de mijloc palpându-şi ficatul, dar nu le păsa de trupurile şi carnea lor, regretau că nu le-au făcut mai mult rău celorlalţi. Înjurau în gura mare şi supravegheau cu coada ochiului pasagerii, în speranţa, poate, de a recepta vreo obiecţie, vreun protest, intenţia de a li se face morală. Călătorii îşi vedeau de ale lor, obişnuiţi probabil cu asemenea scene. Am coborât la staţia următoare şi toată ziua nu m-am gândit decât la aceşti nenorociţi pervertiţi de violenţă, tributari instinctului primar.

Cu timpul, am avut posibilitatea să înregistrez expresiile insecurităţii publice nu numai la centura cartierului, în fâşia sa excentrică, ci din ce în ce mai aproape de punctul central, în ultimă instanţă chiar în habitatul meu (pentru contracararea ideii că dacă renunţ la expediţii sunt ferit de riscuri). Într-o zi, în blocul unde locuiesc, coborând cu liftul la parter, un tânăr student s-a pomenit, la deschiderea uşii, cu un pumn în obraz. Până să se dezmeticească, agresorul i-a smuls lanţul de la gât şi i-a desfăcut ceasul de mână. Altă dată, doi soţi pensionari, întorcându-se de la piaţă au găsit uşa apartamentului descuiată şi înăuntru, umplându-şi tolba cu lucrurile lor, un individ. S-au lăsat îmbrânciţi, trântiţi la podea, ca să permită infractorului ieşirea onorabilă cu prada. Alexandra s-a întors de două ori acasă fără poşetă şi în ambele cazuri nici măcar n-a ştiut când i-a fost luată. O dată a trebuit să spargă uşa de la apartament fiindcă eu lipseam şi nu mai avea nici o cheie. Fiicei mele, Gabriela, i s-a sustras poşeta pe faţă, seara, la ieşirea de la serviciu, în centrul aceluiaşi cartier, pe Pache Protopopescu. Un individ a îmbrâncit-o şi altul i-a smuls obiectul, amândoi făcându-se apoi nevăzuţi într-o maşină cu motorul pornit. A doua oară, un individ i-a smucit portiera maşinii, a răcnit şi a înhăţat poşeta de pe perna din faţă, dispărând în aceeaşi manieră. În asemenea situaţii, secţia de poliţie de pe Mihai Bravu înregistrează reclamaţia şi eliberează o adeverinţă ce ţine loc de buletin şi carnet de conducere. De 14 ani n-am văzut un poliţist pe stradă în exerciţiul funcţiunii. E drept, locuitorii se străduiesc să fie cât se poate de prudenţi, şi de la orele 21 în sus străzile se golesc. Rămân însă grupuri de vlăjgani tineri instalate în câteva puncte, mereu aceleaşi, pe care-i situez în categoria proaspeţilor absolvenţi de facultate fără slujbe sau a şomerilor intelectuali vechi. Când trec pe lângă ei tac, dar i-am văzut urmărind cu grosolănie şi vehemenţă femei singure, întârziate. Mai recent s-a constituit şi un grup de bărbaţi vârstnici, probabil pensionari plictisiţi de claustrarea diurnă, beneficiind de retragerea soţiilor în dormitor, sau celibatari dornici de aventură. Au câte o sticlă de bere la picioare şi arborează un cinism tardiv, de foşti bătăuşi neieşiţi cu totul din mână.

La un moment dat, pe Moşilor a apărut o pletoră de tineri ţigani vânjoşi, relativ corect îmbrăcaţi, lansaţi probabil de unul şi acelaşi patron, însărcinaţi să deturneze comerţul cu valută, preluând tranzacţiile caselor de schimb, eludând impozitarea şi mai ales excrocându-i pe cetăţenii neiniţiaţi. Se plasau câte doi-trei pe trotuar în faţa birourilor „Exchange şi blocau pur şi simplu intrarea. Unul lua cetăţeanul în primire cu zece metri înainte, având mâinile pline de teancuri de dolari şi de lei (se ofereau să schimbe şi într-un sens şi în altul), împuindu-i aceluia capul cu o propagandă rudimentară, din care reieşea că oferă un curs mult mai avantajos decât la „oficial; dacă cetăţeanul persevera în dorinţa de a opta pentru legalitate, ceilalţi îi tăiau drumul cu expresii faciale şi mormăituri deloc liniştitoare. Devenise o probă de curaj înfruntarea gărzilor stradale ale „zarafilor clandestini. Cine reuşea să pătrundă în magazin, la ieşire se considera norocos dacă scăpa nescărmănat. Doi zdrahoni se luau după om, îmbrâncindu-l până la primul colţ; în plină zi, pe o stradă circulată, acesta tremura cu palma la buzunarul de la piept, unde avusese proasta inspiraţie să-şi depoziteze în fugă mica agoniseală valutară. Mulţi se lăsau amăgiţi de promisiunile ţiganilor, alţii cedau psihic (poate existau şi posesori de valută „cu musca pe căciulă) şi, în finalul manevrelor abile ale „binefăcătorilor", se alegeau cu un pacheţel de hârtii ordinare bine flancate de două-trei bancnote de un dolar. Când se dezmeticeau, locul era deja gol, escrocii lăsându-se înghiţiţi de fluxul trecătorilor, până când păgubaşul se obişnuia cu gândul, se resemna şi se hotăra să se retragă.

Înregistram scenele în calitate de observator, dar o dată am căzut, împreună cu Alexandra, victime. Nu ale grosierilor contrabandişti stradali, ar fi fost o dovadă de prea mare nerozie, ci ale unui specialist în scamatorie. Iată cum s-au petrecut lucrurile: ne duceam amândoi să schimbăm o amărâtă de sută de dolari, cu ajutorul căreia voiam să ne pregătim pentru plecarea la Olteni. Un „turist străin bondoc, roşcovan, chelios, cu mină de om bine hrănit, după toate aparenţele german, ne-a acostat. Nu ştiam noi unde putea schimba el nişte mărci? Ni se adresa într-un esperanto sui generis, un melanj caraghios de franceză, engleză, germană şi română, dar inteligent compus, încât putea fi înţeles de oricine trecuse prin şcoală. În timp ce ne străduiam să-l îndrumăm, s-a mai oprit lângă noi un trecător oarecare, tânăr, cu aspect de semiintelectual, foarte amabil. Întâmplător, omul cunoştea ceva germană şi a intrat în vorbă cu „turistul. Neamţului nu-i venea să creadă cât de lejer poate fi satisfăcută dorinţa lui, şi la un moment dat a simţit nevoia să complice ecuaţia, introducând şi ideea schimbului de dolari. A scos câteva bancnote verzi şi ni le-a arătat, întrebând dacă acest gen de valută americană circulă la noi. Am râs cu indulgenţă, iar Alexandra, pentru a-l linişti, a scos suta noastră şi a alăturat-o hârtiilor lui. Ăştia erau banii, ce mai încolo şi încoace, nu încăpea nici un dubiu! Neamţul, recunoscător, mieros, a întins mâna timid să pipăie bancnota, iar Alexandra l-a încurajat, punându-i-o în palmă şi îndemnându-l să compare. Omul a întors-o pe toate feţele şi s-a bucurat ca un copil. În final i-a înapoiat Alexandrei dolarii noştri şi, cu o galanterie rar întânită, a adăugat un dolar de-al lui — nu ca plată, ferească sfântul, ca suvenir. A insistat şi a înfrânt până la urmă rezistenţa doamnei scrupuloase, făcând-o să accepte compromisul. Ne-am despărţit, copleşiţi de mulţumirile neamţului, pe care l-am lăsat zălog semiintelectualului dispus să-i mai ţină companie un timp. Am intrat în casa de schimb şi am cerut contravaloarea în lei, la cursul zilei, a 101 dolari. Funcţionara a examinat atent bancnotele şi a răspuns rece, aruncându-ne o privire suspicioasă şi batjocoritoare: „Vreţi să spuneţi, a doi dolari? Ne-a returnat bancnotele, curioasă să vadă dacă suntem escroci stupizi sau proşti sadea. S-a convins că ultima ipoteză e valabilă şi a izbucnit în râs. Am luat mizera sumă, abia suficientă pentru două îngheţate pe băţ, şi am ieşit sideraţi, încercând zadarnic să reconstituim momentul când „neamţul a operat înlocuirea şi ne-a devalizat. Apoi am râs şi noi zile în şir, cu un umor ca soda caustică, sub acţiunea căruia puneam jalnica noastră dotare civic-urbană, convinşi că sub auspiciile ei nu mai putem face faţă în nici un chip lumii postdecembriste româneşti.

Cartierul, cum spuneam, are o compoziţie demografică eterogenă, excluzând doar extremele claviaturii sociale, respectiv lumea bidonvilurilor, a gropilor periferice de gunoi, la un pol, şi marii îmbogăţiţi „peste noapte, milionarii în dolari din topul celor trei sute sau măcar a celor zece mii (mai modeşti), la celălalt. Sunt larg reprezentate muncitorimea, funcţionărimea şi intelectualitatea, pensionarii, şomerii şi liber-profesioniştii, aceştia din urmă glisând pe ondulaţiile norocului şi întâmplării. Cu toate acestea, fluviul uman al străzii e ciudat de omogen, uniform, stereotip sub aspectul ţinutei vestimentare, al standardului personalităţii exterioare. Cel mai dezolant este şablonul masculin, din care s-au exclus aproape cu desăvârşire costumul, paltonul, pardesiul, trenciul şi pălăria, ca şi când acestea s-ar fi şters şi din memoria colectivă. Majoritatea bărbaţilor poartă blugi de cea mai proastă calitate, uzaţi, decoloraţi, diformi, geci şi canadiene ordinare peste tricouri şi maiouri de mare serie, şi chiar pe pielea goală, caschete de jocheu din pânză sau şepci ponosite, adidaşi scâlciaţi, murdari, şi în cel mai bun caz un sacou subţire, cadrilat, prea larg sau prea strâmt, sub oscilaţia gabaritului corporal instabil. Au dispărut bărbaţii pedanţi, cu pantalonul „la dungă, călcat cel puţin o dată pe săptămână, cu pantofi de piele lustruiţi, cu cămaşă şi străvechea

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Cronos autodevorandu-se... Memorii vol. VI. Disperarea libertatii

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor