Despre sunete si memorie. Fragmente de istoria ideilor

Evaluări:

240 pagini3 ore

Rezumat

„Ioan Stanomir este unul dintre cei mai onesti, originali si competenti ganditori politici ai Romaniei de azi, un spirit lucid si generos, ostil oricaror forme de autoritarism, tribalism, exclusivism, colectivism, sovinism. Pentru Ioan Stanomir, libertatea individuala, inteleasa ca valoare suprema, non-negociabila, este esenta insasi a comunitatii democratice. Conservatorismul liberal pe care il sustine profesorul Stanomir este unul deopotriva ferm si nuantat, asemeni ideilor afirmate de ganditorii democratici pe care ii readuce, in chip necesar si fericit, in dezbaterea contemporana. La un ceas istoric in care se acumuleaza atatea primejdioase confuzii axiologice, opera profesorului Stanomir este o invitatie la claritate morala.“ – Vladimir Tismaneanu

Citiți pe aplicația mobilă Scribd

Descărcați aplicația mobilă Scribd gratuită pentru a citi oricând, oriunde.

iOS Android

Editor: Curtea VecheLansat: Feb 6, 2016ISBN: 9786065884670Format: book

Mostră carte

Despre sunete si memorie. Fragmente de istoria ideilor - Ioan Stanomir

2006.

Prefaţă

În centrul volumului de faţă se află investigarea modernităţii intelectuale, româneşti şi occidentale, dintr-un unghi de abordare care mizează pe o logică a oglinzilor paralele. Aparent separate tematic şi cronologic, obiectele reunite în paginile cărţii au potenţialul de a comunica, relevând existenţa unui itinerar al ideilor şi sensibilităţilor. Eseurile reunite aici pot fi privite ca parte dintr-o galerie de tablouri: ultimele două secole îşi expun, graţie fragmentelor de imagine, un profil ce se refuză oricărei logici a încadrării taxonomice. Structura modulară, jocul vaselor comunicante participă la un tip de lectură marcat de preferinţa pentru pluriperspectivism, în dauna simplificării geometrice. Identificarea unui curent intelectual al moderaţiei, prudenţei şi libertăţii rămâne una dintre mizele acestui volum.¹

Imposibilitatea de a rămâne situat în interiorul unei arii precis delimitate şi înclinaţia către eclectismul metodologic definesc maniera de compunere şi de organizare a actualei cărţi. Explorarea zonei de graniţă poate antrena revitalizarea discursului critic şi ignorarea demarcaţiilor preluate inerţial din epoca vechiului regim comunist.

Deschiderea către politică, idei şi mentalităţi, disponibilitatea de a hibridiza textul sunt reflexe decelabile şi în intervalul interbelic: lecţia lovinesciană, cea din Istoria civilizaţiei române moderne, inaugurează un parcurs fecund. De la Lovinescu şi Ibrăileanu până la Alexandru George, Alexandru Duţu şi Adrian Marino, arheologia intelectuală are o tradiţie în cultura română. Mefienţa criticului literar faţă de politică ori istorie poate fi abandonată, în favoarea unui angajament pluridisciplinar.

„Între oglinzi paralele: sunete, sensibilitate şi construcţie identitară recuperează un număr de obiecte textuale al căror numitor comun este dat de potenţialul lor de a surprinde un specific imagologic, identitar sau de sensibilitate. Dimensiunea subiectivă a călătoriei în lumea de ieri devine vizibilă. De la excavarea secolului al XIX-lea românesc ori a Bucureştiului interbelic, odată cu Ioana Pârvulescu, până la aventura călătoriilor, distanţa pare una deconcertantă. Şi totuşi, fiecare dintre etapele acestui parcurs fals narativ comunică cu un întreg ce se conturează modular. Tensiunea dintre „europenitate şi alteritate, dialogul dintre centru şi margine sunt teme recuperabile în aproape toate eseurile reunite în acest segment. Vocile unei lumi de ieri sunt captate, nostalgic. Imagologia comparată expune rădăcinile prejudecăţilor ce anunţă legitimarea logicii stigmatului etnic. În fine, recitirea jurnalisticii lui Mihail Sebastian indică irelevanţa trasării unei graniţe rigide între critica literară şi istoria ideilor.

„Paşi pe nisip sau despre vocile unui secol" oferă cititorului fişe dintr-un dosar intelectual şi mitic al secolului trecut. În opoziţia dintre gândirea critică şi încremenirea totalitară este concentrată o parte din identitatea unui veac dominat de rătăcire şi pasiune politică. Prezentul este cuprins în această ţesătură a memoriei.

În acest segment, am încercat să sugerăm şi elementele unui canon autohton al libertăţii şi moderaţiei. De la tânărul Steinhardt, Al. George şi Petru Creţia până la liberalismul memoriei pe care îl ilustrează textele Monicăi Lovinescu şi ale lui Vladimir Tismăneanu, continuitatea este decelabilă în refuzul de a cauţiona tirania ca o formulă de organizare a comunităţii şi de remodelare a omenescului. Logica oglinzilor paralele operează şi în acest teritoriu cronologic, iar viaţa paralelă a lui Horia Lovinescu şi cea a Monicăi Lovinescu aparţin unui timp al exilului, mistificării şi morţii.

Epilogul dedicat „orbirii şi utopiei este un post-scriptum ce are ca punct de pornire interogarea relaţiei dintre cecitatea intelectuală, progres şi tiranie în secolul XX. „Condiţia umană se situează în centrul unei vaste confruntări imagologice. Tiranofilia este o cheie de înţelegere a unei rătăciri ideologice. Referirea la Mark Lilla şi la Harold Bloom marchează un spaţiu ce se defineşte ca „reacţionar în raport cu excesele „şcolii resentimentului. Utopia unui canon modelat de „corectitudinea politică nu este mai puţin malefică decât angajarea intelectualului în cauţionarea unui derapaj tiranic. În ambele cazuri, moderaţia şi rezerva critică sunt sacrificate în numele rigorismului ideologic. Tripticul dedicat lui Graham Greene este o încercare de a surprinde profilul unui discurs ficţional „angajat, în economia căruia referinţele la fascinaţia „progresistă" probează vitalitatea unei mitologii intelectuale postbelice.

Textele din acest volum sunt notaţii în marginea unor cărţi şi momente. Fragmentele de istoria ideilor, recuperate aici, sunt, până la un punct, parte din biografia intelectuală a autorului însuşi.

1 Punctul de pornire al acestui volum este reprezentat de eseurile publicate în paginile revistelor Cuvântul, 22, Idei în dialog.

Între oglinzi paralele: sunete, sensibilitate şi construcţie identitară

O călătorie în lumea de ieri

Niciodată epuizat, niciodată evacuat din orizontul sensibilităţii contemporane, interbelicul nu încetează să bântuie imaginarul postdecembrist. Fiecare polemică în marginea democratismului, mai mult sau mai puţin autentic, din anii României mari este purtată cu o vigoare care nu încetează să surprindă, după cum excavările în arhive şi editările de jurnale/memorii sunt la originea unor repoziţionări adesea deconcertante. Interbelicul este prezent în ţesătura unui profil al capitalei, recuperabil în fragmentele de arhitectură ce coexistă cu reperele, imposibil de ignorat, ale exerciţiului comunist de remodelare urbană. Canonul însuşi este articulat având în centrul său o geometrie interbelică a cărei configuraţie variabilă nu încetează, retrospectiv, să fascineze pe critic şi pe cititor, deopotrivă.

Decupajul însuşi al deceniilor în chestiune este departe de a fi inocent: între lectura interesată ideologic, dominată de opoziţii tranşante, evidenţiind clivajul dintre modernitate şi tradiţionalism ori avansurile dreptei radicale (este cazul lui Z. Ornea şi al exegezelor sale, de la Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea până la Anii treizeci. Extrema dreaptă românească) şi demersul care recuperează, „culpabil", zona de lumină a intervalului, distincţia este cât se poate de frapantă.

Şi nu este un accident faptul că un tip de investigare intelectual precum cel ilustrat de Ioana Pârvulescu prin Întoarcere în Bucureştiul interbelic a fost susceptibil de a contraria un nivel de aşteptare intelectual şi de a contrazice un set de judecăţi comune. În ceea ce are mai semnificativ, s-a argumentat, perspectiva pe care volumul se întemeiază este funciarmente „slabă, „frivolă, prin opoziţie cu virtuţile explicative ale modelului de interpretare „tare", interesat să expună, înainte de toate, tensiuni ideologice şi să marcheze o anumită genealogie intelectuală.²

Apariţia cărţii marchează o detaşare de o grilă de lectură dominantă până acum: odată evacuate din peisajul reconstituit propensiunea către militantism ideologic, odată împinsă în plan secund arheologia violenţelor publice, restul destinat textualizării critice este conturul, ambivalent, al unei umanităţi interbelice situate, ca atâtea alte constructe similare, într-un registru care nu se lasă epuizat prin judecăţi radicale de natură etică.

Ca şi în Alfabetul doamnelor, Ioana Pârvulescu îşi conservă capacitatea de a evita forţa de atracţie a uniformizării corecte politic, în numele căreia nuanţele sunt abolite şi schematismul este asumat, ca proiect intelectual.

Întoarcerea în Bucureştiul interbelic semnalează, fără niciun echivoc, intenţia de a explora spaţiul de elecţiune cu instrumentele unei sensibilităţi fasonate de o experienţă dublă, a finalului de comunism şi a anilor de tranziţie. Nostalgia ce transpare, pasionalitatea romanescă injectată în text traduc, în cele din urmă, asumarea unei condiţii specifice. Privirea întoarsă înapoi este fermentul unei imaginaţii de grad secund — obiectul literar sau fotografic, tăietura de ziar sau pagina de revistă îşi expun un potenţial de semnificare legat de un profil antropologic extinct prin acţiunea unei istorii pe care autorul, astăzi, o poate reciti/reinterpreta, graţie privilegiului său temporal.

Simetria construcţiei este destinată, în cazul Întoarcerii în Bucureştiul interbelic, să încadreze o pulsiune afină cu cea motivând imersiunea de tip narativ — autobiografic: scriitorul are acces la un strat de emoţii readuse la suprafaţă. Sentimentul regresiei temporale surprinde paradoxala distanţare/apropiere istorică de o lume definită prin marcata ei alteritate. Paginile introductive sunt o mise en abîme ce revelă miza ultimă a cărţii. Aceea de a traduce, pentru uzul celor de astăzi, limba unui univers care nu mai este:

„Limba în care vorbesc aceşti oameni îmi pare familiară şi străină, după cum şi lor, cuvintele mele li s-ar părea bizare, clare şi nu prea, deşi, dacă întoarsă în lumea lor, le-aş rosti, le-ar învăţa cu uşurinţă. Îşi vorbesc politicos, numai cu dumneavoastră, chiar cu domnia voastră, iar între prieteni buni cu dumneata. (...) Unii locuiesc în blockhausuri şi au necazuri cu caloriferul care funcţionează numai cu păcură. Oricum, cuvântul bloc li se pare o prescurtare şi nu au motive să folosească abrevieri, în schimb, vorbirea în radicale e o atracţie, te face să te simţi tânăr, modern şi în miezul evenimentelor. (...) Ascultă plăci, pe care le citeşte, în rotiri lente, acul subţire prins în braţul patefonului şi undeva, în noapte, se aude vocea lui Jean Moscopol, cântând „Noapte bună, Mimi!..."

Întoarcerea în timp

Criticul devine un călător în timp ce păstrează luxul, melancolic, de a comenta, din off, traiectul ale cărui repere sunt deja cunoscute, înainte ca faptele însele să se materialieze. Binele şi răul cotidian desemnează polarităţile între care lumea de atunci este condamnată să supravieţuiască. Micul exerciţiu din oglindă, punând în pagină, contrastiv, insemnele gemelare ale lumii interbelice vizează, în cele din urmă, subminarea unei maniere de lectură ce ignoră distribuţia savantă de accente, fascinată fiind de perfecţiunea taxonomiilor.

Între „viaţa în roz şi „viaţa în negru, se interpune însuşi demersul Ioanei Pârvulescu şi se creionează echilibrul unei Românii dispărute. Proteic, Bucureştiul celor două decenii delimitate de marile războaie cuprinde, în sine, liniile unei evoluţii reduse de istoria postbelică la statutul unei ucronii:

„Bucureştiul e «Micul Paris» din România Mare şi începe să fie chiar «Micul New York». Interbelicii stau surâzători la cafenea, la mesele scoase pe trotuar, privind la trecătorii surâzători şi, ieşiţi la plimbare, fără nici o treabă. (...) Bulevardele lor se umplu de zgârie-nori, casele lor sunt tot mai confortabile, au radio şi radiator, au plăci de patefon şi cărţi franţuzeşti, au magazine cu marfă adusă direct de la marile firme de la Paris şi timp pentru croitoreasă, au cofetării cu cataifuri şi şocolată, au cinematografe cu aer condiţionat, au butoni de aur şi floare la butonieră. Sunt fericiţi. Sunt inteligenţi. „Viaţa politică e însă centrul răului interbelic: politicienii toţi sunt o apă şi un pământ, tinerii sunt toţi antisemiţi, Iorga un clovn puritan, Carol al II-lea e priapic şi condus din umbră de o evreică demonică, extremismul înfloreşte, cadavrele zac pe stradă, dictatura stă la pândă, Bucureştiul e locul pierzaniei care se transmite în cercuri concentrice în restul ţării. Bucureştenii dansează şi dorm liniştiţi pe buza prăpastiei.

În centrul naraţiunii critice imaginate de autoare se află o comunitate ce posedă capacitatea de a-şi genera, până la un punct, cel puţin, proprii anticorpi şi să se doteze cu mecanisme de autoreglare. Privilegiind nuanţa în detrimentul comodităţii şarjării portretului colectiv, Întoarcerea în Bucureştiul interbelic consemnează aventura unei lumi care trăieşte sub presiunea istoriei implacabile. Deceniile interbelice se reduc, în această lectură care mobilizează potenţialul omniscient al vizitatorului temporal, la cei zece ani care separă ieşirea din scenă a războiului şi a umbrelor sale de irumperea în scenă a demonilor. Un întreg bilanţ se cere raportat la durata unei normalităţi efemere:

„Cele mai bune zile le-au trăit bucureştenii începând din 1925, când efectele şi amintirea primului război s-au şters, şi până pe la 1935, în ciuda crizei din interval. (...) Uimitor este însă că acei zece ani au fost suficienţi pentru a schimba lumea. Oraşul curat, cu străzi perfect măturate, cu clădirile înalte de un alb impecabil, cu asfalt bun şi piatră cubică legată (...), cu oameni care ştiu să se poarte şi să vorbească fac din Bucureşti un oraş occidental. (...) Continuitatea Bucureştiului cu oraşul de astăzi este ciudată: răul cotidian s-a păstrat, în cea mai mare măsură, în schimb, binele zilnic a dispărut. Chiar obişnuinţa binelui s-a pierdut. În rivalitatea dintre Bucureştiul anilor ’30 şi cel de la începutul secolului XXI, câştigă cel dintâi. Zi de zi".

Pulsiunea Bucureştiului literar şi intelectual interbelic este cuprinsă în rama unei cronologii colective: ceea ce Ioana Pârvulescu salvează, prin juxtapuneri de voci şi racursiuri, este sunetul unei lumi, timbrul ce o individualizează, prin relaţia cu ceea ce fost, dar mai cu seamă cu ceea ce va veni, din viitorul pe care noi, cei de astăzi, îl părăsim, gradual. Intertextualitatea aboleşte graniţele dintre scris şi trăit, iar seducţia ficţională a volumului se datorează plasării, în punctele nodale ale textului, a unui sistem de oglinzi paralele, graţie căruia distanţele se estompează şi conturul este repus în chestiune. Viaţa şi moartea lumii care a fost se joacă cu actori în schimbare, între 1920, anunţând sfârşitul secolului al XIX-lea prelungit inerţial, şi 1940, anul din care se desprind siluetele unui timp familiar. Privirea întoarsă înapoi descifrează, în ordinea cronologiei, nucleul unui viitor:

„Există însă în buzunarul literar al anului 1920 o generaţie nouă, ascunsă deocamdată, care se va confrunta cu interbelicul şi se va confunda cu el. Anton Holban şi Şerban Cioculescu au 18 ani. Eliade şi Sebastian sunt la marginea de jos a adolescenţei, unul în Bucureşti, altul în Brăila, şi au 13 ani, iar Max Blecher, Octav Şuluţiu, Eugen Ionescu şi Constantin Noica sunt copii de 11 ani. Cioran nu împlinise încă 10 şi locuia lângă cimitir, Geo Bogza avea 12, N. Steinhardt, opt, Gherasim Luca, şase şi Gellu Naum, cinci. Jeni Acterian era încă o fetiţă de patru ani, braşoveanul Ştefan Baciu are doi, Virgil Ierunca începe să existe de pe la mijlocul lui august, iar Monica Lovinescu mai avea trei ani de neant până să se nască".

1940 trasează, mai mult decât interbelicii înşişi ar fost pregătiţi să admită, o linie de fractură. Exilul, moartea civilă, fragilizarea vechilor legături sunt semnele pe care tectonica istoriei le trimite către suprafaţa câmpului intelectual şi politic. Supravieţuirile nu mai pot masca soluţia de continuitate. Scriitorul este pe cale să pătrundă în viitor:

„Odată cu moartea lui Iorga şi cu întreruperea cenaclului lovinescian (reluat în anul următor, dar fără forţa de odinioară), se poate considera că se încheie şi istoria celor care au scris în mica insulă de timp dintre cele două mari războaie pe care le-a avut omenirea. Resturile istoriei interbelice se mai consumă, anemic, câţiva ani. Din 30 decembrie 1947 începe o cu totul altă istorie şi, din tăvălirea prin ea şi sub tăvălugul ei, scriitorii ies urâţiţi sau umiliţi. Altfel arătau, vii şi orgolioşi, în clepsidra timpului dintre cele două războaie, când vârstele lor erau în armonie".

În pragul viitorului

„Trădând istoria literară, cu o graţie stilistică ce convoacă ironia şi apropierea nostalgică de obiectul contemplat, Ioana Pârvulescu îşi deschide textul către spaţiul cotidianului, al vieţii private şi al timpului liber, a cărui cartografiere, abordare „tare, centrată pe ideologic şi dinamica sa, o ratează ca miză intelectuală. Plimbarea la pas la care cititorul este antrenat nu omite nimic din punctele pe care un ghid profesionist ar fi tentat să le ofere unui vizitator: locuri de distracţie, ca şi spaţii de emoţie artistică, întâlniri cu modernitatea tehnologică, dar şi delicate poveşti de amor.

Naturaleţea sincronizării plasează pe interbelici în postura de a aclimatiza dilemele ultimei modernităţi. Dincolo de pudibonderia victoriană sau de rezerva iorghistă, se plasează succesul de librărie al unei cărţi care nu încetează să stârnească pasiuni, Amantul doamnei Chatterley. Controversa purtând asupra manierei în care corpul/sexul sunt prezente în textul ficţional este purtată şi în capitala României mari. Procesul din sala cinematografului Roxy aduce pe scenă figuri ilustre, de la Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu până la fosta şi viitoarea excelenţă ministerială, Ion Petrovici. De la discuţia animată până la interdicţie, pasul este unul făcut în epocă şi câteva dintre cele mai interesante intervenţii publice ale lui Cezar Petrescu sunt dedicate legitimităţii listelor negre girate de Ministerul Instrucţiunii Publice.

Nimic nu poate fi mai dramatic, în perspectivă, decât distanţa dintre mişcarea unei lumi animată de pasiuni şi încremenirea postbelică: miturilor centrate pe servitutea creatorului, subordonat unor editori cupizi, le este contrapusă realitatea unei multitudini de opţiuni instituţionale. Mari sau mici, editurile acţionează într-un mediu străin de tipul de constrângeri sancţionate normativ după 1948: şi dacă tirajele nu sunt atât de spectaculoase ca în România democrat-populară, nu este mai puţin adevărat că literatura se află, în câteva ocazii, în centrul unui efort concentrat de promovare. Acţiunile din „luna cărţii", instituirea Editurii Fundaţiei Regale pentru Literatură şi Artă sunt cel puţin două argumente care pledează în favoarea nuanţării tabloului interbelic.

Scriitorul însuşi, care este unul dintre personajele centrale ale romanului critic, asimilează un mod de raportare la real marcat de amprenta modernităţii tehnologice. Din paginile pliantelor, automobilul pătrunde în literatură şi misterul lui Fred Vasilescu este inseparabil de această mistică a motorului. În decorul monden al Căii Victoriei, dealerii de automobile (pentru a folosi un termen de ultimă oră) expun în faţa publicului minunile care sunt, la rândul lor, parte din viaţa unui Bucureşti eliberându-se de lestul său provincial. Memoria documentară produce decolajul imaginaţiei:

„Sunt cel puţin 40 de firme de automobile străine care au sedii şi firme luminoase în Bucureşti. Cele mai multe se înşiră ca mărgelele pe firul Căii Victoriei şi îi ispitesc pe oamenii cu bani la bancă sau la ciorap, să devină şoferi. Între acestea, Alfa Romeo, la numărul 40, Lincoln şi Ford, la 51, Cadillac şi Chrysler, la numărul 53, Lancia, la 83, Dodge şi Renault, la 88, Mecedes şi Mathis, la 89, Studebacker (care apare şi în Pana de automobil a lui Dürrenmatt) şi Buick, la 105, Peugeot, la 112. Ajunge să faci o plimbare la pas lent, pe Calea Victoriei, ca să traversezi cu gândul, de la un volan la altul, senzaţiile secolului vitezei".

Mutaţia la nivelul imaginarului colectiv este evidentă şi sincronizarea cotidiană implică, inevitabil, circulaţia miturilor moderne. Într-o Românie ce pare să trăiască mai multe vârste istorice în interiorul aceluiaşi interval cronologic, capitala este receptacolul care absoarbe noutatea. Zborul cu avionul încetează de a mai fi

Ați ajuns la finalul acestei mostre. Înregistrați-vă pentru a citi mai mult!

Începeți perioada gratuită de 30 (de) zile

Pagina 1 din 1