Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Dosar Stalin. Genialissimul generalissim

Dosar Stalin. Genialissimul generalissim

Citiți previzualizarea

Dosar Stalin. Genialissimul generalissim

Lungime:
320 pages
4 hours
Lansat:
Jan 26, 2015
ISBN:
9786065888005
Format:
Carte

Descriere

„Cartea de fata se naste din provocarile unei istorii tragice si din energia luminoasa a unui dialog intelectual. Pornind de la Stalin si umbra sa, recuperand mostenirea traumatica a trecutului recent, Vladimir Tismaneanu si Marius Stan gandesc un discurs in egala masura arheologic si pedagogic. Peste Atlantic se tese o punte de amintiri, de evocari si de judecati articulate din unghiul libertatii. Dosar Stalin. Genialissimul generalissim apare in anul in care Rusia lui Putin retrezeste demonii sovietici. Analiza intelectuala isi dovedeste forta anticipativa.“ Ioan Stanomir


Vladimir Tismaneanu. Profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. Este autorul a numeroase carti intre care The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century (University of California Press, 2012, trad. rom. Humanitas, 2013), Despre comunism. Destinul unei religii politice, Arheologia terorii, Irepetabilul trecut, Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc, Fantasmele salvarii, Fantoma lui Gheorghiu Dej, Democratie si memorie, Reinventarea politicului. Europa Rasariteana de la Stalin la Havel. Coeditor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania (Humanitas, 2007). Coeditor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History (Central European University Press, 2012). Coautor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor Vecinii lui Franz Kafka, Balul mascat, Incet, spre Europa, Schelete in dulap, Cortina de ceata si O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu. Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului East European Politics and Societies (in prezent membru al Comitetului Editorial). In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Marius Stan. Politolog si redactor sef al revistei History of Communism in Europe. Incepand cu 2006 s a ocupat de studierea istoriei regimurilor comuniste. Este autorul multor articole academice si lucrari colective asupra istoriei recente a Romaniei, precum si al unor articole de presa culturala pe teme de istorie politica si intelectuala. Din 2014 este fotojurnalist la Radio Europa Libera. Coautor, impreuna cu Mihai Burcea si Mihail Bumbes, al Dictionarului ofiterilor si angajatilor civili ai Directiei Generale a Penitenciarelor. Aparatul Central: 1948 1989, Iasi, Polirom (vol. I/ 2009; vol. II/ 2011). Cea mai recenta carte publicata: Adam Burakowski, Marius Stan, Kraj smutny pelen humoru. Dzieje Rumunii po 1989 roku/ O tara trista plina de umor. Istoria Romaniei dupa 1989, Varsovia, Editura TRIO, 2012.

Lansat:
Jan 26, 2015
ISBN:
9786065888005
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Dosar Stalin. Genialissimul generalissim

Cărți conex

Previzualizare carte

Dosar Stalin. Genialissimul generalissim - Vladimir Tismaneanu

MANDELȘTAM

Argument

De ce un „Dosar Stalin"?

Ideea acestei cărți s-a născut în primăvara anului 2013, mai precis în luna martie. Trecuseră 60 de ani de la acea zi de 5 martie 1953 când, spre a relua cuvintele comunicatului oficial semnat de CC al PCUS și de Consiliul de Miniștri al URSS, încetase să bată inima „genialului continuator al învățăturii lui Marx, Engels și Lenin. A început atunci ceea ce istoria blocului sovietic a numit, după titlul nuvelei lui Ilya Ehrenburg, „dezghețul. Destalinizarea a continuat în mare viteză, cu avânturi și reculuri, cu momente de ardentă speranță și clipe când părea că sistemul totalitar este inamovibil și veșnic.

Mereu deschis spre idei noi, îndrăgostit de filosofie și de istorie politică, Lucian Popescu, coordonatorul platformei online Contributors, a salutat și a susținut proiectul unei serii de articole grupate sub titlul generic „Dosar Stalin". Multe texte au fost preluate și pe site-ul de știri Hotnews. Dacă adunăm numărul de vizitatori, putem spune că „Dosarul Stalin" a avut zeci de mii de cititori. La care se adaugă comentarii formidabil de interesante. Toate acestea au făcut ca volumul de față să devină, încă înainte de apariția sa în formă tipărită, un fel de probă cu turnesol privind gustul și apetența cititorului român pentru istoria totalitarismului în veacul trecut, cu ale sale prelungiri, greu de contestat ori de ignorat, în cel actual. În fond, o interacțiune extrem de benefică între autori și destinatarii acestor texte.

Un astfel de experiment editorial, zămislit aprioric în spațiul online, prezintă avantajul cvasi-sociologic al observării unor variabile esențiale: gradul de cunoaștere a subiectelor, inerțiile și idiosincrasiile oamenilor, sau chiar harta narațiunilor concurente. Autorii au încercat permanent să explice, să furnizeze exemple și bibliografii suplimentare, sau chiar să angajeze dialoguri contradictorii cu cititorii mai puțin favorabili. Acest schimb a fost benefic pentru ambele părți, în măsura în care procesul de cunoaștere are de câștigat doar prin interacțiune. Așadar, „Dosarul Stalin s-a născut inclusiv din această „democrație discursivă a spațiului virtual. La care se adaugă, lucru extrem de important, faptul că este vorba și de o carte a unei prietenii intelectuale: ne-am consultat asupra temelor, ne-am sincronizat, ne-am sugerat reciproc accente, bibliografii, nuanțe. Pe scurt, am comunicat într-o concordanță deloc monotonă, întotdeauna incitantă. Explicația nu este greu de aflat. Profesorul Ion Ianoși, în ale sale memorii intitulate Internaționala mea, îl numea pe unul dintre noi, în chip nu neapărat favorabil, un „aventurier al ideilor". Preferăm să luăm sintagma drept un compliment și ne-o însușim amândoi. Dacă nu aventura ideilor îl definește pe intelectual, atunci ce?

Au scris vreme de câteva săptămâni Vladimir Tismăneanu, Ioan Stanomir, Bogdan C. Iacob, Cristian Vasile, Marius Stan, Alexandru Gussi, Adrian Cioflâncă, Doina Jela și Luminița Marcu. Apoi, „dosarul" a continuat, de fapt continuă și acum, sub două semnături: Vladimir Tismăneanu și Marius Stan. Când ne-am gândit la un volum colectiv, prietenul nostru Bogdan C. Iacob a propus să rămână un demers al celor care scriseseră continuu, adică autorii volumului de față.

Aparținem, evident, unor generații diferite. Dar avem în comun pasiunea pentru înțelegerea totalitarismelor, a regimurilor ideocratice, convingerea că ideile au consecințe și că aceste consecințe trebuie explorate fără inutile reticențe. Am început să corespondăm intens, zilnic și chiar de câteva ori pe zi, să discutăm „fenomenul Stalin" în variile sale ipostaze, sociologice, intelectuale, morale, antropologice, artistice.

Nicio secundă nu am cultivat raportul mentor-ucenic. Suntem amândoi intelectuali, avem enorm de multe lucruri în comun în felul cum vedem lumea. Ne unește crezul civic-liberal, faptul că admirăm operele unor Raymond Aron, Hannah Arendt, Isaiah Berlin, Alain Besançon, Zbigniew Brzeziński, Albert Camus, Robert Conquest, Milovan Djilas, Ferenc Fehér, Ágnes Heller, Eric Hoffer, Virgil Ierunca, Ghiță Ionescu, Tony Judt, Arthur Koestler, Leszek Kołakowski, Claude Lefort, Monica Lovinescu, Martin Malia, Czesław Miłosz, Richard Pipes, Leonard Shapiro, Boris Souvarine, Robert C. Tucker, Adam Ulam, Andrzej Walicki. Ne asumăm acel eclectism pe care îl recomanda Kołakowski și refuzăm corsetele dogmatice.

Luptele din interiorul comunismului mondial au fost, se știe, competiții hermeneutice. Cine controla textul sacru, controla partidul, deci deținea puterea. Mai precis, în asemenea formațiuni „mitocratice (ori „hierocratice), mizele unui cuvânt erau atât de mari încât o dispută interpretativă se putea solda cu plutonul de execuție. Ca principal sacerdot al cultului lui Lenin, Iosif Vissarionovici Djugașvili, fostul seminarist din Tiflis (Tbilisi) devenit militantul bolșevic Stalin, a construit un univers al certitudinilor de beton și al devotamentelor fanatice. S-a considerat administrator suprem al adevărului și i-a osândit pe toți cei care se îndoiau de geniul său drept fățarnici, sabotori, lipitori, renegați și trădători. Ceea ce la Lenin erau eliminări, adică purificări politice, la Stalin s-a transformat în stârpiri fizice, în exterminări. Ideologia și teroarea, cum au demonstrat-o gânditorii amintiți mai sus, s-au îngemănat până la contopire. Spre a relua o formulă inspirată a lui Martin Malia, biograful lui Aleksandr Herzen și autorul capodoperei The Soviet Tragedy, totalitarismul stalinist a fost o partocrație ideocratică. Încercăm să surprindem în această carte articulațiile cultului celui care a ajuns să fie divinizat drept corifeul științei și învingătorul în toate bătăliile militare, „genialissimul generalissim, cel pe care Martin Amis l-a numit „Koba cel Groaznic.

Dialogul care însoțește textele prezentului volum s-a cristalizat tot online, între Washington și Cracovia. La momentul scrierii acestor rânduri, Marius Stan se află cu o bursă de cercetare în bătrâna capitală a „Poloniei Mici". Am continuat să ne împărtășim, de la distanță, gândurile legate de această țară puternic marcată de totalitarismele secolului XX, să vorbim despre Czesław Miłosz, despre miniorașul stalinist Nowa Huta, despre Poemul pentru adulți al lui Adam Ważyk, despre Solidarność sau chiar despre insurecția varșoviană din 1944. Pentru cei doi autori, geografia care primează este cea mentală, geografia comună a dramei istorice, geografia acelui „om interior al lui Aleksander Wat cu ale sale forme de relief moral ireductibile la „logica colectivelor. Ceea ce a rezultat a fost un dialog transatlantic despre destine circumscrise conștiinței tragice europene a veacului trecut. Caleidoscopică și deliberat sincopată, cartea aceasta este o invitație la gândire și regândire, nu se propune așadar ca „manual sau „tratat.

În final, cordiale mulțumiri domnului Grigore Arsene care a dovedit, ca de atâtea ori în trecut, o generoasă deschidere pentru proiectele din colecția „Constelații" de la Curtea Veche Publishing și doamnei Doina Jela, redactor sagace și cunoscătoare admirabilă a temelor discutate în carte.

Vladimir Tismăneanu, Washington, D.C.

Marius Stan, Cracovia

15 martie – 5 aprilie 2014

Un dialog transatlantic despre Stalin, stalinism România, Polonia și multe altele

VLADIMIR TISMĂNEANU: Am citit, dragă Marius, mesajul tău, trimis azi dimineață din Cracovia, doamnei Doina Jela, în care îi descrii detaliat planul cărții noastre. Îți propun, așadar, să începem acest dialog pe e-mail chiar acum, cu câteva idei pe care ar urma să le dezvoltăm în zilele și săptămânile următoare.

În primul rând, m-am gândit că ești în Polonia, o țară care l-a obsedat pe Stalin. S-ar putea scrie o carte, dacă nu a și fost scrisă, cu titlul „Stalin și Polonia". Încă din clandestinitate, Koba¹ a avut mari rețineri față de marxiștii polonezi. Îl enervau prin sofisticarea lor dialectică. Mai târziu, a atacat cu furie, direct și prin interpuși, „luxemburgismul, acea „deviere spontaneistă de la codul unei ortodoxii sufocante.

Există, oricum, cartea Teresei Torańska, tradusă în engleză de Agnieszka Kołakowska, Ei. Marionetele poloneze ale lui Stalin. Poate revenim la ea. Apare la Humanitas formidabila carte a lui Aleksander Wat, Secolul meu, un mare poet, cu propria sa „romanță" a seducției staliniste și a Gulagului. Wat s-a sinucis, ca și Paul Celan.

Am citit amândoi cartea lui Marci Shore Caviar and Ashes. Știm că în 1938, în ultimul an al Marii Terori, Stalin a decis dizolvarea Partidului Comunist din Polonia. Acuzațiile — grave: trădare, spionaj. Liderii aflați în exil, inclusiv legendarii Warski, Leński și Vera Kostrzewa, au fost împușcați. Ești aproape de Nowa Huta, orașul socialist paradigmatic, presupus a fi focarul, creuzetul virtuților „omului nou". La Nowa Huta, în viziunea eroic-romantic-delirantă a stalinismului dezlănțuit, clocotea viitorul.

Poate faci o excursie acolo și scrii ceva despre acest spațiu imaginat ca o contrapondere la tot ce simboliza Cracovia ca demnitate a spiritului liber, de nedomesticit. Cracovia catolică și avangardistă, tradițională și iconoclastă. Nowa Huta era apoteoza modernității staliniste: orașul cu siderurgie, dar fără biserici. Cum arată azi Nowa Huta, ce-ți spune ție, venind din România mamuților industriali și a „cincinalelor în patru ani și jumătate"? De ce a eșuat proiectul stalinist în Polonia?

MARIUS STAN: Ți-am urmat sugestia, dragă Vladimir, și am vizitat Nowa Huta. O excrescență stalinistă bizară pe epiderma aristocraticei Cracovii despre care a scris și Anne Applebaum în Iron Curtain… Mărturisesc de la bun început că aveam un anume set de așteptări sau de ipoteze legate de cum ar putea arăta acest microcosmos stalinist. Eu însumi născut într-un oraș medieval, Brașovul, schilodit brutal de planurile industriale ale exponenților „viitorului luminos. De fapt, știi prea bine, am apărut amândoi pe lume în același vechi burg transilvan, cel care în certificatul tău de naștere purta chiar denumirea de „Orașul Stalin

Am scris pe Contributors impresiile mele legate de Nowa Huta, dar și surprizele care mi-au marcat mica expediție. În primul rând arhitecturale! Ca să vulgarizez puțin, cred că Nowa Huta arată mai „cool ca orice alt hibrid din aceeași clasă. Poate că e și tradiția estetică a locului, poate e rezistența diverselor bresle (vezi arhitecții), poate e un proces de negociere permanentă care a dus la un soi de eclectism, pe alocuri fascinant. Sunt convins că putem introduce și acest text în volum, cititorii se vor familiariza de îndată cu toate detaliile. Rețin aici doar faptul că Nowa Huta este un oraș (spun „oraș, pentru că deși district al Cracoviei, a putut atunci și poate și acum funcționa perfect independent, începând cu utilitățile de bază și terminând cu școli, creșe, biblioteci, spitale etc.) cu o istorie paradoxală: pe de-o parte, mândria sistemului comunist polonez, „perla coroanei roșii" locale (dacă îmi este permis); pe de altă parte, simbolul rezistenței anticomuniste din anii 1980, teatrul unor conflicte extrem de violente între acești proletari (urbanizați forțat în anii 1950), copiii lor, și autoritățile comuniste, fie în timpul Legii Marțiale, fie chiar puțin înainte de 1981 și apoi după iulie 1983.

Nowa Huta a fost, e adevărat, „orașul fără biserici. Prima a apărut abia în 1977 după lungi peripeții, insistențe din partea Bisericii Catolice, decizii luate și avortate înainte de implementare de către comuniști. Și pentru că tot am ajuns la Biserica Catolică poloneză, cred că ea a jucat un rol determinant în rezistența la stalinism. Inclusiv în Nowa Huta! Să nu uităm că acești „oameni noi, mancurții perfecți pe care îi visa Stalin, „degenerații" pe care îi ocăra poetul avangardist Adam Ważyk în Poemul pentru adulți, erau la bază țărani catolici, deci oameni pentru care instituția bisericii însemnase enorm secole de-a rândul. Nu au avut ei biserică până în 1977, dar au avut undeva adânc înrădăcinată sămânța solidarității și evlaviei de tip creștin. Apoi, Karol Wojtyła, episcop de Cracovia, devine Papa Ioan Paul al II-lea în octombrie 1978, iar în 1979 vizitează (ai ghicit deja) Mogiła, unul din satele pe pământul căruia fusese ridicată, în 1949, Nowa Huta. Tot important de reținut e și faptul că episcopul Wojtyła de Cracovia își făcuse încă din 1959 un obicei din a ține mesa de Crăciun în câmp deschis, chiar în Nowa Huta. Deci n-au avut biserică, dar Biserica i-a avut pe ei! Catolicismul polonez a fost determinant în perpetuarea credinței în acele vremuri întunecate, precum și în susținerea Solidarității, umane și sindicale deopotrivă, pe tot parcursul perioadei comuniste.

Mă întrebi apoi de ce cred că a eșuat proiectul stalinist în Polonia? Multiple răspunsuri sunt posibile. Aș zice în primul și în primul rând că există aici o tradiție îndelungată a libertății. Să fiu și mai explicit: când în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea Europa Occidentală cunoștea în genere regimuri absolutiste, polonezii aveau ceea ce se chema liberum veto, un fel de unanimitate a votului în Sejm când orice propunere legislativă (folosesc intenționat un termen anacronic) putea fi „trântită" prin veto. Aveau apoi și electio viritim, adică regele era ales de întreaga gentry poloneză. Bine, poate pentru mulți nu înseamnă mare lucru, dar pus în contextul secolelor respective, mi se pare important. Hai să vedem ce se întâmpla în Franța absolutistă, în alte locuri, toate răvășite de cu totul alte stihii politice. Polonezii par a fi avut mai mereu un soi de neasemănare marcantă cu restul lumii. Știu, poate că par căzut în admirație. Dar chiar sunt oameni pe cinste… O țară care are în colecția sa de drame, să nu uităm, inclusiv Auschwitzul, ca o rană adâncă și usturătoare. Într-o astfel de „cetate vitregită atât de nazism, cât și de stalinism, au existat destui oameni care să reziste și să spună, precum Jan Kott: „sunt încă viu!

Știi ce înseamnă pentru mine rezistența la stalinism și depășirea lui definitivă? Înseamnă de fapt revenirea la sine (la acel sine anterior suspendării tuturor facultăților critice). Înseamnă să îți fii redat ție însuți. Înseamnă o reabilitare și o reintegrare. Înseamnă apoi un simț redescoperit al responsabilității. Cred că polonezii au fost dispuși să se prefacă mai puțin ca alții sub comunism. Au rămas curajoși, cei mai mulți dintre ei. Au rămas apoi permanent atenți și receptivi la aceste ecouri ale libertății care le vin (și) din tradiția culturală. Și au trecut pașnic la tranziție pentru că au vărsat destul sânge ÎN TIMPUL regimului. Să nu uităm că aproximativ zece milioane de polonezi au aderat la Solidarność, în vreme ce Partidul Muncitoresc Unit Polonez (PZPR, Polska Zjednoczona Partia Robotnicza) avea în anii 1980 cel mult trei milioane de membri. Mulți dintre cei care aderau la Solidarność erau membri de partid. Pe scurt, PMUP era la un pas de autodizolvare. Mi se pare elocvent pentru ce vreau să sugerez aici…

Înțeleg că la Facultatea de Filosofie din Cracovia se citește Hayek mai ceva ca Biblia. De multă vreme și nu doar aici, în acest oraș. Comparația nu e facilă, ea spune multe despre cât de importantă e constituția libertății la acest popor. Stalin îi detesta din toate aceste motive la un loc, simțea și el pesemne că sunt altfel, că nu pot fi atât de ușor de modelat. Îmi spuneai într-una din conversațiile noastre că istoria apostaților polonezi (marxiști) este formidabilă: Leszek Kołakowski, Krzysztof Pomian, Adam Ważyk, Aleksander Wat, frații Brandys, chiar Jacek Kuroń care împreună cu Karol Modzelewski a scris Partidului o scrisoare deschisă ce a dus și la excludere, dar și la ani buni de închisoare (pentru ambii). Dacă nu mă înșel, chiar Modzelewski a venit mai târziu cu ideea denumirii de „Solidaritatea". Ai așadar dreptate în ceea ce afirmi, nu este deloc o întâmplare că toate lucrurile astea s-au întâmplat în Polonia, de la Gdañsk și până la Cracovia.

Te-aș întreba acum, recedându-ți în același timp și ștafeta, ce anume i-a făcut pe mulți dintre acești intelectuali polonezi să adere în primă fază la marxism? Ideea în sine, marea promisiune a raiului terestru? Poate că nu, tradiția lor culturală e diferită de a altor popoare… Sau doar sentimentul antifascist, lesne de înțeles în anii 1930 și mai apoi? Poate altele? Evident, este vorba și de cazuistică, de povești diferite, motivații personale, la fiecare dintre ei… Dar cu siguranță intuiesc că e vorba și de un „laitmotiv" diferit bunăoară de cel din Rusia sfârșitului de secol XIX. Te întreb pentru că aceste comparații îți sunt la îndemână. La fel îți cer și câteva concluzii de etapă, în economia dialogului nostru…

V.T.: Ai declanșat o discuție comparativă extrem de utilă și edificatoare. Mi se pare indispensabil, dacă vrem să studiem în chip serios fenomenul global al stalinismului, să decelăm elementele comune și cele diferite în cadrul variilor experimente. Să putem diferenția, de pildă, între politicile culturale din Ungaria și România în anii stalinismului dezlănțuit și după aceea.

Sigur, a existat o paradigmă, o matrice, un tipar, poate un palimpsest, care ne permite să vorbim despre stalinismul generic, tot așa cum Umberto Eco vorbea despre Ur-fascism, un fel de fascism primordial. Dar acest stalinism a fost întotdeauna așezat pe patul germinativ al unei culturi politice naționale, cu ale sale aspirații, emoții, aversiuni, afinități etc. Instalarea regimurilor comuniste a urmat căi diferite, deși instituțiile erau similare, dacă nu de-a dreptul identice. Este ceea ce îl face pe un istoric precum Bradley Abrams să accentueze elementele inițial autonome din „calea cehoslovacă spre socialism. Sau, spre a relua imaginea propusă de profesorul Alfred Rieber, a existat o „iluzie a democrației populare.

Fiindcă ai amintit de excelenta carte a Annei Applebaum, The Iron Curtain, să notăm ceea ce scrie ea despre colegiile populare din Ungaria, acele comunități ale unui entuziasm la frontiera cu fanatismul, evident, dar și al unui romantism al începuturilor, al unei re-nașteri, a unei palingeneze. Îmi amintesc superbul film, pomenit de ea, al lui Miklós Jancsó, Vânturi strălucitoare. Deci nu putem explora acele timpuri pornind de la premisa că totul a fost teroare. A existat și un entuziasm pervers manipulat, dar real. Este ceea ce transmite, cu înțelepciunea distanței și a unei experiențe asumate, profesorul Paul Cornea în cartea de dialoguri cu Daniel Cristea-Enache. Este poate ceea ce Nietzsche numea „patosul distanței", când poți să privești lucrurile fără angoase paralizante și fără iluzii pătimașe, cu seninătatea pe care ți-o oferă conștiința adevărului.

De ce polonezii au avut revizionism marxist și noi nu? De ce ei au avut marxism critic și noi nu? De ce la ei antistalinismul a devenit mișcare de masă și la noi nu? De ce la ei exista un Kołakowski iar la noi doar un Ion Ianoși sau un Niculae Bellu, în cel mai fericit caz? De ce un vechi comunist precum Edward Ochab a avut curajul să protesteze împotriva antisemitismului în martie 1968? Și nu doar el. Dintre ilegaliștii români, doar câțiva au reușit să iasă necompromiși din deceniile de despotism: un Tudor Bugnariu, de pildă. Cei mai mulți au cedat, au fost timorați, intimidați, amuțiți de succesivele epurări din vremea lui Gheorghiu-Dej. Chiar între intelectualii de stânga — să-i amintesc pe Geo Bogza, Gellu Naum, Eugen Jebeleanu, Eugen Schileru, Henri Wald, chiar un Valter Roman ori un Miron Constantinescu — nu s-a putut forma un nucleu contestatar. După meteoricul și catastroficul moment Alexandru Jar, intelectualii de stânga din România au acceptat fără murmur dictatul satrapului en titre, Leonte Răutu. În nicio țară din Europa de Est nu s-a purtat, în 1958, o campanie atât de agresivă precum în România împotriva Programului Uniunii Comuniștilor din Iugoslavia, considerat un fel de Biblie a revizionismului. O amintire: am avut ocazia să citesc cartea lui André Fontaine, Histoire de la guerre froide, împrumutată (fără știrea sa) din biblioteca lui Răutu. Am văzut adnotările sale, semnele de întrebare și de exclamare. Era cinicul absolut. A murit fără remușcări, cum fără remușcări a murit, în 1963, excomunicat din secta pe care o servise cu infinit zel, și fostul său protector, cel pe care l-a trădat fără scrupule, Iosif Chișinevschi…

În Polonia, lucrurile au stat altfel. Iarăși un „de ce": De ce Adam Ważyk a scris Poemul pentru adulți în 1955 iar la București poeții de curte continuau să slăvească linia sacrosanctă a unui partid de profitori? Multe ar fi de spus. Aș aminti un lucru esențial: în Polonia a existat tradiția Rosei Luxemburg, a luxemburgismului. Știi că nu sunt câtuși de puțin un fan al lui Isaac Deutscher ca istoric al stalinismului, dar trebuie să admit că în privința comunismului polonez a scris lucruri remarcabile. Într-un studiu despre tragedia comunismului din această țară, inclus într-un volum despre moștenirea stalinistă editat de Tariq Ali, Deutscher observa că, în pofida neîntreruptelor campanii de eradicare, luxemburgismul a persistat ca un curent intelectual subteran, o sursă secretă de inspirație pentru rebelii de stânga din Polonia. Era vorba de critica autoritarismului bolșevic și de accentul pe democrație spontană, directă, radicală. Comunismul românesc a fost pauper ca tradiție intelectuală. Cu excepția lui Lucrețiu Pătrășcanu, este greu de găsit alt lider cu orizont teoretic demn de luat în considerație. Eventual Miron Constantinescu, deși mă întreb dacă a lăsat ceva care să dăinuie în urma sa. Chiar între ideologii care pozau în filosofi, polonezii l-au avut pe un Adam Schaff. Noi, pe nefastul C. Ionescu-Gulian…

M.S.: Mă bucur că discuția noastră a luat această turnură comparatistă și sper că ne va ajuta să atingem măcar câteva concluzii edificatoare. Political scientist de formație, sunt foarte tentat să lucrez cu tipuri-ideale în încercarea (temerară) de a desțeleni câteva sensuri fundamentale. Expertiza ta vastă mă ajută, pe de altă parte, să nuanțez anumite poziții și explicații care nu par întotdeauna a acoperi întreg spectrul fenomenelor pe care le punem sub lupă. Dacă este să fiu weberian până la capăt, aș spune că mulți dintre intelectualii (fost) marxiști europeni pe care i-ai pomenit erau mânați în bună măsură de o „etică a convingerii, adică de o abordare mai degrabă moralizatoare. La polul opus, personaje de tip Leonte Răutu, de una „a responsabilității. Sau, eufemistic și direct, de „etica partidului, care, desigur, trebuia să fie „în toți și în toate

Aș spune că ceea ce Lukács înțelegea în anii 1960 prin „renașterea marxismului a însemnat de fapt „cântecul de lebădă al neomarxismului. Mihály Vajda, un alt reprezentat de seamă al Școlii de la Budapesta, alături de Ágnes Heller ori Ferenc Fehér scria într-un articol din 1980, publicat în Occident, că opozanții marxismului oficial au încetat să mai fie marxiști nu pentru că au devenit apostați, ci pentru că au înțeles că „opresiunea și exploatarea din propriile lor societăți erau legate de nereformabilul marxism est-european. Putem găsi o atitudine similară la marxiștii români din, să spunem, măcar același interval de timp? Nu cred, deși opresiunea era cel puțin comparabilă. Intelectualii de stânga de la noi au fost complet atomizați, nu s-au coagulat niciodată aidoma vreunui grup „Praxis sau vreunei virtuale „Școli de la București".

Merg puțin mai departe și încerc să arăt de ce mi se pare relevantă în acest caz respectiva etică dihotomică weberiană. Partidul comunist (indiferent de țară, indiferent că vorbim de Moscova sau de sateliții ei)

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Dosar Stalin. Genialissimul generalissim

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor