Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Frontieristii. Istoria recenta in mass-media

Frontieristii. Istoria recenta in mass-media

Citiți previzualizarea

Frontieristii. Istoria recenta in mass-media

Lungime:
226 pages
2 hours
Lansat:
Jan 3, 2013
ISBN:
9786065884250
Format:
Carte

Descriere

Nadia Comaneci, Nicu Covaci, Ion Monoran, Iosif Costinas sunt doar cateva dintre personajele acestei carti pe cat de dramatice, pe atat de spectaculoase. Gasim in ea experientele de supravietuitori ai tentativei de trecere a frontierei ale unor romani, azi cetateni straini in cea mai mare parte a lor, dar si amintirile unor rude, prieteni, apropiati, relatand tragedia altor curajosi, care nu au avut norocul sa scape de gloantele granicerilor, de coltii cainilor-lupi sau de elicele taioase ale barcilor de paza a frontierei. O carte de o actualitate stringenta, intrucat evenimentele, uneori crimele, care ar fi trebuit sa faca „fasia“ si Dunarea un loc cu o faima la fel de sinistra ca aceea a Zidului Berlinului s-au petrecut cu nici trei decenii in urma.


Brindusa Armanca, jurnalista, profesoara universitara, in prezent directoarea Institutului Cultural Roman de la Budapesta, a facut parte din redactiile prestigioase de la Radio Europa Libera, Expres sau Ziua si a condus mai multi ani studioul regional Timisoara al TVR. Membra a Uniunii Scriitorilor din Romania, este autoarea mai multor volume de jurnalism, ca Televiziunea regionala in Romania (2002), Media culpa (2006), Invata sa invingi (2006); de comunicare, cum este Ghid de comunicare pentru jurnalisti si purtatori de cuvant (2002) sau de istorie literara ca Mesajul lui Crypto. Comunicare, cod, metafora magica in poezia romaneasca moderna (2005). Filmele de televiziune i-au fost premiate la festivaluri nationale si in competitii internationale, iar activitatea ei a fost recompensata cu Distinctia Culturala a Academiei Romane.

Lansat:
Jan 3, 2013
ISBN:
9786065884250
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Frontieristii. Istoria recenta in mass-media

Cărți conex

Previzualizare carte

Frontieristii. Istoria recenta in mass-media - Brindusa Armanca

Române.

Tranziţii:

de la frontierişti la căpşunari

Statisticile oficiale ale Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiaţi indică faptul că între 1969 şi 1989 peste 100 000 de români au cerut azil politic în Occident. Cei mai mulţi au trecut fraudulos frontiera spre Iugoslavia sau Ungaria, expunându-se unor riscuri enorme: puteau fi prinşi şi aruncaţi în puşcărie pentru mulţi ani sau puteau fi împuşcaţi pe frontieră. Transfugilor li se spunea „frontierişti. Pentru autorităţile comuniste şi pentru grăniceri, „frontierist era sinonim cu „infractor: Codul Penal incrimina la art. 245 atât trecerea frauduloasă a frontierei, cât şi tentativa, ca „infracţiuni contra autorităţii, pedepsite cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Pentru cei care scăpau, statutul de „frontierist" devenea o monedă de schimb pentru azil politic într-o ţară democratică. Cei care au trecut cu bine sunt azi cetăţeni ai lumii, în Europa de Vest, în SUA, în Canada sau Australia. Sute de transfugi şi-au găsit însă sfârşitul pe fâşie, împuşcaţi de grăniceri şi îngropaţi în cimitirele locului. Despre aceştia, în numeroase cazuri, familiile nu erau înştiinţate, fiind lăsate să creadă că se află undeva în lumea largă. În anii ’90, Memoria, „revista gândirii arestate, consemna la rubrica „Memoria omului pierdut zeci de cereri venite de la familii care îşi căutau rudele dispărute înainte de 1989.

Pentru cei de azi, la peste 20 de ani de la Revoluţia română, „frontierist poate să nu mai însemne nimic sau să însemne cu totul altceva. Ceva impact produce informaţia că Nadia Comăneci, cea mai cunoscută gimnastă de pe mapamond, a trecut şi ea clandestin frontiera în noiembrie 1989, aşa cum o făcuseră în 1978 şi membrii formaţiei Phoenix, ascunşi în boxele de scenă Marshall. O căutare pe Internet şi în mass-media scoate la iveală alte sensuri, la alte vremi: „frontierist înseamnă acum… poliţist de frontieră, însoţit adesea în misiunea sa de un „câine frontierist" pentru depistarea drogurilor etc. Cuvântul evocă azi mai degrabă corupţie, vile şi maşini somptuoase agonisite de vameşi şi poliţişti de frontieră prin complicitate cu contrabandiştii, imagini pe care televiziunile le-au difuzat până la saturaţie în perioada dezbaterilor europene despre admiterea României în spaţiul Schengen.

Epoca frontieriştilor, a celor care îşi riscau viaţa pentru libertate şi un trai mai bun, s-a încheiat în decembrie 1989, dar exodul românilor a continuat. Statisticile arătau că la zece ani de la Revoluţie peste un milion de români au părăsit România, cu paşaport, pentru a se stabili în străinătate. Dreptul la liberă circulaţie câştigat în 1989, apoi statutul de cetăţean european primit de români odată cu intrarea ţării în Uniunea Europeană în 2007, generează alte fenomene cu iz de globalizare: frontieriştilor de altădată le iau locul căpşunarii.

Documentările preliminare pentru un film pe care le-am făcut pe parcursul anului 1999, ca realizatori de televiziune la TVR Timişoara, au relevat faptul că Procuratura Militară din Timişoara, care acoperea zona de vest, deţinea un lot de dosare ale „frontieriştilor" ucişi pe fâşie între anii 1983–1989, dosare care se distrugeau după opt ani, conform reglementărilor arhivelor militare din acea vreme. Ne-am dat seama că trebuia să ne grăbim, fiindcă era posibil ca şi aceste ultime dosare să dispară.

Dosarele conţineau de regulă ancheta penală pentru omor sau tentativă de omor asupra soldatului care folosise arma, în baza Codului Penal şi a Decretului 367/1971, care reglementa folosirea armelor şi a muniţiei. Cu foarte rare excepţii, grănicerii erau disculpaţi prin descrierea situaţiei ca fiind una de uz regulamentar. De exemplu, în Dosarul 192/P/1985, soldatul N.I. de la UM 02872 Timişoara era scos de sub urmărirea penală ca suspect de omor, conform art. 174 Cod Penal, pe motivaţia că a apărat frontiera: „Fapta de a trece frontiera de stat din RSR în Republica Populară Ungară constituie o încălcare a regulilor regimului frontierei de stat prevăzută în Acordul dintre RSR şi Guvernul RP Ungare privind regimul frontierei de stat româno-ungar de colaborare şi asistenţă multuală în probleme de frontieră publicată în Buletinul Oficial nr. 34 din 6 iunie 1986". Militarul care a împuşcat mortal un tânăr de 19 ani declara că a tras la picioare, conform regulamentelor. Schiţele şi fotografiile din dosar arată că victima, Leşan Savir, a fost împuşcată mortal în plămân. Alteori, militarii din postul de pază declarau că au fost atacaţi sau că s-a încercat să li se ia arma din dotare, astfel erau scoşi de sub urmărirea penală. „Nici militarul nu era într-o situaţie roz fiind pus pe frontieră să păzească o anumită fâşie, în condiţii de noapte, improprii uneori, şi el singur, un militar la 19-20 ani, era tot într-o situaţie delicată, de a aprecia singur dacă este cazul sau nu să deschidă focul, ne spunea în 1999 Mr. Romeo Bălan, Şeful Parchetului Militar Timişoara de atunci, cel care ne-a pus la dispoziţie câteva dosare cu „frontierişti. Scriitorul Daniel Vighi a înţeles pe propria piele resorturile perfide ale instrucţiei militare, care făcea din unii soldaţi victime pline de cruzime: „Aspectul dramatic, secretat zilnic, al acestui război al generaţiilor l-am trăit pe viu ca june soldat cu termen redus pe frontiera de Vest a României, acolo se petrecea asaltul cotidian al sârmelor ghimpate, al patrulelor de control al fâşiei — porţiunea mereu-proaspăt-arată dintre noi şi Iugoslavia —, acolo, în apropierea ei, în curtea pichetului de grăniceri, erau maltrataţi, băgaţi în puşcării, dacă nu fuseseră deja împuşcaţi pe fâşie, cei care nu-şi iubeau patria: adică elevi de liceu, studenţi, muncitori, tineri îndrăgostiţi. Instrucţia militară din Timişoara, de la sediul brigăzii de grăniceri, sau de la Arad, se învrednicea să-l convingă pe soldat că toţi aceşti duşmani ai României trebuie trataţi după faimosul adagio: «decât să plângă mama, mai bine să plângă mumă-sa». De altfel, soldatul însuşi era legat de frontierist printr-un destin comun: dacă era nepriceput sau îngăduitor cu infractorul, urma să intre la pârnaie în locul lui. De aici înverşunarea, bătăile, hărnicia patrulelor. (Daniel Vighi, „Cu akaemul contra minijupei, Dilema, nr. 340, 13 august 1999)

Li se spunea „frontieriştii" este filmul documentar realizat în anul 2000 pentru TVR Timişoara, în colaborare cu TVR Internaţional, după mai bine de un an de filmări în România, Austria, Germania şi Iugoslavia. Realizator: Brînduşa Armanca. Regia: Dan Raţiu. Scenariul: Brînduşa Armanca şi Dan Raţiu. Director imagine: Gheorghe Şfaiţer. Periplul realizatorilor filmului prin Belgrad, Novi Sad, Marcovăţ, Ovća, Viena, Treiskirchen, Regensburg, Berlin, Timişoara etc. a cumulat ore întregi de dialoguri cu oameni care au fost dispuşi să-şi rememoreze dramatica experienţă de frontierişti. Niciunul n-a uitat momentul de paroxism al trecerii frontierei, când fiece foşnet sau umbră putea să însemne sfârşitul sub o rafală de gloanţe sau, dimpotrivă, libertatea. Toate aceste mărturii au căpătat la 20 de ani de la Revoluţie valoare documentară. Generaţia tânără, care merge la shopping în Europa cu cartea de identitate, va crede că aceste tragedii sunt ficţiuni, dacă mărturiile şi documentele, câte au mai rămas, nu vor fi prezervate.

Mult mai târziu, aflam dintr-un articol din Gardianul că „aproape 50 000 de dosare preluate de la fosta Securitate se află în custodia Tribunalului Militar Timişoara. Este vorba despre dosarele rezistenţei anticomuniste din Munţii Banatului, dosarele rezistenţei la colectivizare, dosarele rebeliunii legionare, dosarele trecerilor de frontieră şi alte abuzuri judiciare săvârşite de statul comunist. Deşi dosarele de cercetare penală ale fostei Securităţi ar trebui să fie depozitate la MIRA, urmând a fi predate CNSAS, ele zac în birourile instanţelor timişene. Acestea sunt depozitate la etajul superior al clădirii în care-şi desfăşoară activitatea Tribunalul Militar şi Parchetul Militar din Timişoara, pe strada Popa Şapcă. (Vlad Enciu, „Tribunalul Militar Timişoara deţine o parte din arhiva fostei Securităţi, Gardianul, 15 noiembrie 2007)

Există azi surse consistente de informare despre istoria comunismului românesc. Există cărţi, memorii, biografii, filme. Există Memorialul Sighet, al victimelor comunismului şi al rezistenţei, cel mai impozant proiect românesc de educare prin cunoaşterea trecutului. Există o parte din arhiva fostei Securităţi deţinută de CNSAS, şi, mai mult, o perspectivă asupra trecutului recent în Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, pe scurt Raportul Tismăneanu, care a stat la baza condamnării oficiale a comunismului în România în 18 decembrie 2006. Există Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România, care a sprijinit prima ediţie a acestei cărţi. Totuşi, mass-media rămân o sursă importantă pentru istoria recentă. Rolul pe care Memorialul durerii realizat de Lucia Hossu-Longin pentru televiziunea publică l-a jucat în revelarea unei istorii „care nu se învaţă la şcoală este covârşitor. Pentru prima oară, închisorile tăinuite ale sistemului concentraţionar, torţionari aflaţi în viaţă deveniţi între timp bunici cumsecade, oameni maceraţi de suferinţă, toate acestea au devenit palpabile prin intermediul serialului. „A fost o luptă contra cronometru, pentru că bătrânii luptători dispăreau, închisorile se renovau suspect de repede, unele au şi fost demolate, celulele condamnaţilor la moarte deveneau încăperi cochete, vopsite în culori pastel¹, mărturiseşte într-un volum realizatoarea, al cărei demers trebuie urmat. Câţiva jurnalişti s-au interesat şi de fenomenul frontieriştilor, i-au căutat pe cei care au supravieţuit, au găsit martori şi au consemnat poveştile lor. Reconstituirile presei, veritabil demers de istorie orală, sunt demne de luat în seamă, ceea ce volumul de faţă îşi propune.

Brînduşa Armanca

1 Lucia Hossu*Longin, Memorialul durerii. O istorie care nu se învaţă la şcoală, Editura Humanitas, 2007, p. 421.

CAPITOLUL 1

Li se spunea „frontieriştii"

Conform Raportului Tismăneanu, trecerea frauduloasă a frontierei ca infracţiune politică datează din 1949, când categoriei deţinuţilor politici li se adaugă „frontieriştii, dar condamnări severe, practic politice, pentru trecerea frauduloasă a frontierei fuseseră aplicate şi în 1948. Prin Ordinul 100 din 3 aprilie 1950 al directorului general al Securităţii Poporului, temutul Gheorghe Pintilie, fuseseră definite categoriile care nu prezentau încredere pentru „democraţia populară şi care, doi ani mai târziu, prin HCM 1554/1952, puteau fi reţinuţi şi internaţi în colonii de muncă. Printre chiaburi sau membri ai partidelor politice „moşiereşti", se numărau şi „foştii condamnaţi pentru sabotaj, speculă şi trecere frauduloasă de frontieră, frontieriştii, rudele celor fugiţi peste graniţă înainte şi după 1945 (tată şi copii majori bărbaţi)"². În 1951, în penitenciarul din Gherla se aflau încarceraţi 72 de deţinuţi pentru încercare de trecere frauduloasă a frontierei, iar la închisoarea din Aiud erau înregistraţi între 1953–1954, conform aceluiaşi raport, printre cei închişi pentru fapte politice şi internaţi de Direcţia Generală a Securităţii Poporului, 29 de deţinuţi politici condamnaţi pentru tentativă de trecere a frontierei de stat.

Numărul deţinuţilor „frontierişti" a sporit an de an, pe măsură ce creşteau represiunea şi vigilenţa autorităţilor comuniste şi a Securităţii. În 1958, numărul frontieriştilor adunaţi laolaltă în penitenciarul din Gherla era de 350–400. Aici a avut loc o revoltă care îi avea pe frontierişti ca iniţiatori. Conducerea ordonase separarea lor de ceilalţi deţinuţi politici, astfel că într-o cameră erau îngrămădiţi 120 de deţinuţi în 70 de paturi, iar în alte două camere încă 250. A fost o măsură dură de izolare, fără pachete sau scrisori, fără ieşire la muncă, fără drepturi. Apa potabilă era insuficientă, iar în loc de acces la WC, li s-au pus hârdaie în camere, ceea ce făcea atmosfera irespirabilă.

Cei încarceraţi la Gherla ca „frontierişti erau cu precădere tineri dornici de libertate, studenţi, medici, militari, ingineri etc., oameni care, chiar dacă nu avuseseră la momentul plecării motivaţii politice clare, „se lămureau repede, în puşcărie, în privinţa esenţei comunismului: sclavia generalizată în profitul unei clici neruşinate în vârful căreia se cocoţaseră gunoaie ale societăţii lipsite de scrupule (Alexandru Mihalcea, „Iunie 1958: o jumătate de secol de la revolta de la Gherla", România liberă, 26 iunie 2008). Se presupune că mutarea a 400 de oameni, aparent nemotivată, într-o singură zi, mutare care a produs dezordine şi panică în penitenciar, a fost regizată cu scopul de a îndemna la revoltă, mizându-se pe vocaţia „frontieriştilor de a-şi asuma riscuri, pentru ca ulterior să se poată trece la represalii şi la pedepse exemplare împotriva lor: „Mişcarea deţinuţilor în puşcăria politică, alcătuirea camerelor erau apanajul ofiţerului politic, reprezentantul direct al Securităţii, şeful Biroului «K», nu al comandantului, omul Direcţiei Penitenciarelor. Politicul dispunea şi controla combinaţiile de locatari ai fiecărei camere ori celule, el singur ştia pe cine infiltrase dintre semnatarii pactului cu diavolul… Pentru cine cunoaşte puşcăria comunistă, o asemenea mişcare nu poate fi decât urmarea unui ordin venit de foarte sus, de la un centru de comandă similar celui care, în 1949, concepuse planurile faimoasei «reeducări» de la Piteşti. (Alexandru Mihalcea, „Iunie 1958: o jumătate de secol de la revolta de la Gherla", România liberă, 26 iunie 2008).

Un experiment reuşit, dacă asta a fost, fiindcă revolta împotriva administraţiei de la Gherla s-a produs cu o energie incredibilă, în ciuda condiţiilor inumane în care erau ţinuţi puşcăriaşii. 21 de frontierişti, Ciupitu Leonida, Vasilescu Ovidiu, Matei Nicolae, Suciu Nicolae, Ungureanu Ioan, Georgescu Nicolae, Filimon Vili, Preda Ioan, Simion Gheorghe, Dinuţ Virgil, Simionescu Octavian, Vlad Gheorghe, Ştefan Hans, Lupu Eugen, Stănescu Ioan, Ionuţ Ion, Manea Ion, Zamfir Gheorghe, Mustăcila Petre, Grebenaru Mihai, Machinda Alexandru au primit condamnări suplimentare între 5 şi 15 ani, pentru participarea la revoltă. Au fost torturaţi înainte şi după proces, timp de un an. Cu acest pretext, teroarea şi bătaia s-au generalizat în întregul sistem penitenciar politic, avansează o ipoteză revista Memoria. „Aveau un ceva al lor aceşti tineri; dar ceva specific numai acestei categorii de tineri, «sufereau» de o mândrie a lor şi numai a lor… Suflete cutezătoare şi mai ales libere, gata oricând să intre şi să iasă din lanţuri; relaţiile lor cu gardienii erau mai totdeauna tăioase… Cei mai mulţi dintre ei nu aveau o anume conştiinţă politică; în cel mai bun caz simpatizau; era greu să le inculci ideea de doctrină şi de dogmă, de culoare politică; nu că n-ar fi înţeles termenii respectivi, dar, ca să rămână pe mai departe oameni liberi, preferau propria lor filosofie de viaţă. Erau convinşi că, spre deosebire de mulţi arestaţi politici, ei ştiau precis, concret, ce făcuseră; urau comunismul aşa cum ar fi urât orice alt sistem dictatorial, care s-ar fi opus visului lor de păsări călătoare, spune Ovidiu Vasilescu, fost deţinut politic implicat în revoltă, condamnat la 13 ani pentru participare. („Rebeliunea de la Gherla, Memoria, nr. 44–45/ 2003)

Clandestinitatea, un sistem antisistem

Trecerea frauduloasă a frontierei şi tentativa de trecere au rămas în toţi anii comunismului infracţiuni grave, cu consecinţe pe termen lung, atât pentru cel ce comitea fapta, cât şi pentru întreaga sa familie. De aceea, intenţia de plecare era iscusit camuflată fie printr-un picior pus în ghips (tertip care, în timpul Revoluţiei din 1989, l-a făcut celebru pe generalul Victor Athanasie Stănculescu), fie prin etalarea unor activităţi de renovare a casei sau prin mesaje „diversioniste" diseminate printre colegii de muncă şi printre vecini. Pregătirile erau adesea laborioase: se cerceta discret fâşia, se urmărea zilnic buletinul meteo, se făceau antrenamente nocturne de înot, se exersa târâşul pe burtă, reprimarea respiraţiei, se pregăteau din timp ustensile de scufundare, saltele pneumatice, binocluri, busole, piper sau sprayuri pentru derutarea câinilor, valută germană, dolari, dar şi câţiva dinari sârbeşti sau forinţi ungureşti, se adunau informaţii despre schimbarea patrulelor româneşti pe graniţă şi itinerariul santinelei, despre uniformele vecinilor etc. Pe uscat se trecea cu călăuze, care percepeau sume consistente, deloc uşor de procurat de cei dornici să plece. Călăuzele erau oameni din zonă, uneori ciobani sau ţărani, care nu băteau la ochi şi care ştiau bine fâşia. Se foloseau parole, se făceau verificări, se organizau întâlniri precaute de recunoaştere, iar în bagajul redus la minimum se găseau câteva obiecte care să-i planteze cât mai firesc pe fugari în peisaj: haine albe, curate, o umbrelă, unelte de pescar sau de apicultor, un buchet de flori, un ziar local. Pentru a evita deconspirarea prin necunoaşterea limbii, se simula uneori muţenia. Unele informaţii atestă că etnicii germani care alegeau să fugă prin Iugoslavia, fiindcă plecarea cu formulare legale devenise tot mai dificilă, primeau de la Ambasada RFG din Belgrad paşapoarte false pentru a putea trece frontiera spre Austria şi Germania, paşapoarte care le erau retrase când ajungeau în Germania. După 1990, când oamenii au început să vorbească, s-a spus că unele călăuze colaborau cu Miliţia şi Securitatea, împărţind câştigul şi oferind periodic pe tavă câte un grup de fugari, pentru plan. Prin anii ’80, tarifele de călăuză pe la Valcani, Deta sau Oraviţa se ridicau la 20–25 000 de lei, conform unor surse jurnalistice. Pe Clisura Dunării funcţiona o reţea de peste treizeci de călăuze, la preţuri comparabile sau mai mari, dacă intermediarul asigura inclusiv legăturile de pe malul iugoslav. Adeseori se aventurau să fie călăuze ţiganii din zona de vest, pe care Revoluţia din 1989 i-a găsit cu adevărate averi în mărci germane provenite din astfel de activităţi, la care se adăugau intermedierile pentru plecarea definitivă a şvabilor în Germania, aceasta din urmă sub controlul Miliţiei şi Securităţii. Astfel era asigurată o sursă importantă de valută pentru conturile lui Ceauşescu. Cu comisionul aferent.

Mr. ROMEO BĂLAN, fost Şef al Parchetului Militar Timişoara:

Celor care încercau să treacă frontiera, marea majoritate civili, deşi au fost cazuri când şi militarii au încercat să treacă frontiera sau chiar au trecut frontiera, li s-a aplicat la vremea respectivă art. 245 din Codul Penal, care incrimina trecerea frauduloasă a frontierei, atât ca trecere frauduloasă, cât şi ca tentativă de trecere frauduloasă a frontierei. Pedeapsa pentru trecerea frauduloasă a frontierei era de la 6 luni la 3 ani, deci era considerată o infracţiune destul de gravă cuprinsă la infracţiuni contra autorităţii… Militarii grăniceri trebuiau să respecte procedurile Decretului 367/1971 privind regulamentul armelor şi muniţiei în care erau prevăzute condiţiile stricte în care aveau voie să deschidă focul, adică să facă uz de armă în mod legal. Pot să vă spun că aceştia erau întotdeauna cercetaţi sub aspectul de tentativă de omor sau omor, pentru că este cert că a deschide focul asupra unei persoane include cel puţin intenţia indirectă, în limbaj juridic, de a accepta faptul că poţi să ucizi persoana asupra căreia deschizi focul. (Brînduşa Armanca, Dan Raţiu, Li se spunea „frontieriştii", film documentar, TVR Timişoara, 2000).

Sârma ghimpată din jurul României comuniste era explicită în legislaţie, în interdicţiile tot mai sofisticate de a părăsi ţara fie şi pentru o inofensivă excursie în ţările vecine, în condiţiile impuse celor care plecau în delegaţie într-o ţară vestică. După „defectarea" generalului Pacepa, şeful Direcţiei de Informaţii Externe, în 1978, cu rare excepţii, nu se mai pleca în Occident în interes de serviciu decât cu un angajament de informator semnat

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Frontieristii. Istoria recenta in mass-media

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor