Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Intre speranta si deziluzie. Democratie si anticoruptie in Romania postcomunista

Intre speranta si deziluzie. Democratie si anticoruptie in Romania postcomunista

Citiți previzualizarea

Intre speranta si deziluzie. Democratie si anticoruptie in Romania postcomunista

Lungime:
538 pages
6 hours
Lansat:
Dec 15, 2016
ISBN:
9786065889248
Format:
Carte

Descriere

Dincolo de aspiratia de a contribui la literatura de specialitate, aceasta carte poarta in filigran un tel mult mai „apasator“ — acela de a raspunde unei intrebari istovitoare conceptual si greu de epuizat in plan narativ, si anume: Pentru a nu mai gresi in continuare, unde s-a gresit in parcursul democratic al Romaniei ultimilor 25 de ani? Este vorba, asadar, nu atat de un demers restaurator, cat de unul care isi asuma o finalitate si o optiune transfiguratoare: aceasta carte priveste „inapoi“ (spre anii 1990–2008; 2008–2014) mai ales in vederea decelarii unui „inainte“.


Sebastian I. Burduja este reprezentantul unei generatii care nu mai este interesata de trecut decat in masura in care acest trecut poate explica bunele si relele de dupa 1989. Orizontul sau teoretic si civic este modelat, in chip ireversibil si bun, de studiile facute intr-o mare universitate a lumii. Acuitatea sa analitica este validata de articolele publicate in diverse reviste de specialitate. Experienta sa practica este confirmata de activitatea depusa in institutii financiare internationale unde lucreaza ca specialist in probleme de dezvoltare economica si politica a tarilor din Europa de Est si din Asia Centrala. Vocatia sa este anuntata de faptul ca a fondat si a condus organizatii ale tinerilor intelectuali care doresc o schimbare in bine a Romaniei.

Lansat:
Dec 15, 2016
ISBN:
9786065889248
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Intre speranta si deziluzie. Democratie si anticoruptie in Romania postcomunista

Cărți conex

Previzualizare carte

Intre speranta si deziluzie. Democratie si anticoruptie in Romania postcomunista - Sebastian I. Burduja

vină.

Prefață

¹

Toate sistemele politice se confruntă cu o mare provocare în materie de guvernare. Orice ordine politică are nevoie de organizarea și legitimarea puterii asupra unui anumit teritoriu sau, altfel spus, asupra unui stat. Dar ce îi oprește pe cei care câștigă controlul asupra statului să se folosească de putere pentru a obține beneficii materiale pentru ei înșiși, familiile lor, acoliții lor și pentru grupurile lor de susținători? A numi o faptă a unui oficial public ca fiind „coruptă presupune faptul că, prin aceasta, se încalcă o lege sau o normă, abuzându-se de funcția publică pentru beneficii necuvenite, personale sau de grup. În vremurile despoților războinici, în cele ale monarhiilor și imperiilor, nu existau reguli sau norme împotriva acestei practici și, de aceea, a apărut un anumit tipar de politică, pe care Max Weber îl numea „patrimonial și în care – pentru a-l cita pe Francis Fukuyama – „statul este considerat a fi un fel de proprietate personală a conducătorului, iar administrația publică – o extensie a gospodăriei conducătorului."² În lumea contemporană a normelor care garantează egalitatea socială și politică și drepturile omului, o asemenea prădare pe cale oficială nu ar putea fi niciodată validată în mod explicit. „Toată lumea acordă puțină importanță distincției dintre interesul public și cel privat. De aceea, patrimonialismul a evoluat către ceea ce se numește „neopatrimonialism, în care liderii politici adoptă forme de stat moderne – cu birocrații, sisteme legale, alegeri electorale și altele asemenea – și totuși, în realitate, guvernează pentru câștiguri private.³

Cu cât un stat este mai liberal și mai democratic, cu atât este mai greu ca practicile neopatrimoniale să fie dominante, iar acest lucru se datorează mai multor motive. În primul rând, într-o democrație solidă, cetățenii se pot folosi de puterea votului pentru a schimba din funcție un guvern în mod vădit corupt, așa cum s-a întâmplat în India, în 2014. În al doilea rând, într-o democrație liberală cu un stat de drept puternic, sistemul de justiție și instituțiile de răspundere monitorizează funcționarea guvernului, demascând și pedepsind totodată ilegalitățile. În al treilea rând, într-o democrație liberală, o presă și o societate civilă viguroase și independente sunt capabile să asigure un control suplimentar privind posibilele abuzuri ale funcției publice pentru beneficii private. Iată de ce statele în care corupția este endemică, generalizată – acelea care întruchipează neopatrimonialismul – au fost și sunt, toate, regimuri autoritare, cum este cazul în Zair, sub conducerea lui Mobutu Sese Seko, în Filipine, sub conducerea lui Ferdinand Marcos, în Irak, în timpul lui Saddam Hussein, și în Rusia lui Vladimir Putin.

Totuși, corupția politică nu încetează să afecteze multe democrații emergente sau chiar pe cele cu tradiție, care nu și-au fixat încă instituții solide ale statului de drept liberal. Desigur, corupția politică va fi mereu prezentă, în doze mai mici sau mai mari, întrucât tendința de a abuza de putere pentru a acumula beneficii materiale pare să fie adânc înrădăcinată în natura umană. De fapt, Abraham Lincoln spunea odată: „Dacă vrei să pui la încercare caracterul unui om, dă-i putere. Din păcate, de-a lungul istoriei și până în prezent, mulți nu au trecut acest test. Iar ceea ce împiedică un număr și mai mare să eșueze este exact limitarea puterii prin instituții puternice. Cu cât conducătorii sunt monitorizați sistematic – și pot fi demascați și pedepsiți în mod independent – de instituții de răspundere pe care nu le pot controla, cu atât este mai probabil ca ei să guverneze cu onestitate. În democrațiile consolidate, ne-ar plăcea să credem că aleșii noștri sunt cinstiți prin însăși natura lor, dar știm, dintr-o experiență îndelungă (și din evoluția constantă a unor forme noi și mai subtile de corupție), că au nevoie de „ajutor ca să fie integri. Acest ajutor vine dinspre o presă și o societate civilă vigilente, dinspre un grup de instituții de răspundere pe orizontală (inclusiv, dar nu numai sistemul judiciar), care sunt independente constituțional și funcționale la nivel operațional, și dinspre un mediu extern care, de asemenea, monitorizează calitatea guvernării și sancționează abuzurile.

România reprezintă un important studiu de caz pentru examinarea acestor dinamici. Este, în mod clar, o democrație electorală care și-a însușit și mecanismele formale ale unei democrații liberale. Dar, ca și alte state postcomuniste, România suferă de pe urma moștenirii lăsate de regimul hegemonic (într-adevăr totalitar) și lung de câteva decenii al partidului unic, în care nu exista efectiv nicio constrângere asupra puterii conducătorilor și în care aceștia nu făceau nicio separație între interesele personale și interesul public. Este cu mult mai greu ca abuzurile de încredere publică să fie controlate acolo unde există nu doar o slabă domnie a legii, dar și o cultură îndelungată și adânc înrădăcinată a corupției.

Există câteva posibile strategii care ar putea să aducă schimbări în bine într-o democrație coruptă. O opțiune este revoluția violentă, dar aceasta are drept consecință, aproape întotdeauna, instalarea unui regim care este încă și mai puțin constrâns de respectarea legilor și de normele bunei guvernări. O a doua este încercarea de a schimba cultura elitelor (și chiar a maselor), care trec cu vederea comportamentele corupte, ba chiar se așteaptă la ele și le elogiază, cel puțin într-un cadru privat. Dar schimbarea unei culturi este un proces lent și îndelungat și este improbabil să se realizeze dacă nu este întărită printr-o structură de stimulente în cadrul unei societăți. Iată de ce adevăratul răspuns se găsește într-o reformă instituțională, care să creeze și să pună în funcțiune un sistem judiciar independent, o agenție de combatere a corupției, un avocat al poporului și alte organisme de răspundere pe orizontală, care vor crește, în mod semnificativ, riscurile și costurile implicării în acte de corupție. Numai atunci când vor fi conștienți că se expun unor riscuri serioase de a-și pierde poziția și bunurile, de a avea de înfruntat oprobriul public și chiar de a ajunge la închisoare, politicienii și cei numiți în funcții publice își vor schimba modul de comportament. Istoria ne arată că și acest lucru este înscris în natura umană. Iar în această privință, România nu este diferită față de alte țări. Corupția apare și se dezvoltă într-un context în care ea aduce beneficii generoase. Aceasta scade și începe să dispară într-un context juridic, politic și social în care nu mai este profitabilă și este pur și simplu prea riscantă.

România are nevoie și poate să ajungă în acel stadiu. La alegerile electorale recente și prin activitatea societății civile, românii au arătat că își doresc să trăiască într-o democrație liberală, modernă, care garantează și aplică principiile bunei guvernări, pe care le folosește ca fundament pentru prosperitate și pentru o societate dreaptă. Dar a ajunge la o bună guvernare presupune parcurgerea unui drum lung și anevoios. Acesta merge împotriva curentului de așteptări adânc înrădăcinate, care se reduc la formule de genul: „Ei bine, aș putea totuși să pun și eu mâna pe ceva din avutul public, pentru că, oricum, toți ceilalți fac acest lucru. Sau: „Aș putea la fel de bine să îi cer celui care mă reprezintă (sau șefului de partid) să se folosească de funcția sa publică pentru a-mi ajuta familia, pentru că, oricum, toată lumea o face. Când instituțiile sunt slabe, nimeni nu are încredere în ele. Mai degrabă, se așteaptă ca toți să fie corupți, pentru că toată lumea scapă nepedepsită. Când instituțiile sunt puternice, iar regulile formale sunt aplicate cu temeinicie, o nouă cultură și un nou tipar de comportament se instalează. Oamenii încep să aibă încredere în stat și unii în alții, întrucât știu că statul îi va pedepsi pe cei care abuzează de funcția lor pentru câștiguri private. Schimbarea instituțională duce la schimbare comportamentală, care duce, la rândul ei, la o schimbare la nivelul culturii unei societăți, această ordine fiind exact contrarie față de ceea ce se presupune uneori.

Astfel, pentru depășirea stadiului critic în care corupția e adânc înrădăcinată, este nevoie de o reformă instituțională profundă. În acest context, mobilizarea societății civile joacă un rol important în ceea ce privește realizarea și, ulterior, prezervarea acestor reforme, precum și în ceea ce privește susținerea funcționării instituțiilor de răspundere. Un rol vital aici îl are și politica, întrucât nimic din toate acestea nu se poate realiza, dacă o țară nu are lideri politici care să se angajeze (fie pe baza propriilor valori, fie ca urmare a presiunii publice, fie din ambele motive) să construiască și să apere instituții puternice de răspundere și de prezervare a statului de drept. Și, tot în acest context, un rol esențial aparține cercetării și analizei științifice, întrucât orice program de reformă necesită o evaluare clară a parcursului istoric și a structurii corupției dintr-o anumită țară, precum și a rezultatelor obținute prin reforme anterioare. O reformă reală trebuie să fie un proces continuu, repetitiv de învățare, în care sunt introduse noi reguli și instituții ce sunt, ulterior, examinate la nivelul implementării și la nivelul breșelor pe care apărătorii corupți ai vechiului statu-quo le găsesc tocmai pentru a ocoli aceste reguli și instituții. Lupta împotriva corupției presupune o constantă reevaluare, până când aceste breșe sunt acoperite una câte una, iar politicienii care au o înclinație spre un comportament corupt devin tot mai conștienți de faptul că, dacă cedează propriilor porniri spre aviditate, riscă să piardă totul.

Odată cu acest volum remarcabil, care a fost început cu câțiva ani în urmă sub forma lucrării personale de diplomă, susținută la Universitatea Stanford, Sebastian Burduja aduce un mare serviciu atât domeniului de cercetare asupra corupției, cât și României, prin analiza tendințelor acestui fenomen de la momentul tranziției dinspre regimul comunist, dar și prin examinarea forțelor instituționale și civice care au făcut eforturi pentru limitarea corupției. Autorul arată că instituțiile publice de răspundere pot descuraja și reduce corupția, dacă au o structură corespunzătoare. El semnalează totodată că liderii politici din plan intern poartă o enormă responsabilitate – fie în ceea ce privește adoptarea și consolidarea acestor reforme, fie cu referire la blocarea și compromiterea lor. În fine, autorul susține că, pentru a înclina balanța în favoarea unei reforme instituționale profunde, este nevoie în continuare de o societate civilă viguroasă, precum și de implicarea și presiunile constante ale actorilor din plan extern (mai ales UE).

Prin faptul că arată cât de tenace poate fi cultura a unei corupții adânc înrădăcinate, Între speranță și deziluzie poate fi o lectură descurajantă. Dar, prin faptul că demonstrează că instituțiile anticorupție pot reuși să controleze fenomenul corupției, dacă li se oferă autonomia și resursele necesare, și prin faptul că identifică modalități prin care actorii externi și forțele inovatoare din societatea civilă și din mediul de afaceri pot monitoriza performanța guvernamentală, pot reforma instituții și pot lupta împotriva corupției, această lucrare este profund constructivă și dătătoare de speranță. Cred că românii o vor considera de mare valoare, în efortul lor colectiv de a concepe măsuri și de a acționa împreună pentru a realiza o democrație mai profundă și mai bine guvernată în propria lor țară.

Larry Diamond

Stanford, CA

22 februarie 2015


¹ Traducerea prefeței aparține autorului acestui volum.

² Francis Fukuyama, Political Order and Political Decay: From the Industrial Revolution to the Globalization of Democracy, Farrar, Straus and Giroux, New York, 2014, p. 10. Traducerea aparține autorului acestui volum.

³ Ibid., p. 26.

Argument

În conceperea acestei lucrări, am pornit la drum având conștiința că aparținem unei generații privilegiate. Am trăit puțini ani în regimul comunist, dar îndeajuns de mulți pentru a nu uita greutățile și ororile dictaturii ceaușiste, ajunse la apogeu în anii optzeci. Ne-am format apoi în tranziția spre democrație și noua economie de piață, fiind prea tineri pentru a ne implica activ în procesele de transformare, dar îndeajuns de maturi pentru a începe să înțelegem acțiunile protagoniștilor din sfera politică, economică și socială – cu bune și, din păcate, cu multe rele. Am crescut ascultându-i pe părinți și bunici cum își exprimau speranța ca măcar noi, cei tineri, să avem șansa unui viitor mai bun. Acum, e rândul nostru să sperăm că cei care vin din urmă vor avea parte de împlinirea aspirațiilor celor care s-au jertfit pentru libertate și dreptate în decembrie 1989. E rândul nostru să sperăm și, mai ales, e rândul nostru să acționăm. „Biruința nu-i obligatorie. Obligatorie e lupta!", spunea Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii.

În demersul care va defini rolul generației noastre, pericolele majore sunt binecunoscute: scepticismul, cinismul și blazarea, adică aceleași sentimente de alienare față de mecanismele de bază ale democrației (vot, implicare civică ș.a.), resimțite la nivelul întregii societăți românești de astăzi. Astfel, de nenumărate ori, pe parcursul ultimului sfert de veac, am fost martorii neputincioși ai unor tragice transformări, adesea ireversibile. Am privit din tribună cum prea mulți dintre cei care au promis să ne reprezinte își urmează doar interesele personale, odată ajunși în arenă. Acolo, în arenă, există lege pentru cei corecți și tocmeală pentru cei șmecheri. Acolo, în arenă, totul este de vânzare – munți, păduri, ape și, probabil, pentru suma potrivită, întregul patrimoniu național. Acolo, în arenă, datoria externă a României continuă să crească, iar facturile scadente le vom plăti, în mare parte, noi, generația tânără. Și, astfel, am văzut cum viitorul nostru este amanetat fără drept de apel de către cei care își urmăresc cu îndârjire propriile scopuri, indiferent de mijloace și fără a se opri, măcar o clipă, pentru a se întreba: în urma noastră, ce rămâne...? La urma urmei, după cum spunea Nicolae Iorga în Cugetări, „felul în care se îmbogățește cineva într-o societate arată valoarea ei".

În acest context, dincolo de aspirația de a contribui la literatura de specialitate, lucrarea de față își propune să elucideze răspunsul la o întrebare care ne macină și pe care ne-o punem, cu seriozitate, încă mult prea rar: unde s-a greșit în dezvoltarea României din ultimii 25 de ani? Nu este numai un demers cu valoare istorică, ci un mod de a înțelege ce schimbări sunt necesare pentru a ajunge la idealul României pe care ne-o dorim, cu o democrație de calitate și cu o economie competitivă și prosperă.

Astfel, o premisă fundamentală este că România are un potențial de dezvoltare mult peste rezultatele nesatisfăcătoare din ultimele decenii, care se datorează, în mare parte, corupției generalizate din sfera politică și economică a țării. Corupția a deturnat fonduri incomensurabile – la propriu – de la procesele vitale pentru creșterea sustenabilă a României, generând îmbogățiri ilicite și importante pierderi economice, precum și o erodare a legitimității fragedei democrații românești, cu riscuri majore pe termen mediu și lung. Este un truism dureros, exprimat adesea în conversațiile obișnuite între români, acela că reușita nu depinde de merit, ci mai degrabă de cercul de cunoștințe și de șpagă. De exemplu, Eurobarometrul din 2013 pe tema corupției arată că 57% dintre români consideră că sunt afectați personal de corupție în viața de zi cu zi – o proporție aproape triplă față de situația din Bulgaria (21%), plasând România pe o poziție dezonorantă, după Spania și Grecia (ambele cu 63%), țări cu probleme economice deosebit de grave. Această perspectivă a ajuns să domine interacțiunile sociale și aspirațiile individuale într-o asemenea măsură, încât ea frânează progresul individual și colectiv; ba mai mult, aceasta creează dinamici sociale periculoase atât timp cât reușita în viață este asociată, implicit sau explicit, unor infracțiuni („șmecherii"), și nu muncii și meritelor personale. De aici și până la pierderea încrederii în sistemul democratic românesc, și așa construit pe baze fragile, poate fi doar un pas.

Mai grav, corupția generalizată se bazează pe un cerc vicios, care devine extrem de rigid și greu de combătut, odată cu agravarea fenomenului: într-o democrație incipientă, mecanismele de responsabilizare a elitelor politice pentru acțiunile lor sunt deficitare, iar legislația și instituțiile de monitorizare și control (justiție, societate civilă, presă etc.) sunt slabe. Lipsa unor norme adecvate menține și/sau atrage în spațiul politic elite fără o cultură democratică solidă, predispuse la comiterea de infracțiuni, mai ales în contextul în care beneficiile actelor de corupție depășesc cu mult costurile; de asemenea, actorii economici favorizați în acest cadru corupt sunt cei dispuși să ofere mită, fiind necompetitivi într-un cadru bazat pe reguli corecte. Astfel, elitele politice și economice se aliază pentru protejarea statu-quo-ului corupt și pentru protejarea și extinderea beneficiilor de care se bucură. Orice tentativă de subminare a sistemului corupt – de exemplu, prin creșterea independenței justiției, prin încurajarea unei prese libere sau prin protejarea martorilor – este sancționată fără întârziere de cei care dețin pârghiile puterii. În mod pur rațional, aceștia se opun cu toată forța celor care le amenință pozițiile, bunurile acumulate ilicit și chiar libertatea personală. Sistemul dezvoltă abilități remarcabile de auto-apărare și regenerare, ceea ce justifică celebra metaforă a „corupției ca un cancer" folosită, printre alții, de celebrul președinte al Băncii Mondiale, James D. Wolfensohn, în 1996, cu ocazia întrunirii anuale. Aceste caracteristici fac ca vindecarea prin remedii endogene (interne) să fie improbabilă în lipsa unor evenimente extraordinare care să disloce bazele sistemului corupt. Remediile exogene (externe) sunt însă posibile și pot duce nu doar la ameliorarea simptomelor, ci chiar la crearea premiselor pentru tratarea eficientă a cauzelor corupției.

Astfel, pentru România, Uniunea Europeană (UE) a apărut la mijlocul anilor nouăzeci ca o forță de atracție majoră, care putea să scoată țara din corupție și sărăcie și să o readucă în rândul lumii occidentale, prosperă și sigură. Spre deosebire de societatea civilă, de presă și de cetățenii obișnuiți, UE avea suficiente pârghii să se facă auzită la toate nivelurile sistemului politic românesc și, mai mult, să mobilizeze presiuni din partea societății pentru reforme punctuale agreate. Într-adevăr, mecanismul de preaderare, bazat pe sancțiuni și recompense, a început să funcționeze la sfârșitul anilor nouăzeci și apoi, din ce în ce mai bine, până la 1 ianuarie 2007, data intrării României în UE. În tot acest timp, eficiența presiunilor Uniunii pentru reforme, mai ales în domeniul luptei anticorupție, a depins de îndeplinirea unei condiții necesare, deși insuficiente: sprijinul larg al populației față de obiectivul național al aderării europene – așa-numitul „proiect de țară" pentru România, pe lângă integrarea în Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).

Plecând de la aceste observații de bază și de la propriile mele cunoștințe, am testat ipoteza conform căreia UE a influențat în mod pozitiv evoluția reformelor anticorupție – și, ca o implicație directă, reducerea corupției în sine – în România postcomunistă. Pe parcursul cercetării, a reieșit faptul că factori interni, precum cultura politică și instituțiile de asigurare a răspunderii, au jucat roluri importante în influențarea transformărilor privind corupția. Totodată, am observat că, după ce România a devenit membru al UE, în ianuarie 2007, presiunile de la Bruxelles au ajuns să fie mai puțin eficiente în raport cu rezistența politică internă. În etapa de după aderare și în condițiile unei capacități limitate de reacție și intervenție din exterior, eforturile anticorupție din România trebuie, într-adevăr, continuate de noi înșine. Astfel, dincolo de documentarea în legătură cu efectele UE asupra corupției dintr-un stat candidat, aspirația noastră este de a oferi câteva direcții posibile pentru continuarea luptei anticorupție pe termen lung, prin forțele interne ale democrației românești. Această chestiune ar trebui să-i preocupe pe toți cei care speră într-un viitor mai bun pentru România, întrucât acesta depinde, în mod inevitabil, de găsirea remediilor adecvate și durabile pentru combaterea corupției.

Lucrarea de față a evoluat în mai multe etape și are la bază trei studii individuale, dar complementare. Primul a fost publicat în primăvara anului 2006, în Zhe: Stanford’s Student Journal of Russian, European, and Eurasian Studies. Cel de-al doilea a luat forma lucrării personale de diplomă (honors thesis), pe tema relației dintre presiunile UE și evoluția corupției în România postcomunistă. Aceasta a fost redactată în perioada 2007–2008 și susținută la Universitatea Stanford, fiind notată cu calificativul maxim (A+). Cel de-al treilea studiu a acoperit tema luptei anticorupție pe partea de ofertă (supply-side anticorruption), testând ideea lansării unei Coaliții de Certificare a Companiilor Curate în România, după modelul practicilor din alte state. Cercetarea a fost derulată pe parcursul anilor 2010–2011 și s-a concretizat în proiectul de diplomă care a marcat finalul programului de dublu masterat în administrarea afacerilor și politici publice la Harvard Business School și Harvard Kennedy School of Government. O parte dintre aceste idei s-au regăsit și în capitolul „Dincolo de (dez)iluzii: Oportunități în lupta anticorupție prin sectorul privat din România", publicat în 2014, în volumul 7 teme fundamentale pentru România, sub egida Clubului România.

Prezenta publicație prezintă atât o viziune proprie asupra evoluției postcomuniste a democrației românești, cât și un tablou complex de opțiuni pentru combaterea corupției prin instrumente de natură internă și externă. În plus față de cercetările din 2007–2008 și 2010–2011, un epilog acoperă câteva momente importante din perioada 2008–2014. Totuși, centrul de greutate al studiului rămâne intervalul 1990–2008, deosebit de important pentru înțelegerea procesului de consolidare a democrației românești și pentru descifrarea fenomenului corupției din România de ieri, de azi și de mâine. Mai mult, timpul scurs până în prezent permite o analiză mai obiectivă și mai detașată asupra primilor 18 ani de democrație românească postcomunistă, inclusiv din punct de vedere istoric.

În concluzie, lucrarea de față pornește de la literatura de specialitate despre corupție, tranziții democratice, condiționare și integrare europeană, pentru a explora relația dintre corupția din România postcomunistă și instituțiile interne de asigurare a răspunderii, cultura politică a elitelor și presiunile Uniunii Europene (UE). Pe baza datelor cantitative și calitative din surse secundare și a interviurilor de teren, acest studiu arată că, în perioada 1990–2008, fenomenul corupției din România a atins punctul maxim în 2002, după care a scăzut până în 2007, crescând din nou după aderarea României. De asemenea, acest studiu argumentează că instituțiile slabe și cultura politică a elitelor explică nivelurile ridicate ale corupției de la începutul anilor nouăzeci, în timp ce evoluțiile favorabile din perioada 2002–2007 sunt, în mare parte, rezultatul presiunilor exogene ale Uniunii Europene. Prin metoda de process tracing (sau a urmăririi procesului), lucrarea de față arată că UE a jucat un rol fundamental în dezvoltarea a trei instituții anticorupție majore: Direcția Națională Anticorupție, Direcția Generală Anticorupție și Agenția Națională de Integritate. Cu toate acestea, în etapa de după aderare, opoziția politică față de reformele anticorupție a crescut semnificativ, în timp ce influența (leverage) UE a scăzut, ceea ce explică anumite răsturnări în lupta anticorupție. În acest context, preocuparea esențială rămâne dacă România are suficiente resurse interne pentru a asigura continuarea eforturilor de consolidare a democrației și de întărire a statului de drept pe termen lung.

Studiul de față se adresează tuturor celor care doresc să înțeleagă mai bine ce s-a petrecut în România postcomunistă, de ce nu avem astăzi o democrație funcțională și ce soluții avem la îndemână pentru combaterea eficientă a corupției. Anumite capitole, cum ar fi cel referitor la descrierea tranziției spre democrație și capitalism (capitolul I), sunt accesibile publicului larg, în timp ce altele conțin secțiuni cu o abordare mai tehnică (de exemplu, cele cu privire la metodologia cercetării). Dincolo de aceste particularități, prezenta lucrare este destinată lecturii tuturor celor care continuă să creadă în șansele României de a avea un viitor mai bun și celor care nu pregetă să acționeze pentru fructificarea acestor oportunități, menținând vie speranța unui parcurs drept și demn pentru țara noastră, în pofida nesfârșitului șir de deziluzii din ultimii 25 de ani. Adăugăm la acest apel la acțiune cuvântul, mereu actual, formulat de Nicolae Bălcescu, simbolul unei generații care a vorbit prin fapte, depășind încercările grele ale vremurilor lor prin exemplu personal: „Tot ce nu este prin noi, nu va fi pentru noi".

Mulțumiri

Exprim profunda mea recunoștință față de toți cei care au contribuit în mod substanțial la acest proiect, în diversele sale faze. În primul rând, aș dori să-i mulțumesc mentorului, coordonatorului meu academic și îndrumătorului lucrării mele de licență (honors thesis) de la Universitatea Stanford, profesorul Larry Diamond, care a reprezentat în mod constant pentru mine un izvor de cunoaștere, călăuzire, inspirație și sprijin. Profesorul Diamond a dedicat o mare parte din timp coordonării lucrării mele și cercetării din 2007–2008, de la început până la sfârșit. M-a ajutat să-mi organizez cercetarea de teren în România și mi-a oferit consiliere continuă de-a lungul întregului proces de redactare, punându-mi la dispoziție, cu generozitate, experiența sa amplă, pentru a înțelege tranziția postcomunistă și schimbările privind corupția din țara noastră, în contextul integrării europene. Intelectual și personal, îi sunt profund îndatorat.

Totodată, aș dori să mulțumesc mai multor membri ai Facultății de Științe Politice de la Stanford și ai Centrului pentru Democrație, Dezvoltare și Stat de Drept (Center on Democracy, Development, and the Rule of Law – CDDRL), care au contribuit cu timpul și experiența lor la această lucrare. Printre aceștia, aș dori să amintesc de prof. Andrew Rutten, prof. Helen Stacy, prof. Katherine Stoner-Weiss și Amichai Magen, care mi-au oferit ajutorul și sfaturile lor în primele etape ale acestui proiect. De asemenea, aș dori să le mulțumesc prof. Anupma Kulkarni, prof. Sebastián Etchemendy și, în mod special, prof. Patrick Chamorel, de la Institutul Hoover, pentru sugestiile și îndrumările lor.

Câțiva oameni de la Departamentul de sociologie al Universității Stanford m-au ajutat să extind cadrul teoretic, pentru a include și perspective sociologice asupra corupției. În mod particular, îi sunt îndatorat profesorului Mark Granovetter și doctorandului Stephen Nuñez, care m-au inspirat în considerarea punctului de vedere al sociologilor economici pentru explicarea persistenței corupției în România. Aș dori, de asemenea, să-i menționez pe profesorul Henning Hillmann și doctorandul Brian Cook, care m-au ajutat să înțeleg și să nuanțez abaterile din spatele datelor calitative. Adresez mulțumiri și lui Cătălin Augustin Stoica, doctorand la Universitatea Stanford și titular al cursului „Sociology of State Socialist and Post-Socialist Societies", care a avut un rol esențial în formarea viziunii mele asupra tranziției României din perioada postcomunistă, iar ulterior a contribuit prin comentarii de substanță la clarificarea unor aspecte importante ale acestei lucrări.

Pentru capitolul referitor la lupta anticorupție pe partea de ofertă, inclusiv prin instrumentul Coaliției de Certificare a Companiilor Curate (Certifying Business Coalitions), aș dori să mulțumesc profesorilor mei de la Harvard Business School și Harvard Kennedy School, în special prof. Joseph Bower, prof. F.M. Scherer, prof. Catherine Duggan și prof. Steve Jarding, care au supervizat proiectul meu final (Capstone Project). Mulțumiri se cuvin și domnului dr. Djordjija Petkoski, de la World Bank Institute, pentru suportul acordat pe parcursul cercetării mele din 2010–2011.

Mulțumesc totodată domnului profesor Vladimir Tismăneanu pentru sprijinul oferit cu generozitate. Îndrumările sale verbale și scrise, transmise întotdeauna cu răbdare și rigurozitate, au contribuit la nuanțarea observațiilor și concluziilor lucrării de față. Întreaga mea recunoștință pentru lectura acestei cărți și pentru aprecierile formulate la adresa ei se îndreaptă și către: Raluca Alexandrescu, Adrian Curaj, Cristian Ghinea, Emil Hurezeanu, Vasile Iuga, Florin Pogonaru, Sandra Pralong, Marian Staș, Marius Stoian, Laurențiu Ștefan și Codru Vrabie.

În plus, le sunt deosebit de recunoscător persoanelor care au oferit cu generozitate din timpul lor pentru a participa la interviuri aprofundate pentru această lucrare, în decursul cercetării mele din 2007–2008 și 2010–2011. Procedând astfel, cele mai multe dintre acestea au avut de înfruntat un risc însemnat, răspunzând cu profunzime și sinceritate la întrebări delicate, pe un subiect aproape inabordabil în România. Fără contribuția respondenților mei, acestui studiu i-ar fi lipsit date calitative esențiale, care mi-au permis să obțin o perspectivă deosebită asupra corupției din România postcomunistă. Nu pot oferi numele respondenților mei fără a încălca acordurile de confidențialitate, însă transmit gratitudinea mea către fiecare dintre aceștia.

Mulțumesc persoanelor care au contribuit la întreg efortul de cercetare, redactare și traducere din spatele acestei lucrări. Aici merită menționat personalul bibliotecilor de la Universitatea Stanford, de la Institutul Hoover și de la National Endowment for Democracy. Mulțumesc pentru sugestiile extrem de utile prof. Donna Hunter, prof. Laura Cosovanu și prof. Skip Horack.

Adresez mulțumiri din suflet prietenei și colegei mele, Maria-Magdalena Manea, cea care a tradus și îngrijit părți importante din această lucrare cu neobosită stăruință și infinită dedicare. Maria-Magdalena m-a încurajat permanent să duc la bun sfârșit această lucrare, realizare pe care, fără doar și poate, i-o datorez în bună măsură.

În final, mulțumiri speciale se îndreaptă către soția mea, Ema (Holly) Burduja, către părinții, sora și întreaga mea familie, și către prietenii mei apropiați. Le datorez recunoștință deplină pentru sprijinul inestimabil, dragostea necondiționată și răbdarea lor remarcabilă de pe parcursul întregului proces.

Abrevieri și acronime

Următoarea listă enumeră acronimele care apar în mod obișnuit, de-a lungul acestei lucrări. Lista nu conține acronimele utilizate în mod curent, precum UE pentru Uniunea Europeană sau NATO pentru Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Pe tot parcursul acestei lucrări, termenii „Comisia Europeană și „Comisia sunt utilizați interșanjabil, pentru a face referire la aceeași instituție a UE, denumită în mod formal Comisia Comunităților Europene.

Lista de tabele

Lista de figuri

I. Prolog

„Ca să fie o putere a sufletului, speranța trebuie să aibă în miezul ei ceva irațional, chiar absurd, o încredere aproape necugetată în biruința binelui, care să fie mai puternică decât orice deznădejde. Este o alegere, dintre toate câte sunt cu putință pe pământ, a posibilului bun. Nu este vorba aici de banalul optimism, adesea superficial și adesea lesne de spulberat, ci de o dârzenie lăuntrică, de o lumină perpetuă în bezna lumii."

21 decembrie 1989. Sunt zorii Revoluției anticomuniste din România. În Piața Universității, luptători pentru democrație și libertate se prăbușesc sub șenilele tancurilor și tirurile mitralierelor. După Timișoara, în București și în toată țara se aprind speranțele a milioane de români. Dincolo de vuietul mulțimii, de bătaia mitralierelor și de zgomotul asurzitor al elicelor de elicopter, ceva se simte în aer și se citește pe chipurile tuturor: libertate, demnitate, dreptate. Un nou început, o nouă șansă, mai ales pentru generațiile care vin. Dincolo de orice îndoieli și speculații, dincolo de „a fost sau nu a fost", acesta este punctul zero al noii democrații românești.

1 ianuarie 2007. În noaptea de Anul Nou, Piața Universității găzduiește iarăși zeci de mii de oameni, adunați pentru a celebra aderarea României la Uniunea Europeană. Această dată va rămâne în istorie și în memoria colectivă a românilor drept clipa mult așteptată a întoarcerii României acasă, în Europa. Într-adevăr, românii au toate motivele să se bucure de încheierea cu succes a unui lung proces de integrare europeană, care a implicat lungi etape de negociere și reforme masive. Din punct de vedere strategic, aderarea României la Uniunea Europeană – alături de obținerea statutului de membru al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), în 2004 – a reprezentat ieșirea țării din sfera de influență a Estului și întoarcerea sa, deși întârziată, către Vest. În lumina evenimentelor din Ucraina, de la începutul anului 2014, parcursul recent al României capătă o valoare și mai clară. Din punct de vedere simbolic, momentul 1 ianuarie 2007 a marcat recunoașterea reformelor politice și economice derulate în postcomunism, precum și alinierea, chiar dacă imperfectă, la standardele UE.

Totuși, despărțite de mai mult de 18 ani, momentele de speranță din decembrie 1989 și ianuarie 2007 se pierd în nesfârșitul șir de deziluzii ale României postcomuniste. Aparent, proiectul de țară a fost îndeplinit: România este membră a Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) și a Uniunii Europene (UE). Dar, privind în profunzime, bilanțul ultimului sfert de secol este, mai degrabă, nesatisfăcător. România este, încă, a doua cea mai săracă țară din UE, după Bulgaria, și tot sub jumătatea mediei UE în ceea ce privește produsul intern brut (PIB) pe cap de locuitor. România este cel mai corupt stat membru al UE în 2013, după Grecia și Bulgaria (până în 2009 inclusiv, România ocupa ultimul loc în UE în ceea ce privește Indicele de Percepție a Corupției). România este membrul UE cu cei mai puțini kilometri de autostradă raportați la populație și țara cu cea mai mare rată a mortalității infantile din UE, mai mult decât dublă față de media UE. România rămâne țara în care 40% dintre elevii de 15 ani nu pot demonstra o înțelegere de bază a unui text scris, după standardele globale PISA (potrivit datelor din 2009, România este a doua cea mai

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Intre speranta si deziluzie. Democratie si anticoruptie in Romania postcomunista

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor