Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Istoria unui destin confiscat. Tatal meu, martirul nestiut Viorel Baciu

Istoria unui destin confiscat. Tatal meu, martirul nestiut Viorel Baciu

Citiți previzualizarea

Istoria unui destin confiscat. Tatal meu, martirul nestiut Viorel Baciu

Lungime:
548 pagini
12 ore
Lansat:
Nov 21, 2013
ISBN:
9786065886353
Format:
Carte

Descriere

„Cartea de fata are menirea de a facilita intelegerea unei experiente extrem de dureroase si profund personale, experienta traversata vreme de patru decenii de catre unul dintre oamenii verticali ai acestui neam, un om care s-a stins intr-o cunoastere imperfecta – tatal meu, victima a comunismului. Ea vizeaza restituirea (fie si numai partiala, fie si numai simbolica) a unui destin confiscat.“ – Miorita Baciu Got


Miorita Baciu Got, cea dintai fiica a preotului greco-catolic Viorel Baciu, vine pe lume in inima Transilvaniei, langa Blaj, la 25 noiembrie 1948. Cateva zile mai tarziu, cultul greco-catolic este scos in afara legii de catre regimul comunist. Isi obtine doctoratul in filologie in 1981 cu teza Argoul romanesc. Intre 1990-2007 activeaza ca inspector general de limba si literatura romana in Ministerul Educatiei; in paralel continua sa se dedice misiunii la catedra, ca profesor in invatamantul liceal si universitar. In 1996 publica volumul de versuri Polenul clipei (cu o prefata de Cezar Baltag), fiind de asemenea autoare de carti cu profil didactic, cursuri universitare si articole de specialitate. Din 1995 pana in 2013 este presedinta Secretariatului National al Invatamantului Catolic din Romania. In calitate de reprezentanta a educatiei romanesti peste hotare, Miorita Baciu Got organizeaza varii conferinte si seminare de formare, vizitand de-a lungul carierei majoritatea tarilor Europei, India si Brazilia.

Lansat:
Nov 21, 2013
ISBN:
9786065886353
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Istoria unui destin confiscat. Tatal meu, martirul nestiut Viorel Baciu

Cărți conex

Previzualizare carte

Istoria unui destin confiscat. Tatal meu, martirul nestiut Viorel Baciu - Miorita Baciu Got

Baciu

Suferință, adevăr și salvare: despre preotul-profesor Viorel Baciu

de Vladimir Tismăneanu

Totalitarismul, în oricare din variantele sale, fără excepție nefaste și demonice, a însemnat agresiunea continuă împotriva onoarei, verticalității etice și adevărului. Servitorii sistemelor totalitare au fost obsedați de controlarea și supravegherea spiritului. Pentru ei, nu Hristos, nu Dumnezeu era calea și adevărul, ci Partidul. De fapt, cum scria poetul polonez Aleksander Wat, comunismul a însemnat distrugerea omului interior, a sufletului, a încrederii. Pentru a obține acest lucru, era nevoie de torpilarea până la anihilare a credinței religioase. Atacul împotriva religiilor a fost declanșat de bolșevici din prima clipă de exercitare a puterii lor dictatoriale, de nimic îngrădită, samavolnică, inumană și dezumanizantă.

Am citit acest volum cu imens interes. Este o carte izvorâtă dintr-o mare iubire pentru un om, preotul greco-catolic Viorel Baciu, care, în vremuri de cumplite încercări, a știut să nu capituleze. Mai mult, asemeni altor personalități ale acestei nobile tradiții religioase și general-culturale, Viorel Baciu a reușit să transmită, prin generații, valorile în care au crezut marii cărturari ai Ardealului etern. A fost, la propriu și la figurat, un învățător, un dascăl, un profesor.

Regimul comunist din România a acționat mimetic în 1948, a urmat cu patologic zel linia Kremlinului de eradicare a greco-catolicismului. Cel puțin două lucruri îi deranjau pe Stalin și pe discipolii săi din România. În primul rând, era vorba de existența unei matrici spirituale care nu putea fi oxidată, coruptă ideologic, un set de valori care au dat măsura a ceea ce înseamnă umanismul românesc. Apoi, la fel de important și de exasperant pentru cei care impuseseră monopolul politic și ideologic al bolșevismului în România, era legătura dintre greco-catolicism și Roma. Internaționalismul stalinist nu permitea niciun alt reper al loialității. Devotamentul pentru Kremlin era sacru în ochii lor. Cel pentru Roma, deci pentru umanismul creștin ca experiență globală, era „criminal, subversiv, trebuia nimicit. Toate cultele au fost prigonite în România comunistă, însă niciunul nu a fost hărțuit cu atâta diabolică înverșunare precum cel greco-catolic. Nu propun aici o ierarhie a suferinței, constat pur și simplu evidențe perfect documentabile și documentate (menționez scrierile istoricului Cristian Vasile, precum și capitolul despre represiunile anti-religioase din „Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România).

În răscolitorul ei eseu, Miorița Got scrie pe bună dreptate: „Cu toate că Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică a jucat un rol esențial în dezvoltarea culturii și a educației în România modernă, fiind una dintre cele două biserici naționale românești, ea a fost singurul cult scos în afara legii prin Decretul 358 din 1 decembrie 1948, fiind intens persecutată mai apoi vreme de patruzeci de ani. Patrimoniul acesteia a fost răpit și dat în folosința Bisericii Ortodoxe Române și statului comunist. În anii stalinismului, cardinalul Iuliu Hossu și toți cei 11 episcopi greco-catolici, împreună cu nenumărați preoți, călugări și credincioși au fost torturați și uciși în temnițele comuniste, decimați, persecutați."

Tinerii din România de azi știu prea puțin despre supliciul unor oameni precum Viorel Baciu. Cartea aceasta este un efort de a desfide amnezia și de a reaminti că era posibil să supraviețuiești fără a pactiza cu sistemul totalitar. Preotul greco-catolic Viorel Baciu a fost ceea ce numim un om drept. Erudit, de o inteligență scăpărătoare, era în egală măsură un înțelept și un misionar al Adevărului. Credința sa a fost una adâncă și fierbinte. La un ceas când regimul abolise fundamentele distincției dintre Bine și Rău, când ura era predicată, codificată și instituționalizată drept ideologie oficială, Viorel Baciu a apărat, cu orice risc, dreptul de a rămâne fidel marii lecții de iubire a creștinismului: „Se cuvine a fi menționat faptul că părintele Viorel Baciu – așa cum el însuși mărturisea în repetate rânduri cu modestie, dar și cu vădită mulțumire –, din clipa hirotonisirii sale ca preot greco-catolic (la 25 Martie 1948, de Sfânta Sărbătoare a Bunei-Vestiri) până la plecarea în Împărăția Cerurilor (pe 25 Martie 1983, 35 de ani mai târziu), nu a lăsat să treacă nicio zi fără a oficia Sfânta Liturghie și fără a se împărtăși cu Trupul și Sângele Mântuitorului, acasă și oriunde s-ar fi deplasat."

Securitatea s-a ocupat cu maniacală insistență de Biserica Greco-Catolică, a încercat să suprime rezistența credincioșilor și a clericilor care îi păstoreau, în secret, pe cei care nu acceptaseră dictatul partidului-stat. Acest volum este o contribuție indispensabilă la înțelegerea strategiilor salvării spiritului, deci a sinelui, a Eului moral, atunci când bezna ajunge să pară eternă, când cinismul oportunist face ravagii, când prea puțini întrezăresc o lumină la capătul tunelului. Îl recomand din inimă tuturor celor pentru care libertatea și demnitatea ființei umane sunt valori veșnice, esențiale și non-negociabile. Martirul neștiut Viorel Baciu, alături de alți preoți greco-catolici, a oferit un exemplu de onoare în timpuri în care atâția au ales calea opusă, a dezonoarei.

WASHINGTON, DC

23 MAI 2013

Reverberații ale unui trecut confiscat

Un gând

† Dr. VIRGIL Bercea

EPISCOP GRECO-CATOLIC DE ORADEA

„Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric." (Io 12, 46)

Trimis în lume de Tatăl, Domnul Isus a venit pentru a ne aduce lumina și credința, speranța, iertarea, bunătatea și frumosul. Toate acestea ni le-a dăruit cu prisos, pentru ca noi să avem „viață și să devenim „sarea pământului și „lumina lumii". Fiecare dintre noi putem să înmulțim talantul primit sau să-l ascundem. Cartea de față ne prezintă o viață – o viață a unui om care nu și-a ascuns talantul, ci l-a înmulțit pentru a-l dărui. Este vorba despre viața Părintelui Viorel Baciu: un om ales – soț, tată, profesor – și un preot ales, dăruit de Domnul lumii ca părinte spiritual și formator de conștiințe.

Lumina Domnului i-a strălucit, întărindu-i credința într-o perioadă când mulți s-au lepădat de dânsa. Lumina credinței și-a luat-o din „Iubirea desăvârșită care transformă lumea și iluminează timpurile. În vremuri întunecate, Părintele Viorel a fost o lumină care a strălucit familiei și societății în care a trăit. Într-o lume întoarsă pe dos, Părintele a fost un pilastru al credinței și un semn care vorbea prin prezență și înțelepciune, prin curaj și demnitate, prin caracter și tărie. Printre oamenii fără de Dumnezeu care l-au ostracizat, Părintele a fost candela nestinsă a iubirii, a iertării, a speranței, a credinței care mută munții. A crezut în „Cel Răstignit; iar când alții au încercat să-l răstignească pe Părintele, „Răstignitul" i-a dat forța și puterea de a nu trăda. Când au încercat să-l reducă la tăcere, el i-a luminat pe toți cei din jurul său cu iubirea primită de pe Cruce. Prezența sa vorbea mai mult decât cuvintele.

De dincolo de zări, Părintele, Profesorul, soțul, tatăl, bunicul Viorel Baciu ne spune simplu, împreună cu Sfântul Pavel: „v-am dat […] ceea ce și eu am primit" (1 Cor 15:3) – credința, speranța, iubirea, lumina, dragostea, iertarea, buna înțelegere; înmulțiți acești talanți și dăruiți-i așa cum și eu vi i-am dăruit...

Iată, prin această carte doamna Miorița Baciu Got ne restituie o viață – o viață a unui om, a unui tată de familie, a unui Părinte. Ne restituie un dram de lumină din Lumina lumii. Un model de lumină, un model de om adevărat.

ROMA, 5 IUNIE 2013

Moștenirea unei generozități

† Mihai Frățilă

EPISCOP GRECO-CATOLIC, VICARUL BUCUREȘTILOR

Istoria vie este scrisă de persoane, de alegerile lor, de gesturile lor cotidiene. Memoria ființelor și a lucrurilor ne întreține bucuria legăturii cu trecutul, confirmând prezentul păstrător al prezenței lui dumnezeu care ne oferă astfel viitorul. Prezența lui este... prezentul permanent! Mesajul părintelui și profesorului viorel baciu ne confirmă prin curajul simplu al mărturiei că viața creștină nu se poate reduce la o simplă viață morală. Viața în hristos zămislește amprenta veșniciei într-un timp al vieții care așteaptă bucuria împărăției lui dumnezeu. Tot ceea ce însumăm în viața aceasta depinde de conștiința de a arăta că nimicul din noi primește statură și demnitate de la îndurarea lui dumnezeu. Din iubirea care se dăruiește – fără reflectoare sau aplauze, din tăria unui caracter forjat prin generozitate, clipă de clipă. Din omenia acelui prezent permanent.

Salut cu bucurie paginile de față care reunesc mărturii despre un om care s-a cheltuit bucuros pentru ceilalți. Un tată de familie, preot și dascăl care rămâne în memoria vie a sufletelor celor care l-au cunoscut. Cum anume? Din zestrea unei Biserici martire care și-a lăsat inexorabil pecetea în istoria românească prin căutarea oiței pierdute, cheltuindu-și tezaurul zidind școli și caractere – Biserica Unită, Greco-Catolică.

Împlinirea unui testament spiritual

Pr. Eduard-William Fărtan

RECTORUL MISIUNII ROMÂNE UNITE LA LONDRA

Rândurile cărții de față sunt o restituire necesară. Cititorul le parcurge și rămâne impresionat, mișcat, „străpuns la inimă" (Fapte 2, 37) de destinul dramatic și măreț al unei vieți sacerdotale transfigurate. Cartea este scrisă cu așa un meșteșug literar încât de fiecare dată când o deschizi încântă cu noi valențe: frumusețea vieții eroului principal; delicatețea, eleganța, măsura și puritatea scriiturii; realismul detaliilor și vivacitatea personajelor secundare care recompun tabloul fidel al unei epoci zbuciumate.

Părintele Viorel Baciu și-ar fi putut lua drept sărbătoare protectoare „Schimbarea la față".

Copilul cu înzestrări intelectuale deosebite, dar cu situație materială modestă, devine școlar excepțional al școlilor Blajului. Tânărul levit al Academiei Teologice a Micii Rome își asumă imperativul momentului istoric în care se afla țara și, devenit ofițer, pleacă pe front, de unde se întoarce decorat cu schije în trup. Plumbii aceștia îi devin talisman în vremurile când Securitatea ar fi putut zdrobi, sub tăvălug, trupul său – carcasa perisabilă a unui suflet veșnic dăruit. Devenit preot, rămâne numai câteva luni în parohia încredințată: de acolo este îndepărtat cu violență, odată cu scoaterea în ilegalitate a Bisericii Române Unite. În acest punct începe o viață plină de prigonire și de provizorat, de jertfă și de neprevăzut. Părintele Viorel Baciu împreună cu buna lui soție, preoteasa Emilia Gabriela, depășesc beznele exterioare ale proletcultismului și găsesc puterea să străbată din lumină în lumină.

Opera aceasta a doamnei Miorița Baciu Got este înțesată de mărturisitori și martiri. Apar – meteoric, dar atât de firesc și de convingător – nume importante ale rezistenței Bisericii Române Unite: Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Alexandru Todea, George Guțiu, George Surdu, Bernard Ștef, Eugen Popa, Tertulian Langa. Această componentă adâncește forța evocatoare, întregește marca de document autentic a acestor rânduri.

Părintelui Viorel Baciu, așa cum se desprinde chipul său din citirea acestor rânduri, i se potrivește minunat ceea ce spune un imn al Bisericii: „Cu curgerile lacrimilor tale nerodirea pustiului o ai lucrat și cu suspinurile cele din adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare…. Sfinția Sa a știut să își facă preoția lucrătoare în vremurile de restriște și de mare, apăsătoare ariditate ce s-au abătut peste România după cel de-al Doilea Război Mondial. A transformat, cu roua Spiritului, ariditatea în oază și pustia în grădină. A transformat-transfigurat catedra de filologie în sfânt altar din care a împărtășit, în chip tainic și de Dumnezeu insuflat, generații de elevi cu valorile culturii, ale neamului – dar mai cu seamă ale ethos-ului creștin. A transformat-transfigurat familia în Biserica cea de acasă. A crezut și a „nădăjduit împotriva oricărei nădejdi (Romani 4, 18) transformând-transfigurându-și fiicele iubite în personalități marcante ale societății. Ce a construit cu mâinile pe plan material s-a surpat de vitregiile vremii, dar a edificat și mai înalt, și mai puternic Castelul Interior.

Rândurile pe care le veți parcurge sunt biografia unei vieți de excepție. Sunt fragmente de amintiri ale fiicei despre tatăl său, dar și despre viața proprie. Mutatis mutandis, ele sunt un „Virgil Gheorghiu – Tatăl meu, preotul care s-a urcat la cer" la feminin. Evocarea se împletește cu admirația, documentul istoric dialoghează cu poemul în proză. Există o puternică componentă subiectivă, emoțională în întreaga narațiune. Dar această axă nu obscurează veracitatea, ci îi dă, pe alocuri, încântătoare accente de imn. Autoarea se face – încă o dată și până la capăt – purtătoare și împlinitoare a testamentului spiritual al tatălui ei.

Cartea aceasta este o gemă poliedrică; opera aceasta este, de fapt, o icoană.

Părintele Profesor Viorel Baciu – o mărturie de eroism discret

Anca Maria Cernea

PREȘEDINTELE FUNDAȚIEI IOAN BĂRBUȘ

Părinții și bunicii noștri au trăit vremuri grele și au trecut prin mari încercări. Dar niciodată nu le-au lipsit în viață reperele și modelele. Noi, deși am crescut în regimul comunist, am avut parte de exemple cu totul deosebite de eroi, martiri și mărturisitori, de la care am învățat să distingem binele de rău, frumosul de urât, adevărul de minciună – chiar în acea lume, făcută să ne deformeze și să ne umilească. Dar generațiile mai tinere, deși au trăit în libertate și la adăpost de lipsuri materiale extreme, au, din păcate, tot mai puțin acces la astfel de repere, iar mass-media, filmele, lumea din jur nu contenesc să le spună că adevărul e relativ, că nu trebuie să ai convingeri, că exigența morală e o povară fără rost. Și nu e vina lor dacă nu au în față decât modelele de succes din societatea postcomunistă, atât de puțin edificatoare. Există totuși printre tineri o sete de repere autentice, de exemple valoroase de viață; ei știu să le urmeze – atunci când au șansa să le găsească – prin noianul de nihilism postmodern și de minciună ideologică.

Această carte aduce unui cititor din zilele noastre realitatea vieții unui om care s-a dăruit pe sine, fără rezerve, lui Dumnezeu și semenilor.

Memoria Părintelui Profesor Viorel Baciu a fost păstrată și cinstită mereu de urmașii săi, de nenumărați oameni cărora le-a făcut atâta bine și, în general, de comunitatea greco-catolică, în care exemplul său de spiritualitate și ținută morală este cunoscut. Dar Părintele Baciu nu este numai al familiei sale, al elevilor săi, al Bisericii Greco-Catolice. Faptul că apare această carte este foarte important pentru că, prin ea, românii din ziua de azi, care nu îl cunoșteau, nici direct, nici din istorisirile altora, pot să-l întâlnească acum, într-un moment în care nevoia unor modele autentice este mai mare decât oricând, mai ales printre tineri.

Vor întâlni un preot care a știut să rămână credincios chemării sale, pe care a socotit-o mai presus decât tot ce avea mai de preț pe pământ – mai presus decât familia și decât viața lui. Un bun român, al cărui patriotism, firesc și autentic, nu consta în vorbe mari, nici în complexe față de alte nații, ci era pur și simplu dragoste, dovedită direct, prin fapte – a luptat pe front și a fost rănit. Un om care-și iubea țara, tradițiile ei, cultura ei, pe care le cunoștea, ca un distins cărturar, și știa să le împărtășească celor din jur. Un dascăl cu un atașament filial față de limba și literatura română și cu o pricepere părintească de a le transmite altor generații.

Viața Părintelui Baciu devine acum cunoscută, datorită dăruirii și competenței fiicei sale, Doamna Profesoară Miorița Baciu Got. Dar sunt mulți alți eroi și sfinți necunoscuți, pe care numai Dumnezeu îi știe. Să nu mai îngăduim ca în jurul nostru să se spună că „românii sunt proști, „românii sunt lași, „românii sunt necinstiți, hoți, șmecheri". Nu e adevărat.

Părintele Viorel stă mărturie pentru eroismul discret al atâtor oameni aleși, a căror purtare nu a ajuns să fie relatată în cărți, înfățișată în filme și predată la școală – uneori nefiind cunoscută decât unui cerc restrâns, familiei, câtorva prieteni, adesea nici atât. La vremea când acești oameni rezistau presiunilor Securității, fiecare aflându-se singur în fața uriașei mașinării a Răului, ei nu aveau de unde să știe dacă și când România va ieși din acel coșmar, dacă și când hârtiile pe care le umpleau slujbașii regimului despre acele interogatorii, despre tentativele securiștilor de a le zdrobi conștiința și demnitatea aveau să fie citite și de alții. Au ales calea eroismului și a martiriului fără a se gândi măcar o clipă că altcineva, în afară de Dumnezeu și de călăi, va mai afla vreodată ce au avut de înfruntat și, totuși, nu au cedat. Nu aveau de unde să știe nici măcar dacă vor mai ieși vii sau în ce stare se vor găsi, dacă va fi să mai iasă vreodată dintre acei pereți în spațiul cărora avea loc „ancheta".

Eroismul real este adesea mai puțin spectaculos decât cel pe care îl vedem în filme de acțiune și poate mult mai dificil de asumat și de dus – un eroism de fiecare clipă, neștiut, purtat în smerenie clipe, zile și ani de-a rândul într-o lume întunecoasă, în care singura lumină era cea venită din credință și nimic din cele din jur nu părea să ofere vreo nădejde omenească, un eroism cum nu se poate mai îndepărtat de orice strălucire a lumii. Pentru că eroism nu înseamnă numai să stai drept în fața unui pluton de execuție la ceasul marii încercări, să o treci cu bine și să mori fără să cedezi niciun pas în fața Răului. Tot eroism este și să dai zi de zi lupta de uzură cu mizeria, frica, osteneala, șicanele constante ale securiștilor care îți mănâncă viața. Și cu lumea din jur care nu dă semne că ar pricepe lupta pe care o dai și pare să se complacă în noua „normalitate" a minciunii, zidite pe crime și înșurubate parcă pentru totdeauna. Cu atât mai mult atunci când, așa cum s-a întâmplat cu Părintele Viorel Baciu, în cele din urmă sănătatea îți este distrusă de această luptă și pleci dintre ai tăi în floarea vârstei, atunci când ființele dragi, soția și cele patru copile, au mai multă nevoie să le fii alături.

Nu l-am cunoscut personal pe Părintele Baciu și, desigur, nu mă socotesc vrednică să aduc vreo contribuție la o carte despre viața lui. Am acceptat totuși să scriu aceste rânduri ca să adaug mărturia mea, fie și indirectă, despre lumea lui, o lume pe care am apucat să o cunosc și eu, deși din perspectiva altui timp. Am crescut printre foști deținuți „politici" – de fapt deținuți de conștiință, întrucât motivele politice pentru care ei au fost închiși erau derivate din opțiunile lor morale, de care nu puteau fi separate. Cei mai mulți dintre prietenii părinților mei erau, ca și ei, foști deținuți, în cea mai mare parte național-țărăniști și greco-catolici. Am primit darul de a cunoaște direct această lume, prin ei. Apoi am avut și eu ocazia, ca și Doamna Miorița Got, să studiez, luni de-a rândul, viața tatălui meu, a mamei, a bunicilor, rudelor și prietenilor lor, de astă dată din perspectivă inversată, drăcească, perspectiva Securității – mai bine zis din ceea ce a mai rămas din dosarele ei și am putut vedea la CNSAS.

Am trăit viața Bisericii clandestine. În casa noastră veneau adesea preoți greco-catolici și săvârșeau în taină sfintele slujbe. Dacă preotul se știa urmărit, atunci părinții aveau grijă să acopere fereastra cu o pătură, să nu se vadă lumânări, și puneau un aparat de radio să bombăne în surdină în apropierea telefonului. Altfel, pentru ei, nu prea se fereau, și așa erau mereu în vizorul Securității; în ultimul timp, înainte de decembrie 1989, Părintele Augustin Ciungan chiar a început să ne învețe să cântăm răspunsurile pe care i le dădeam la Sf. Liturghie – deja cântam în gura mare, nu ne mai sinchiseam de vecinii din bloc, obișnuiți de ani de zile să audă din apartamentul nostru emisiunile Europei Libere, puse la maximum, ca să poată fi deslușite în ciuda bruiajului.

Am avut privilegiul să cunosc în carne și oase adevărați eroi și mărturisitori ai credinței, oameni care trecuseră prin chinuri extreme, dar nu se lepădaseră de Crez și nici nu rămăseseră schilodiți sufletește, deși avuseseră parte de experiențe îngrozitoare. Erau, dimpotrivă, veseli, vorbăreți, prietenoși cu noi, copiii, se simțea în ei seninătatea și simplitatea vieții trăite în prezența apropiată a lui Hristos. Cunoșteam mulți preoți și știam că erau multe familii, mai ales în Ardeal, în casele cărora se slujea clandestin; pe unii îi cunoșteam și îi vizitam în vacanțe, de alții doar auzisem, la fel cum auzisem o mulțime de istorii despre cei trecuți prin închisori și despre cei care rezistaseră afară. În acea vreme cred că am auzit pentru prima dată de Părintele Viorel Baciu, de la Părintele Ciungan.

În această lume, a foștilor deținuți, a celor care nu s-au lăsat contaminați de Rău, am putut să întrevăd o Românie normală, o mostră de cum ar fi putut arăta țara noastră dacă nu ar fi acționat „diavolul din istoria" secolului XX. Mentalitatea acelor oameni era de cetățeni ai României Mari. Erau oameni profund credincioși și profund patrioți, gata să-și dea viața pentru Dumnezeu și pentru Biserică, pentru România, fără ezitare, fără compromis. Și totuși puteau fi buni prieteni între ei – ortodocși, greco-catolici, romano-catolici, protestanți, evrei, unguri, nemți –, fără rezerve și fără prejudecăți. Chiar mai mult decât prieteni, frați, pentru că trecuseră împreună prin cele mai grele încercări. Prieteniile legate în închisori și în prigoană au fost adesea mai trainice decât relațiile de rudenie apropiată.

Așa s-a întâmplat și în viața Părintelui Baciu – taina lui a fost păstrată de consătenii unguri protestanți, care știau unde era ascuns, dar nu au scăpat niciodată vreo vorbă, iar mai târziu vecinul evreu, care l-a surprins întâmplător săvârșind pe ascuns Sfânta Liturghie în cămăruța din subsol, nu numai că nu a spus nimic nimănui, dar nici nu i-a pus vreodată măcar o întrebare despre ce făcea acolo. Nu a fost nevoie de tratative ecumenice și interetnice, nici de cuvinte, nici măcar de un schimb de priviri pentru ca, în fața pericolului, oamenii aceia să fie în mod spontan de partea unui preot român greco-catolic. Au acoperit cu discreție slujirea lui clandestină, deși nu-i înțelegeau rostul și deși își asumau riscuri serioase printr-o astfel de „complicitate".

Respectul, afecțiunea, încrederea născute între oamenii adevărați în asemenea vremuri nu se limitau la apartenența etnică sau confesională.

Poate că ei se purtau așa tocmai fiindcă fuseseră într-un fel „selectați", cernuți prin suferință, pentru că Dumnezeu poate să scoată un bine din orice rău. Și poate că fără acest rău nu am fi putut prețui binele care i s-a opus, nu am fi putut acum vorbi de măreția acelei lumi care a rezistat comunismului.

Cert este că lumea aceea este un patrimoniu de o valoare extraordinară care aparține acestei țări – nu doar unui grup, nu doar unui cenaclu folcloric local, nu doar unui trecut frumos, ce trezește nostalgie, dar a dispărut pe veci.

În acel trecut, nu prea îndepărtat, în ale cărui consecințe directe trăim astăzi, se găsesc în cea mai mare măsură atât cauzele bolii prezentului, cât și resurse pentru însănătoșirea lui.

Pentru că, pe de o parte, cele mai importante rele publice de care suferă țara noastră acum se trag din comunism, din faptul că n-a avut loc un proces al crimelor acestui regim ilegitim și criminal: politica, economia, mass-media sunt dominate de foștii comuniști, securiști și de urmașii lor; consecințele sunt nedreptatea, corupția, manipularea, batjocorirea valorilor, campaniile de ură mediatizată, sălbăticirea vieții publice și îndepărtarea de lumea civilizată.

Pe de alta, în exemplul celor care au rezistat comunismului trebuie căutate modelele autentice și sigure de credință, patriotism, dragoste de libertate, de demnitate, loialitate, înțelepciune, curaj. Trebuie să precizez: autentice și sigure, pentru că, știm prea bine, în urma deceniilor de propagandă mincinoasă, cărora li se adaugă agresiunea relativismului moral de astăzi – de aceeași sorginte ideologică –, cuvintele ce exprimă lucruri mari sunt adesea răstălmăcite, terfelite, reduse la ridicol, chiar transformate în contrariul lor.

De aceea este atât de important ca memoria să fie redată contemporanilor noștri, crimele comuniste să fie cunoscute și pedepsite, să se facă dreptate, atât cât se mai poate, și să fie scoase la iveală și cinstite așa cum se cuvine exemplele martirilor, mărturisitorilor și eroilor. Trebuie descoperită și prețuită lumea lor, ca să se poată ajunge la o Românie normală.

Această carte despre viața Părintelui Profesor Viorel Baciu nu putea să apară într-un moment mai potrivit.

Tatăl meu, martirul neștiut Viorel Baciu

Cartea de față are menirea de a facilita înțelegerea unei experiențe extrem de dureroase și profund personale, experiență traversată vreme de patru decenii de către unul dintre oamenii verticali ai acestui neam, un om care s-a stins într-o cunoaștere imperfectă – tatăl meu, victimă a comunismului. Ea vizează restituirea (fie și numai parțială, fie și numai simbolică) a unui destin confiscat.

Cu toate că Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică a jucat un rol esențial în dezvoltarea culturii și a educației în România modernă, fiind una dintre cele două biserici naționale românești, ea a fost singurul cult scos în afara legii prin Decretul 358 din 1 decembrie 1948, fiind intens persecutată mai apoi vreme de patruzeci de ani. Patrimoniul acesteia a fost răpit și dat în folosința Bisericii Ortodoxe Române și a statului comunist. În anii stalinismului, cardinalul Iuliu Hossu și toți cei 11 episcopi greco-catolici, împreună cu nenumărați preoți, călugări și credincioși au fost torturați și uciși în temnițele comuniste, decimați, persecutați. S-a urmărit distrugerea spiritului prin excelență național al acestei Biserici și, pe această cale, sovietizarea României. Regretabil este faptul că discursul mistificator promovat la scară largă de către nostalgicii statu-quo-ului mental comunist îi cataloghează pe greco-catolici drept trădători, tăgăduindu-le până și astăzi sacrificiul.

A devenit comună aserțiunea după care există, în momente speciale, oameni la care ne gândim și ne raportăm ori de câte ori dorim să ne facem o zi mai fericită. Omul cel mai drag al memoriei mele este tatăl meu. Mi-ar plăcea ca, reconstituind un univers pierdut și depănând aspecte din viața lui, să vă pot captiva prin frumusețea arborescentă a evocărilor, prin redarea eleganței și a fastului unor întruniri domestice – marcate de armonia lăuntrică a unor spirite care vibrau la unison –, prin portretizarea unor personalități care ne-au vizitat de-a lungul timpului. Un timp în continuă frământare... Momentul de răscruce al lui noiembrie 1948 însângerat a schimbat iremediabil cursul istoriei pentru familia tatălui meu – tânărul preot greco-catolic Viorel Baciu, proaspăt absolvent al Academiei Teologice Greco-Catolice din Blaj, repartizat ca paroh în Glogoveț (la opt kilometri de „Roma Mică") – și a bunicului meu, Gheorghe Gânța, preot greco-catolic la Sâncel (comună aflată la patru kilometri de Blaj, unde m-am născut).

Tata nu poate fi asemănat cu niciunul dintre oamenii pe care i-am cunoscut. Imaginea lui mi s-a fixat în ochi și în suflet încă din copilărie, când întreaga lume îmi părea imaculată, neintuind vreo clipă frământările ce aveau să ne marcheze existența. Personalitatea îi era lesne revelată prin tipul de subiecte pe care îi făcea plăcere să le abordeze în discuții și prin intensitatea cu care își susținea argumentele, prin modul în care se îmbrăca, se hrănea, întindea și strângea mâna la salut, precum și prin maniera delicată de a respecta timpul propriu de studiu și de odihnă, dar și pe al celor din preajmă, și – mai presus de toate – prin prezența zâmbetului în timpul oricărui dialog. Fața lui, mai degrabă rotundă decât prelungă, ascundea niște ochi vioi și scrutători, uneori pitiți în spatele ochelarilor care făceau ca fruntea înaltă să-i strălucească și mai tare. Privirea îi era exigentă și totodată binevoitoare. Părul ondulat, negru-abanos, îl pierduse în mare măsură din pricina încercărilor prin care trecuse în anii grei. Urechile mici, delicate, încadrau un gât de atlet roman. Finețea mâinilor îi trăda statutul de intelectual. Rețin că îi repugna să constate pe degete până și cea mai fadă urmă a unor pete de cerneală. Ținuta verticală, corpul armonios, mersul susținut erau completate de capul frumos, cu o frunte înaltă, impresionantă, care transmitea uneori falsa impresie că ar fi fost un om mândru. Deseori îmi spunea că îl îndurerează dovezile de invidie și de malițiozitate gratuită ale unora, persoane care pesemne nici nu bănuiau că, de cele mai multe ori, ținuta lui princiară ascundea un om flămând și foarte uzat fizic, un suflet trist dincolo de marginile suportabilului.

Peste măsură de curat, meticulos, sensibil și elegant, având cultul delicateții în comportament indiferent de circumstanță, tata era de o sociabilitate superioară. Chipul nobil și senin, de o masculinitate spiritualizată, frapa prin tinerețea ochilor căprui-brumării plini de vioiciune, care permiteau o varietate inepuizabilă de expresii. Rareori își etala necazurile, emoțiile, îngrijorările; atunci când o făcea, totuși, întotdeauna concluziona lăsând suficient spațiu pentru speranță, pentru încredere. Coordonatele exterioare ale personalității lui – mereu neschimbate, dar redescoperite de fiecare dată de către noi mai frumoase (glasul, gesturile expresive, verva exprimării) – erau la el indicatori siguri ai unei structuri interioare luminoase și efervescente.

Deși atinsese vârsta maturității și avea sentimente constante, bine fundamentate, precum și un program zilnic de precizia ceasornicului, am văzut în tata un om mereu tânăr, pătruns de entuziasmul descoperirii și neîntinat de blazarea pe care o aduce cu sine trecerea timpului. Spirit clasic prin excelență, ascundea implicit o agerime și o tinerețe a inimii și a gândului mereu deschise noului. Observator atent și lucid, rafinat și romantic, dinamic și melancolic, tatăl meu se afla într-o avidă și permanentă căutare a Binelui, a Frumosului, a Înaltului – un agent neobosit al valorilor în care credea cu toată ființa și pe care le mărturisea neîncetat.

Rațiunea de a fi a tatălui meu a fost suferința, sacrificiul pentru valorile spiritului – crez de la care nu a abdicat niciodată. Nu suporta ideea de a aluneca în vulgaritate, în poantă facilă ori ironie minoră, detesta diletantismul, improvizațiile hilare, parvenitismul grobian, tupeul fără limite și amatorismul agresiv. Îi displăcea profund lipsa de discernământ în susținerea unor argumente; ridicarea tonului ca soluție într-o polemică, cel mai mic semn de agresivitate verbală conduceau invariabil la suspendarea dialogului și a oricărei tentative de conciliere.

Personalitate puternică, pătrunsă structural de fascinația perfecțiunii, de un enciclopedism asumat, tata a forțat limitele timpului său și a depășit bariere de ordin ideologic, dăruindu-ne un model. Impresiona prin pregătirea teologică, filologică, pedagogică, prin vocația didactică și prin talentul oratoric. Alocuțiunile sale – pe teme culturale și educative – demonstrau o artă desăvârșită a elocinței și transmiteau fără excepție un mesaj umanist, încărcat de libertatea spiritului, plin de generozitate, de echilibru, de iubire umană. Prin activitățile întreprinse la clasă – fie ele expuneri, brainstorming, jocuri de rol – demonstra în mod strălucit că pentru formația unui om întreg sunt de condamnat bâlbâiala, inexistența criteriilor, absența opiniei, a sincerității.

Primeam cu aviditate ideile pe care le cobora între noi. El construia permanent în conștiința noastră. Într-adevăr: „Ce s-a luminat odată în iubire, rămâne acolo și nu mai rătăcește nicicând" (Rainer Maria Rilke). Când considera că e necesar să clarifice un punct de vedere, o atitudine, se detașa de opiniile noastre printr-un zâmbet ori gest subtil, printr-o privire aruncată-n colțul uneia dintre ferestre. Avea talentul expunerii și al argumentării, propriu doar spiritelor alese. De fiecare dată când înregistram satisfacții în studiu, dar și în momentele de ezitare sau de revoltă, la capătul gândului l-am găsit întotdeauna pe tata – profesorul meu iubit de limba și literatura română. Așteptarea noastră la gară, când soseam de la facultate, primirea acasă – în camera cu biblioteca și biroul pline de cărți și flori, cu albume de artă și fotografii, cu scrisori de la generațiile de elevi – erau un veritabil ritual.

Pătruns până în cea mai intimă fibră de misiunea care-i fusese încredințată, tatăl meu s-a mistuit în flacăra pură a acelui Adevăr în care a crezut până la distrugere și pe care, în ciuda primejdiilor vremii, nu a pregetat a-l mărturisi înaintea elevilor săi. S-a dedicat studiului fără pauze, subliniind cu creion roșu și albastru pasajele care-i plăceau sau care meritau a fi reținute din vasta bibliotecă pe care o strânsese cu mult efort de-a lungul perioadei de surghiun. Dăruindu-se pe de-a-ntregul și cu febrilitate profesiei alese, a conceput să ardă la catedră, conștient că în fața lui freamătă în tăcere oceanul albastru al unor conștiințe viitoare, ochi luminoși și suflete gata să se muleze după modelul însuflețitor pe care profesorul lor îl oferea. Vedea în fiecare tânăr un continent nou, pe care-l explora cu toată grija: „Așa cum bazinul se umple cu apă, focul se aprinde cu foc, și sufletul omului se modelează datorită sufletului unui alt om" (Rabindranath Tagore). Se întâlnea cu noi, elevii săi, în iubirea față de mari scriitori, descoperindu-ne – așa cum el însuși ne spunea – suflete de fluture și de floare rară. Sub demnitatea superioară de om și de profesor, sub înțelepciune, suferință și oboseală accentuată, palpita mereu un suflet tânăr, încărcat de elanuri.

Și-a iubit țara și semenii, dar mai cu seamă i-a iubit pe tinerii lui – pe aceia pe care i-a format cu un devotament asupra căruia timpul nu și-a lăsat nicio clipă amprenta corozivă și distrugătoare. A cultivat în jurul său frumosul, adevărul și prietenia, entuziasmul de a fi și de a trăi la modul elevat, în spiritul moralei creștine pe care o slujea. Întreaga lui viață a fost un martiraj discret – reiterat zi de zi în tăcere – pentru un crez înalt de a cărui mărturisire publică circumstanțele sinistre ale epocii l-au privat complet. Citându-l pe Marcus Aurelius, ne îndemna: „Începe fiecare zi prin a-ți spune ție însuți: astăzi mă voi întâlni din nou cu neobrăzarea, ingratitudinea, insolența, infidelitatea, reaua credință și trufia. Eu am înțeles de mult natura binelui și noblețea lui, după cum știu ce este răul și cât de meschin apare el […]; nimeni nu mă poate implica în ceea ce este degradant."

Tatăl meu era perfect conștient că a rămâne tânăr nu e ușor. Dar ce privilegiu în această povară! Anii se scurg, frunzele toamnelor – păsări de foc – acoperă pământul, dar educatorului i se cere să-și păstreze tinerețea sufletului trudind la catedră, spre îndeplinirea datoriei fără răsplată. Altminteri nu ar rămâne el însuși, nu ar mai putea trece pragul clasei.

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Istoria unui destin confiscat. Tatal meu, martirul nestiut Viorel Baciu

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor