Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Intre Vatican si Kremlin. Biserica Greco-Catolica in timpul regimului comunist

Intre Vatican si Kremlin. Biserica Greco-Catolica in timpul regimului comunist

Citiți previzualizarea

Intre Vatican si Kremlin. Biserica Greco-Catolica in timpul regimului comunist

Lungime:
528 pagini
5 ore
Lansat:
Jun 10, 2013
ISBN:
9786065885691
Format:
Carte

Descriere

„Un fragment de istorie nationala tratat cu instrumentele istoricului daruit cu intuitie, precizie si spirit critic: este cazul autorului Cristian Vasile, istoric pe cat de tanar pe atat de experimentat in raport cu acest subiect dificil, plin de capcane si de tentatii spre alunecarea in polemici. Cu nerv dar si cu relaxarea cercetatorului de buna calitate, fara retorica si, mai ales, fara ambitia totdeauna pagubitoare de a transforma Istoria in tribunal, Cristian Vasile recompune tabloul unei institutii – Biserica Greco-Catolica – ce ne-a insotit, din umbra clandestinitatii, de-a lungul regimului comunist, fiind deseori tinta Securitatii si uneori subiect de manipulare politica, intr-un climat marcat inca de suspiciuni si prejudecati.O carte scrisa cu seriozitate, atentie si talent; o carte demna de subiectul sau, pe care-l deschide credibil si clar spre cititor.“ – Adrian Cioroianu


Cristian Vasile este cercetator stiintific la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ (Programul Romania si Europa in secolul XX). A fost secretar stiintific al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania (aprilie 2006–aprilie 2007), coordonator al Comisiei Prezidentiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania (aprilie 2007–decembrie 2009), coeditor, impreuna cu Vladimir Tismaneanu si Dorin Dobrincu, al Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania (Humanitas, 2007). A fost director stiintific al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (intre septembrie 2011–mai 2012). Volume publicate: Intre Vatican si Kremlin. Biserica Greco-Catolica in timpul regimului comunist (Curtea Veche, 2003); Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist 1945-1989. Documente si marturii (Polirom, 2003); Biserica Ortodoxa Romana in primul deceniu comunist (Curtea Veche, 2005); Perfectul acrobat. Leonte Rautu, mastile raului (in colaborare cu Vladimir Tismaneanu, Humanitas, 2008); Literatura si artele in Romania comunista, 1948–1953 (Humanitas, 2010); Politicile culturale comuniste in timpul regimului Gheorghiu-Dej (Humanitas, 2011). A publicat studii, articole si recenzii in periodice academice precum Altarul Banatului, Analele Sighet, Annuario, Anuarul IRIR, Anuarul Institutului de Istorie „A.D. Xenopol“, Anuarul Institutului de Istorie Orala, Archiva Moldaviae, Arhivele Securitatii, Arhivele Totalitarismului, East European Quarterly, Etudes Balkaniques, Historical Yearbook, History of Communism in Europe, Quaderni de la Casa Romena di Venezia, Revista Arhivelor/Archives Review, Revista Istorica, Studia Politica. Romanian Political Science Review, Studia Universitatis Babes-Bolyai. Theologia Catholica, Studii si Materiale de Istorie Contemporana si in reviste de cultura: Adevarul Literar si Artistic, Apostrof, Cultura, Idei in Dialog, Lapunkt.ro, Memoria. Revista Gandirii Arestate, 22, Timpul, Vatra, precum si capitole in volume colective: Une repression differenciee: uniates et orthodoxes dans la Roumanie stalinienne, 1948-1965, in Le communisme et les elites en Europe Centrale (sous la direction de Nicolas Bauquet et Francois Bocholier), preface de Francois Fejtö, Presses Universitaires de France, Editions Rue D’Ulm, Paris, 2006; Propaganda and Culture in Romania at the Beginning of the Communist Regime, in Vladimir Tismaneanu (ed.), Stalinism Revisited: The Establishment of Communist Regimes in East-Central Europe, Budapest–New York, Central European University Press, 2009; 1968 Romania: Intellectuals and the Failure of Reform, in Vladimir Tismaneanu (ed.), Promises o

Lansat:
Jun 10, 2013
ISBN:
9786065885691
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Intre Vatican si Kremlin. Biserica Greco-Catolica in timpul regimului comunist

Cărți conex

Previzualizare carte

Intre Vatican si Kremlin. Biserica Greco-Catolica in timpul regimului comunist - Cristian Vasile

apărea.

O instituţie a istoriei româneşti: Biserica Greco-Catolică

Timp de decenii, acest capitol al identităţii româneşti pe care-l reprezintă istoria Bisericii Greco-Catolice a fost în mod deliberat şi programatic evitat de istoriografia naţională. Evident, motivele nu ţineau de universul disciplinei istorice, ci de raţiuni politice ale regimului comunist care controla România. Nu era, de altfel, decât consecinţa logică a modului în care, în octombrie-decembrie 1948, fusese lichidată Biserica Unită — nu în urma vreunei „revoluţii de ordin confesional a românilor uniţi, nici în urma unor manipulări abile ale Bisericii Ortodoxe, ci în urma unor presiuni politice concentrate, ce materializau şi în sfera spirituală înscrierea ţării pe o orbită pe care nu o va părăsi următoarele patru decenii: mai întâi orbita stalinismului sovietic, ulterior cea a unui stalinism îmbrăcat în haine naţionale. În aceste condiţii, Biserica Greco-Catolică era un subiect tabu. Oficial, problema fusese rezolvată, odată pentru totdeauna, prin „reîntregirea religioasă de la finele anului 1948; în realitate, această biserică românească fără existenţă recunoscută în cetate a rezistat în tot acest timp, prin clerul şi credincioşii care i-au rămas fideli. În mod nemeritat, această confesiune a fost trecută, aşadar, la index. Nemeritat, pentru că era astfel nesocotit rolul esenţial pe care Biserica Unită cu Roma îl avusese în istoria culturii şi civilizaţiei româneşti.

Contextul unificării forţate de acum 55 de ani pune încă probleme celor dedicaţi investigaţiei istorice. În istoria României, anul 1948 este primul an al „comunismului integral: rămasă practic fără opoziţie politică — odată cu procesul Partidului Naţional Ţărănesc început în octombrie 1947 (în urma unei înscenări care, după 14 iulie, furnizase presei comuniste material „acuzator din plin) şi odată cu auto-dizolvarea Partidului Naţional Liberal tradiţional, în paralel cu înlăturarea din guvern a lui Gheorghe Tătărescu, liberalul care coabitase cu comuniştii în speranţa întârzierii inevitabilului —, cu un guvern comunist pro-sovietic la conducere (noul guvern Petru Groza din decembrie ’47), cu un Parlament (în urma alegerilor din 19 noiembrie 1946) dominat de comunişti şi în care aliaţii comuniştilor îşi jucau oportunist şi din ce în ce mai inutili cariera de tovarăşi de drum, cu o republică proaspăt instituită în urma alungării din ţară (după abdicarea forţată din 30 decembrie 1947) a ultimului rege al dinastiei româneşti, societatea românească intra într-o zodie a schimbărilor care-o vor face, în câţiva ani, de necomparat cu ceea ce ea fusese cu doar zece ani înainte: adică o democraţie imperfectă, dar funcţională, o ţară în plin proces de reformare economică şi socială, după modelul occidental care stătuse, după mijlocul secolului al XIX-lea, la temelia modernităţii româneşti. Acum, conducerea României schimbă direcţia: în locul modelului occidental tradiţional, singurul model admis (adică impus cu forţa) devine cel sovietic; un vast şi atotprezent mimetism agită societatea: ceea ce se întâmplă în URSS devine subiect de informare politică obligatorie, iar realitatea sovietică devine călăuză şi far. În noaptea Anului Nou ’48, la postul naţional de radio vocea rotundă, fermă şi uşor arogantă a primului ministru Groza acuza, chiar şi în acest ceas al liniştii, pe Maniu şi pe ceilalţi „spioni şi trădători de ţară, puşi în slujba cercurilor imperialiste străine". Românii aveau să uite, în curând, vocea liniştită şi puţin înfundată a regelui Mihai — cel care, pe 4 ianuarie, avea să plece de altfel din ţară. Intrată în plin proces de sovietizare, vechea Românie făcea locul unei Românii noi, care-şi pregătea oameni pe măsura sa.

În această nouă şi de nerecunoscut Românie, anul 1948 este un reper esenţial. Chiar şi pentru Omul nou despre care vorbeam mai sus: pe 2 ianuarie se deschidea la Bucureşti prima sesiune a primei şcoli de cadre a viitorului Partid Muncitoresc Român; prezenţi la eveniment, Iosif Chişinevschi (din partea Partidului Comunist) şi Lothar Rădăceanu (din partea Partidului Social-Democrat, mai precis acea aripă care acceptase tutela comuniştilor şi ideea viitoarei unificări) vorbeau tinerilor cursanţi despre măreţia viitorului ce li se pregăteşte — şi pe care ei trebuie să-l servească devotaţi. Începea astfel lunga poveste a activiştilor de partid — noua clasă, cum avea să o descrie Milovan Djilas, acea burghezie roşie pe care regimul o aduce la putere pentru a controla o societate din ce în ce mai apatică şi mai atomizată prin teroare.

România nu este decât o piesă din mozaicul pe care, de la Moscova, Stalin îl asamblase în mutări succesive după al doilea război mondial. Pe 16 ianuarie, se semnează la Bucureşti Tratatul de prietenie, colaborare şi ajutor mutual între această nouă Românie şi noua Bulgarie vecină — comunizată şi ea aproape simultan, ajunsă sub conducerea lui Gheorghi Dimitrov, unul dintre cei mai disciplinaţi discipoli ai titanului de la Kremlin. Pe 24 ianuarie, o delegaţie română — condusă de Petru Groza, a cărui percepţie printre etnicii maghiari din Transilvania a fost cu consecvenţă bună! — semnează la Budapesta un tratat similar cu Ungaria. Acestea nu erau decât preparative. Adevăratul eveniment avea să se petreacă pe 4 februarie, la Moscova: Tratatul de prietenie dintre România şi URSS. O largă delegaţie românească ajungea la curtea lui Stalin; printre ei, Gheorghe Gheorghiu-Dej (formal, liderul comuniştilor români din octombrie 1945) şi Ana Pauker, acerba femeie-ministru de Externe a României şi adevărată eminenţă cenuşie a comunizării ţării — încă. Încă, pentru că odată cu această vizită la Moscova începe între cei doi şi competiţia pentru câştigarea graţiei lui Stalin. Cel care va ieşi învingător în această cursă, patru ani mai târziu, va fi Gheorghiu-Dej.

Pe 21 februarie, sub cupola Ateneului Român se deschidea Congresul de unificare a celor „două principale partide ale clasei muncitoare", PCR şi PSD. Rezultatul: un hibrid, PMR, în care comuniştii dictează regula jocului foştilor socialişti care se dizolvă voluntar într-o ideologie de import. Pentru un drum unic spre comunismul de tip sovietic, un unic partid care să vorbească în numele românilor. Din 24 februarie, noul partid care preia destinele României, cel care va înflăcăra imaginaţia versificatorilor, plasticienilor şi compozitorilor în următoarele aproape două decenii, este Partidul Muncitoresc Român.

Bornele schimbării ireversibile a ţării se înlănţuie cu rapiditate. Din aprilie 1948, Republica Populară Română are o nouă Constituţie. Nici o legătură cu tradiţia constituţională a ţării, cu actele fundamentale din 1866 şi 1923, cele care oferiseră conturul şi sistemul pentru apariţia României pe harta Europei. Acum, modelul este unul singur: constituţia sovietică din decembrie 1936, cea numită cu evlavie „constituţia stalinistă", mai ales după ce principalii săi autori dispăruseră în mod suspect după adoptare, lăsând astfel onoarea paternităţii pe umerii celui care-i făcuse, cu creionul într-o mână şi cu pipa în alta, ultima lectură — Stalin. Pe 11 iunie, folosindu-se în mod propagandistic (dar cu totul fraudulos, în fapt) de aniversarea centenarului revoluţiei de la 1848, regimul trece la prima etapă a lichidării proprietăţii private: naţionalizarea întreprinderilor. Din dimineaţa zilei de 11 iunie (când Consiliul de Miniştri condus de Groza adoptă proiectul de lege) şi până în mai 1953, când vor fi naţionalizate ultimele ateliere, cabinete şi mici prăvălii particulare, se va derula un proces a cărui consecinţă va fi fatală pentru economia românească. Puse în mâinile statului, mijloacele de producţie ale ţării şi sectorul terţiar vor agoniza lent, dar din ce în ce mai evident, în deceniile următoare, la fel cum în agonie va intra şi agricultura, naţionalizată şi ea după modelul colhozurilor şi sovhozurilor începând cu anul următor, 1949.

Ultima lună a verii aduce alte două evenimente decisive. Mai întâi, pe 3 august, decretul-lege 175/1948 privind reformarea învăţământului. Ca şi în cazul Constituţiei, şi această lege este calchiată după un model străin — străin în primul rând de tradiţia meritorie a şcolii româneşti, aşa cum fusese ea clădită de la reformele din timpul lui Cuza şi până la admirabila operă reformatoare a lui Spiru Haret, părintele şcolii româneşti moderne. Nu numai spiritul lui Haret dispare din noua lege, ci şi spiritul românesc ca atare. În paralel cu epurarea culturii române şi trecerea la index a unor nume şi opere ce dăduseră formă şi conţinut culturii naţionale, învăţământul îşi schimbă faţa. Introducerea cu obligativitate a studiului limbii ruse din şcoala primară, apariţia manualelor unice — formă de îndoctrinare şi uniformizare a conştiinţelor corpului cetăţenesc, elaborate sub controlul regimului şi menite a-i oferi acestuia legitimitate —, desfiinţarea formelor de şcolarizare care până atunci fiinţaseră în afara controlului statului (precum învăţământul confesional ş.cl.), toate acestea au transformat sistemul educaţional românesc într-o copie fidelă a celui sovietic. Deloc paradoxal, şcoala românească însăşi devenea instrument de sovietizare.

În fine, pe 4 august, este dată o nouă Lege a Cultelor. Cei care urmăriseră cu atenţie evoluţia relaţiilor dintre regim şi Biserica Unită aveau acum confirmarea actului care se pregătea: potrivit articolului 40 al legii, nici un cult religios nu putea întreţine legături cu persoane sau instituţii din afara teritoriului ţării, fără acordul oficial al guvernului. Altfel spus, pentru a comunica cu Vaticanul, de exemplu, sau cu Papa sub al cărui patronaj spiritual se afla, Biserica Greco-Catolică Română avea nevoie de acordul lui Petru Groza, Stanciu Stoian (ministru al Cultelor) şi Ana Pauker (ministru de Externe)…

*

*    *

De aici încolo urmează istoria pe care o tratează cartea ce se deschide aici: povestea unei biserici româneşti cu 1 500 000 de enoriaşi în momentul desfiinţării sale, în toamna lui 1948. Un fragment de istorie naţională tratat cu instrumentele istoricului dăruit cu intuiţie, precizie şi spirit critic: este cazul autorului Cristian Vasile, istoric pe cât de tânăr pe atât de experimentat şi avizat în acest subiect dificil, plin de capcane şi de tentaţii spre alunecarea în polemici. Cu nerv, dar şi cu relaxarea cercetătorului de bună calitate, fără retorică şi, mai ales, fără ambiţia întotdeauna păgubitoare de a transforma Istoria în tribunal, Cristian Vasile recompune tabloul unei instituţii — Biserica Greco-Catolică — ce ne-a însoţit, din umbra clandestinităţii, de-a lungul regimului comunist, fiind deseori ţinta Securităţii şi uneori subiect de manipulare politică, într-un climat marcat încă pe alocuri de suspiciuni şi prejudecăţi.

O carte scrisă cu seriozitate, atenţie şi talent; o carte demnă de subiectul său, pe care-l deschide credibil şi clar spre cititor.

ADRIAN CIOROIANU

Introducere

Această temă de istorie ecleziastică a fost abordată de multe ori cu patimă, partizanatul confesional fiind vădit, în special în unele publicaţii eparhiale sau în sintezele oficiale de istorie bisericească. În perioada comunistă, în istoriografia românească referirile la desfiinţarea Bisericii Greco-Catolice erau evitate sau trecute prin filtrul deformator al cenzurii. Momentul suprimării şi soarta clericilor „nereveniţi la ortodoxie au fost abordate mai ales în publicaţiile confesionale, unde, ignorându-se implicarea aparatului represiv al statului comunist, se susţinea că cea mai mare parte a preoţilor şi credincioşilor greco-catolici a aderat de bunăvoie la „reîntregirea religioasă¹. În încercarea de a reconstitui persecuţiile din timpul regimului comunist, literatura istorică a exilului greco-catolic a dat şi lucrări valoroase², dar absenţa accesului la sursele primare este uşor de observat. Se mai adaugă aici şi inerenta subiectivitate.

După 1989, în contextul unui conflict patrimonial care nu este nici astăzi încheiat, presa confesională (ortodoxă şi greco-catolică), precum şi alte numeroase lucrări de istorie concepute de oameni ai Bisericii au fost dominate de acuzaţii reciproce, de puţine ori subiectul în cauză fiind tratat cu detaşare³. În publicistica greco-catolică se constată uneori un complex de genul: „noi am suferit, în vreme ce ortodocşii au fost nişte privilegiaţi⁴, trecându-se cu vederea represiunea la care a fost supusă inclusiv Biserica majoritară sau acele momente (nu extrem de numeroase, este adevărat) de solidaritate ale unor clerici sau laici ortodocşi cu preoţii uniţi aflaţi în suferinţă. De cealaltă parte, unele periodice ortodoxe au continuat să prezinte momentul dizolvării Bisericii Unite drept o unificare religioasă reală şi, în consecinţă, un prilej de aniversare⁵. De aici au rezultat mai multe deformări ale realităţii pe care nici studiile de specialitate serioase şi — cu atât mai puţin —, nici lucrările memorialistice oneste nu au reuşit întotdeauna să le îndrepte⁶. Lucrurile au fost îngreunate şi de faptul că după 1989 s-au publicat relativ puţine documente de arhivă⁷, surse care ar fi putut contribui la cunoaşterea mai temeinică a evenimentelor petrecute cu cinci decenii în urmă. Investigaţiile de istorie orală au suplinit în parte anumite lacune documentare⁸. Studii temeinice, bine documentate despre istoria greco-catolicismului românesc în perioada postbelică au fost elaborate de istoricul clujean Marius Bucur⁹. Un studiu istoriografic remarcabil, cu numeroase sugestii de lectură privind problema „uniatismului, a realizat Robert F. Taft¹⁰.

Preocuparea de a aduna un număr cât mai semnificativ de documente ne-a fost îngreunată de reticenţele — şi folosesc aici un eufemism — unor instituţii deţinătoare de arhive privitoare la istoria contemporană. Deşi o bună parte din materialele utilizate provin din Arhiva Serviciului Român de Informaţii (ASRI), la momentul când această instituţie a fost închisă în primăvara anului 2000, în contextul intrării în vigoare a legii pentru deconspirarea Securităţii, documentarea noastră nu era finalizată. Dincolo de perplexităţile pe care le-a creat decizia de închidere a uneia dintre cele mai importante arhive din ţară privind istoria contemporană, aş fi nedrept dacă nu i-aş rămâne recunoscător custodelui de la ASRI — Ştefan Mariţiu — pentru semnalarea mai multor documente extrem de relevante pentru tema pe care o studiam: mai ales note informative, rapoarte, sinteze, fişe biografice şi referate ale unor organe informative şi de represiune (DGP, Corpul Detectivilor, Siguranţa, SSI, IGJ, SIA şi Securitatea). Documentarea parţială în ASRI a fost suplinită oarecum de cercetarea unor fonduri existente în cadrul Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (în special fondul Direcţia Generală a Poliţiei). Ulterior, din vara anului 2002, am avut posibilitatea de a studia unele dosare din ASRI, pe care le cercetasem doar superficial în urmă cu câţiva ani, şi care acum aveau ca deţinător Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS). SRI a microfilmat aceste dosare şi le-a predat CNSAS, numai că, spre surprinderea mea, numerotarea filelor în cazul unora dintre dosare era schimbată. Spre exemplu, din dosarul 2310 privind problema preoţească în Vechiul Regat între anii 1944 şi 1947 (devenit acum dosarul 56 din fondul Documentar al Arhivei CNSAS) lipsesc cel puţin câteva file. Colegi cercetători din cadrul CNSAS mi-au mărturisit că nu sunt singurul care le semnalez această problemă.

Documente interesante, cu precădere schimburi de note verbale între Nunţiatura Apostolică şi guvernul român în problema greco-catolică, am identificat la Arhivele Ministerului Afacerilor Externe. Colaborarea cu Biroul Arhive speciale din cadrul Direcţiei Instanţelor Militare (organism dependent de Ministerul Justiţiei) a fost extrem de sinuoasă. Iniţial, diriguitorii AMJDIM au dat dovadă de solicitudine, fapt care a condus la accesul meu la dosarele care priveau detenţia şi regimul de domiciliu obligatoriu al episcopilor greco-catolici. Ulterior, în contextul dezbaterii publice privind oportunitatea publicării listelor cu ierarhii care au colaborat cu Securitatea, cooperarea cu DIM a avut serios de suferit.

Eşecul cel mai evident l-am înregistrat însă atunci când am încercat să explorez arhivele ecleziastice. Poate cea mai reticentă instituţie deţinătoare a unor documente referitoare la tema în cauză a fost Arhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Cele două demersuri pe care le-am întreprins în anii 2000 şi 2001 s-au izbit de un refuz mai mult sau mai puţin politicos¹¹. La ultima adresă oficială nu mi s-a răspuns nici până astăzi (a trecut mai bine de un an de atunci); probabil, conducătorii acestei arhive au considerat că un refuz, manifestat în formă scrisă, i-ar putea incrimina în vreun fel şi au preferat tăcerea. Cert este că Arhiva Sinodului ortodox cuprinde şi documentele aşa-zisei „reîntregiri religioase (vezi Anexa), în fapt o serie de falsuri, din moment ce pretinsa unificare spirituală a românilor s-a produs cu Armata Roşie în ţară şi în condiţiile în care inclusiv libertatea de opţiune confesională era o ficţiune. De altfel, documente aparţinând Securităţii relevă faptul că nu ierarhia BOR era prima interesată de conservarea cât mai bună a acestor documente ce consacrau „trecerea liberă la ortodoxie a uniţilor, ci organele de partid şi de stat ale României comuniste. La ordinele lor, Securitatea a deschis în toamna lui 1973 o vastă investigaţie pentru a verifica dacă nu cumva documentele din 1948 — ce ascundeau intervenţia brutală a organelor de represiune — sunt pe punctul de a fi distruse ori sustrase de „elemente interesate".

O arhivă care să cuprindă documentele Bisericii Greco-Catolice din perioada 1944–1948 nu există în România. Probabil, o parte a acestei arhive a fost salvată, prin intermediul Nunţiaturii Apostolice, de la o previzibilă confiscare. De altfel, în Ucraina, imediat după arestarea mitropolitului greco-catolic Josyf Slipyj, în perioada 12–14 aprilie 1945, întregul complex Sfântul Gheorghe (palatul, catedrala, criptele, birourile, clădirile anexe) din Lvov a fost percheziţionat de organele represive sovietice care au confiscat arhiva Mitropoliei, precum şi biblioteca fostului mitropolit Andrei Şeptiţki, figură emblematică a Bisericii Unite cu Roma din Galiţia răsăriteană¹². Informaţii cu privire la unele documente sau arhive din epocă — inclusiv despre cele aflate în custodia Mitropoliei greco-catolice din Blaj — ne sunt oferite de o notă a Securităţii din 12 noiembrie 1948: „în urma ordinelor primite de la Vatican, nunţiul papal O’Hara şi-a evacuat încă de pe acum două luni întreaga arhivă în Italia. Cu aceeaşi ocazie au fost evacuate documente importante de la Blaj, vicariatul greco-catolic din Bucureşti şi de la Arhiepiscopia romano-catolică. Restul documentelor secrete de la Episcopie (sic) se păstrează într-o cassă de fier situată în camera cancelariatului. Una din chei se găseşte la Edmund Barciovski şi alta la Alexandru Cizar. În cercuri bine informate se afirmă că Cizar ar adăposti o serie de documente personale de mare importanţă la prieteni personali."¹³ După scoaterea în afara legii a Bisericii Române Unite, MAN a adoptat la 27 decembrie 1948 HCM nr. 1719 care prevedea la art. 3 lit. d trecerea provizorie în administrarea Ministerului Cultelor a arhivelor, documentelor, bibliotecilor, muzeelor şi a oricăror obiecte de muzeu ce aparţinuseră cultului interzis¹⁴. Nu am ştiinţă ca documentele trimise în Italia de internunţiul Gerald Patrick O’Hara să fi fost valorificate până acum; oricum, ele ar putea să clarifice multe chestiuni nelămurite până azi. Arhiva Arhiepiscopiei romano-catolice de Bucureşti nu a păstrat documente însemnate, poate şi din cauza faptului că a fost percheziţionată de Securitate după 1948. Evident, nu se putea articula o cercetare ştiinţifică doar pe baza materialelor de arhivă, astfel că am apelat şi la sinteze, studii de specialitate, lucrări cu caracter teologic, memorialistică, presă, investigaţii de istorie orală etc.

Într-o primă fază a documentării am fost tentat să-mi îndrept cercetările cu precădere asupra analizei comparative a suprimării Bisericilor Unite din Ucraina occidentală (mai ales Galiţia răsăriteană) şi România. Cum un asemenea demers a fost întreprins cu bune rezultate de cercetătorul olandez André Kom¹⁵, proiectul meu iniţial a suferit unele modificări. Fără a abandona această dimensiune comparatistă, mi-am concentrat atenţia asupra raporturilor dintre Biserica Catolică (de ambe rituri: latin şi bizantin) şi guvernele comuniste sau dominate de comunişti din ţările Europei răsăritene. Deşi documentele organismelor informative româneşti (în special SSI) oferă informaţii interesante, inclusiv despre relaţiile stat-Biserică din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria etc, rezultatele cercetării pot fi oricând corectate de revelaţiile furnizate de arhivele din actualele ţări central-europene.

Mult timp, în perioada documentării, am fost frământat de întrebarea: „când s-a decis suprimarea Bisericilor Unite cu Roma din România şi Cehoslovacia. Urmau şi alte întrebări. Evident, interzicerea funcţionării cultului greco-catolic a fost o impunere sovietică, dar de ce „uniatismul din Ungaria, Bulgaria şi Iugoslavia — deşi a îndurat persecuţii — a supravieţuit din punct de vedere legal. Răspunsul la prima întrebare l-a oferit cercetătoarea rusă Tatiana Volokitina (v. cap. I). Am ţinut să surprind mai atent discuţiile în jurul problemei unificării bisericeşti (cap. II) pentru a combate tezele atât de vehiculate referitoare la iminenţa şi spontaneitatea „reîntregirii religioase din octombrie-decembrie 1948. Am insistat mai mult şi asupra biografiei episcopului Suciu — prelat carismatic — pentru că am considerat că el a avut un rol esenţial în fundamentarea unei adevărate „ideologii a rezistenţei în credinţă (cap. VI).

În această întreprindere de reconstituire nuanţată şi fără incriminări retroactive a tragediei greco-catolice am fost ajutat cu sugestii bibliografice şi nu numai, alteori chiar cu xerocopii ale unor documente sau cărţi preţioase pentru tema mea de cercetare, de către mai mulţi colegi, îndeosebi din cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga: Viorel Achim, Ştefan Andreescu, Violeta Barbu, Cristian Antim Bobicescu, Ioan Chiper, Ovidiu Cristea, Mária Pakucs, Şerban Papacostea, dar şi de Dan Bodea, Dorin Dobrincu, Alexander Drace Francis, Marius Oprea, Robert F. Taft şi lista ar putea continua. Doamna Florica Dobre şi colegii săi m-au sprijinit pentru a identifica dosare din AMJDIM sau ASRI, intrate în custodia CNSAS, care priveau tema studiată de mine. Le cer iertare celor pe care i-am uitat; evident, toate erorile de interpretare sau de altă natură îmi aparţin în exclusivitate.

*

Am preferat ortografia cu majuscule la începutul fiecărui cuvânt ce desemnează organizaţia unui cult religios, chiar şi când am reprodus un document sau fragmente dintr-un document. Având în vedere puternica încărcătură peiorativă pe care o au astăzi termeni precum: uniatism, uniaţie¹⁶, în general i-am reprodus între ghilimele. La fel am procedat şi cu termenii revenit şi rezistent folosiţi de autorităţi pentru desemnarea principalelor categorii ale preoţilor greco-catolici după interzicerea oficială a Bisericii Unite.

În cazul textelor citate, acolo unde am considerat că un paragraf nou nu se justifică, l-am suprimat tacit. De asemenea, am înlocuit formulări de genul: dela, cu de la. Am păstrat însă variaţia de ortografiere a unor termeni: care-cari, complect-complet, noui-noi, dar în general am redat textele de epocă în conformitate cu regulile ortografice şi de punctuaţie aflate astăzi în vigoare. Am preferat să reproduc cu italice fragmentele citate din documente, iar atunci când am operat întregiri le-am semnalat prin paranteze drepte.

Ortografia numelor proprii pune numeroase probleme, deoarece multe dintre acestea nu sunt folosite frecvent în istoriografia română şi nu există, prin urmare, o variantă pe deplin consacrată. Am preferat varianta românizată pentru numele unor prelaţi greco-catolici ucraineni: Şeptiţki, în loc de Septyckyj sau Szeptyckj, în schimb, am utilizat varianta, poate hipercorectă, Slipyj în loc de Slipi. Am întâlnit două versiuni de ortografiere a numelui arhiepiscopului catolic de Bucureşti (Cizar şi Cisar), dar am înclinat spre ultima variantă. În cazul numelor unor personalităţi ecleziastice de origine maghiară (Márton Áron, de exemplu) am păstrat ambele modalităţi de redare: Márton Áron şi Áron Márton. Am redat numele Mântuitorului sub forma Isus Christos (sau Cristos) atunci când este amintit de autori catolici sau apare într-un citat în care se face referire la autori catolici.

1 Vezi, spre exemplu, Pr. Prof. Şt. Lupşa, „Încercări de reîntregire a Bisericii Romîne după 1700", în Biserica Ortodoxă Română, anul LXXV, nr. 10, octombrie 1957, p. 1042; Protopop Iuliu Man, „Zece ani de la reîntregirea Bisericii romîneşti din Ardeal", în Biserica Ortodoxă Română, anul LXXVI, nr. 10–11, octombrie–noiembrie 1958, pp. 900–901

2 Biserica Română Unită. Două sute cinci zeci de ani de istorie, Madrid, f.e., 1952

3 Din acest punct de vedere, o contraperformanţă istoriografică o reprezintă lucrarea Biserica Greco-Catolică din România în perspectivă istorică (Timişoara, Editura de Vest, 1994) semnată de T. V. Damşa. Schema interpretativă este cu atât mai neconvingătoare cu cât ştim că în paralel cu procesul de lichidare a uniaţiei româneşti erau arestaţi şi numeroşi clerici ortodocşi. Mai poate fi vorba de un climat de libertate religioasă în cazul „reîntregirii"? Şi apoi, ceea ce surprinde cel mai mult, este refuzul de a privi actul desfiinţării Bisericii Unite în contextul mai larg al măsurilor samavolnice de la începutul regimului comunist (naţionalizarea, colectivizarea etc.)

4 Am împrumutat formula utilizată de Daniel Barbu, atunci când enunţă tentaţiile cu care se confruntă minoritatea catolică din România după 1989 (Daniel Barbu, „Biserică şi societate", în Verbum, anul II, numerele 7–12, iulie–decembrie 1991, p. 8).

5 Vezi şi Î.P.S. Andrei, arhiepiscopul Alba Iuliei, „În jurul unei aniversări", în Ziua, serie nouă, anul V, nr. 1317, sâmbătă–duminică, 17–18 octombrie 1998, p. 10. Totuşi, nu au lipsit publicişti precum Dan Ciachir — cunoscutul cronicar ortodox — care au afirmat răspicat că decizia de suprimare a BRU a aparţinut Moscovei (Dan Ciachir, „Partea şi întregul", în Cuvîntul, anul III (VIII), nr. 5 (241), mai 1997, p. 10).

6 Lucrarea memorialistică ce surprinde poate cel mai amănunţit şi mai bine contextul interzicerii cultului greco-catolic îi aparţine lui Ioan Ploscaru (Lanţuri şi teroare, Timişoara, Editura Signata, 1993).

7 Ovidiu Bozgan a pus în circuitul istoriografic mai multe documente aflate în custodia Arhivelor MAE francez şi a Secretariatului de stat pentru culte (România versus Vatican. Persecuţia Bisericii Catolice din România comunistă în lumina documentelor diplomatice franceze, Bucureşti, Editura Sylvi, 2000; „Biserica Română Unită între rezistenţă şi «unificare religioasă». Contribuţii documentare", în Studii de istoria Bisericii, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2000). Codruţa Maria şi Marcel Ştirban au inserat mai multe documente sau fragmente din documente ale organelor informative şi de represiune [Din istoria Bisericii Române Unite (1945– 1989), f. l., Editura Muzeului Sătmărean, 2000].

8 Lucreţia Scurtu, „Religie şi prigoană. Măsuri opresive asupra elitei preoţeşti şi a credincioşilor greco-catolici din comuna Feldru (Bistriţa), în timpul persecuţiei comuniste, 1948–1989", în Anuarul Institutului de istorie orală, I, 1998.

9 Amintim aici doar două studii: „Tentative de manipulare a Bisericii Române Unite. Sinodul electoral din martie 1946; „Situaţia Bisericii Române Unite (Greco-Catolice) în perioada 1949–1964, ambele apărute în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, [seria] Theologia Catholica, anul XLIII, nr. 1, 1998.

10 „Reflections on «Uniatism» in the light of some recent books", în Orientalia Christiana Periodica, volumen 65, fasciculus I, 1999. Autorul face referire şi la lichidarea „uniatismului din România. O sumară descriere a momentului interzicerii BRU face şi Serge Keleher („Church in the Middle: Greek Catholics in Central and Eastern Europe, în Religion, State and Society, vol. 20, nos. 3–4, 1992).

11 Unul dintre responsabilii ASSBOR, într-un moment de sinceritate, mi-a oferit o explicaţie: „mulţi arhierei de astăzi au trăit în acele vremuri şi îşi datorează cariera patriarhului Justinian…".

12 Bohdan Rostyslav Bociurkiw, The Ukrainian Greek Catholic Church and the Soviet State (1939–1950), Edmonton-Toronto, Canadian Institute of Ukrainian Studies, 1996, p. 114

13 ASRI, fond D, dosar 2541, f. 383. Alte documente se pare că s-au pierdut sau au fost distruse cu prilejul arestării episcopilor sau al preluării arhivelor şi bibliotecilor greco-catolice. Unii autori vorbesc despre arderea de către organele Securităţii a mai multor note şi manuscrise ale episcopului Ioan Suciu (vezi Pan Izverna, IPS Suciu, un martir al credinţei, în Ioan Suciu, Rănile Domnului, ediţie îngrijită de Pan Izverna, Bucureşti, Editura Pan-Arcadia, 1992, pp. 7–8).

14 Dr Vasile Marcu, Drama Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică). Documente şi mărturii, Bucureşti, Editura Crater, 1997, p. 89

15 André Kom, „Unificarea Bisericii Unite cu Biserica Ortodoxă Română în 1948", în Studii de istoria Bisericii (sub redacţia lector univ. Ovidiu Bozgan), Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 2000

16 Michal Lacko S. J., „A short survey of the Eastern Catholic Churches", în Slovak Studies, VIII, seria Historica, 5, Cleveland-Rome, 1968, p. 205 sqq; Robert F. Taft, op.cit., p. 153.

Lista abrevierilor

1

Biserica Romano-Catolică şi comuniştii est-europeni 1944–1950¹⁷*

Originile conflictului

Spre deosebire de celelalte organizaţii confesionale din Europa de Est, Biserica Romano-Catolică (incluzând aici şi riturile orientale, reprezentate în principal de Bisericile Greco-Catolice) avea o structură puternic centralizată¹⁸ şi se subordona, atât din punct de vedere spiritual, cât şi canonic, Sfântului Scaun, stat care era considerat de sovietici şi de comuniştii est-europeni drept „centru al reacţiunii internaţionale¹⁹. Semnificativă pentru percepţia comunistă în legătură cu obiectivele „malefice ale Sfântului Scaun şi ale Bisericii Catolice din zona de hegemonie sovietică mi se pare o apreciere a Direcţiei Generale a Poliţiei din toamna anului 1946: „posibilităţile informative ale Vaticanului — se spunea într-un raport intitulat Acţiunea informativă a Vaticanului în România şi datat 12 septembrie 1946 — în toate ţările unde există Biserica Catolică sunt vaste, mai ales datorită faptului că Suveranul Pontif are la dispoziţia sa o întreagă armată de preoţi bine pregătiţi, disciplinaţi, înainte de toate uşor manevrabili, nefiind legaţi de familie sau averi. Fiecare sacerdot al Bisericii Romano-Catolice este în acelaşi timp un perfect agent informator al papei de la Roma care transmite din orice colţ al lumii prin eşaloanele [i]erarhice toate datele de natură politică, socială, economică şi religioasă pe care le culege din sânul comunităţii sale religioase."

Încă de la instaurarea regimului bolşevic în Rusia, tratamentul aplicat de autorităţi catolicilor avea să constituie unul din principalele motive ale războiului nedeclarat existent între Uniunea Sovietică şi Sfântul Scaun. În Rusia exista, la momentul 1917, o comunitate catolică de aproximativ două milioane de credincioşi care avea 900 de preoţi. Cei din urmă, la fel ca şi clericii ortodocşi, au fost supuşi unei crunte persecuţii care a culminat în martie 1923 cu procesul intentat arhiepiscopului Jan Cieplak (condamnat la moarte, dar neexecutat) şi exarhului de rit oriental Leonid Fiodorov. În anul 1938 mai activau în mod oficial doar doi preoţi, pentru o lungă perioadă biserica S. Luigi din Moscova fiind singurul lăcaş catolic de cult rămas deschis²⁰. La Roma, chiar şi după semnarea tratatului de la Riga din 1921, se pare că existau temeri în legătură cu un posibil atac sovietic îndreptat împotriva Poloniei, stat cu majoritate catolică, unde exista şi o misiune pontificală de ajutor²¹. Faptul că Vaticanul s-a alăturat în anul 1922 valului internaţional de proteste împotriva prigonirii Bisericii din Rusia Sovietică²² şi a continuat să se intereseze de situaţia comunităţilor catolice de aici, inclusiv prin trimiterea de misiuni, a contribuit la amplificarea suspiciunilor Kremlinului faţă de statul papal²³. Interesul Sfântului Scaun pentru spaţiul sovietic s-a manifestat şi prin crearea în anul 1917 a Institului Pontifical de Studii Orientale, organism pus sub conducerea prelatului Michel d’Herbigny, bun cunoscător al literaturii teologice ruse²⁴ şi al chestiunilor slave şi preşedinte al Comisiei Pro-Rusia de la Vatican. Activitatea institutului nu a fost însă în măsură să determine ameliorarea relaţiilor cu puterea sovietică, deoarece unii dintre profesori, prinţul Wolkonski, de exemplu, făceau parte din rândurile emigraţiei ruse anticomuniste²⁵.

Mefienţa — dacă ni se permite acest eufemism — sovieticilor era alimentată şi de interesul Sfântului Scaun pentru ţările din Europa răsăriteană (percepute ca fiind componentele unui cordon sanitar antisovietic), unde numărul reprezentanţelor diplomatice aproape s-a dublat. Diplomaţia vaticană a privit cu o oarecare nelinişte perspectiva reluării relaţiilor diplomatice, în anii ’30, între unele state est-europene şi Uniunea Sovietică, avertizând demnitarii acestor ţări asupra primejdiilor la care s-ar expune²⁶. Începând cu toamna anului 1939, URSS a ocupat vaste teritorii din Europa răsăriteană, astfel că numeroase comunităţi catolice au ajuns sub suveranitatea sovietică. În multe cazuri clerul superior de aici a fost închis, iar unele seminarii catolice au fost desfiinţate sau infiltrate cu agenţi pentru ca Biserica Romano-Catolică să fie subminată din interior²⁷. În ţările baltice, cu precădere în Lituania, Biserica Catolică era o ameninţare pentru sovietici, nu numai pentru programul lor de socializare ideologică, ci mai ales pentru politica de omogenizare etnică²⁸. De altfel, pentru sovietici şi comuniştii est-europeni politica religioasă şi cea faţă de naţionalităţi au fost părţi ale unui întreg, nefiind elaborate independent. De cele mai multe ori aceste politici au fost doar secvenţe ale procesului de formare a „omului nou"²⁹.

Dincolo de aceste aspecte, fără îndoială importante, între Moscova şi Vatican exista o profundă incompatibilitate de natură ideologică sau, mai bine zis, o stare de război ideologic³⁰. Condamnarea ideologiei comuniste a fost o constantă a politicii vaticane începând cu enciclica Rerum Novarum (1891) a papei Leon al XIII-lea; linia aceasta a fost continuată de succesorii săi prin enciclice de felul celei din anul 1931 intitulată Quadragesimo Anno şi edictată de Pius al XI-lea. „Acolo unde a cucerit puterea — se spunea în enciclică —, comunismul se dovedeşte sălbatic şi inuman într-un mod incredibil şi inexplicabil, aşa cum o demonstrează înspăimântătoarele masacre şi ruinele pe care le-a acumulat în imense ţări din Europa orientală şi din Asia"³¹. În acelaşi registru poate fi înscrisă şi enciclica Divini Redemptoris (19 martie 1937) care denunţa comunismul „bolşevic ateu" şi evoca „oribilul abuz de autoritate în serviciul terorismului colectivist"³². Deşi cu numai câteva zile înainte, la 15 martie, enciclica Mit Brennender Sorge condamna rasismul nazist, totuşi Sfântul Scaun nu a denunţat în mod deschis crimele comise în numele „soluţiei finale³³, iar această „tăcere avea să fie speculată după 1945 de sovietici şi de marionetele lor comuniste din Europa orientală. Eugenio Pacelli, ales papă în martie 1939, fost nunţiu apostolic în Germania (1920–1930)³⁴ şi figura cheie a politicii răsăritene vaticane între 1917 şi 1958³⁵, a menţinut aceeaşi linie anticomunistă. Dar lupta dusă contra comunismului punea mari probleme din cauza faptului că acesta din urmă era, de fapt, o secularizare a mesianismului creştin³⁶, or, atunci când ideologia comunistă ameninţa să se extindă, culturile creştine păreau că îşi pierduseră dimensiunea mesianică. Charlotte Haldane a dus comparaţia chiar mai departe, făcând următoarea analogie între „Biserica" comunistă şi cea creştină: prima are un Vechi Testament reprezentat de operele lui Karl Marx, iar completările aduse învăţăturilor lui Marx şi Engels de către Lenin şi Stalin se constituie în Noul Testament; nici ierarhia comunistă nu diferă de cea romano-catolică: Stalin fiind un fel de papă comunist, în timp ce liderii partidelor comuniste din ţările vasale Moscovei ar putea fi priviţi drept un colegiu al cardinalilor. În fine, organismele informative secrete şi de represiune ar putea fi asociate cu Inchiziţia.

Cum am văzut, aversiunea dintre Sfântul Scaun şi URSS era reciprocă şi ea se va întări în perioada războiului, mai ales că una din motivaţiile pentru care Pius al XII-lea a evitat să condamne în mod făţiş Germania nazistă a fost tocmai teama sa ca prin această atitudine foarte fermă să nu favorizeze pericolul comunist³⁷. Sfântul Scaun a încercat să-şi menţină neutralitatea în timpul celui de-al doilea război mondial, dar şi să-i cruţe pe catolici de posibile consecinţe nefaste. Spionajul sovietic era în posesia unui raport, trimis de rezidentura din Turcia, care arăta că în vara anului 1942, din iniţiativa papei Pius al XII-lea, reprezentantul Sfântului Scaun la Ankara îl abordase pe ambasadorul german Franz von Papen, îndemnându-l să facă uz de influenţa sa pentru încheierea unei păci separate între Aliaţii occidentali şi Germania nazistă. Vaticanul era plasat, astfel, în tabăra duşmanilor URSS, mai ales că rezidentura din Roma a serviciilor sovietice de spionaj relata despre contactele din timpul războiului dintre papa Pius al XII-lea şi Myron Taylor, reprezentantul SUA la Vatican, contacte ce ar fi urmărit să limiteze influenţa sovieto-comunistă în Europa³⁸.

În Europa răsăriteană, după 1944, existau şi alte condiţii mai mult decât nefavorabile pentru Biserica Catolică: prezenţa armatei sovietice, precum şi a unor guverne comuniste sau dominate de comuniştii imitatori servili ai modelului stalinist³⁹. Pe lângă vechile motive de divergenţă a mai apărut şi angajamentul ferm al papei pentru o democraţie după model occidental, model politic ce venea în contradicţie cu „democraţia" stalinistă⁴⁰. Acest angajament s-a tradus şi printr-un sprijin efectiv acordat partidelor democratice de inspiraţie creştină, Sfântul Scaun fiind favorabil constituirii, sub egida partidelor demo-creştine, a unei Europe unite capabilă să reziste subversiunii comuniste. În schimb, poziţia lui Pius al XII-lea în ceea ce priveşte posibilitatea coabitării între Biserica Catolică şi statul organizat după model sovietic a fost extrem de rigidă: pontiful a fost atât de ferm, încât a militat pentru eradicarea oricărei încercări catolice de a căuta elemente comune cu regimurile comuniste est-europene⁴¹. Sfântul Scaun a abandonat după 1945 prudenţa care i-a caracterizat diplomaţia în cele două războaie mondiale pentru a-şi însuşi o atitudine făţiş proamericană şi prooccidentală⁴² şi poate cea mai bună dovadă în acest sens este decretul din 1 iulie 1949 de excomunicare a comuniştilor. De altfel, Pius al XII-lea împreună cu cardinalul Francis Spellman de New York (prelat american de origine irlandeză) au devenit reprezentanţii unei poziţii inflexibile în faţa ameninţării comunismului. Prelaţii sau clericii din răsăritul Europei care au încercat însă să pună în practică decretul de excomunicare edictat de Sfântul Oficiu s-au expus unor previzibile represalii. Astfel, la conferinţa Cominformului din 1949, liderul comunist cehoslovac Rudolf Slanski declara următoarele: „am arătat populaţiei că, pentru a produce nelinişti în rândul populaţiei, episcopii lucrează în interesul duşmanilor din afară ai Republicii. Decretul papei de excomunicare din Biserică a demonstrat şi mai clar că ierarhia Bisericii s-a folosit de religie pentru scopuri antistatale, antidemocratice în ţara noastră. Când ierarhia a încercat în câteva cazuri să aplice decretul de excomunicare, am răspuns prin trimiterea la închisoare pentru 8–10 ani a clericilor care au pus decretul

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Intre Vatican si Kremlin. Biserica Greco-Catolica in timpul regimului comunist

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor