Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Patrie romana, tara de eroi!

Patrie romana, tara de eroi!

Citiți previzualizarea

Patrie romana, tara de eroi!

Lungime:
595 pages
8 hours
Lansat:
Apr 30, 2013
ISBN:
9786065888166
Format:
Carte

Descriere

„Ceea ce ne ofera Simona Preda in aceasta carte fascinanta este o calatorie in interiorul propagandei pentru copii din Romania comunizata, o analiza riguroasa si de o admirabila adancime, a institutiilor, metodelor si simbolurilor aferente, care aveau ca scop ceea ce propaganda numea plamadirea omului nou. Cu talent narativ si acuratete conceptuala, autoarea ne invita sa intelegem cum se construia matricea emotionala a angajamentului comunist inca din anii copilariei. Scopul era, evident, denigrarea si demolarea a tot ce tinea de „trecutul negru“. Prindea fiinta cultura alternativa a noii formatiuni, cu miturile, arhetipurile, comandamentele si obsesiile ei. […] In spatele acestei carti se afla munti de lecturi. Simona Preda discuta literatura de copii a anilor ’50, mitografiile sovietice ori de inspiratie sovietica. Intre acestea, legenda pionierului-erou, micul delator Pavlik Morozov. Ceea ce ni se inocula prin acel mit era devotamentul total pentru partidul-stat. Ni se sugera ca nu poate exista loialitate reala decat pentru cauza sacralizatului Partid. Timp in care, acasa, ni se spunea sa ne tinem gura, sa nu povestim nimic din ceea ce auzeam ca-si spun, ori isi soptesc, parintii nostri.“ – Vladimir Tismaneanu






Simona Preda (n. 1978, Piatra-Neamt), licentiata in Filosofie (Universitatea din Bucuresti, 2003) si in Istorie (Universitatea din Bucuresti, 2007), absolventa de Master in Istoria Ideilor si Mentalitatilor (Universitatea din Bucuresti, 2006), doctor in Istorie cu teza „Literatura istorica pentru copii in Romania comunista. Paradigma omului nou“ (conducator stiintific — Prof. univ. dr. Lucian Boia), Scoala Doctorala a Universitatii din Bucuresti, 2011. Articole in numeroase publicatii, printre care Buletinul Centrului, Muzeului si Arhivei Istorice a Evreilor din Romania, revista Argesis, Studii si comunicari etc. Lucrarea de fata reprezinta o ampla prelucrare a tezei de doctorat si totodata debutul editorial al autoarei.

Lansat:
Apr 30, 2013
ISBN:
9786065888166
Format:
Carte

Despre autor


Previzualizare carte

Patrie romana, tara de eroi! - Simona Preda

Sofia

Abuzul mental: Partid, propagandă, pionieri

Totalitarismul a urmărit completul control asupra minții, sufletului și trupului uman. Pentru ca acest control să fie eficient și să dăinuie, să fie practic invulnerabil, era nevoie de invadarea până la extincție a spațiului privat, de inocularea dogmelor oficiale (comuniste sau fasciste) drept unicul „adevăr permis, acceptat și chiar prescris. Restul, oricât de edulcorat ori de insignifiant politic, era prin definiție subversiv și trebuia eliminat. Restul însemna cultura burgheză, valorile tradiționale, spiritul rebel al avangardei, tot ce nu încăpea în patul procustian al unei ideologii mortificante. Într-o broșură din anii ’50, țarul propagandei comuniste din România, maleficul Leonte Răutu, basarabean de origine și stalinist îndârjit, le povestea utemiștilor despre propria sa tinerețe când, împreună cu alți ilegaliști, intonau: „În oraș Komsomol/și la sat Komosmol/Peste tot Komsomol. Komsomolul era Uniunea Tineretului Comunist din URSS, modelul organizației similare din România. Nu era vorba doar de o instituție, ci mai ales de ethos-ul ei mobilizațional, de prezența ei în tot ce însemna viața tinerilor. Treapta pregătitoare pentru a deveni komsomolist, era pionieria. A fi pionier însemna să devii „tânăr oștean sub steagul leninist/Gata mereu fără zăbavă". Pionieria era de fapt o experiență inițiatică, cu coduri și reguli precise. Domina, în picturi și în metafore, culoarea roșie. Revista pionierilor se numea Cravata Roșie. Se cânta despre „sângele lui Roaită care „cheamă-n zare/Spre culmile ce-avem să cucerim. Mai târziu, Vasile Roaită era uitat, apăreau alți idoli, dar roșul rămânea acolo, impregnând subconștientul multor generații.

Ceea ce ne oferă Simona Preda în această carte fascinantă este o călătorie în interiorul propagandei pentru copii din România comunizată, o analiză riguroasă și de o admirabilă adâncime, a instituțiilor, metodelor și simbolurilor aferente care aveau ca scop ceea ce propaganda numea plămădirea omului nou. Cu talent narativ și acuratețe conceptuală, autoarea ne invită să înțelegem cum se construia matricea emoțională a angajamentului comunist încă din anii copilăriei. Scopul era, evident, denigrarea și demolarea a tot ce ținea de „trecutul negru. Prindea ființă cultura alternativă a noii formațiuni, cu miturile, arhetipurile, comandamentele și obsesiile ei. Citind cartea Simonei Preda mi-a revenit în memorie momentul primirii mele în organizația de pionieri, bucuria pe care am simțit-o când am fost recunoscut ca parte din marele întreg al colectivității revoluționare. Nu înțelegeam mare lucru din vorbele rostite de instructoarea noastră, dar știam că este ceea ce am numi azi un rit de trecere, un prag existențial de maximă importanță. Cravata era dintr-o mătase artificială vișinie. La Școala medie mixtă nr. 28 „Dr. Petru Groza de pe strada Arhitect Ion Mincu, unde am mers până în clasa a șasea, deci până în toamna anului 1963, erau mulți copii de potentați ai regimului. Nu eram unul dintre ei, tatăl meu fusese exclus din PMR în februarie 1960. Exista o distincție între noi, cei cu uniforme cumpărate din „comerțul socialist", făcute dintr-o stofă aspră și zgrunțuroasă, de un bleumarin închis, și ei, care aveau uniforme de comandă, dintr-un tergal mai deschis la culoare. Noi aveam cravate românești, ei aveau cravate sovietice, portocalii, din mătase naturală. Am fost fericit când am primit cadou, de la niște prieteni ai părinților mei, o cravată rusească. O purtam cu mândrie, m-a ajutat una dintre surorile mele să-i fac nodul. Am mers într-o pauză în curtea școlii să beau apă de la o țâșnitoare. Picăturile s-au prelins pe cravată, apoi au devenit portocalii, pe camașa mea albă. Coloranții sovietici s-au dovedit mai puțin rezistenți la apă decât cei românești...

În spatele acestei cărți se află munți de lecturi. Simona Preda discută literatura de copii a anilor ’50, mitografiile sovietice ori de inspirație sovietică. Între acestea, legenda pionierului-erou, micul delator Pavlik Morozov. Ceea ce ni se inocula prin acel mit era devotamentul total pentru partidul-stat. Ni se sugera că nu poate exista loialitate reală decât pentru cauza sacralizatului Partid. Timp în care, acasă, ni se spunea să ne ținem gura, să nu povestim nimic din ceea ce auzeam că-și spun, ori își șoptesc, părinții noștri. Se impunea o tablă de valori în care binele, altruismul, solidaritatea, erau reduse la identificarea necondiționată cu colectivul pionieresc. Tocmai de aceea am simțit o mare ușurare, la începutul anilor ’60, când am putut citi romanele lui Jules Verne și pe cele ale lui Alexandre Dumas. Copiii căpitanului Grant și cei trei mușchetari erau negarea copiilor-exemple pe care ni se cerea să-i imităm, tot așa cum partidul-stat, condus de „scumpul tovarăș Dej", imita măreața Uniune. Chiar și între scrierile sovietice, eram mereu în căutarea oazelor de imaginație relativ descătușată, cum era de pildă cartea Șvambrania de Lev Kassil ori Hiperboloidul inginerului Garin de Alexei Tolstoi.

Simona Preda reușește să demonstreze modul în care psihologia adeziunii rămâne constantă, dincolo de cotiturile comunismului românesc dinspre stalinismul dezlănțuit al anilor ’50, trecând prin târzia autonomie dejistă, și culminând în ritualurile tot mai absurde ale „Epocii de Aur. Cartea explorează metodele de adaptare locală, eforturile de sinteză între vulgata leninistă și cea patriotard-națională. Înființarea organizației naționale a pionierilor odată cu venirea la putere a lui Nicolae Ceaușescu semnala, asemeni altor măsuri similare, intenția de consolidare a supravegherii politice a copiilor. Primul secretar al CC al UTC și ministrul pentru problemele tineretului se numea Ion Iliescu. Ceva mai târziu se înființează organizația „șoimilor patriei. Cultul familiei Ceaușescu devine ubicuu și copleșitor. Literatura pentru copii suferă efectele isteriei protocroniste. Mitul partidului era tot mai mult sinonim cu cel al „Eroului între eroi". Rămânea în funcțiune mitul închisorii Doftana, dar era și el subsumat cosmologiei oficiale în care biografia (contrafacută, firește) a secretarului general și a consoartei sale erau stâlpii de rezistență.

Aș putea scrie multe alte lucruri legate de acestă carte într-adevăr remarcabilă prin ton, metodologie a cercetării și abundență a informației atent cântărită și evaluată. Să spun în încheiere că este una dintre acele lucrări care ne fac să înțelegem că scopul comunismului nu a fost doar să transforme economia, ci, mai presus de orice, a fost vorba de transformarea naturii umane. Aici a fost miza sa cea mare, iar cartea Simonei Preda deconspiră cu maximă probitate modul cum au înțeles comuniștii să exploateze cu infinit cinism puterea pe care o dețineau în învățământ și în cultură spre a-și anexa, prin sistematică îndoctrinare, tinerele generații. Ceea ce a avut loc a fost de fapt un lung abuz mental, comis de indivizi care s-au crezut custozii unor adevăruri revelate și care nu erau de fapt decât o sumă de himere, minciuni și elucubrații.

VLADIMIR TISMĂNEANU

Washington, D.C.

22 septembrie 2014

Mulțumirile mele se îndreaptă în primul rând către Curtea Veche Publishing, care a avut încredere în demersul meu și a acceptat să publice această carte. Recunoștința mea toată se adresează distinsei doamne Doina Jela, care a avut răbdarea și amabilitatea de a-mi citi lucrarea în totalitate și de a-mi semnala anumite inadvertențe, precum și domnului Vladimir Tismăneanu, pentru observațiile făcute și sugestiile oferite. Ambilor le mulțumesc pentru susținerea și suportul pe care mi le-au acordat. Mulțumiri speciale adresez și istoricului Cristian Vasile, precum și întregii echipe redacționale care a lucrat pentru ca proiectul meu să devină viabil.

Nu în ultimul rând, recunoștința mea se îndreaptă către familie, către soțul meu în mod special, oameni care mi-au fost întotdeauna alături și au avut încredere în proiectul meu.

S.P.

Listă de abrevieri

Cuvânt înainte

Octombrie 1989, pe stadionul unui oraș de provincie

— …Și țineți mâna întinsă când fluturați eșarfele galbene!!! Și la semnul meu, ridicați plăcuțele! (pauză scurtă)…Și, Aplugăriței, ești în colțul laurului, tu practic închizi frunza, deșteptule, se filmează de sus și dacă ești mototol nu se vede bine, ce naiba, se filmează de sus, clasa a cincea!…

— I-a căzut stema de pe centură și n-o găsește, tovarășu’ diriginte…

— Hai, clasa a cincea, tovarășii se uită, detașamentul nostru tre’ să facă impresie bună… (pauză mai lungă, în care profesorul a scos din buzunar o batistă imensă, a despăturit-o tacticos și s-a șters pe frunte), și la lecția deschisă să nu uitați de cartofii de la Zorile Noi. Tu, Luminița (din nou batista în scenă), când te întreabă tovarășii de la partid să le spui frumos că noi, colectivul clasei noastre, ne-am evidențiat prin 15 zile de practică agricolă și am recoltat mai bine de 10 hectare de cartofi ajutând astfel la bunul mers al producției… și era să uit, cine se ocupa, chiar tu, Paula, că ești comandantă, abonamentele la Cutezătorii — știi tu, că toți aveți, ce naiba, măi, clasa a cincea, și stați drepți că mai avem de făcut și porumbelu’ păcii!… (vocea gâtuită de oboseală și de căldură, de emoția iminentei vizite a comisiei de la capitală și mai ales a filmărilor de pe stadionul municipal, în care trei școli generale își dăduseră mâinile la propriu pentru a realiza un magistral desen uman de nivel bollywoodian în care trupurile pline de eșarfe deveneau când ramuri de lauri, când porumbei, când litere…)

— Și să vorbiți tare și clar! Costea, ce faci cu nucile alea?! Paula, să-l menționezi la disciplină! Să vorbiți tare și clar, m-ați înțeles, când vă întreabă tovarășii, și nu vă bâlbâiți, stați drepți cu privirea în față. Și la sfârșit, la semnu’ meu, Paula, dai tonul la cântecu’ cu pionierii, primul, ăla cu țara, — iar tu Anca, Anca Pop, zici poezia cu Partidul Comunist Român. Ia repet-o oleacă, hai da’ stai drept și nu te bâțâi!

— … Ard macii sărutați de aurori

…după 24 de ani, august, București

Demersul meu de a scrie despre pionieri și istorie a pornit dintr-un amestec de provocări, pasiuni și controverse, dar și amintiri. Înțelegeam, ca majoritatea congenerilor mei de altfel, atât cât se putea din comunismul anilor ’70-’80: lecții la lampă cu gaz, uniformă și activități pionierești, bentițe și matricole, planuri de activitate, manuale uzate cu pagini lipsă, liste nesfârșite de lecturi suplimentare și ore de cor, frig, cozi dar și nostalgii concretizate în înghețata Polar, metisul Azorel, polonezi care aruncau cu bomboane din rulote albe, taberele de la Năvodari, cetăți imaginare demne de Cireșari… Și bineînțeles, ca și ceilalți purtători ai cravatei roșii, nu problematizam punerea mea în dependență sine qua non față de vreun sistem.

Știam că sunt un copil al comunismului, iar previzibilitatea cu care teoretic se întâmplau lucrurile atunci mi se părea a fi normalitate: pur și simplu ți se trasa viața după un cursus honorum bine stabilit, respectiv te nășteai, copilăreai puțin și prin creșe, pentru că evident părinții tăi erau integrați în câmpul muncii, situația se repeta nesmintit și la grădiniță sau cămin — moment în care începeai să realizezi involuntar că mai există și Partidul care te veghează și chiar și cineva care te iubește necondiționat și cu a cărui fotografie ajungeai să te familiarizezi —, apoi începeai școala, când deveneai practic un număr (cel de pe matricolă), gimnaziul, liceul cu treptele aferente și, dacă aveai și puțin noroc, facultatea. Și bineînțeles urma să îți alegi o meserie, să îți întemeiezi o familie, în fond chestiuni până la urmă firești, dar toate petrecute pe fundalul unei mari iubiri — declarată și necondiționată — cea pentru Partidul Comunist Român. Ți se întâmpla o depersonalizare subtilă și constantă, care de fapt se traducea prin sintagme, cum ar fi omul nou. Deveneai o mică piesă într-un mare și ambițios angrenaj — statul comunist, fiindcă dezideratul regimului era să creeze o serie de supuși obedienți și izolați, ușor de manevrat, cărora să le poată infuza, în doze mai mici sau mai mari, însă constante ca ritmicitate, clișeele propagandei. Altfel spus, modelul omului nou era destinat tuturor celor ce trăiau sub nimbul comunist, începând chiar de pe băncile școlii. De la general la particular, nimic nu era omis în cadrul sistemului comunist, totul era controlat și dirijat până în cele mai detaliate situații.

Și pentru că vorbeam de ambiguități și amintiri, fără falsă ipocrizie îmi asum pasiunea pentru lecturile istorice pe care le savuram (și recunosc, la ora când părinții mei se întorceau de la schimbul doi, mă găseau încă în uniformă și cu ghiozdanul în spate citind ghemuită sub birou Recreația mare a lui Mircea Sântimbreanu sau Povestirile istorice de Dumitru Almaș) și nu înțelegeam nimic din conotațiile ideologie pe care unele texte le conțineau. Propaganda își făcea treaba teribil de bine, îmi furniza constant mici frânturi de mândrie națională ieșită din comun, ceva xenofobie și panică la tot ce era neromânesc. Credeam în adâncul sufletului meu — și sunt sigură că nu făceam notă aparte — că suntem un neam de viteji, că suntem speciali, dar că de multe ori nu ne-a surâs șansa, că niciodată n-am cedat și, evident, toată acea retorică a sângelui și a lacrimilor. Și da, știam pe de rost ultimele cuvinte ale celui care s-a sinucis cu pumnalul, ale celui care a fost tras pe roată, ale celui decapitat sau ale celui împușcat pe lanțul sirenei, în tranșee sau la zid, categoric fără să fie vreodată legat la ochi. Și eram foarte mândră că știam aceste lucruri și în același timp nutream un soi de afecțiune vagă și stranie față de o noțiune și ea la fel de firavă la acea vârstă — patria socialistă.

Istoria și puterea exemplului te urmăreau inevitabil la tot pasul, trăiai într-un fel de recuzită istorică, indicându-ți veșnic cu arătătorul direcția înainte. Monumente, muzee, manuale, lecturi, scenete, teatre, filme, seriale, activități pionierești, festivități, aniversări, comemorări, tablouri cu portrete agățate în sălile de clasă, locuri, ba chiar și jocuri, toate îți reaminteau că nu te poți sustrage infuziei de istorie care ți se livra cu consecvență, zilnic. Conviețuiai într-un spațiu metafizic cu eroii naționali, iar galeria lor culmina cu cel din urmă și mai mare, Eroul între eroi, Tovarășul Nicolae Ceaușescu. Și, revenind acum la prezent și la demersul pe care îl propun — acela de a reaminti, evident, simplificând considerabil anumite aspecte, literatura istorică pentru copii și la rolul care i-a revenit acesteia în formarea omului nou, îmi asum, pe lângă orele din biblioteci și arhive, inclusiv toate aceste amintiri. Și mi le asum cu onestitate, fără să deconstruiesc și fără să denigrez. Cât despre comunism, istoria deja îl condamnă.

CAPITOLUL 1

„Am cravata mea, sunt pionier!"

Milioane de mici „Eu într-un imens „Noi.

Conceptul de om nou

— Pentru gloria poporului și înflorirea României socialiste, pentru cauza Partidului, înainte!

— Tot înainte! — răspundeau cu promptitudine noii pionieri aranjați strategic în careu, în jurul steagurilor. Li se citea pe chip bucuria, cutezanța, optimismul, mândria — în fond tocmai îngroșau cu succes rândurile organizației de pionieri, iar acest lucru presupunea invariabil și o excursie undeva într-un loc plin de istorie și semnificații, fie la monumente, fie la muzee. O ieșire din rutina zilnică era oricând bine-venită, căci a fi elev în comunism comporta oarecare previzibilitate.

Mi-amintesc și acum de tânăra comandantă de unitate care ne lega plină de grijă cravata roșie la gât, dar în același timp rememorez și ploaia acelei zile de noiembrie și noroiul de lângă Biserica Domnească din Târgoviște. Drumul de la școala din Giurgiu până acolo fusese cumplit, autobuzul însuși cedase de două ori, spre disperarea lui „nea Gigi" care nu mai avea suficiente sârme să lege ambreiajul, dar glasurile de elevi cântând energic Tot înainte, vrednici pionieri! (alt factor de stres pentru șoferul în cauză) au făcut ca timpul să treacă mai ușor. Și fotografia, fotografia individuală, în care juram cu mâna pe drapelul patriei (ni se specificase să nu zâmbim prostește că se pune la panou), și evident, la final, după patru ore, ca o expiere, cea de grup în care eram vreo trei detașamente de pionieri, câteva cadre didactice extrem de afectate de moment, turnul Chindiei pe fundal și ploaia.

Într-un răstimp relativ scurt, raportat la scara istoriei, miracolul propagandistic se producea: urcam pe cursus honorum, deveneam din șoimi ai patriei vrednici pionieri, de acum blazonul ne obliga, trecutul organizației ne veghea, partidul ne conducea, statul însuși ne controla — eram într-o captivitate ideologică pe care în niciun chip n-am fi putut să o percepem și presupunem, însă în orice caz, nu eram singuri. Deveneam mici părți dintr-un mare angrenaj, ne metamorfozam în pionii sistemului, deveneam oamenii noi ai acestuia.

Nu întâmplător am început capitolul cu momentul pionieratului propriu, în fond o scenă de istorie recentă ca multe altele pe care le-am invocat, ci cu intenția de a susține conexiunea între ideologie, propagandă, scopuri declarate la nivelul sistemului și faptele propriu-zise, întâmplările trăite. Toți congenerii mei își amintesc negreșit de momentul primirii cravatei roșii, mai ales de importanța dată evenimentului, el însuși regizat în cele mai mici detalii. Te aliniai, făceai apoi un pas hotărât în față, îți salutai militărește superiorul cu mâna la bască, te îndreptai cu pași cadențați spre drapel și jurai cu mâna pe el, și abia apoi îți primeai cravata. O primeai ca pe o distincție, dar una care te și obliga să confirmi, să reușești. În fond, deveniseși un om nou.

Există o întreagă literatură în jurul conceptului de om nou¹, începând cu terminologia, apariția sa în gândirea comunității, ideile propulsive ce au dus la invocarea sa, întregul arsenal ideologic al punerii sale în scenă, chipurile și portretele (muncitorul stahanovist, proletarul, mama eroină, activistul, ilegalistul, copilul erou, pionierul etc.) sub care s-a înfățișat, ideologia pe care s-a bazat și normele pe care le-a transmis. Și am făcut această referire la noțiunea de om nou — în fond o paradigmă, tocmai pentru a specifica faptul că la nivelul elevilor epocii comuniste, modelul prin care s-a impus a fost cel al pionierilor și al șoimilor patriei.

Încă de la implementare², conceptul de om nou a avut un impact rapid și sigur asupra societății, și a conviețuit laolaltă cu sistemul comunist până la căderea acestuia. Nu supun acum unei analize originile și caracteristicile conceptului³ însă subliniez că pe tot parcursul comunismului românesc, deși de facto conceptul a rămas același, în esență caracteristicile sale și așteptările pe care puterea le-a avut de la acest produs ideologic au fost mereu în schimbare. La drept vorbind, paradigma omului nou a continuat să existe atâta vreme cât însuși regimul comunist a existat⁴, și chiar să acumuleze noi valențe. A traversat momentul Pauker-Luca-Georgescu, apoi perioada Gheorghiu-Dej, și evident i-a supraviețuit dispariției acestuia. În timpul lui Ceaușescu atitudinea prosovietică și virulența resentimentară din arsenalul luptei de clasă s-au mai domolit, internaționalismul și sovietismul nu mai erau de actualitate. Locul lor a fost preluat cu succes de teza stalinismului național, și cu toate aceste schimbări omul nou și-a continuat cariera ideologică modelându-și caracteristicile în acord cu obiectivele noului lider. Omul nou de tip sovietic avea să devină odată cu schimbarea regimului omul nou de tip ceaușist, destoinic exponent al Epocii de Aur, al comunismului de omenie. Era în principiu același ins uniformizat, depersonalizat și plat, imun la orice stimul, mai puțin la chemările partidului comunist, căruia în continuare îi închina întreaga sa existență.

De-a lungul celor patru decenii de comunism, conceptul de om nou a invadat viața românilor sub toate aspectele ei. Fie că era vorba de politică, aspecte sociale, cultură sau educație, acest produs ideologic a fost clișeul prezent în orice text militant, iar faptul că inocularea germenilor vocabularului și ideilor comuniste avea loc încă din clasele primare dovedește forța și agresivitatea propagandei⁵, în fond, vectorul principal al ideologiei. Am făcut acest foarte sumar excurs istoric pentru a puncta mai accentuat importanța pe care a presupus-o conceptul în discuție și cât de mult s-a bizuit propaganda pe elasticitatea acestui termen pentru a-și justifica interesele. Tot pe scurt o să fac câteva referiri la modul de formare a omului nou — în studiul nostru reprezentat de pionieri și șoimi ai patriei — cum acționa și cum se insera germinativ conceptul la nivelul tinerelor conștiințe.

Caracteristica principală a omul nou, pe cât de benevolă, pe atât de necondiționată, era renunțarea subiectului la eul personal pentru a se dedica în întregime statului. Altfel spus, cel supus transformării în om nou își nega propria personalitate și originalitate, pentru a deveni unul dintre cei mulți, identici, caracterizat în primul rând de docilitate, acea stare ultimă și perfectă de subordonare, de obediență ce nu punea la îndoială, ci doar punea în aplicare comenzile statului omniprezent. Ideea de împlinire individuală era pur și simplu eludată din conștiința umană.

După îndemnul pedagogic al lui Makarenko⁶, puternic popularizat și în România, societatea socialistă avea la bază principiul priorității colectivului, prin urmare, în această societate nu trebuia să existe personalitate izolată, întrucât interesele colectivității erau mult mai presus decât interesele individului.⁷ „Implicarea în viața unui colectiv în aproape toate zonele importante și neimportante ale vieții noastre: acesta este fundamentul psihologiei noastre.[…]Ideologia unifică conștiințele individuale și unește milioane de mici «Eu» într-un imens «Noi»."⁸ Încă din 1918 comuniștii sovietici au decis soarta tinerei generații care urma să fie o „generație de comuniști"⁹ — în consecință se atrăgea atenția asupra îndemnurilor de tipul: „Trebuie să transformăm copiii în comuniști adevărați. Trebuie să-i învățăm să-și influențeze în mod considerabil familia¹⁰. Trebuie să îi luăm sub controlul nostru și, să spunem clar, să-i naționalizăm. Încă din primele zile vor fi sub influența grădinițelor și școlilor comuniste."¹¹

Strategia formării omului nou presupunea o serie de procedee, printre care reeducarea (în sensul distrugerii individualității), manipularea (în sensul convingerii, îndoctrinării), iluzia libertății (de fapt o formă de control într-un spațiu supravegheat și izolat complet de restul lumii, cu frontierele ermetic închise), ingerința în spațiul privat, alfabetizarea pentru accesul la cultură (de fapt un anumit tip de cultură atent selectat, compatibil cu ideologia promovată), imprimarea unei puternice doze de optimism, precum și a convingerii că odată noul sistem politic instalat, el nu poate fi decât veșnic. În urma acestor demersuri individualitatea era distrusă, iar familia, religia și limba nu mai constituiau repere identitare. Omul nou nu mai avea însă nevoie de raportarea la ele, de vreme ce statul îi veghea permanent desăvârșirea.

În această complexă transformare a ființei umane, propagandei i-a revenit rolul principal. Dornică de a-și câștiga rapid o credibilitate stabilă, propaganda comunistă a manevrat cu tenacitate abilă simboluri vechi și îndelung verificate. Modelul a fost destinat tuturor celor ce trăiau sub nimbul comunist, începând chiar de la cea mai fragedă vârstă. Încă de pe băncile școlii, elevii trebuiau să se identifice cu acest model al omului nou și să-și umple conștiința cu atributele propuse de model. În acest amplu demers transformist, propaganda nu a făcut decât să acționeze prompt și ferm la ordinele regimului, fără a pune vreodată în fața conștiințelor problema liberului-arbitru. Nu puteai alege sau nu să devii un om nou, odată comunismul instalat și procesul sovietizării țării declanșat, soarta cetățenilor fusese decisă. Fie că abia acum se forma, pe băncile școlii, fie că doar se transforma sau devenea, omul nou a ființat ca reper conceptual pe toată durata regimului comunist din România. Din anii de început și până la căderea comunismului au fost lăudate calitățile și meritele excepționale ale acestui produs ideologic.

„Elevii pe care îi creșteți astăzi în școală vor fi stahanoviștii de mâine" — pornind de la această formulă demagogică se scotea în evidență atât superioritatea omului sovietic, cât și atitudinea sa față de muncă, întrucât reforma învățământului de la 1948 a avut ca scop și „cultivarea de zi cu zi a unei atitudini comuniste față de muncă, față de proprietatea socială, socialistă, iar în acest sens rolul educatorilor, al învățătorilor era esențial, întrucât trebuiau aduși ei înșiși la starea de proletari — „proletari intelectuali mai corect formulat.¹²

Regimul a manifestat o atenție deosebită față de proiectul formării elevilor ca veritabili oameni noi, garanți ai sistemului în viitor, și a declanșat în acest scop o puternică acțiune de ideologizare la nivelul școlii. Educația copiilor în sensul devenirii lor ca oameni noi începea încă din clasele primare, când li se livrau o serie de modele de eroi și salvatori și erau îndoctrinați cu poezii propagandistice. După schimbarea survenită în procesul de învățământ în urma noii Legi a învățământului din 1948, ce a marcat trecerea la manualele unice și curricule concepute după modelul sovietic, omul nou, cetățeanul nou, viața nouă și țara nouă erau sintagme ce se întâlneau aproape în fiecare lecție.

Odată preluat modelul sovietic, predarea obiectivă a materiilor trebuia să fie înlocuită cu propaganda stalinistă și îndoctrinarea.¹³ A fost o perioadă în care s-a accentuat mai degrabă rolul de activist al dascălului¹⁴, adeziunea sa la politica partidului și mai puțin calitatea sa de om de catedră. Înlocuirea vechiului personal didactic¹⁵ cu oameni dedicați partidului, cu activiști politici s-a produs și la nivel universitar.¹⁶

Încă de la implementare, din 1948, referenții din cadrul Ministerului Învățământului susțineau că, atunci când concepțiile despre viață și educație ale familiei elevului sunt „reacționare", școala trebuie să intervină.¹⁷ În fond, legea învățământului presupunea mai mult decât o schimbare de tipare și programe, reprezenta în sine „distrugerea dușmanului pe planul culturii, pregătirea cadrelor viitoare" iar această importanță a reformei din domeniul educației a fost accentuată chiar de liderul PMR, Gheorghe Gheorghiu-Dej.¹⁸

Din punctul de vedere al familiarizării cu noua terminologie și al grijii pentru orientarea ideologică a tinerei generații, partidul prin reprezentanții Ministerului Învățământului considera că, în cazul unor derapaje de natură educativă, era de datoria școlii să formeze noii oameni ai comunismului, noile „cadre".¹⁹ În acești ani ai sovietizării nici nu avea cum să fie altfel atâta vreme cât omul nou era considerat ca „element de bază al tuturor străduințelor, asupra căruia Stalin a îndreptat toate privirile, altfel spus cea mai mare realizare a genului uman în necontenită prefacere și devenire"²⁰. Prin urmare, în acord cu politica regimului, toate textele în versuri propuse spre lectură și cea mai mare parte a lecțiilor erau impregnate de o frenezie generală, animate de sentimente puternice de optimism și încurajare, și mai cu seamă marcate de un profund caracter agitatoric. Spre exemplificare citez una dintre poeziile de acest tip inserată în paginile unui manual din clasele primare: „Pe tulpina țării mele/ Cresc mlădițe noi de viață./ Omul înfrățit cu munca/ Pe ogoare și-n uzine/ Prinde aripi, se înalță/ Înspre soare, spre mai bine."²¹ Este o creație alături de multe altele care manifestau la unison aceleași idei efervescente de înnoire, de regenerare, de schimbare. Mesajul lor profund ideologizat îndemna într-un ritm alert la înfrățire necondiționată cu munca, cu binele, cu comunismul, și odată cu această ofertă, cu bunăstarea, cu progresul. Sunt de remarcat comparațiile și metaforele împrumutate din registrul biologiei, într-o gramatică ce avea să invadeze ani buni arta poetică a scriitorilor: patria, descrisă cu termeni din vocabularul botanicii, este o tulpină (dotată evident și cu o rădăcină, aceasta adânc înfiptă în solul germinativ, ceea ce-i conferă stabilitate și tradiție), care se dezvoltă, înmugurește, înflorește, dă viață, evident viață nouă, și împreună cu omul înfrățit, bineînțeles, cu munca (cu trimitere directă la sloganele epocii „Vom munci și vom lupta/ Patria vom apăra!") se înalță către soare, către lumină, către adevăr (ideea ascensiunii, a progresului, a mersului înainte al istoriei). Poezia, deși compusă din doar câteva versuri, conține întregul arsenal al imaginarului comunist: viața nouă, înfrățirea cu munca, uzinele și ogoarele, înălțarea către mai bine, iar verbele mobilizatoare — cresc, se înalță, prinde aripi — dau ritmicitate și mobilizează cititorul. Mlădițe, ascensiune și mai bine, asta este oferta generoasă pe care comunismul o făcea școlarilor de clase primare, abia familiarizați cu alfabetul.

În același timp, în paginile manualelor sunt foarte des prezente citate aparținând chiar prim-secretarului PMR Gheorghe Gheorghiu-Dej, referitoare la omul nou și la grija pe care partidul o poartă tinerei generații: „Partidul nostru construiește nu numai o țară nouă, ci și un tineret nou, un cetățean nou al țării noastre. Învestit cu atributul de „viitor al țării, mai precis viitoare rezervă de slujitori ai regimului, membri de rând ai societății sau nomenclaturiști, tineretul era constrâns (ca de altfel reprezentanții tuturor palierelor societății) să răspundă la îndemnurile comuniste. Prezența acestor citate, pe lângă valoarea lor ideologică intrinsecă, de vectori mobilizatori și agitatorici ai sistemului, mai aduc în prim-plan o idee de care pionierii trebuiau să țină seama: aceea că erau datori să-și cunoască liderii, conducătorii, funcțiile acestora, să știe exact cine sunt transmițătorii acestor mesaje, care este rolul (și meritul, aportul) lor în realizările, în binefacerile de care se bucură țara sub comunism, pentru ca ei, pionierii, viitorul țării, să le poate aduce mulțumiri. Destinatarul final al adeziunii lor însuflețite era comunismul, însă mijlocit de partid, de liderii acestuia. A fost unul dintre pașii importanți în procesul de politizare a învățământului.

Întregul arsenal ideologic educativ lansat în scopul creării omului nou a presupus și formarea unor sensibilități față de conceptele-cheie ale comunismului (imaginea conducătorului, partidul clasei muncitoare, eroii revoluționari, soldatul sovietic). Afectivitatea tinerei generații era direcționată prompt fie către lideri (ca sentiment de devoțiune, de venerație la adresa lui Lenin, Stalin, Gheorghiu-Dej și, mai târziu și într-o formulă specială, la adresa lui Ceaușescu), fie către partidul comunist.

În faza internaționalistă a comunismului românesc, această venerație s-a îndreptat către Armata Roșie („poporul sovietic eliberator, cu care „al nostru popor era „înfrățit", în chiar textul Imnului de Stat²²), față de marele partid comunist al URSS, sau față de popoarele înfrățite sub stindardul sovietic. Venerația coexista însă cu o puternică atitudine resentimentară, care se traducea prin ura neîmpăcată la adresa dușmanilor, a celor ce nu împărtășeau aceleași valori, a trădătorilor, a restului lumii. Acest sentiment era un teren fertil pentru a cultiva teama, xenofobia, suspiciunea, neîncrederea iar denunțurile din interiorul familiilor (promovate cu succes în literatură după modelul copilului de 13 ani Pavel Morozov²³) erau privite ca o normalitate.

Concomitent, în acest context al sovietizării, traducerile din literatura rusă și sovietică invadaseră România. Aceste lucrări erau cuprinse în mare parte în manualele și programele școlare și propuneau prin înseși subiectele lor aspecte privind omul nou și faptele revoluționare și mărețe ale acestuia. Personajele romanelor (în general pionieri, tineri comsomoliști) erau propuse ca modele elevilor, cu atât mai mult cu cât această literatură a realismului socialist (curent din care se revendica militantismul literar procomunist) făcea parte și din lectura suplimentară obligatorie.

Modelul tinerilor sovietici²⁴ a constituit un reper bine conturat în arsenalul propagandei în România epocii, întrucât acești tineri știau mai bine decât oricine și „înțelegeau să devină folositori în viață și să facă bine altora și lor înșiși"²⁵. Prin intermediul acestora, tinerilor români li se inocula cultul muncii, valorile științei și ale progresului, și li se punea la dispoziție o paletă imaginară de profesii ce includea ingineri, muncitori, oțelari, țesătoare și sudori. Omul nou era un individ disciplinat și condițional, care îndeplinea cu abnegație ritualul ideologic al organizațiilor în care era înregimentat și îl respecta cu sfințenie, or din acest punct de vedere tinerii sovietici constituiau exemplul prin excelență.

Copilul ca subiect a reprezentat o figură privilegiată în cadrul mitologiei comuniste, întrucât el simboliza viitorul, „acea generație care va prelua din mâinile lui Stalin steagul pe care, odată, îl înălțase triumfător, Lenin"²⁶. Cadrul de formare și dezvoltare a omului nou, atunci când se discuta despre copii, despre elevi, îl constituia desigur organizația pionierilor. A fi mândrul purtător al cravatei roșii era sinonim cu a face parte din rândurile celor mai tineri comuniști, cu responsabilitatea de a duce neclintit la îndeplinire mai departe cuvântul partidului. Mesajul poeziilor este evident din perspectiva continuității și a responsabilității pe care purtătorii de cravată o au pentru jertfa comuniștilor: „Ca eu să port cravata azi/ Câți luptători căzură?/ Fierbinte sângele a curs/Sub crâncenă tortură!/Și de-au căzut sub roșu steag,/Pășind în veșnicie, —/Eu port la piept/Din lupta lor,/ Această mărturie!"²⁷ Tot în acest registru, semnalăm și poeziile compuse de Victor Tulbure²⁸, cu mențiunea că întreaga gamă a sentimentelor legată de cravată în poezii se canalizează pe ideile de recunoștință, angajament și promisiune față de înaintași.

În continuare, în câteva rânduri am să prezint un scurt excurs istoric asupra avatarurilor Organizației Pionierilor, a modificărilor de statut care au fost operate de-a lungul perioadei, precum și a devizei și însemnelor. Primele detașamente de pionieri au fost înființate în urma Plenarei din 22-24 decembrie 1948 de către CC al PMR (deși ca terminologie Organizația Pionierilor a luat naștere la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, având chiar și o revistă intitulată Înainte, urmând ca, în 1947, pionierii să fie încadrați în UAER — Uniunea Asociațiilor de Elevi din România). Dar nașterea ei oficială se produce la data de 30 aprilie 1949²⁹, în cadrul unei ședințe festive ținute în incinta Teatrului Giulești (atunci Palatul Cultural Gheorghe Gheorghiu-Dej), la care a participat toată conducerea de partid și de stat și în timpul căreia 500 de copii au rostit primii Angajamentul solemn de care va fi vorba mai jos.

Creată ca satelit al UTC, subordonată evident Partidului, în primii ani de comunism între 1948 și 1966, mișcarea pionierească — așa cum a fost denumită — s-a remarcat încă de pe atunci, în chiar cadrul activității de masă de natură educativ-ideologică de creare a omului nou, și prin participarea la activități de natură economică, „obștești", printre care: strângerea recoltelor, sub egida „Spic cu spic, patriei snop"³⁰, creșterea iepurilor de casă, a viermilor de mătase etc. Anterior anului 1966³¹ din organizație făceau parte copiii cu vârste cuprinse între 9 și 14 ani, ulterior vârsta la care copiii au fost primiți în rândurile pionieriei a fost coborâtă la 7 ani³². Intrarea în rândurile Organizației Pionierilor³³ se făcea într-un cadru festiv, prin rostirea unui Angajament al pionierului care, până în anul 1966, a sunat astfel: „Eu, tânăr pionier, al Republicii Populare Române, mă angajez în fața tovarășilor mei, să fiu credincios poporului român și cauzei Partidului Muncitoresc Român." Ulterior, între 1966 și 1975, Angajamentul se va modifica sensibil, după cum urmează: „Eu… (numele și prenumele), intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să îmi iubesc patria, să învăț bine, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor. […] Voi învăța și voi munci pentru a deveni fiu de nădejde al patriei mele — Republica Socialistă România. Voi fi credincios poporului și Partidului Comunist Român. Voi respecta neabătut îndatoririle pionierești", urmat de deviza: „Pentru gloria poporului și înflorirea României Socialiste, pentru cauza Partidului, înainte!"

În anul 1975 este introdusă o diferențiere pe categorii de vârstă a pionierilor, astfel că pionierii din clasele II-IV rosteau următoarea frază: „Eu, intrând în rândurile Organizației Pionierilor, mă angajez să îmi iubesc patria, să fiu harnic și disciplinat, să cinstesc cravata roșie cu tricolor!"

Pe insigna Organizației Pionierilor în intervalul 1949-1957 apărea inscripția „Tot înainte!" (care reprezenta răspunsul la deviza/salutul, în timpul ceremoniilor pionierești din această perioadă, respectiv „Pentru cauza lui Lenin și Stalin, înainte!") iar pe cea din perioada 1957-1966 scria „Sunt gata întotdeauna!" (reprezentând răspunsul la deviza/salutul din timpul ceremoniilor pionierești³⁴ din această perioadă, respectiv: „La luptă pentru cauza PMR, fii gata!"). Între 1966 și 1989 insigna era neinscripționată. Apar pe această ultimă insignă și modificări majore referitoare la componentele simbolice: apare steagul RSR în locul rezervat anterior simbolurilor comunismului, secera și ciocanul încrucișate — ca afirmare a unui caracter național mult mai pronunțat al organizației. Deși în această ultimă perioadă răspunsul la deviză/salut în timpul ceremonialului pionieresc era același — „Tot înainte!" — deviza la care se răspundea astfel era cu totul alta: „Pentru gloria poporului și înflorirea României socialiste, pentru cauza partidului — înainte!"

Din anul 1966 sunt eliminate din statutul Organizației Pionierilor prevederile explicite referitoare la colaborarea strânsă care trebuia să existe între pionierii români și cei sovietici. Locul lor a fost luat de unele prevederi cu caracter mai general referitor la copiii din internaționala socialistă: „educarea școlarilor în spiritul internaționalismului socialist, al prieteniei cu copiii din țările socialiste sub semnul păcii și prieteniei între popoare etc."

Toate cele trei variante de insigne folosite de Organizația Pionierilor de-a lungul timpului urmăreau să rezume, prin modelul adoptat, atât idealurile care trebuiau insuflate pionierilor, cât și unele realități și evoluții politice. Legătura strânsă dintre Organizația Pionierilor și evoluțiile politicului poate fi urmărită deci și prin istoricul acestor însemne pionierești. Înscrierea răspunsului la deviză pe insigna purtată zilnic avea rol propagandistic, partidul asigurându-se că, în această manieră, ideile politice și mesajul său vor fi mereu în atenția copiilor, facilitând procesul de îndoctrinare ideologică.

Până în 1972 cravata de pionier — o bucată de mătase în formă de triunghi isoscel, era doar roșie, fără banda tricoloră pe laturile sale egale. Decizia de a adăuga tricolorul a fost adoptată în 1972, în cadrul primului Forum Național al Organizației Pionierilor³⁵ desfășurat la Breaza. După acest moment, până în 1989, în toate referirile oficiale (reviste pentru copii, comunicări, cărți etc.) va fi folosită exclusiv sintagma „cravata roșie cu tricolor³⁶, pionierii vor fi numiți „purtătorii cravatelor roșii cu tricolor, iar sintagma simplă „cravata roșie" va ieși din uz. Decizia de a adăuga tricolorul pe cravata de pionier a fost adoptată în cadrul procesului de afirmare națională, evident pentru a evidenția suplimentar caracterul național al Organizației Pionierilor și a le insufla acestora patriotismul sub forma lui naționalistă.

Mai târziu, în anii ’70, pe lângă Organizația Pionierilor, a fost creată la indicația expresă a lui Ceaușescu organizația Șoimii Patriei³⁷, ce cuprindea categoria copiilor de vârste preșcolare, care urmau și ei să contribuie la „construirea societății socialiste multilateral dezvoltate". Prioritățile propagandei se extindeau astfel și asupra lor: „Pentru un tânăr revoluționar, interesele societății socialiste devin țeluri personale, de la îndeplinirea cărora nu se va abate niciodată din drum. Demn, sincer, disciplinat, curajos, el respectă adevărul și cinstea, îndeplinind, prin tot ceea ce face, prin întregul său mod de viață și comportare, cuvântul partidului."³⁸

Din perspectiva statisticilor, în anul 1949 existau în România 13 500 de pionieri³⁹ (elevi între 9 și 14 ani), în anul 1960 numărul lor a ajuns la 1 milion urmând ca în anii ’80 Organizația Pionierilor să numere peste 2,5 milioane de membri, incluzând totalitatea școlarilor de până la 14 ani.⁴⁰

La Plenara din aprilie 1966, Hotărârea cu privire la îmbunătățirea activității Organizației Pionierilor, prin care se stabilea ca aceasta să aibă organe de conducere proprii (consilii pionierești la diferite niveluri culminând cu Consiliul Național al Organizației Pionierilor), a modificat statutul organizației astfel încât, în luna noiembrie a aceluiași an, a avut loc prima Conferință Națională a Organizației Pionierilor la care au fost adoptate primele documente statutare, Statutul unităților și detașamentelor de pionieri din RSR, precum și Regulamentul Consiliilor Organizației Pionierilor din RSR. În conținutul statutului era foarte clar stipulat faptul că avem de-a face cu „o organizație revoluționară de masă a copiilor, o uniune a tuturor unităților și detașamentelor de pionieri din RSR care îi ajută pe pionieri să cunoască și să înțeleagă politica PCR și îi mobilizează să participe, după puterile lor, la înfăptuirea acesteia".

Organizația Pionierilor acorda celor mai merituoși membri ai săi distincții individuale și colective. Cele individuale erau tresele, titlurile „Pionier de frunte, „Cutezătorul, „Pionier fruntaș la munca patriotică", Pionierul creator", Meritul pionieresc" iar cele colective constau în diplome „Unitate fruntașă, „Detașament fruntaș, „Grupă fruntașă" etc. În timpul regimului Ceaușescu (1965-1989), președinți ai Consiliului Național al Organizației Pionierilor au fost: Traian Pop (1966-1968), Virgiliu Radulian (1968-1975), Constantin Boștină (1975-1980), Mihai Hârjău (1980-1983) și Poliana Cristescu (1983-1989).

În anul 1976 PCR a decis formarea unei organizații pentru copiii preșcolari și școlari cu vârste între 4 și 7 ani pe care a denumit-o „Șoimii Patriei". Atunci aceasta cuprindea 1,1 milioane de copii pentru ca în deceniul următor numărul lor să ajungă la 1,5 milioane de membri.⁴¹ Organizația Șoimilor Patriei, ca și cea a Pionierilor, a fost satelit al UTC, conform statutului, și a tins să devină organizație de masă.⁴²

Am făcut acest scurt excurs referitor la istoricul organizației, la instrumentele simbolice de care se folosea aceasta, urmând să vedem mai departe cum funcționau ele pentru a-și atinge obiectivul, anume transformarea copilului într-un om nou. Pe lângă lecturile cu subiect istoric pe care i le propunea programa școlară, cum toată curricula era pusă în slujba regimului, asaltul asupra conștiinței sale se făcea atât din exterior (prin școala ca vector al îndoctrinării), cât și din interior (prin încadrarea elevului ca membru al unei organizații, fie ea a pionierilor sau a șoimilor patriei). Altfel spus, dată fiind puternica politizare a universului existenței școlare, omul nou nu avea altă șansă decât să se formeze.

Publicațiile pentru copii din toată această perioadă abundă în imagini, fotografii referitoare la pionieri zâmbitori care strâng recolta, ba chiar coperta revistei Cravata Roșie (nr. 7 din 1 aprilie 1953, nr. 20 din 15 octombrie 1953, nr. 11 din noiembrie 1955) este relevantă în acest sens. Presa pentru copii a fost, de altfel, o oglindă pentru toate schimbările și modificările de statut ale organizației. Articole, editoriale însoțite de fotografii au urmărit temeinic toate etapele și activitățile din rândurile pionierilor, ba mai mult, s-au constituit și într-un fel de barometru informativ la nivel național.

„Spre comunism pășim cutezători!"

Educația patriotică a omului nou

A fi purtător al cravatei roșii (simbolul sângelui vărsat de clasa muncitoare și culoarea drapelului comunist) consfințea înainte de orice apartenența la sistem, în calitate de cel mai tânăr exponent al comunismului, până la înființarea organizației celor de vârste chiar mai mici, de care am amintit mai sus. Nimic nu a ilustrat mai bine conținutul conceptului de om nou la nivelul tinerei generații decât principiile și prerogativele acestei organizații create după

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Patrie romana, tara de eroi!

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor